Vaccinul antirabic la om

Generalităţi- A fost sintetizat în 1978, conţinând virusul rabic inactivat şi cultivat pe

celule umane provenite din tumori canceroase, denumite celule HDC ( celule diploid=celule canceroase): vaccinul Rabivac. Există la ora actuală şi un alt vaccin antirabic, la care se folosesc pentru cultivarea virusului, celule fibroblastice de la pui - vaccinul Rabipur-, dar este mai greu tolerabil. Cel de-al treilea vaccin antirabic, Merieux (cultivat pe celule umane), este cu mult mai ieftin decât Rabivac.(Dr.med. G.Buchwald, 2008).

Scop: - Să prevină boala la oamenii cu risc: medici veterinari, crescători de

animale, pădurari, turişti care pleacă în ţări unde pot fi expuşi ( Africa, Asia, America Latină), etc. La aceste grupuri cu risc se administrează preventiv pentru imunizare, 3 doze de vaccin la nivelul braţului, subcutan, în decurs de 4 săptămâni. Rapeluri se fac la un an, apoi tot la câte 3 sau 5 ani de la muşcătură. Ele sunt necesare doar dacă nivelul anticorpilor din sânge nu este suficient de mare. Prin acumularea dozelor, se amplifică şi efectele secundare.( Martin Hirte, 2008);

- Să prevină boala în cazul în care omul este muşcat de un animal sălbatic turbat . Se administrează prima doză de vaccin în primele 24 de ore. Se administrează în total 5 doze de vaccin conform schemei, în zilele 0-3-7-14-30. Riscul mare pentru boală există când muşcătura este la nivelul feţei sau a gâtului sau dacă ajunge saliva animalului în ochi sau în gura omului. În acest caz se administrează simultan cu vaccinul şi o Imunoglobulină specifică antirabică ( anticorpi), numită BERIRAB, care se obţine din plasma oamenilor sănătoşi şi imunizaţi, fiind însă foarte scumpă.( Schriever 1999);

- În cazul în care omul este muşcat de un animal de casă, sănătos, nu este indicat vaccinul, dacă medicul veterinar poate emite un act doveditor că

1

animalul posedă suficientă imunitate împotriva rabiei; (Rieger 1999). Se indică vaccinarea doar când animalul de casă vine în contact cu animale sălbatice sau trăieşte într-o regiune cunoscută cu astfel de cazuri de turbare.

Efecte secundare:

Este important de ştiut că reacţiile adverse ale vaccinului antirabic se accentuează odată cu înmulţirea dozelor de vaccin! (Martin Hirte, 2008)

Reacţii locale:- Unul din cinci vaccinaţi se plânge de reacţii locale a nivelul injecţiei (

Kagawa 1992);Reacţii generale:

- Febră- Cefalee,- Greţuri- Stare de rău

În primele 14 zile :- tulburări de sensibilitate la nivelul injecţiei,- rar: tulburări neurologice precum nevralgii sau sindromul Guillain –

Barre;- reacţii alergice: după vaccinări mai multe (rapeluri), unul din zece

prezintă urticarie, atralgii (dureri articulare) sau edeme alergice. (Dreesen 1986, Fishbein 1993). Cei alergici la substanţele din vaccin pot dezvolta reacţii alergice grave precum şocul alergic ( Schmitt 1999).

Concluzii: - prevenţia primară, prin vaccinare, când omul nu a fost muşcat de niciun

animal (ex. oamenii cu risc, la care se fac şi multe rapeluri), nu îşi are rostul. Prin expunerea la vaccin urmat de mai multe rapeluri, oamenii se expun unor posibile reacţii adverse grave;

2

- prevenţia secundară, prin vaccinare, când omul a fost muşcat de un animal sănătos, (confirmat de către medicul veterinar), nu este indicată, din aceleaşi considerente;

- prevenţia secundară, prin vaccinare, când omul a fost muşcat de către un animal turbat ( vulpe, câine sau pisică ), este indicată, după unii autori. (Martin Hirte, 2008). Riscul este de 40-60% ca să facă boala în cazul unei muşcături la nivelul feţei sau al gâtului şi de 15-20% în cazul unei muşcături la nivelul membrelor. Vaccinarea comportă însă anumite risuri, care trebuiesc explicate pacientului şi/sau aprţinătorilor. După alţi autori, vaccinarea antirabică este ineficientă şi periculoasă. (Dr.G.Buchwald,2008). Ca primă măsură, rana trebuie spălată cu un săpun alcalin. Dezinfecţia locuinţei (dacă este cazul), se face cu formol care dezactivează relativ repede virusul. Căldura mare (razele solare) împiedică înmulţirea virusului. La un animal mort, aflat în stare de putrefacţie, virusul este repede distrus, datorită proceselor chimice ce au loc postmortem. Cazurile de deces la om datorate turbării, sunt foarte rare în Europa. Din anul 2008, nu a mai fost niciun caz în Germania iar până atunci au fost 39 de cazuri în 32 de ani : toţi oamenii au fost muşcaţi şi niciunul nu a murit doar prin atingerea cu sângele sau saliva animalului turbat. (Dr.G.Buchwald, 2008). Cele mai multe cazuri le întâlnim la ora actuală în Asia, Africa şi America Latină, după care urmează Rusia, România şi Turcia. În Europa avem în jur de 10 cazuri/an. (Poetzsch 2002).

Dr Christa Todea-Gross,

04.03.2012, Cluj –Napoca,

3