anul 6 numarul 20editie trimestriala

1

Și asta nu doar în discuţiile din Centrele de dializă, cât și la televizor sau în presa scrisă. E adevărat? Este rinichiul artificial o mașină mare, cu tot felul de butoane și furtune? E adevărat că sângele pătrunde în aparatul ăsta și apoi iese curăţat de toxine? Păi, dacă vă uitaţi cu atenţie la aparatul dvs în timpul ședinţei, veţi vedea că sistemul de tuburi prin care circulă sângele este în totalitate la exterior.

Nu “dispare” în interiorul aparatului pe nicăieri. Circuitul e destul de greu de urmărit pentru că nu e un simplu “furtun”, e întortocheat de multe ori și are diverse dispozitive pe traseu. Lăsând la o parte ceea ce asistenţii numesc “capcane” sau “buline” sau “senzori”, sistemul e compus dintr‐un tub prin care sângele iese din corp, un filtru și un alt tub prin care sângele intră înapoi în corp. Undeva la mijloc exista o pompă care face ca sângele să se miște în permanenţă prin tuburi. Și…cam asta e tot. Și atunci? Cum se petrece curăţarea sângelui? Uitaţi‐vă la aparatul dvs și identificaţi filtrul. E un cilindru nu foarte mare, de dimensiunile unui tub de neon. În lumea dializei i se spune “dializor”. Îl voi numi și eu “dializor” în continuare.

Nu inspiră foarte mult respect la prima vedere, deși ar trebui, pentru că el este de fapt rinichiul artificial. Toată aparatura complicată din jur are rolul de a face ca lucrurile să se desfășoare in siguranţă, dar de dializa propriu‐zisă “se ocupă” doar dializorul.

4

Urmează tot principiul acela al echilibrului, care e valabil peste tot. Atâta timp cât o anumită toxină se află în cantitate mai mare într‐o celulă decât în vasul de sânge care o deservește, tendinţa va fi ca toxina să treacă singură în sânge.

În dializă, toxinele ies din sânge, sângele devine extrem de “curat”, se întoarce la celule și, pe principiul echilibrului, se încarcă iar cu toxine. În cazul rinichiului sănătos, lucrurile se întâmplă la fel: sângele se încarcă cu toxinele din celule, ajunge la rinichi, în ghemurile de vase minuscule, se curăţă de toxine, merge iar la celule și, fiind mai “curat” decât acestea se încarcă iar… și tot așa. Atunci unde e diferenţa?

Păi diferenţa stă în timp. Rinichiul uman funcţionează fără pauze, 24 de ore pe zi.

Dializorul are dezavantajul că are la dispoziţie numai în jur de 4 ore și asta doar de trei ori pe săptămână. Și dacă nu poate curăţa perfect organismul, vom înţelege cu toţii că nu e vina lui. E din cauză că ritmul în care funcţionăm, ritmul în care sunt “culese” toxinele este unul făcut pentru un rinichi care funcţionează permanent, nu pentru unul cu nici măcar jumătate de normă.

În toată povestea asta pe care am scris‐o n‐am spus nimic despre aparatul de dializă. O să ziceţi (pe bună dreptate) că am ignorat elefantul din cameră. Pe bună dreptate, pentru că e mare. O să ziceţi că, totuși, aparatul e acela care vă dă starea de bine (sau de rău). Cu cât e mai nou (de ultimă generaţie), cu atât vă va fi mai bine. Adevărat? Am zis că aparatul nu face propriu‐zis dializă. Ce face totuși? Vă aduceţi aminte?

Ziceam că fibrele capilare ale dializorului sunt “spălate” de soluţia de dializă. Ce e “soluţia de dializă”? E apă ca cea de la robinet? Din fericire nu. Era acum 20 de ani. Și oamenii se simţeau foarte rău când era așa.

Acum este o soluţie cu niște componente foarte bine ţinute sub control. Cine face soluţia asta? Aparatul de dializă. Așa poate influenţa aparatul tratamentul propriu‐zis.

Ar mai fi foarte multe de spus. Despre aparatul de dializă, despre analizele lunare și cum depind de dializor sau de aparat, despre cum e bine și cum nu e bine să arate analizele și ce se poate face, despre stările de bine și stările de rau…și probabil despre multe alte lucruri la care nu mă gândesc acum.

Ce îmi doresc este să fi rezolvat o mică parte din necunoscute le tratamentului acesta și să pot afla de la dvs. dacă am reușit sau nu ce mi‐am propus și ce ar merita să mai fie discutat în paginile revistei.

Andreea Streulea,IHS Vâlcea

SECRETUL LONGEVITĂȚII

Dragii noștri cititori,

În această primăvară centrul de dializă IHS Focșani îl sărbătorește pe pacientul Braniște Iordache care la data de 1 Martie împlinește frumoasa vârstă de 90 de ani.

Cu această ocazie ţinem să îi adresăm felicitările noastre deoarece a reușit pe parcursul celor 5 ani de tratament prin hemodializă să ne surprindă plăcut cu energia pe care o emană, buna dispoziţie și echilibrul în tratamentul urmat.

L‐am rugat să ne împărtășească câteva din secretele care l‐au ajutat să se menţină și să se bucure de înţelepciunea vârstei.

Domnul Braniște ne povestește că totul depinde de modul de viaţă, de educaţie, de realizările avute, de modul cum știi să te porţi în societate, să fii calm, răbdător și să nu te consideri niciodată prea bătrân să faci unele lucruri (inclusiv să mergi pe bicicletă!).

Așa numitul secret preţios al domnului Braniște pentru toţi cititorii noștri este: ”Întotdeauna să vă păstraţi prietenii și familia aproape, să vă păstraţi calmul și optimismul, ele sunt cheia succesului pentru a străbate orice problemă în viaţă.”

LA MULȚI ANI 90.....+∞!Colectivul IHS Focșani!

Și pentru că suntem în pragul Sfintelor Sarbători Pascale, întreaga echipă IHS vă urează ca…. …Sărbătoarea Sfântă a Învierii Domnului să reverse asupra voastră sănatate, belșug și bucurii, iar Lumina din Noaptea Sfântă să vă însoţească pașii pe drumul vieţii. Paște Fericit!!!

Ziua Mondială a Rinichiului, sărbătorită pe 12 martie, ne‐a adus din nou pe toţi împreună. Colegi din toate centrele IHS ne‐am mobilizat și am avut drept scop atragerea atenţiei asupra importanţei sănătaţii rinichilor și reducerea frecvenţei și impactului afecţiunilor renale și ale bolilor asociate în rândul populaţiei.

IHS și‐a propus ca sărbătorirea Zilei Mondiale a Rinchiului să crească gradul de conștientizare a faptului că boala de rinichi este una frecventă, extrem de periculoasă, dar tratabilă, dacă este depistată la timp.

Și pentru că una dintre întrebările

dumneavoastră frecvente, mai ales când ne pășiţi pentru prima dată pragul, se referă la tehnica hemodializei, dorim să vă împărtășim mai jos câteva noţiuni utile și mai ales, să facem acest subiect ceva mai ușor de înţeles.

Tehnica Hemodializei

Partea care ţine de tehnica hemodializei, este, în opinia mea, zona cea mai aridă, cea mai greu de înţeles și cea mai puţin abordată din tot ce înseamnă informaţie legată de insuficienţa renală cronică. Pe de altă parte, sau tocmai din cauza asta, e zona cu cele mai mari necunoscute și cele mai multe mituri.

Pentru că în luna martie s‐a sărbătorit ziua mondială a rinichiului și s‐a vorbit mult despre rinichi, sănătatea și bolile lor, m‐am gândit că n‐ar fi rău ca numărul acesta al revistei să fie dedicat rinichiului artificial. Să îl sărbătorim ca pe o mare realizare a medicinii și tehnicii moderne, să îi descoperim secretele, puterile și ‐ de ce nu? ‐ și limitele.

De multe ori, când am auzit vorbindu‐se de rinichiul artificial, mi‐am dat seama că oamenii se referă la aparatul de hemodializă.

Dializorul e o mică minune. Pentru ca ea să existe, o sumedenie de oameni au muncit și au asudat zile și nopţi, ani de zile. Pentru ei, și pentru că multi dintre ei ne‐au părăsit, lăsându‐ne însă, cu generozitate, rezultatele neliniștilor lor, ne‐am gânit să vă vorbim întâi de toate despre Dializor…

In memoriam: Georg Haas, Willem Johan Kolff, Nils Alwall, Belding Hibbard Scribner, Stanley Shaldon.

2 3

Am mai auzit, și nu o dată, că dializa și dializorul fac cumva să funcţioneze în continuare rinichii bolnavi și tratează astfel boala de rinichi. Adevărat? Din păcate nu. Tot ce poate face dializorul este să înlocuiască rinichii bolnavi. Să elimine toxinele din organism în locul lor. Dializa îmbunătăţește în vreun fel funcţionarea rinichilor? Nu. Tratează dializa boala de rinichi? Practic nu, dializa tratează organismul care suferă din cauza acumulării de toxine, dar nu influenţează cu nimic boala de care suferă rinichii. Ce trebuie să facă dializorul?

Să se comporte cât mai asemănător cu un rinichi adevărat. Să‐i ţină locul.

Dacă rinichiul e un organ fără de care nu se poate supravieţui, cum poate un cilindru de plastic, nu foarte mare, să ţină locul a doi rinichi? Ce are înăuntru? Cum e construit? Cum arată filtrul ăsta? Am să încerc să demontez un dializor, să‐l scot din carcasa de plastic, să‐l desfac și să‐i dezvălui secretele.

Poate ar fi mai bine ca la început să vă vorbesc un pic despre cum se întâmplă lucrurile în rinichiul sănătos, ca să puteţi vedea în ce fel a fost construit filtrul acesta astfel încât să‐i semene. În mod normal, fiecare celulă din corpul nostru produce toxine. Și fiecare celulă e conectată la un vas de sânge minuscul. Fiecare vas de sânge are rolul de a duce spre celule substanţele hrănitoare pe care le luăm din alimente dar, în același timp, de a prelua de la celule toxinele – deșeurile pe care le produc celulele. În mod normal, vasele de sânge transportă deșeurile la rinichi și rinichii le elimină. Cum? V‐aţi gândit vreodată cum se întâmplă lucrurile astea?

Rinichiul sănătos se bazează pe un sistem de vase de sânge extrem de subţiri, prin pereţii cărora deșeurile se varsă în urină.

În interiorul dializorului pătrunde soluţia de dializă. Pe unde? Uitaţi‐vă la dializorul dvs. Sunt două tuburi mari atașate în părtile lui laterale. Ambele transparente. Prin ele circulă soluţia de dializă. Printr‐unul intră, prin celălalt iese. Da, ca să existe dializa, este nevoie ca sângele să se întâlnească în vreun fel cu “soluţia de dializă”.

Cum? Într‐un fel în care soluţia de dializa “spală” fibrele prin care circulă sângele. Și atunci, ca să pot descrie ce se întâmplă cu toxinele și cum devine posibil ca ele să fie eliminate din sânge hai să ne gândim la o singură fibră capilară și să vedem ce se întâmplă înăuntru.

Fiecare din cele 20 000 de fibre prin care circula sângele în interiorul dializorului este fabricată dintr‐o membrană semipermeabilă. Ce o mai fi și asta? Este de fapt filtrul.

Închipuiţi‐vă că seamănă cu o plasă de pescuit. Lasă să treacă apa și toxinele, dar nu permite trecerea celulelor, microbilor, proteinelor și altor substanţe mari.

De unde știu toxinele că trebuie să “plece” din sânge, să traverseze peretele cu găuri al fibrelor și să ajungă în soluţia de dializă? E un bun obicei al oricărei substanţe, de a se “împrăștia” în tot spaţiul care îi este pus la dispoziţie. Exista o lege a echilibrului, valabilă peste tot în natură, peste tot în organismul nostru, conform căreia, atâta timp cât o substanţă poate trece dintr‐o parte în alta va face lucrul ăsta singură, tinzând spre echilibru.

De fapt, pe asta se bazează toată tehnica dializei.

Și atunci, avem pe de o parte sângele în care sunt concentrate toxine și de cealaltă parte soluţia de dializă care nu conţine deloc toxine, între ele fiind membrana ca o plasă de pescuit. Binenţeles că toate toxinele vor încerca să iasă din sânge, ca să echilibreze lucrurile. Și pentru că membrana le permite, vor ajunge singure în soluţia de dializă.

Am vorbit de dializă ca principiu. Am încercat să explic cum se întâmplă. Dar îmi dau seama că tot vorbesc de toxine. Ce sunt toxinele uremice?

Se numesc “toxine” pentru că s‐a descoperit că sunt substanţe care fac rău când se acumulează în organism și “uremice” pentru că se acumulează din cauza rinichiului bolnav.Cine sunt? Păi…n‐aș putea să vi le spun pe toate. Pentru că sunt 152 descoperite până acum. Pot să vă spun două dintre ele, ale căror valori le aflaţi în fiecare lună: urea si fosforul. Le putem măsura lunar pe toate? Nu. Pentru ca analizele de soiul acesta ţin de cercetarea medicală.

Ar fi benefic în vreun fel să le știm?

Cu siguranţă nu pe toate. Închipuiţi‐vă cum ar fi ca, lunar, să aflaţi rezultatul a 150 de analize. De ce nu ţinem neapărat să le știm? Dacă tot au fost identificate și dacă fiecare dintre ele dăuneaza într‐un fel organismului?

Pentru că știm cum se comportă toxinele când vine vorba de a trece prin membrana fibrelor capilare. Știm că există toxine de dimensiuni mici, care se mișcă foarte repede și străbat cu ușurinţă membrana fibrelor capilare, ca atare părăsesc ușor sângele.

Mai știm că, dacă au dimensiuni mai mari, sunt mai “leneșe”, se deplasează mai încet și, ca urmare, șansele să “nimerească” printr‐unul din orificiile membranei sunt mai reduse.

Și atunci putem foarte bine să apreciem că cele 70 de toxine descoperite care au dimensiuni apropiate de ale ureei se vor comporta la fel cu ea, astfel încât la sfârșitul ședinţei de dializă e suficient să știm cât este urea, nu trebuie să le dozăm pe toate.

Până acum am aflat una din limitele dializorului: substanţele de dimensiuni mai mari nu ies cu ușurinţa din sânge. Mai sunt și altele? Din păcate da. Spuneam mai devreme că sângele adună în permanenţă deșeurile de la celule. Cum se face asta?

Vasele acestea minuscule sunt dispuse în formă de ghem, fiecare rinichi are aproximativ 1 milion de astfel de ghemuri de vase de sânge care filtrează toxinele zi și noapte, ceas de ceas.

Cum? Pereţii vaselor de sânge au orificii prin care toxinele pot să iasă și să ajungă astfel în urină.

Ce se întâmplă în momentul în care rinichiul nu mai funcţionează? Sângele colectează în continuare toxinele de la celule, le transportă la rinichi, dar aceștia nu mai pot să le elimine, așa că deșeurile rămân în continuare în sânge. Și, în consecinţă, în analizele de sânge apar valori mai mari decât normalul.

Cum poate dializorul să elimine toxinele în locul rinichiului? Ziceam mai devreme că rinichiul artificial nu e impresionant la prima vedere, e un cilindru de plastic. Are înăuntru până la 20 000 de fire subţiri (de 2‐3 ori mai groase decât firele de păr). Sunt goale pe dinăuntru și prin ele circulă sângele.

Le numim fibre‐capilare. E greu de imaginat dacă vă uitaţi la poza alăturată, dar așa se întâmplă. Nu pot să vă demonstrez că sunt de fapt niște tuburi, mi‐ar trebui un microscop, nu un aparat foto obișnuit. Închipuiţi‐vă că, în momentul în care sângele pătrunde în dializor, e condus prin 20 000 de astfel de fibre‐capilare.

Le parcurge pe o distanţă de 20‐30 de centimetri, apoi părăsește dializorul, trece înapoi în tuburi și se întoarce în corp. Pâna aici pare simplu. Seamănă câtuși de puţin cu rinichiul uman? Păi seamănă, pentru că aceste fibre subţiri ale dializorului sunt construite precum vasele minuscule din rinichi de care vorbeam mai devreme.

Fibrele prin care circulă sângele sunt strâns lipite între ele și la intrarea și la ieșirea din dializor, în așa fel încât sângele nu poate trece decât prin interiorul lor, nu poate“scăpa” printre ele.

2 3

Am mai auzit, și nu o dată, că dializa și dializorul fac cumva să funcţioneze în continuare rinichii bolnavi și tratează astfel boala de rinichi. Adevărat? Din păcate nu. Tot ce poate face dializorul este să înlocuiască rinichii bolnavi. Să elimine toxinele din organism în locul lor. Dializa îmbunătăţește în vreun fel funcţionarea rinichilor? Nu. Tratează dializa boala de rinichi? Practic nu, dializa tratează organismul care suferă din cauza acumulării de toxine, dar nu influenţează cu nimic boala de care suferă rinichii. Ce trebuie să facă dializorul?

Să se comporte cât mai asemănător cu un rinichi adevărat. Să‐i ţină locul.

Dacă rinichiul e un organ fără de care nu se poate supravieţui, cum poate un cilindru de plastic, nu foarte mare, să ţină locul a doi rinichi? Ce are înăuntru? Cum e construit? Cum arată filtrul ăsta? Am să încerc să demontez un dializor, să‐l scot din carcasa de plastic, să‐l desfac și să‐i dezvălui secretele.

Poate ar fi mai bine ca la început să vă vorbesc un pic despre cum se întâmplă lucrurile în rinichiul sănătos, ca să puteţi vedea în ce fel a fost construit filtrul acesta astfel încât să‐i semene. În mod normal, fiecare celulă din corpul nostru produce toxine. Și fiecare celulă e conectată la un vas de sânge minuscul. Fiecare vas de sânge are rolul de a duce spre celule substanţele hrănitoare pe care le luăm din alimente dar, în același timp, de a prelua de la celule toxinele – deșeurile pe care le produc celulele. În mod normal, vasele de sânge transportă deșeurile la rinichi și rinichii le elimină. Cum? V‐aţi gândit vreodată cum se întâmplă lucrurile astea?

Rinichiul sănătos se bazează pe un sistem de vase de sânge extrem de subţiri, prin pereţii cărora deșeurile se varsă în urină.

În interiorul dializorului pătrunde soluţia de dializă. Pe unde? Uitaţi‐vă la dializorul dvs. Sunt două tuburi mari atașate în părtile lui laterale. Ambele transparente. Prin ele circulă soluţia de dializă. Printr‐unul intră, prin celălalt iese. Da, ca să existe dializa, este nevoie ca sângele să se întâlnească în vreun fel cu “soluţia de dializă”.

Cum? Într‐un fel în care soluţia de dializa “spală” fibrele prin care circulă sângele. Și atunci, ca să pot descrie ce se întâmplă cu toxinele și cum devine posibil ca ele să fie eliminate din sânge hai să ne gândim la o singură fibră capilară și să vedem ce se întâmplă înăuntru.

Fiecare din cele 20 000 de fibre prin care circula sângele în interiorul dializorului este fabricată dintr‐o membrană semipermeabilă. Ce o mai fi și asta? Este de fapt filtrul.

Închipuiţi‐vă că seamănă cu o plasă de pescuit. Lasă să treacă apa și toxinele, dar nu permite trecerea celulelor, microbilor, proteinelor și altor substanţe mari.

De unde știu toxinele că trebuie să “plece” din sânge, să traverseze peretele cu găuri al fibrelor și să ajungă în soluţia de dializă? E un bun obicei al oricărei substanţe, de a se “împrăștia” în tot spaţiul care îi este pus la dispoziţie. Exista o lege a echilibrului, valabilă peste tot în natură, peste tot în organismul nostru, conform căreia, atâta timp cât o substanţă poate trece dintr‐o parte în alta va face lucrul ăsta singură, tinzând spre echilibru.

De fapt, pe asta se bazează toată tehnica dializei.

Și atunci, avem pe de o parte sângele în care sunt concentrate toxine și de cealaltă parte soluţia de dializă care nu conţine deloc toxine, între ele fiind membrana ca o plasă de pescuit. Binenţeles că toate toxinele vor încerca să iasă din sânge, ca să echilibreze lucrurile. Și pentru că membrana le permite, vor ajunge singure în soluţia de dializă.

Am vorbit de dializă ca principiu. Am încercat să explic cum se întâmplă. Dar îmi dau seama că tot vorbesc de toxine. Ce sunt toxinele uremice?

Se numesc “toxine” pentru că s‐a descoperit că sunt substanţe care fac rău când se acumulează în organism și “uremice” pentru că se acumulează din cauza rinichiului bolnav.Cine sunt? Păi…n‐aș putea să vi le spun pe toate. Pentru că sunt 152 descoperite până acum. Pot să vă spun două dintre ele, ale căror valori le aflaţi în fiecare lună: urea si fosforul. Le putem măsura lunar pe toate? Nu. Pentru ca analizele de soiul acesta ţin de cercetarea medicală.

Ar fi benefic în vreun fel să le știm?

Cu siguranţă nu pe toate. Închipuiţi‐vă cum ar fi ca, lunar, să aflaţi rezultatul a 150 de analize. De ce nu ţinem neapărat să le știm? Dacă tot au fost identificate și dacă fiecare dintre ele dăuneaza într‐un fel organismului?

Pentru că știm cum se comportă toxinele când vine vorba de a trece prin membrana fibrelor capilare. Știm că există toxine de dimensiuni mici, care se mișcă foarte repede și străbat cu ușurinţă membrana fibrelor capilare, ca atare părăsesc ușor sângele.

Mai știm că, dacă au dimensiuni mai mari, sunt mai “leneșe”, se deplasează mai încet și, ca urmare, șansele să “nimerească” printr‐unul din orificiile membranei sunt mai reduse.

Și atunci putem foarte bine să apreciem că cele 70 de toxine descoperite care au dimensiuni apropiate de ale ureei se vor comporta la fel cu ea, astfel încât la sfârșitul ședinţei de dializă e suficient să știm cât este urea, nu trebuie să le dozăm pe toate.

Până acum am aflat una din limitele dializorului: substanţele de dimensiuni mai mari nu ies cu ușurinţa din sânge. Mai sunt și altele? Din păcate da. Spuneam mai devreme că sângele adună în permanenţă deșeurile de la celule. Cum se face asta?

Vasele acestea minuscule sunt dispuse în formă de ghem, fiecare rinichi are aproximativ 1 milion de astfel de ghemuri de vase de sânge care filtrează toxinele zi și noapte, ceas de ceas.

Cum? Pereţii vaselor de sânge au orificii prin care toxinele pot să iasă și să ajungă astfel în urină.

Ce se întâmplă în momentul în care rinichiul nu mai funcţionează? Sângele colectează în continuare toxinele de la celule, le transportă la rinichi, dar aceștia nu mai pot să le elimine, așa că deșeurile rămân în continuare în sânge. Și, în consecinţă, în analizele de sânge apar valori mai mari decât normalul.

Cum poate dializorul să elimine toxinele în locul rinichiului? Ziceam mai devreme că rinichiul artificial nu e impresionant la prima vedere, e un cilindru de plastic. Are înăuntru până la 20 000 de fire subţiri (de 2‐3 ori mai groase decât firele de păr). Sunt goale pe dinăuntru și prin ele circulă sângele.

Le numim fibre‐capilare. E greu de imaginat dacă vă uitaţi la poza alăturată, dar așa se întâmplă. Nu pot să vă demonstrez că sunt de fapt niște tuburi, mi‐ar trebui un microscop, nu un aparat foto obișnuit. Închipuiţi‐vă că, în momentul în care sângele pătrunde în dializor, e condus prin 20 000 de astfel de fibre‐capilare.

Le parcurge pe o distanţă de 20‐30 de centimetri, apoi părăsește dializorul, trece înapoi în tuburi și se întoarce în corp. Pâna aici pare simplu. Seamănă câtuși de puţin cu rinichiul uman? Păi seamănă, pentru că aceste fibre subţiri ale dializorului sunt construite precum vasele minuscule din rinichi de care vorbeam mai devreme.

Fibrele prin care circulă sângele sunt strâns lipite între ele și la intrarea și la ieșirea din dializor, în așa fel încât sângele nu poate trece decât prin interiorul lor, nu poate“scăpa” printre ele.

anul 6 numarul 20editie trimestriala

1

Și asta nu doar în discuţiile din Centrele de dializă, cât și la televizor sau în presa scrisă. E adevărat? Este rinichiul artificial o mașină mare, cu tot felul de butoane și furtune? E adevărat că sângele pătrunde în aparatul ăsta și apoi iese curăţat de toxine? Păi, dacă vă uitaţi cu atenţie la aparatul dvs în timpul ședinţei, veţi vedea că sistemul de tuburi prin care circulă sângele este în totalitate la exterior.

Nu “dispare” în interiorul aparatului pe nicăieri. Circuitul e destul de greu de urmărit pentru că nu e un simplu “furtun”, e întortocheat de multe ori și are diverse dispozitive pe traseu. Lăsând la o parte ceea ce asistenţii numesc “capcane” sau “buline” sau “senzori”, sistemul e compus dintr‐un tub prin care sângele iese din corp, un filtru și un alt tub prin care sângele intră înapoi în corp. Undeva la mijloc exista o pompă care face ca sângele să se miște în permanenţă prin tuburi. Și…cam asta e tot. Și atunci? Cum se petrece curăţarea sângelui? Uitaţi‐vă la aparatul dvs și identificaţi filtrul. E un cilindru nu foarte mare, de dimensiunile unui tub de neon. În lumea dializei i se spune “dializor”. Îl voi numi și eu “dializor” în continuare.

Nu inspiră foarte mult respect la prima vedere, deși ar trebui, pentru că el este de fapt rinichiul artificial. Toată aparatura complicată din jur are rolul de a face ca lucrurile să se desfășoare in siguranţă, dar de dializa propriu‐zisă “se ocupă” doar dializorul.

4

Urmează tot principiul acela al echilibrului, care e valabil peste tot. Atâta timp cât o anumită toxină se află în cantitate mai mare într‐o celulă decât în vasul de sânge care o deservește, tendinţa va fi ca toxina să treacă singură în sânge.

În dializă, toxinele ies din sânge, sângele devine extrem de “curat”, se întoarce la celule și, pe principiul echilibrului, se încarcă iar cu toxine. În cazul rinichiului sănătos, lucrurile se întâmplă la fel: sângele se încarcă cu toxinele din celule, ajunge la rinichi, în ghemurile de vase minuscule, se curăţă de toxine, merge iar la celule și, fiind mai “curat” decât acestea se încarcă iar… și tot așa. Atunci unde e diferenţa?

Păi diferenţa stă în timp. Rinichiul uman funcţionează fără pauze, 24 de ore pe zi.

Dializorul are dezavantajul că are la dispoziţie numai în jur de 4 ore și asta doar de trei ori pe săptămână. Și dacă nu poate curăţa perfect organismul, vom înţelege cu toţii că nu e vina lui. E din cauză că ritmul în care funcţionăm, ritmul în care sunt “culese” toxinele este unul făcut pentru un rinichi care funcţionează permanent, nu pentru unul cu nici măcar jumătate de normă.

În toată povestea asta pe care am scris‐o n‐am spus nimic despre aparatul de dializă. O să ziceţi (pe bună dreptate) că am ignorat elefantul din cameră. Pe bună dreptate, pentru că e mare. O să ziceţi că, totuși, aparatul e acela care vă dă starea de bine (sau de rău). Cu cât e mai nou (de ultimă generaţie), cu atât vă va fi mai bine. Adevărat? Am zis că aparatul nu face propriu‐zis dializă. Ce face totuși? Vă aduceţi aminte?

Ziceam că fibrele capilare ale dializorului sunt “spălate” de soluţia de dializă. Ce e “soluţia de dializă”? E apă ca cea de la robinet? Din fericire nu. Era acum 20 de ani. Și oamenii se simţeau foarte rău când era așa.

Acum este o soluţie cu niște componente foarte bine ţinute sub control. Cine face soluţia asta? Aparatul de dializă. Așa poate influenţa aparatul tratamentul propriu‐zis.

Ar mai fi foarte multe de spus. Despre aparatul de dializă, despre analizele lunare și cum depind de dializor sau de aparat, despre cum e bine și cum nu e bine să arate analizele și ce se poate face, despre stările de bine și stările de rau…și probabil despre multe alte lucruri la care nu mă gândesc acum.

Ce îmi doresc este să fi rezolvat o mică parte din necunoscute le tratamentului acesta și să pot afla de la dvs. dacă am reușit sau nu ce mi‐am propus și ce ar merita să mai fie discutat în paginile revistei.

Andreea Streulea,IHS Vâlcea

SECRETUL LONGEVITĂȚII

Dragii noștri cititori,

În această primăvară centrul de dializă IHS Focșani îl sărbătorește pe pacientul Braniște Iordache care la data de 1 Martie împlinește frumoasa vârstă de 90 de ani.

Cu această ocazie ţinem să îi adresăm felicitările noastre deoarece a reușit pe parcursul celor 5 ani de tratament prin hemodializă să ne surprindă plăcut cu energia pe care o emană, buna dispoziţie și echilibrul în tratamentul urmat.

L‐am rugat să ne împărtășească câteva din secretele care l‐au ajutat să se menţină și să se bucure de înţelepciunea vârstei.

Domnul Braniște ne povestește că totul depinde de modul de viaţă, de educaţie, de realizările avute, de modul cum știi să te porţi în societate, să fii calm, răbdător și să nu te consideri niciodată prea bătrân să faci unele lucruri (inclusiv să mergi pe bicicletă!).

Așa numitul secret preţios al domnului Braniște pentru toţi cititorii noștri este: ”Întotdeauna să vă păstraţi prietenii și familia aproape, să vă păstraţi calmul și optimismul, ele sunt cheia succesului pentru a străbate orice problemă în viaţă.”

LA MULȚI ANI 90.....+∞!Colectivul IHS Focșani!

Și pentru că suntem în pragul Sfintelor Sarbători Pascale, întreaga echipă IHS vă urează ca…. …Sărbătoarea Sfântă a Învierii Domnului să reverse asupra voastră sănatate, belșug și bucurii, iar Lumina din Noaptea Sfântă să vă însoţească pașii pe drumul vieţii. Paște Fericit!!!

Ziua Mondială a Rinichiului, sărbătorită pe 12 martie, ne‐a adus din nou pe toţi împreună. Colegi din toate centrele IHS ne‐am mobilizat și am avut drept scop atragerea atenţiei asupra importanţei sănătaţii rinichilor și reducerea frecvenţei și impactului afecţiunilor renale și ale bolilor asociate în rândul populaţiei.

IHS și‐a propus ca sărbătorirea Zilei Mondiale a Rinchiului să crească gradul de conștientizare a faptului că boala de rinichi este una frecventă, extrem de periculoasă, dar tratabilă, dacă este depistată la timp.

Și pentru că una dintre întrebările

dumneavoastră frecvente, mai ales când ne pășiţi pentru prima dată pragul, se referă la tehnica hemodializei, dorim să vă împărtășim mai jos câteva noţiuni utile și mai ales, să facem acest subiect ceva mai ușor de înţeles.

Tehnica Hemodializei

Partea care ţine de tehnica hemodializei, este, în opinia mea, zona cea mai aridă, cea mai greu de înţeles și cea mai puţin abordată din tot ce înseamnă informaţie legată de insuficienţa renală cronică. Pe de altă parte, sau tocmai din cauza asta, e zona cu cele mai mari necunoscute și cele mai multe mituri.

Pentru că în luna martie s‐a sărbătorit ziua mondială a rinichiului și s‐a vorbit mult despre rinichi, sănătatea și bolile lor, m‐am gândit că n‐ar fi rău ca numărul acesta al revistei să fie dedicat rinichiului artificial. Să îl sărbătorim ca pe o mare realizare a medicinii și tehnicii moderne, să îi descoperim secretele, puterile și ‐ de ce nu? ‐ și limitele.

De multe ori, când am auzit vorbindu‐se de rinichiul artificial, mi‐am dat seama că oamenii se referă la aparatul de hemodializă.

Dializorul e o mică minune. Pentru ca ea să existe, o sumedenie de oameni au muncit și au asudat zile și nopţi, ani de zile. Pentru ei, și pentru că multi dintre ei ne‐au părăsit, lăsându‐ne însă, cu generozitate, rezultatele neliniștilor lor, ne‐am gânit să vă vorbim întâi de toate despre Dializor…

In memoriam: Georg Haas, Willem Johan Kolff, Nils Alwall, Belding Hibbard Scribner, Stanley Shaldon.