Universiteatea Creștină Dimitrie Cantemir

Facultatea de Istorie

Referat la disciplina Integrare Europeană

Milea Geanina Alexandra

Anul III,

Ideea unei Europe unite a fost sustinută de-a lungul secolelor de împărati și

intelectuali deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea război mondial statele europene au

instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe in domenii specifice, cum ar

fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeană (OCEE), Organizatia Tratatului

Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizații au pus

bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trasaturile clasice

ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale.

Inceputul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale si

specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene -poate fi considerat

anul 1950 , când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea

câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele

tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de

suveranitate catre o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a

constat în integrarea producției de cărbune si oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei

organizatii deschise participării și altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite,

acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența si

alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat il constituia

alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalităților existente intre Franța și Germania privind

zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.

In 1951 , negocierile desfășuarate între șase țări - Franța, Germania, Italia, Belgia,

Olanda și Luxemburg - au condus la semnarea Tratatului de la Paris , prin care se

înființa Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO ). .Așadar la această vreme se

poate vorbi de o Europă cu mai multe viteze intrucât avem deja o Europă cu obiective comune.

Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de

noutate il constituia caracterul supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de

competente catre o institutie (Inalta Autoritate) responsabila cu luarea de decizii, independent de

consensul Statelor Membre.

O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de

Aparare (CEA), initiativa care a esuat insa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat in 1952 -

nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.

O relansare in forta a "initiativei europene" a avut loc in anul  1955 , in cadrul

conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra

infiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii

pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul - Henry Spaak, ministrul belgian

al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, in 1957 , a celor doua

Tratate de la Roma -  cel prin care se infiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si

tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM) .

Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de

organizatie supranationala - adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la Statele

Membre la "Comunitate". In acest context, transferul de suveranitate inseamna o delegare - de la

membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune - a puterii de decizie asupra

unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. In acest scop au fost

create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea

intereselor guvernelor Statelor Membre, a interesului general al Comunitatii, precum si a

intereselor cetatenilor europeni.

Obiectivul imediat al  Tratatului de la Roma , semnat la 25 martie 1957 si intrat in

vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piete comune" si de abordarea

progresiva a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si

echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai stranse intre

Statele Membre.

Crearea unei piete comune nu inseamna numai eliminarea tuturor barierelor

existente în calea liberei circulații a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea

vamală); piața comună înseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a

persoanelor, serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune in domenii strategice

(agricultura, comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene in vederea

cresterii performantei activitatilor economice. Astfel, in 1968 , CEE avea deja incheiata uniunea

vamala si avea o piata agricola comuna.

Incepand cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atat din punct de vedere

geografic - prin aderari succesive - cat si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si

structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, in

momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 25 de tari (cu negocieri in plina desfasurare

pentru admiterea de noi membri) si care va avea in curand o noua Constitutie. Putem vorbi în

acest moment de o Europă a la Carte care lăsa statele la latitudinea lor forma de participare la

procesul comunitar. Exista deja un obiectiv minim, o zonă de liber schimb acompaniată de o

serie de regului comune necesare funcționări acestei zone. Totodată rămân aceste instituții

deschise participării altor state, realitate care ulterior se va desfășura în afara cadrului comunitar-

Europa cu o Geometrie Variabilă.