1

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 - "Investeşte în oameni!"

Universitatea Titu Maiorescu

REZUMATUL

TEZEI DE DOCTORAT

Impreviziunea în reglementarea Codului Civil,

o abordare comparativă la nivel european

Coordonator Științific :

Prof. Univ. Dr. IOSIF R. URS

Doctorand,

Airinei Mihai Andrei

București,

2018

2

Universitatea Titu Maiorescu

Titlul programului: „Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013”

Titlul proiectului: „Modernizarea legislației naționale în contextul uniformizării dreptului la nivel european şi implicaţiile socio-politice asupra sistemului administrativ”

Contract nr. POSDRU/159/1.5/S/141699”

Beneficiar – Universitatea Titu Maiorescu din București Partener 1 – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Partener 2 – Universitatea din Craiova

Editorul Materialului: Airinei Mihai Andrei Data publicării: 2018

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României

3

Argument

Pentru ca legea să corespundă mereu destinatarilor ei ea trebuie să fie rezultatul unui

proces rafinat de reprezentare și cristalizare a nevoilor acestora, fie că prin aceasta înțelegem

parlamentarismul în sistemele democratice, fie că norma este edictată prin conștiința unui singur

conducător, oricum s-ar numi acesta. În ambele cazuri, ceea ce devine vital a nu se pierde pentru

buna funcționare a relației dintre individ și lege, este legătura directă dintre actul legislativ și

realitate, dintre obiectivitatea primului și subiectivismul celui din urmă, fiindcă dacă cele două

nu converg, scopul legii se dispare.

Dacă societatea evoluează fără să își asume acest demers, va fi afectată de propria reușită,

întrucât individul se va găsi inadaptat la realitatea obiectivă conturată de propriile decizii. O criză

de acest fel la nivel individual este adesea rezultatul unei crize la o scară mai mare, iar chiar dacă

ea nu se vede de către toți cei care activează în societate, cu timpul o vor remarca. La polul opus,

dacă legea nu mai corespunde unei societăți, scopul ei de a reglementa conduita unei majorități

dispare, iar individualismul își face loc în mod brutal, în afara dreptului, remarcându-se în orice

mod cu putință.

Când privim dreptul în evoluția sa, putem afirma că el reprezintă o cristalizare a credinței,

moralei, conștiinței, educației, științei și culturii de orice fel a unui grup de oameni. Când fiecare

individ resimte o criză în plan individual care îl îndepărtează de scopul comun al grupului de

care aparține, se instaurează o afecțiune care în scurt timp va conduce la generalizarea și

acutizarea crizei, iar grupul poate să dispară. Dacă însă nu dispare, ci se luptă să rămână unit deși

e în criză, în mod cert, în lumina individualismului, dreptul nu va mai reflecta voința lor comună,

iar astfel nici nu mai oferă răspunsuri nevoilor lor.

Între nivelul ipotetic și viața din realitatea de zi cu zi distanța nu e prea mare, fiindcă în

fiecare societate apar astfel de crize, între grupuri de indivizi, între indivizi și instituții, între

instituții, iar mai apoi chiar între indivizi și lege. Dacă individualismul excesiv este contrar

moralei, atunci o criză a moralei conduce în mod cert la o criză a legii. Când legea nu mai

corespunde realității, atunci ea se transformă într-o criză a societății contemporane, fiindcă dă

naștere la instabilitate sau chiar rigiditate, după caz, la repulsie față de un cadru normativ

excesiv, impus de subiectivismul politic de moment, conducând în definitiv la ignorarea rigorilor

normelor de drept.

În tot acest context, sesizăm că sistemul de gândire al dreptului s-a modificat, migrând de

la o structură de tip cauză-efect, într-un cadru cartezian, la cea holistică, bazată pe

4

conceptualizarea unor legături și a unor dihotomii. O acțiune care generează efecte de tip

echilibru-dezechilibru are la bază cauze diverse, evenimente obiective și influențe subiective,

într-o relație complexă de interdependență. Astfel, în acord cu dinamica societății contemporane,

starea de echilibru din realitate, din dreptul ideal și chiar și din cel contractual, pare o condiție

utopică, înlocuită tot mai frecvent de un dezechilibru natural, asociat adevăratei stări de fapt. Fie

că recunoaștem sau nu că suntem parte a acestei din urmă stări de fapt, iar în fața dreptului,

opțiunile sunt limitate de norma care le include. Din această confruntare se naște întrebarea

firească dacă nu cumva dreptul în forma lui ideală trebuie să răspundă tocmai unor nevoi

complexe, determinate de ceea ce am devenit chiar noi în realitatea prezentului.

Când legea este vetustă sau când pur și simplu aplicarea ei procustiană s-ar îndepărta de

scopurile pentru care a fost edictată, de principiile generale de drept, atunci trebuie să ne amintim

cuvintele lui Portalis1 conform căruia “legile nu sunt pure acte de putere, acestea sunt acte de

înțelepciune, de justiție și rațiune”. Dacă legiuitorul greșește și se îndepărtează de rolul său,

atunci judecătorul trebuie să aibă mereu în vedere că legile sunt adresate oamenilor și servesc

acestora, iar nu invers. Dacă acceptăm astfel că dreptul este o transpunere în scris a Binelui

ontologic, atunci acesta are în prim plan nevoia omului de a fi împreună cu ceilalți și de aici

trebuie să provină orice interpretare asupra legii.

Am susținut ideea conform căreia Dreptul trebuie privit întotdeauna în comun cu

noțiunea de justiție, fiindcă altfel s-ar ajunge în situația în care noțiunea ar fi utilizată în scopul

de a obține o maximizare de utilități individuale2. Odată cu alegerea temei de analiză în cuprinsul

lucrării de doctorat am considerat că impreviziunea este o instituție a dreptului civil care ne oferă

posibilitatea de a surprinde în mod concret cum prin aplicarea legii se face într-adevăr justiție.

O regulă de drept nu trebuie desprinsă din ansamblul reglementărilor pentru a reprezenta

un simplu calcul de utilitate în beneficiul unui anume individ, întrucât altfel societatea umană în

ansamblul ei se va reduce la suma unor utilități individuale. Tendința normativă actuală este de a

transforma orice regulă într-una cu caracter individual (dreptul la respectul vieții private, dreptul

la siguranță etc.) alocându-le în patrimoniul individului pentru a preveni eventuale confruntări

juridice, însă cu cât mai mult se va urmări această direcție, în care vor predomina drepturile

individuale, cu atât va fi afectat Dreptul ca bun comun. Dreptul nu poate fi privit doar din

perspectivă subiectivă, ci trebuie integrat într-un ansamblu obiectiv, indisolubil legate între ele.

1 Portalis, J.E.M., Discours preliminire du premier projet de Code Civil, Confluences, Bordeaux, 2004, apud

Ramona Duminică, Criza legii contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 146; 2 Alain Supiot, op. cit., p. 28;

5

Simpla recunoaștere a calității individului ca titular de drepturi ar putea conduce la dispariția

Dreptului ca fenomen, acesta estompându-se din cauza inflației de norme cu caracter subiectiv și

din interacțiunea dintre acestea.

Capitolul I - INTRODUCERE

Primul filosof care a pus în dezbatere ipoteza neexecutării întocmai a contractelor

încheiate a fost Cicero: “ergo et promissa non facienda non numquam neque semper deposita

reddenda”, referindu-se la împrejurarea în care promisiunea restituirii unui bun încredințat ar

putea fi afectată de elemente neprevăzute iar refuzul îndeplinirii obligației ar părea ca fiind

justificat3.

O atenuare a forței obligatorii a contractului o regăsim în dreptul canonic, impusă de

preceptele creştine ale carităţii şi echităţii - contractul nu mai este legea părţilor, decât atunci

când „exprimă o voinţă justă ce se manifestă în proporţionalitatea schimbului4”. Prin

introducerea ideii de justiţie comutativă, canoniştii au diferențiat justul (norma de conduită

impusă de conştiinţă) de conceptul de legalitate (norma impusă de autoritatea statală). Această

disociere interesează, întrucât prin intermediul justului s-a realizat o temperare a principiului

forţei obligatorii, fapt care a permis intervenţia Bisericii în raporturile contractuale, în mod

deosebit în materia dobânzilor. În acest context istoric, Sfântul Toma d`Aquino, precursor al

teoriei impreviziunii, aprecia subînţelegerea unei clauze rebus sic standibus în contract:

„contractus qui habent tractum succesivum et dependentiam de futuro rebus sic standibus

intelligintur”.

Codul Civil din forma elaborată în 1864 a păstrat pe aproape toată perioada cât s-a aflat

în vigoare la art 969 din Capitolul III “Despre efectul convențiunilor – Disposițiuni generale”

textul care prelua adagiul latin “pacta sunt servanda” în forma următoare: “Convențiunile legale

făcute au putere de lege între părțile contractanti. Ele se potu revoca prin consimțimentele

3 Idem; Cicero, De Oficiis 3,95 : “Si gladium quis apud te sana mente deposuerit, repetat insaniens, reddere

peccatum sit, officium non reddere”; “Quid? Si is, qui apud te pecuniam deposuerit, bellum inferat patriae,

deddasne depositum? Non credo; faiasenim contra rem publicam, quae debet esse carissima”; “Presupunem că o

persoană îți depozitează sabia sa cu bună conștiință și ulterior ți-o cere înapoi imediat după ce a devenit nebună.

Ar fi o crimă să-i întorci sabia. Va fi obligația ta să nu faci așa”; “Presupunem că o persoană care ți-a încredințat

o sumă de bani îți propune să duci un război împotriva țării tale proprii. Ar trebui să-i întorci acestuia suma

încredințată? Consider că nu, deoarece prin asemenea gest tu vei acționa împotriva statului care ar trebui să-ți fie

cel mai scump lucru pe pământ”; 4 Cristina Elisabeta Zamşa, “Teoria impreviziunii. Studii de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2006, p.8

6

mutuale sau din cauze autorizate de lege”5. În continuare, art. 970 din forma inițială a textului de

lege prevedea că toate “convențiunile trebuescu esecutate cu bună credință. Ele obligă numai la

ceea ce este espresu într’însele, dar la toate urmările ce equita, obiceiul sau legea dă

obligațiunei, după natura sa”.

Noțiunea de impreviziune a apărut în evoluția legislativă strict legată de noțiuni precum

riscul contractual, bună-credință, principiul echității. Dacă într-o primă abordare putem spune că

fiecare dintre noțiuni se delimitează de cealaltă și nu converg decât în sfera unor principii de

drept, în realitate, trebuie să existe un instrument la nivelul fiecărei legislații care să permită

coordonarea tuturor normelor în vederea realizării efectelor echitabile ale unei convenții, ca scop

al existenței unui drept bazat pe bine și echitate. Ori de câte ori se urmărește aplicarea

principiilor anterior citate la contracte care se confruntă cu alte situații decât cele convenite

inițial de către părți, intervine teoria impreviziunii, care implică o revizuire a clauzelor inițiale cu

scopul de a restabili valoric echilibrul prestațiilor, înlăturând efectele discriminatorii ale unei

onerozități mult prea crescute pentru una dintre părți6.

Într-o lucrare recentă7 profesorul dr. hc. Norbert Reich (Drept Comparat și Drept

Economic al UE) de la Universitatea din Bremen, Germania, afirma că “dreptul civil al UE pare

să fi rămas în urmă, însă, va dobândi cu siguranță un rol din ce în ce mai important, pe măsură

ce dreptul UE se interesează – unii ar numi <<invadează>> - relațiile <<orizontale>> între

persoane private și formulează propriile căi de drept, atât materiale, cât și procedurale”. Printre

aspectele semnalate în lucrarea citată se menționează faptul că “libertatea contractuală este un

principiu general în legislația națională a statelor membre și se află la temelia (deși nu se

precizează în mod explicit astfel) dreptului primar al Uniunii. Aceasta este consecința evoluției

istorice a Uniunii dintr-o Comunitate economică, precum și a faptului că dreptul Uniunii nu este

un sistem de drept, complet și coerent, ci este întemeiat, cel puțin parțial, pe tradițiile juridice

comune ale statelor membre”8. Înțelegem așadar că principiul “rebus sic standibus” a fost

preluat în dreptul Uniunii ca urmare a evoluției sale istorice, fără a rămâne doar la nivelul unei

excepții izolat din tratatele de dreptul comerțului internațional, însă și că există în legislațiile

naționale elemente divergente, care pot să excludă aplicarea instituției impreviziunii. 5 Idrept.ro, Wolters-Kluwer România;

6 Pentru dezvoltări, a se vedea, Iosif Robi Urs, Petruța Ispas, Principiul “pacta sunt servanda” și regula “rebus sic

non standibus” în executarea obligațiilor contractuale. Teoria Impreviziunii, articol publicat în volumul Conferinței

Internaționale Educație și Creativitate pentru o Societate bazată pe cunoaștere, organizată de Universitatea Titu

Maiorescu, 20-22 noiembrie 2014; 7 Norbert Reich, Principii generale ale Dreptului Civil al Uniunii Europene, Editura Universitară, Colecția Biblioteca

de Drept European, București, 2014, p. V; 8 Ibidem, p. 31;

7

La nivelul Uniunii Europene noțiunea de atenuare a obligațiilor generate de principiul

“pacta sunt servanda” nu apare explicit sub forma instituției impreviziunii, ci într-o formă mai

elaborată și mai ușor de aplicat, astfel încât sunt direct identificate zone sensibile din materia

executării obligațiilor, la grupuri vulnerabile, iar aplicarea principiului nediscriminării, al

interesului superior al publicului, precum și al proporționalității apar ca fiind integrate în norme

europene cu efecte directe. Constatăm astfel că dreptul național al unui stat membru care afirmă

autonomia libertății contractuale pentru părți, poate să o și restrângă prin aceleași norme atunci

când aplică în mod unitar principii precum nediscriminarea, interesul public și principiul

proporționalității. În definitiv, “principiul general al autonomiei nu poate fi conceput din punct

de vedere teoretic și practic fără existența principiilor contrare ale restrângerilor sale în temeiul

criteriilor interesului public care încearcă să evite abuzurile printr-o exercitare unilaterală a

acestor libertăți de către partea mai puternică la un contract ori în defavoarea concurenței și

piețelor deschise. Misiunea ordinii juridice va fi aceea de a găsi echilibrul corect între aceste

două principii, ea constituind o preocupare permanentă, atât pentru dreptul UE, cât și pentru

cel al statelor membre sub conducerea jurisprudenței CEJ (…)”.

Viziunea Codului Civil se bazează pe o reglementare europeană astfel cum am evidențiat

anterior, care permite judecătorului prerogative sporite, de a interveni în cuprinsul “legii părților”

cu scopul de a ocroti interesele părții care este afectă inechitabil de evoluția unor facturi externi

înțelegerii contractuale inițiale.

În Codul Civil regăsim astfel la art. 1270 o reiterare a principiului de drept pact sunt

servanda, similară oarecum cu formula din vechea reglementare a Codului Civil de la 1864, care

evidențiază în mod expres forța obligatorie, astfel: “[1] contractul valabil încheiat are putere de

lege între părțile contractante” și “[2]contractul se modifică sau încetează numai prin acordul

părților ori din cauze autorizate de lege”9.

9 “Forţa obligatorie. Justificare. Legea defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a

constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Efectul imediat al oricărui contract, implicit şi al celui de

antrepriză, este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii pentru părţile sale. Totodată, potrivit legii convenţiile

legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din

cauze autorizate de lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai

potrivit adagiului latin pacta sunt servanda. Doctrina juridică fundamentează acest principiu pe nevoia asigurării şi

garantării păcii sociale, în acest scop toţi oamenii trebuind să fie obligaţi a-şi respecta cuvântul dat. Aşa se explică

faptul că forţa obligatorie a contractului se impune atât părţilor contractante, cât şi judecătorului. Între părţi, forţa

obligatorie a contractului constă în următoarele consecinţe: părţile sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de

cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia dintre părţile sale;

obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă [C.A. Timişoara, s. com., dec. nr.

207/2009, www.legalis.ro; în acelaşi sens, a se vedea C.A. Timişoara, s. a II-a civ., dec. nr. 268/2011, în C.A.T.B.J.

2011, IV, p. 110].” – a se vedea în acest sens comentariul de articol 1270 C.civ, www.idrept.ro, aparținând Terzea

Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrină și jurisprudență, 2014, București, Universul Juridic;

8

Imediat însă, în textul art. 1271 legiuitorul introduce în alin. 1 al textului o noțiune nouă

pentru reglementarea civilă din România, respectiv, impreviziunea care completează practic

dispozițiile art. 1270, având următoarea formulare “[1] Părţile sunt ţinute să îşi execute

obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor

executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”. La o primă analiză se

poate remarca faptul că ne aflăm în fața unei reformulări a dispozițiilor din Codul Civil de la

1864, din art.97010

, unde legiuitorul insista practic asupra necesității de executare integrală a

oricăror obligații asumate, chiar în condițiile existenței unei obligații excesiv mai oneroase

pentru una dintre părți11

.

În considerarea celor prezentate anterior, legiuitorul Codului Civil consacră expres în

alin.2 al art. 1271, impreviziunea, exprimată ca o excepție de la regula “pacta sunt servanda”,

astfel: “[2] Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă

datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea

debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

a)adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile

ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b)încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.”

Prin dispozițiile art. 1271 alin. (2) C.civ. se recunoaște pentru prima dată în mod direct în

legislația civilă națională posibilitatea ca instanța de judecată să intervină în modalitatea de

executare a unui contract, adaptând prestații reciproce, ca urmare a unei situații neprevăzute,

excepționale, care le-a modificat efectele, devenind unele mult prea oneroase prin raportare la

celelalte12

. Legislația din România recunoaște astfel oficial aplicabilitatea impreviziunii în

relațiile civile. Din definiția textului înțelegem așadar că norma se aplică cu titlu de excepție de

la principiul pact sunt servanda (art. 1270 C.civ.) și se referă în principal la contractele

sinalagmatice, unde s-ar putea pune în discuție disproporții între prestații, fie ele cu

executare succesivă, ori chiar afectate de un termen suspensiv, respectiv, din cuprinsul unor

contracte comutative și cu titlu oneros13

.

10

“Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la

toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”; 11

Iosif Robi Urs, P.E. Ispas, op.cit., p. 117; 12

Idem; 13

A se vedea comentariul Mădălinei Afrăsinei, idrept.ro, Codul Civil, art. 1271, preluat din lucrarea Noul Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2013;

9

Norma art. 1271 alin. (2) C.civ. este completată de dispozițiile alin. (3) al aceluiași

articol, care prevede că: “(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:

a)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b)schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute

în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c)debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil

considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d)debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării

rezonabile şi echitabile a contractului”.

Scopul intervenției din actuala reglementare este de a restabili echilibrul contractual, prin

adaptarea și echilibrarea convenției în vederea unei repartizări echitabile a beneficiilor, existând

posibilitatea de a se pronunța chiar încetarea convenției. Dacă în vechea reglementare contractul

reprezenta un domeniu ermetic, rezervat doar părților, Codul Civil în vigoare permite accesul

puterii judecătorești în promovarea echității dincolo de limitele principiului “pacta sunt

servanda”. Cu toate acestea, precizăm că instanța de judecată nu va putea suplini voința uneia

dintre părți care și-a asumat drepturi insuficient descrise, fără termene, fără obligații de predare,

fără condiții, ci va interveni doar în acele ipoteze în care factori externi, a căror evoluție nu a fost

supusă în mod corect acordului de voință, transformă radical suma de drepturi și de obligații din

convenție, afectând echilibrul contractual inițial14

.

Capitolul al II-lea

Fundamentele teoriei impreviziunii și delimitarea de alte instituții din Codul Civil

Fundamentul teoriei impreviziunii nu se regăsește expres menționat în lege, însă îl putem

identifica cuprinsul Proiectului European – Principles of European Contract Law, la art. 6:111:

14

“În cazul în care printr-un contract având ca obiect lucrări de reparaţii nu a fost stabilit un termen de predare a

bunului reparat, orice încercare de a stabili, fie şi de către instanţă, a unui termen, nu se poate face decât cu

înfrângerea principiului libertăţii de voinţă a părţilor şi cu încălcarea principiul legalităţii. Potrivit acestui

principiu, instanţa este ea însăşi datoare să respecte legea, iar, în speţă, legea este dată de art. 969 C. civ. (art.

1169 NCC), contractul este legea părţilor, iar dacă părţile nu au stabilit un termen, instanţa nu poate adăuga la

contractul părţilor. Prin urmare, Înalta Curte a statuat că, dacă nu a fost stabilit un termen contractual, nu se poate

aprecia că lucrarea s-a predat cu întârziere şi, în consecinţă, nu pot fi acordate daune-interese pentru acest motiv”.

(Decizia nr.373 din 1 februarie 2012 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

având ca obiect pretenţii)

10

Schimbarea circumstanțelor („Change of circumstances”)15

de la secțiunea Conținut și Efecte a

Capitolului I – Prevederi Generale.

Pentru o bună înțelegere a normei de drept din cuprinsul căreia s-a desprins actuala

reglementare a impreviziunii vom traduce în continuare textul original anterior identificat16

:

“(1) O parte este ținută să își îndeplinească obligațiile chiar și atunci când prestația a

devenit mai oneroasă, fie în cazul când costul prestației a crescut sau dacă valoare prestației

primite a scăzut.

(2) Dacă însă prestația contractuală devine excesiv de oneroasă din cauza unei

schimbări a circumstanțelor, părțile sunt ținute să intre în negocieri cu viziunea de a adapta

contractul sau de a îl termina, cu condiția ca:

a) schimbarea circumstanțelor să fi intervenit după momentul încheierii contractului;

b) posibilitatea unei schimbări a circumstanțelor să nu fi fost una care se putea anticipa

în mod rezonabil la momentul încheierii contractului, și

c) riscul schimbării circumstanțelor să nu fie unul care, în acord cu dispozițiile

contractuale, să fie cerut a fi suportat de partea afectată.

(3) Dacă părțile nu reușesc să ajungă la o înțelegere într-un termen resonabil, curtea va

putea:

a) înceta contractul la o dată care și în niște termeni ce vor fi determinați de către

aceasta; sau

b) să dispună adaptarea contractului cu scopul de a distribui între părți într-o manieră

justă și echitabilă pierderile și câștigurile generate de schimbarea circumstanțelor

15

https://www.trans-lex.org/400200/_/pecl/#head_101; 16

“(1) A party is bound to fulfil its obligations even if performance has become more onerous, whether because the

cost of performance has increased or because the value of the performance it receives has diminished.

(2) If, however, performance of the contract becomes excessively onerous because of a change of circumstances, the

parties are bound to enter into negotiations with a view to adapting the contract or terminating it, provided that:

(a) the change of circumstances occurred after the time of conclusion of the contract,

(b) the possibility of a change of circumstances was not one which could reasonably have been taken into account at

the time of conclusion of the contract, and

(c) the risk of the change of circumstances is not one which, according to the contract, the party affected should be

required to bear.

(3) If the parties fail to reach agreement within a reasonable period, the court may:

(a) terminate the contract at a date and on terms to be determined by the court ; or

(b) adapt the contract in order to distribute between the parties in a just and equitable manner the losses and gains

resulting from the change of circumstances.

In either case, the court may award damages for the loss suffered through a party refusing to negotiate or breaking

off negotiations contrary to good faith and fair dealing.”

11

În ambele cazuri, curtea va putea acorda daune pentru pierderea suferită în ipoteza în

care o parte refuză să negocieze sau întrerupe negocierile contrar bunei credințe și comerțului

cinstit ”.

În formula adoptată de Codul Civil prin articolul 1271 alin. (2) legiuitorul a introdus un

text prin care urmărește revizuirea contractului sub atenta supraveghere a unui judecător care să

intervină în raporturile dintre părți, precum să și modifice efectele contractului printr-o formulă

trilaterală, cu scopul de a face convenția să supraviețuiască, respectiv, să fie în continuare

executată, astfel încât la finalul acestei operațiuni, să se obțină o situație care să convină bilateral

și să poată produce efecte în mod real17

.

Astfel cum am arătat anterior că fundamentul reglementării actuale a teoriei impreviziunii

s-ar regăsi în cuprinsul Proiectului European – Principles of European Contract Law, se impune

să cuprindem în discuția de față și o serie de temeri exprimate de doctrina din România din

perioada de analiză a Proiectului de Cod Civil. Plecându-se de la principiul conform căruia

destinatarul natural trebuie să suporte singur riscurile generate de neanticiparea efectelor posibile

ale ingerinței unui element extern în cazul unui contract, s-a stabilit că “absența reglementării

impreviziunii este marea lacună și a Proiectului de Cod Civil, cu toate că preia germenii unei

posibile structurări a unei astfel de teorii din Codul Civil în vigoare (1864, n.n.)”18

. Analizând

Proiectul de Cod Civil național doctrina constata de fapt ipoteza conform căreia impreviziunea

părea a fi admisă tacit în cazul unor instituții precum comodatul (“permite comodatarului să își

recupereze bunul dacă apare o nevoie presantă și neprevăzută”), răspunderea contractuală

(“odată încheiat contractul obligă nu numai la ce este stipulat expres, dar și la toate urmările ce

echitatea, obiceiul și legea dă obligației după natura sa”) etc. La nivelul anului 2009, autorii

constatau astfel că Proiectul de Cod Civil pare a respinge teoria impreviziunii deși în anumite

cazuri se perpetuează “aceeași necesitate, de a se forța deschiderea acestor texte, ceea ce deja

jurisprudența pronunță în materia contractelor oneroase cu executare succesivă în temeiul

dispozițiilor art. 970 C.civ. prezent”19

.

Impreviziunea apare așadar ca o instituție dinamică, cu elemente mereu adaptate la

nevoile societății, fiind de altfel dificil de a îi sintetiza în integralitate dimensiunile evolutive,

unica sa constată fiind necesitatea existenței și aplicării sale în cadrul economic și social actual.

17

Gheorghe Piperea, op.cit., p.23; în același sens, același autor menționa: “Este evident că e mai bine să previi

executarea silită, așa cum în medicină este mai simplu, mai eficient și mai puțin costisitor să previi boala decât să

încerci să o vindeci cu medicamente”; 18

M.-M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 75; 19

Idem;

12

Diferitele sisteme de drept din spațiul european, cel francez, cel german, cel englez, au

determinat aplicări diferite ale instituției, însă esența acesteia a fost guvernată de fiecare dată de

principiul bune-credințe și al proporționalității. Odată cu reglementarea instituției în Codului

Civil se impune așadar mai întâi o analiză a acesteia în contextul definițiilor actuale ale unor

instituții de drept din același act normativ, urmată de sintetizarea condițiilor de incidență, în

acord cu o abordare comparativă la nivel european, pentru ca mai apoi să îi identificăm domeniul

de aplicare recent, evoluțiile în planul dreptului actual și implicațiile jurisprudențiale de factură

curentă20

.

Opinăm așadar că odată ce instituția impreviziunii s-a bucurat de o consacrare expresă în

cuprinsul Codului Civil, sunt implicate în raționamentele juridice din jurisprudență probleme

complexe menite să acorde o finalitate echilibrată contractelor afectate de elemente

perturbatoare, astfel încât prin intervenția legiuitorului și îndeosebi a magistratului, contractele să

poată fi “salvate”21

.

Din punct de vedere al tehnicii de reglementare este evident că autonomia unei instituții

reiese din modalitatea în care este conturat ansamblul reglementărilor, însă cel mai important

este când teoria impreviziunii va fi recunoscută din ce în ce mai des în practica judiciară

constantă a instanțelor din România. Chiar dacă pentru început s-a pornit o recunoaștere oficială

a impreviziunii prin Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, este evident că demersul va

continua, iar doctrina privitoare la această teorie – atât cea de dinainte de actualul Cod Civil – cât

și cea din prezent vor dobândi un rol important în activitatea practicienilor dreptului. Nu era

suficient ca autonomia impreviziunii să fie recunoscută tehnic prin reglementarea din Codul

Civil, ci era necesară dezbaterea doctrinară și practică asupra acestei identități juridice, pentru ca

ea să se rafineze și să corespundă scopului pentru care a fost edictată. De altfel, numai prin

dezbatere și aplicare practică se poate ca o astfel de teorie să iasă din sfera “exotică” a dreptului

și să intre în mod curent în rând cu alte instituții și teorii.

Capitolul III – Condițiile aplicării mecanismului impreviziunii în Codul Civil

Dacă în prima parte a lucrării am încercat să așezăm instituția impreviziunii printre

celelalte noțiuni din actuala reglementare, se impune ca în continuare să analizăm concepțiile

20

D. Dobrev, O cutie a Pandorei în Noul Cod Civil – impreviziunea, în M. Uliescu (coord), Noul Cod Civil.

Comentarii, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 251-253; 21

Iosif Robi Urs, P.E.Ispas, op.cit., p. 121;

13

doctrinare asupra acestei teorii, astfel încât să cunoaștem evoluția ei de la apariție până în prezent

și chiar pentru viitor.

În doctrina din România s-a pus în discuție ipoteza conform căreia consacrarea legislativă

a impreviziunii ar presupune o redefinire a principiilor efectelor contractului, astfel cum au

supraviețuit acestea de decenii în reglementarea Codului Civil de la 1864 și chiar în lumina

Codului Civil în vigoare la începuturile sale. Regulile de drept care stau la baza analizei efectelor

contractului s-au conturat în doctrină în jurul a trei principii de bază: a. forța obligatorie;

b.irevocabilitatea; c. relativitatea22

.

În ipoteza unei impreviziuni reglementate, cu o definiție impusă de legiuitor, teoria nu

mai apare ca un fenomen juridic exotic, generat de anumit abordări jurisprudențiale moderne, ci

reprezintă o realitate generată de dreptul actual, fiind strict necesar a ne raporta la condițiile

impuse de norma de drept pentru a delimita incidența și efectele instituției în practică. Astăzi, în

lumina dispozițiilor art. 1271 C.civ avem posibilitatea de a analiza premisele incidenței

impreviziunii într-o viziune mai amplă, de la formula consacrată anterior prezentei reglementări,

cât și ca urmare a evoluției jurisprudenței naționale și internaționale, pentru ca în final să

concluzionăm care sunt condițiile concrete de existență a teoriei.

Dacă în lumina vechiului articol 969 C.civ potrivit căruia convențiile legal făcute aveau

putere de lege, astăzi, impreviziunea nu mai apare ca o excepție aparentă de la forța obligatorie a

contractelor, ci un veritabil “mecanism” de adaptare contractuală, aplicabil în condiții

predefinite, impuse de legiuitor și de jurisprudența obligatorie națională și internațională.

Momentul încheierii contractului are la bază o serie de factori identificați sau

identificabili de fiecare parte, constând într-un complex de împrejurări care adesea se poate

modifica fie într-o manieră previzibilă, fie într-o structură nouă, de neconceput, rezultatul unui

element extern, iar acest adevăr inerent a fost consfințit în adagiul din dreptul roman: “omnis

convention intelligitur rebus sic stantibus”23

.

Atât principiul pacta sunt servanda sau principiul forței obligatorii a contractului cât și

antonimul lui, rebus sic stantibus, nu pot să își împartă în exclusivitate sfera de influență în zona

contractelor civile, întrucât altfel s-ar crea o gravă instabilitate a dreptului civil.

22

Gheorghe Beleiu, Drept Civil Român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ed. Universul

Juridic, București, 2003, p. 195; 23

Veronica Sandăr, Configurația impreviziunii în Noul Cod Civil. Considerații cu privire la clauzele de hardship,

"REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR" cu numărul 10 din data de 31 octombrie 2013, p. 1;

“convenţiile sunt considerate valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân neschimbate”;

14

Pentru a se putea stabili declanșarea mecanismului impreviziunii, legea face trimitere la

un cumul de condiții care trebuie să se identifice și să se suprapună congruent astfel:

1. modificarea circumstanțelor contractuale să intervină după momentul încheierii

valabile a contractului;

2. executarea convenției în condițiile nou definite de schimbarea survenită să devină

excesiv de oneroasă;

3. modificarea circumstanțelor, întinderea efectelor acestora să nu fi fost și nici să nu fi

putut fi anticipate de către debitorul obligației afectate, în mod rezonabil, la momentul

acordului de voințe;

4. debitorul să nu își fi asumat în mod conștient riscul generat de modificarea

circumstanțelor concrete ale derulării contractului;

5. debitorul obligației afectate de impreviziune să fi încercat cu bună-credință și într-o

durată de timp rezonabilă să obțină o renegociere a convenției, respectiv, adaptarea

acesteia în condiții echitabile, conform noilor circumstanțe.

Recent, Curtea Constituțională a României (CCR) a soluționat prin Decizia nr. 623 din 25

octombrie 201624

o excepție de neconstituționalitate referitoare la unele dispoziții ale Legii

nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate

prin credite, precum și a legii în ansamblul său. Soluția instanței constituționale este importantă

din perspectiva dezbaterii fundamentelor și mecanismelor instituției impreviziunii întrucât

lămurește în principal condițiile actuale de aplicare a normei de la art. 1271 C.civ25

.

Pe parcursul motivării deciziei, Curtea Constituțională face însă trimitere în mod expres

la dispozițiile art. 970 C.civ 1864 ca fundament al imprevizunii, fiind necesar ca orice analiză să

24 DECIZIE nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin.

(3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său; 25

“sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei

impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod

rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

(…) Astfel, sub regimul Codului civil din 1864(aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era

fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: <<Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă

nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după

natura sa.>> Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea

rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-

credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost

decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.

1.271]”;

15

pună în lumină atât buna-credință, cât și utilitatea socială a convenției, precum și riscul

incident26

.

Odată cu evidențierea condițiilor obiective ale incidenței impreviziunii, judecătorii

constituționali au explicat și faptul că evaluarea intervenirii riscului/riscurilor trebuie să se

realizeze în ansamblu, analizându-se deopotrivă atribute subiective ale persoanelor contractante,

respectiv, a dihotomiei profesionist/consumator, însă și a valorii fiecărei prestații contractuale, în

acord cu riscul asumat și manifestat în condițiile concrete ale derulării convenției27

. De altfel, în

aceleași paragrafe anterior amintite, Curtea stabilește fără echivoc că de îndată ce se poate

evidenția o apariție a unor efecte datorate unui risc supraadăugat, instanța trebuie să intervină în

mod efectiv, în sensul de a îi stopa efectele sau de a restabili echilibrul contractual pe noile

structuri contractuale, fără a afecta în vreun fel drepturile câștigate anterior de fiecare dintre

părți, pronunțându-se exclusiv pentru viitor28

. Ipoteza aceasta trebuie privită în acord cu scopul

încheierii contractului, în sensul de a se salva conținutul convenției care încă mai corespunde din

punct de vedere al utilității sociale cu intenția inițială a părților, urmărindu-se cu precădere

echilibrarea prestațiilor și nu neapărat încetarea convenției.

În mod concret, premisele menționate în viziunea clasică asupra impreviziunii au vizat

atitudinea debitorului față de desfășurarea relațiilor contractuale, sens în care s-a avut în vedere

atitudinea lui concretă până la apariția elementului imprevizibil și chiar după acest moment

(culpa neconcurentă). În raport de elementul imprevizibil care poate fi analizat din perspectivă

obiectivă, în lipsa unei definiții legale a impreviziunii, doctrina a pus întotdeauna accent pe

faptul că nu s-ar putea admite dreptul de renegociere a unui contract pentru un debitor care

acționează culpabil sau chiar cu rea-credință față de obligațiile care îi revin. De altfel, dacă am

analiza impunerea de condiții subiective pentru declanașarea mecanismului impreviziunii, putem

remarca faptul că o astfel de împrejurare este în mod firesc determinată și de principiul de drept

26

“echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor

efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract

civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi

executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria

impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în

care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu

abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături

de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele”; 27

“a valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării

contractului de credit, precum și a noilor condiții economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea

socială a contractului de credit” (par. 98 din Decizia CCR 623/2016); 28

“constată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia

devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea

producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului”;

16

“nemo auditor propriam turpitudinem allegans”. O atitudine culpabilă a debitorului care să

conducă ulterior la refuzul executării unei obligații contractuale ar anula chiar rațiunea existenței

contractului ca instrument social. De altfel, viziunea clasică asupra factorilor subiectivi care

influențau incidența impreviziunii a avut inițial la bază un criteriu obiectiv. Se avea în vedere

ipoteza conform căreia “non-imputabilitatea debitorului este o condiție riguroasă”29

, ce ar

reprezenta un criteriu pur obiectiv. În concret, se vorbea despre un criteriu obiectiv ca urmare a

simplului fapt că se ajungea la concluzia non-imputabilității oricărei culpe, în urma unei analize

prin care să se identifice acțiuni specifice relei-credințe, neglijenței debitorului.

Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 623/2016 faptul că odată cu identificarea

impreviziunii și cu efectele pe care le generează în materia echilibrului contractual, devine

aplicabil „principiul exactei compensații cu implicarea egalității de tratament”30

, urmărindu-se

protejarea debitorului în raport de executarea obligației atenuate. Concluzia la care trimite

decizia menționată este că după constatarea incidenței impreviziunii, judecătorul va fi obligat ca

înainte de a aplica vreuna dintre soluțiile specifice impreviziunii, să verifice îndeplinirea

condiției mixte, atât din perspectiva elementului ei obiectiv, precum și a celui subiectiv.

Cap. IV Efectele impreviziunii și viziunea Curții Constituționale

În acord cu actuala reglementare din cuprinsul art. 1271 C.civ., legiuitorul a impus o

gamă de efecte pentru impreviziune strict judiciare, astfel încât instanțele să se poată pronunța în

sensul adaptării convenției afectate de impreviziune, respectiv, să conserve raportul contractual

sau să dispună încetarea contractului, cu aplicarea cu prioritate a principiului echității

contractuale, în acord cu istoricul prestațiilor.

Legislația actuală nu oferă soluții în privința posibilității de suspendare a contractului

afectat de impreviziune, iar astfel cum se remarcă și din cuprinsul Deciziei CCR nr. 623/2016

răspunsul pare a fi negativ, întrucât condițiile de aplicabilitate trebuie să fie interpretate stricto

sensu iar aceeași soluție s-ar impune și în privința efectelor. De altfel, dacă am accepta că ar

exista ipoteza suspendării contractului afectat de impreviziune până la identificarea de către

instanța a unei soluții concrete de adaptare/încetare, opinăm că instanțele ar respinge astfel de

cereri întrucât ele nu ar fi fundamentate pe un temei juridic.

29

J. Chestin, C. jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contract, LGDJ, Paris, vol. I, 2001, p. 397, apud

Cristina Zamșa, op. cit., p. 72; 30

V. Terzea, op. cit., p. 11;

17

O mai bună redactare a clauzelor contractuale precum și o mai bună informare asupra

riscurilor dintr-un contract pot conduce la executarea lui întocmai, limitând la maxim

aplicabilitatea teoriei impreviziunii. Impreviziunea astfel concepută nu poate fi privită ca un

mecanism pus la îndemâna debitorilor împotriva creditorilor, ci tocmai are scopul de a solidifica

relația dintre aceștia, aducându-i în fața unor negocieri/informări serioase, în care clauzele

contractuale sunt dezbătute și scrise corect și coerent, fără scăpări în defavoarea vreunei părți,

tocmai pentru a se putea executa pe deplin convenția.

Reglementarea actuală a Codului Civil, în special, impreviziunea, vor conduce treptat la o

mai bună redactare a contractelor, atât a celor reduse ca importanță, cât și a celor cu implicații

pecuniare superioare, întrucât de abia odată cu existența art. 1271 C.civ. și a soluției Curții

Constituționale a României, părțile au conștientizat pericolul generat de schimbarea

circumstanțelor concrete de executare a unei convenții. Opinăm că în timp nu se va mai ajunge la

ipoteza unei insuficiente descrieri a drepturilor și obligațiilor din economia contractuală31

, astfel

cum se întâmpla până recent, întrucât orice parte contractantă urmărește să își atingă pe deplin

efectele scontate de contract, decât să fie supusă unor litigii sau negocieri îndelungate.

Astfel, Curtea Constituțională confirmă că o partea contractantă poate invoca

impreviziunea și în faza de executare silită a obligației, generând același mecanism de negociere

și de adaptare, cu aceleași efecte. Desigur, ne punem întrebarea până la ce moment în timp ar fi

evaluată buna-credință a debitorului, întrucât este unanim recunoscut faptul că un debitor aflat în

executare silită se află într-o culpă prezumtivă față de obligațiile ce îi revin. Aparent, soluția

Curții Constituționale oferă un nou efect impreviziunii, făcând-o aplicabilă și în cazul unui

debitor, care deși este executat silit, se confruntă cu o obligația excesiv de oneroasă la care

trebuie să îi facă față, aspect care ar putea conduce la ruinarea debitorului.

Din perspectiva producerii în timp a efectelor impreviziunii, Curtea Constituțională a

ținut să precizeze în mod ferm că nu se poate aplica în mod retroactiv instituția impreviziunii, fie

ea și dezvoltată în cuprinsul Legii nr. 77/2016. Se afirma astfel că decizia curții “curăță legea

dării în plată de viciul retroactivității”32

, în special fiindcă invită la aplicarea teoriei sub

reglementarea C.civ. 1864, fără a face trimitere la condițiile actualei reglementări, astfel încât

doar dreptul substanțial aplicabil la data încheierii contractului să fie pus în discuție. Efectele

impreviziunii ar fi suferit deformații grave dacă s-ar fi menținut în forma impusă de legiutor prin

31

D. Dobrev, O cutie a Pandorei în Noul Cod Civil – Impreviziunea în Noul Cod Civil, Comentarii, Ed. Universul

Juridic, ediția a III-a revăzută și adăugită, București, 2011, p. 257 – “spre a nu crea prea multă neîncredere

viitorului co-contractant de la care încearcă să smulgă niște concesii”; 32

V. Stoica, op.cit., p. 195;

18

Legea nr. 77/2016, iar astfel ca urmare a Deciziei CCR putem spune că au primit un nou înțeles,

iar dimensiunea procedurală a legii a fost și ea la rândul ei redefinită33

. Autorul anterior citat

evidenția chiar că odată cu soluția Curții intenția legiuitorului și-a pierdut din substanțialitate și a

rămas strict ca și exercițiu procedural, conex impreviziunii, ale cărei condiții au fost pe deplin

explicate de instanță.

Pe tot parcursul anilor 2015-2016, odată cu deprecierea accelerată a anumitor valute, în

special a CHF, instanțele din România au soluționat o gamă extinsă de cauze întemeiate pe

prevederile Legii nr. 193/2000 sau pe aplicabilitatea teoriei impreviziunii, sens în care aproape în

mod constant s-a ales opțiunea de a nu se admite sub nicio formă incidența acesteia din urmă.

Motivele invocate au fost diverse, astfel cum le-am și evidențiat anterior, pornind de la lipsa unei

practici unitare în domeniu și continuând cu absența reglementării exprese, iar în cazul

reglementării din Codul Civil în vigoare, apelându-se la principiul neretroactivității legii civile34

.

Absența unor abordări unitare în domeniul prezentat putea fi anticipată de vreme ce

dreptul consumatorului cunoștea o evoluție și o influență accentuată ca urmare a unor decizii din

partea CJUE, iar la polul opus, situația unor consumatori din România împrumutați prin

intermediul unor credite în CHF devenea din ce în ce mai greu de gestionat ca urmare a unei

deprecieri semnificative a leului în raport de moneda elvețiană.

Întorcându-ne la unul din argumentele invocat de o instanță pentru imposibilitatea de a

constata aplicabilitatea impreviziunii de vreme ce nu există practică unitară de nivel superior

care să susțină o astfel de abordare, facem trimitere la o concluzie de doctrină care arăta că nu

întotdeauna este de preferat ca Înalta Curte de Casație și Justiție sau chiar Curtea Constituțională

să intervină acolo unde legiuitorul nu reușește să adapteze la timp textele de lege35

. Se arăta în

textul invocat că “instanța poate interpreta o normă juridică dar ea nu se poate substitui

legiuitorului, dacă face acest lucru, încalcă separația puterilor în stat, ceea ce poate crea un

33

M. Avram, Mai există darea în plată forțată după Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016?, disponibil la

adresa https://juridice.ro/essentials/760/mai-exista-darea-in-plata-fortata-dupa-decizia-curtii-constitutionale-nr-

6232016; 34

Decizia nr. 426/ 19 mai 2016 a Curții de Apel Timișoara, disponibilă integral pe platforma www.idrept.ro: “În

speță, instanțelor nu le este permisă nici intervenția în contract în temeiul teoriei impreviziunii – instituită de art.

1271 C.civ., față de ddispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, care stipulează în mod expres faptul că

<<Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea,

interpretarea, executarea și încetarea sa>>”; În același sens și Decizia Civilă nr. 1125/A/2016 a Curții de Apel

București, Secția a VI-a Civilă, disponibilă pe idrept.ro prin care s-a statuat: “

Dacă se vorbeşte de teoria impreviziunii, înseamnă că niciuna dintre părţile contractante nu avea previziunea, nu

putea prevedea ce se va putea întâmpla cu cursul valutar. Aceste două elemente nu pot coexista, nu poate fi

impreviziune doar pentru consumator şi caracter abuziv doar pentru comerciant”; 35

I. Predescu, op.cit., p. 16; Decizia CCR nr. 838/2009 privitoare la obligativitatea respectării normelor de tehnică legislativă din perspectiva opozabilității lor legiuitorului primar sau delegat;

19

conflict de natură constituțională”. O astfel de ipoteză s-a constatat de către Curtea

Constituțională între Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlament și Guvern, în ipoteza

pronunțării unor recursuri în interesul legii, generate de practica neunitară a instanțelor românești

cu privire la acordarea unor drepturi de natură salarială. Astfel cum sesiza și autorul lucrării,

întotdeauna la originea situațiilor generate de practică neunitară stă o reglementare deficitară a

legiuitorului care din cauza unor mecanisme destul de greu de pus în practică nu reușește

întotdeauna să intervină eficient în realizarea unor soluții de remediere a legii. Astfel, Înalta

Curte de Casație și Justiție, printr-un mecanism mult mai suplu, reușea adesea ca prin recursuri

în interesul legii să așeze în anumite limite normele care păreau că nu mai aveau sensul inițial

urmărit prin prisma soluțiilor din practică.

Concluziona același autor36

arătând că principiul securității juridice este de o importanță

fundamentală pentru existența Statului de Drept, însă el se poate respecta numai dacă legiuitorul

acordă atenția cuvenită calității legii. Pentru o viziune coerentă și asumată de către practică în

mod unitar asupra diferitelor texte de lege este necesar ca excesul normativ să fie temperat iar

norma de drept care este rezultatul voinței politice de la un anumit moment să fie edictată cu

aplicarea rigorilor din materia principiului securității juridice, astfel încât propagarea ei către

destinatari prin intermediul jurisdicției instanțelor să nu aibă un traseu divergent.

În susținerea opiniei sale, judecătorul constituțional amintea textul lui Montesquieu,

“Spiritul legilor”37

: “limbajul legilor trebuie să fie simplu… Când legea este scrisă într-un stil

pompos, ea nu mai este socotită decât un obiect de parade… Legile nu trebuie să fie subtile; ele

sunt concepute pentru oameni cu posibilități modeste de înțelegere. Când excepțiile, limitările,

amendamentele la o lege nu sunt necesare, este mai bine să nu existe. Asemenea detalii trimit

mereu spre noi detalii. Nu trebuie aduse modificări la o lege fără un motiv întemeiat. În

conceperea legilor trebuie avut în vedere ca acestea să nu tulbure firea lucrurilor”.

Cel mai probabil trebuie constatat că între momentul 2015-2016 a existat o tendință de a

propune instanțelor de judecată să realizeze analize complexe, întemeiate pe un amestec de

norme de drept, cu speranța pronunțării unei soluții solomonice, care să protejeze individul

consumator în fața unei depreciere imprevizibile a monedei naționale în fața CHF. O astfel de

împrejurare nu trebuia să fie lasată la întâmplare timp de aproape 2 ani de zile, pentru ca ulterior,

36

Idem; 37

Montesquieu, “Spiritul legilor” în Philippe Malaurie, „Antologia gândirii juridice”, Ed. Humanitas, p. 120 apud. I. Predescu, op.cit., p. 19;

20

într-o modalitate tangențială să intevină Curtea Constituțională a României cu recunoașterea

publică a unei teorii juridice cu privire la care se scriu teze de doctorat și cărți încă din 1928…

4.4 Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia definirii

“dezechilibrului semnificativ” și a “bunei-credințe” ca elemente ale dreptului

consumatorului și comparație cu elemente ale teoriei impreviziunii

Jurisprudența Curții de Justiție a avut un rol fundamental în evaluarea teoriei

impreviziunii la nivel european, cu influențarea directă a jurisprudențelor naționale și a

reglementărilor care se impuneau a fi inserate în textele de lege. Practica CJUE aduce în discuție

mai multe spețe unde a identificat impreviziunea ca și noțiune aplicabilă, apreciind adesea asupra

criteriilor ce trebuie analizate pentru identificarea dezechilibrului semnificativ, precum și asupra

modalității concrete de încheiere a acestuia și de desfășurare a relațiilor contractuale dintre părți.

Doctrina38

amintește despre cauza Constructora Principado SA împotriva lui Jose Ignacio

Menendez Alvarez, C-226/12, hotărârea din 16 ianuarie 2014, ECLI: EU:C:2014:10. Importanța

acestei cauze reiese în principal din faptul că tot mai multe litigii dintre bănci și consumatorii de

credite au fost grevate deopotrivă pe norme legislative privitoare la protecția consumatorului39

sau pe dispoziții generale din Codul Civil precum impreviziunea de la art. 1271. În ambele

ipoteze, instanțele naționale și Europene au fost chemate să evalueze noțiuni precum

“dezechilibru semnfiicativ” sau “modalități concrete de adaptare a conctractului” iar analiza

coerentă a acestor abordări ne poate ajuta să tragem o serie de concluzii.

În această cauză cererea de decizie preliminară a vizat interpretarea art. 3 alin. 1 din

Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, privind clauzele abuzive în contractele

încheiat cu consumatorii, iar în cauza de față se urmărea verificarea consonanței dintre directivă

și dreptul intern într-un litgiu care avea ca obiect restituirea anumitor sume de bani achitate de

persoana fizică petentă către societate în vederea executării unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil.

Speța în cauză creează premisele legăturii dintre dreptul consumatorului din perspectiva

protecției acestuia cu privire la clauzele abuzive și modalitatea concretă de interpretare a unor

38

V. Terzea, op.cit., p. 11; 39

Legea nr. 193/2002 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Monitorul Oficial nr. 543/03.08.2012;

21

situații de fapt prin raportare la normele Uniunii Euroepen și la dreptul intern al fiecărui stat

membru. Pe de o parte, trebuie să luăm în considerare faptul că dispozițiile art. 3 din Directivă

prevăd că “o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă

în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiilor părților care decurg din contract, în detrimentul

consumatorului”, iar pe de altă parte, “se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat

individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut

posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune”.

Conform dreptului European menționat, sarcina probei în cazul negocierii individuale a unei

clauze standard, reviine vânzătorului sau furnizorului de servicii.

În comparație cu dreptul European aplicabil vom cita și dreptul intern spaniol care

guvernează speța de față, respectiv, dispozițiile art. 10 bis alin. 1 din Legea general nr. 26/1984,

modificată prin legea 7/1998, care prevedea că: “Sunt considerate clauze abuzive orice dispoziții

care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale și orice practici care nu au fost consimțite în

mod expres, care în pofida cerinței bunei-credințe, creează în detrimentul consumatorului un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract. În orice

caz, sunt considerate clauze abuzive dispozițiile enunțate în prima dispoziție adițională la

prezenta lege”.

Importanța jurisprudenței europene precum este cazul speței de față rezultă din faptul că

în analiza sa Curtea de la Luxembourg va face legătura dintre noțiunea de “dezechilibru

semnificativ” și simplul fapt al unei atingeri suficient de grave prin care este afectată situația

juridică a unui consumator, parte la un contract. În concret, Curtea va verifica dacă este

acceptabil în temeiul principiul forței obligatorii a contractului să se restrângă drepturi de care

beneficiază consumatorul în temeiul normelor de drept intern aplicabile, sau dacă există

posibilitatea ca pe baza unor dispoziții contractuale să se genereze piedici în exercitarea dreptului

de proprietate, stabilindu-se obligații financiare suplimentare de o însemnătate semnificativă.

Doctrina europeană și jurisprudența constantă a CJUE au evidențiat astfel prin decizii că

există o serie de aplicabilități ale impreviziunii și în materia relațiilor comerciale dintre

consumatori și furnizorii de diverse servicii, în special ca urmare a unor dezechilbre

semnificative care pot fi generate în acest context de evenimente neprevăzute sau nenegociate

corespunzător.

Cu privire la noțiuni precum buna-credință să dezechilibru semnificativ Curtea a

constatat cu ocazia acestei analize că directiva definește într-o manieră abstractă aceste elemente

22

care determină o clauză clauză contractuală ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să

dobândească atributul de “abuzivă”40

.

Pe fondul unor dezbateri din ce în ce mai dese în spațiul public cu privire la impactul

dezastruos asupra echilibrului dintre părțile contractului de credit bancar acordat în CHF pe

fondul aprecierii semnificative a aceste monede în raport cu Euro și Leu, s-a decis la nivelul

Parlamentului inițierea unui proiect41

de amendare a OG 50/2010 privind contractele de credit

pentru consumatori, în sensul de a se introduce o serie de prevederi privind conversia unor

anumite categorii de credite bancare, din moneda CHF în LEU, conform cursului valutar

aplicabil la data încheierii convenției de împrumut. Se vorbea inițial în comisii și apoi în plenul

Camerei Deputaților din Parlamentul României despre criterii de diferențiere a destinatarilor

acestei legi, fie prin introducerea unui grad de îndatorare de peste 50% din veniturile nete, fie

stabilirea unei limite de 250.000 de franci elvețieni ca și marjă maximală a creditului ce putea

face obiectul legii.

Guvernul României a considerat proiectul de lege ca fiind neconstituțional și astfel prin

Adresa 5/6768/24 octombrie 2016 a trimis Curții Constituționale a României obiecțiile de

neconstituționalitate. Guvernul motiva excepția de neconstituționalitate invocând principii de

drept constituțional precum supremația legii, considerând textul ca fiind unul neprevizibil, fără a

oferi securitate juridică destinatarilor normei și relației dintre consumatori și mediul bancar. S-a

considerat de asemenea că printr-o astfel de modificare arbitrară a legislației (“pe baza unor

criterii de oportunitate conjuncturală”) s-ar aduce atingere și principiului încrederii legitime și

chiar altor norme de drept din România, inclusiv, prevederilor art. 1270 alin. 1 din Codul Civil,

conform căruia „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Se

aprecia totodată cu ocazia formulării sesizării de neconstituționalitatea asupra faptului că un

astfel de mecanism de adaptare ope legis al unor contracte în vigoare contravine inclusiv

reglementărilor Europene care au generat implementarea în legislație a OG 50/2010 (Directiva

2008/48/UE și 2013/36/UE, Regulamentul UE nr. 1093/2010) întrucât România ar produce un

text de lege cu efecte retroactive, aspect ferm interzis de normele UE („Statele membre pot să

reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiţia ca o astfel de

reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv”).

40

A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02, Rec., p. I-3403,

punctul 19, şi Hotărârea Pannon GSM, punctul 37; 41

http://www.cdep.ro/comisii/buget/pdf/2016/rp345_14.pdf;

23

Cel mai probabil din rațiuni politice, opiniile celorlalți actori în cadrul procesului

desfășurat de Curtea Constituțională au fost în sensul respingerii excepției întrucât voința

legiuitorului este în acord cu legea fundamentală, urmărindu-se ocrotirea unui interes general

prin această nouă reglementare, fără a se produce un conflict cu nici un fel de alte norme

(Președintele Senatului și Președintele Camerei Deputaților).

Atât Decizia CCR nr. 623/2016 cât și nr. 62/2017 au un efect aparte în privința rolului pe

care îl va avea judecătorul în soluționarea unor astfel de cauze, astfel încât dacă până acum

majoritatea abordărilor din domeniu nu permiteau părăsirea cadrului rigid al normei și al

convenției părților, astăzi se oferă judecătorului statal ceea ce jurisdicțiile private ofereau

arbitrilor chemați să soluționeze divergențe, respectiv, sporirea funcției de “amiable

compositeur”, în sensul de aprecia efectul deciziei sale prin prisma unor criterii de echitate,

bună-credință, echilibru economic și social. Această nouă viziune în practică, susținută de Curtea

Constituțională a României, pare deosebit de delicată la o primă vedere fiindcă pune în lumină

funcția de politică juridică a judecătorului, aducând-o în prim plan, iar de abia în subsidiar ar

trebui să se evidențieze funcția tehnică a acestuia42

.

Cap. V Teoria riscurilor și impreviziunea

În cuprinsul reglementării din art. 1271 C.civ. a impreviziunii, la alin. 2 lit c., apare

condiția obiectivă referitoare la împrejurarea ca debitorul să nu își fi asumat riscul schimbării

împrejurărilor sau să nu se poată fi considerat în mod rezonabil că și-ar fi asumat acest risc.

În acest context se pune în mod evident problema analizei posibilității limitării

convenționale a aplicabilității teoriei impreviziunii, întrucât este evident că pe durata negocierilor

ar putea exista interesul ca partea mai bine informată să folosească experiența profesională

inserând în contract o serie de prevederi care să limiteze accesul celeilalte părți la anumite

acțiuni bazate pe art. 1271 C.civ. Mai mult decât atât, trebuie analizat dacă este posibilă o

excludere convențională de plano a incidenței impreviziunii, sub forma renunțării exprese prin

contract a dreptului de a invoca impreviziunea în cazul apariției unor anumite evenimente, fie ele

și ca efect al unor riscuri ce nu au fost anticipate conventional.

În privința riscului asociat contractelor de credit arătam anterior că există definiții emise

de normative ale BNR, precum sunt evidențiate în doctrină și definiții ale autorilor de lucrări

42

V. Pătulea, op.cit., p. 198;

24

științifice juridice cum este și cea pe care o reproducem în continuare: “eveniment prejudiciabil

a cărui surveniență este incertă în ceea ce privește fie realizarea sal, fie momentul realizării; se

vorbește de eventualitatea unui astfel de eveniment în general, mai degrabă decât de un

eveniment specific a cărui apariție este anticipată”43

.

În acord cu definiția propusă, realizăm că riscul are ca element principal caracteristica

privitoare la incertitudinea producerii sale, precum și consecințele evenimentului, un prejudiciu.

În cazul analizat, al contractelor de credit, ori de câte ori se pune în discuție noțiunea de risc,

aceasta se configurează în jurul ipotezei privitoare pe de o parte la imposibilitatea de rambursare,

iar pe de altă parte, în raport de evoluția cursului valutar. Practic, riscul aferent celei de-a doua

ipoteze poate genera efecte grave în privința modalității concrete de restituire a creditului

contractat. În mod evident, noțiunea de risc trebuie conturată și pe criterii subiective ale

împrumutatului sens în care primele două ipoteze pot suporta nuanțări.

Astfel cum evidențiam anterior, între noțiunea de risc de credit și cea de risc valutar

există o serie de asemănări și deosebiri. Riscul bancar se circumscrie activității generale de

creditare, compusă din toate elementele sale tehnice, iar cea de risc valutar se raportează strict la

evoluția unitară a unui raport matematic dintre două monede prestabilite contractual.

Riscul valutar și riscul contractual au căptat noi valențe în raport de dreptul

consumatorului și de teoria impreviziunii, astfel cum s-au critalizat aceste două noțiuni în lumina

practicii CJUE din ultimii ani, dar și în raport de evoluția practicii judiciare din România.

În ceea ce privește relația dintre impreviziune și cursul valutar, trebuie subliniat faptul că

elementul declanșator și imprevizibil în aceste cazuri trebuie să corespundă noțiunii de fluctuație

valutară excesivă, aspect care comportă diferite valori pe piața monetară mondială. S-a susținut

în doctrină faptul că ar fi fost complicat de exprimat într-un contract un mecanism de anticipare a

evoluției francului elvețian prin raportare directă la moneda națională, întrucât o astfel de

comparație nu există în mod direct. Ea ar fi trebuit realizată prin intermediul monedei Euro, ceea

ce ar fi condus în mod firesc la promovarea unui răspuns în raport de motivele pentru care nu s-a

acordat un împrumut în moneda intermediară, Euro, preferându-se un “prototip de valută cvasi-

absentă din economia non-bancară românescă”44

.

43

G. Cornu, Vocabuilaire juridique, PUF, 1987, p. 833 apud Lucian Săulean, Riscul în contractele de credit, cu privire specială asupra riscului valutar, Revista Română de Drept Privat, nr. 2 din 30 aprilie 2017; articol analizat pe platforma online idrept.ro; 44

L.Bercea, op.cit., p. 30;

25

Impreviziunea nu trebuie să fie privită ca fiind antonimul juridic al principiului

nominalismului monetar, întrucât tot mai frecvent se invocă un astfel de argument pentru

inaplicabilitatea teoriei în anumite tipuri de cauze. Considerăm astfel că nu sunt suficiente

argumente pentru a include riscul valutar în cuprinsul efectelor principiului nominalismului

monetar iar în acest sens. Riscul valutar nu produce astfel efecte în privința valorii intrinseci a

unei monede străine în care este exprima creditul, ci vizează strict sporirea onerozității obligației

de procurare a monedei străine de către debitor pentru respectarea obligației de rambursare

nominală a valorii împrumutate. O prestație care s-a epuizat dintr-o dată, la momentul

împrumutului, are corespondent într-o sumă de alte prestații succesive afectate de riscul valutar,

iar pe acest tărâm se produce dezechilibrul invocat de impreviziune. Dacă părțile ar suspenda

efectele contractului și ar putea să aștepte stabilizarea cursului, obligația debitorului nu ar mai

părea la fel de excesiv de împovărătoare iar principiul nominalismului monetar și-ar putea găsi

pe deplin aplicabilitatea45

.

În doctrină s-a apreciat că ar exista nenumărate formule de negociere a responsabilității și

implicit a remediilor contractuale în materia riscurilor. Profesioniștii au capacitatea de a dezvolta

contracte de o complexitate sporită tocmai pentru că dispun de un aparat specializat pe măsura

nevoilor sale, care să dezvolte pe baza informațiilor de care dispune reguli coerente de evoluție a

contractului, cu o mare precizie de anticipare în timp a fenomenelor ce pot afecta convenția. Din

această perspectivă regăsim convenții care prevăd acorduri de voință în următoarele privințe:

a.garanții în privința obligației afectate de impreviziune prin instituirea de remedii contractuale

echivalente; b. supraviețuirea în anumite condiții a unor obligații posibile și neafectate de

impreviziune, în detrimentul celor afectate de riscul asumat; c. asumarea consecințelor sporirii

onerozității obligației ca urmare a unor elemente provenite din sfera subiectivă a debitorului sau

chiar a creditorului obligației; d. stabilirea prin contract a unor criterii de determinare a nivelului

obligației de diligență sau de rezultat; e. definirea unor categorii de riscuri care nu pot genera

efectele teoriei impreviziunii sau chiar stabilirea unei clauze prin care părțile să convină că

renunță în mod definitiv la invocarea respectivei proceduri în cazul oricăror litigii dintre el.

În sfera contractelor dintre profesioniști și consumatori impreviziunea poate fi invocată

fără niciun fel de restricții. Pe de altă parte, practica recentă ne-a dovedit că uneori consumatorii

utilizează în acțiunile lor atât mecanisme de protecție din sfera dreptului consumatorului, cât și

45

Idem;

26

elemente specifice impreviziunii, în special în materia riscului valutar, încercând să obțină astfel

adaptarea contractului.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști

și consumatori are la baza conceptul potrivit căruia sunt interzise toate înțelegerile între aceste

două categorii care vizează crearea unui dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților,

în defavoarea celor din urmă.

Capitolul VI Impreviziunea și principiul nominalismului monetar

Codul Civil 1864 consacra principiul nominalismului monetar în cadrul secțiunii

privitoare la contractul de împrumut de sume bani, în cuprinsul art. 1578 C.civ.: “Obligația ce

rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în

contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca

plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui

această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.

Dispoziția legală citată impunea așadar părților unui contract de împrumut de consumație,

de bani, ca pe parcursul executării sale, la momentul restituirii obligației de plată, să se respecte

valoarea nominală a monezii, fără a se ține cont de fluctuațiile în timp a valorii acesteia, regula

fiind de altfel consacrată jurisprudențial în baza unei identități în valoarea nominală și cea

intrinsecă, determinată de puterea efectivă de cumpărare46

.

Cea mai recentă cauză CJUE referitoare la modalitatea de apreciere în cazul contractelor

de credit încheiate în monedă străină și afectate de schimbarea cursului valutar o reprezintă

litigiul dintre Ruxandra Paula Andriciuc și alții c. Băncii Românești SA, decizia din 20

septembrie 2016, C – 186/201647

. Cererea a fost formulată de petenți pe rolul instanței de

trimitere Curtea de apel Oradea, în cadrul unui litigiu prin care aceeștia urmăreau să dovedească

caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate în contracte de credit, inclusiv, prevederi ale

acestora referitoare la rambursarea creditelor în aceeași monedă străina în care acestea au fost

acordate.

În raport de întrebările formulate de instanța de trimitere, apreciem că un interes principal

trebuie să vizeze modalitatea în care CJUE înțelege să răspundă instanței din România cu privire

46

C. Zamșa, op.cit., p. 81; 47

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=194645&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=366279;

27

la includerea în obiectul principal al contractului a obligației de rambursare a creditului în

moneda în s-a convenit, respectiv, în modalitatea în care s-a acordat. Instanța explică așadar

faptul că principalele prestații dintr-un contract de credit se vor raporta la o sumă care va trebui

definită față de moneda în care se fac plățile de ambele părți. Astfel, în acord cu concluziile

Avocatului General (par. 46) s-a subliniat ipoteza conform căreia împrejurarea că un credit

trebuie rambursat într-o anumită monedă nu poate să vizeze o modalitate accesorie de plată, însă

va reprezenta chiar natura intrinsecă a obligației asumate de debitor, fiind un element care ține de

esența contractului de împrumut48

.

Soluția CJUE din această cauză a impus un nivel ridicat de analiză al instanței de

trimitere, îndeosebi cu privire la suma elementelor de fapt relevante, precum publicitatea sau

informațiile care se transmit de instituția de credit către consumator pe durata negocierii unei

convenții de împrumut. În mod special, instanța națională are obligația de a verifica modalitatea

în care s-a realizat informarea consumatorului în privința elementelor care pot afecta întinderea

obligației asumate, având astfel posibilitatea concretă de a evalua costul total al creditului. S-a

afirmat astfel că instituțiile financiare ar avea astfel obligația de a furniza împrumutaților o serie

de informații suficiente pentru a realiza o evaluare corespunzătoare a riscului financiar, respectiv,

să adopte o decizia prudentă. Astfel de informații nu trebuie să se rezume la aprecierea sau

deprecierea valutei în care se va contracta, însă va trebui avut în vedere și impactul referitor la

fluctuațiile de curs, implicit o majorare a costurilor creditului.

Cap. VII Legăturile dintre teoria impreviziunii și alte ramuri de drept din

România

În cazul dreptului administrativ ca și în ipoteza dreptului civil există situații când părțile

interacționează exclusiv prin intermediul unui contract care generează deopotrivă drepturi și

obligații, iar impreviziunea are în vedere aceleași coordonate, respectiv, își va putea produce

efectele atunci când identificăm o diferență notabilă între împrejurările ce au fost luate în calcul

în epoca încheierii convenției și momentul propriu-zis al executării.

Prima aplicare a impreviziunii în sfera dreptului administrativ este recunoscută

Consiliului de Stat francez care a generat la un moment dat un sistem de adaptare a unor

contracte administrative cu scopul de a le păstra funcționalitatea inițial stabilită de către părți în

48

Idem;

28

condițiile în care realitatea economică și socială se schimbase. Desigur, se poate pune în mod

justificat întrebarea dacă nu cumva în cazul dreptului administrativ avem de-a face cu o falsă

ipoteză asupra aplicării propriu-zise a impreviziunii atât timp cât una dintre părți – autoritatea

administrativă – se află de obicei pe o poziție superioară față de partea cocontractantă, persoana

fizică sau juridică de drept privat, în sensul că deține controlul asupra formulelor de reglementare

de la nivel local sau chiar aparține unei astfel de structuri zonale sau centrale, fiind astfel mai

ușor să se impună cu o soluție de adaptare a contractului.

Explicațiile asupra fenomenului aplicării impreviziunii în dreptul administrativ trebuie să

pornească în principal de la metoda de reglementare a actului normativ care guvernează materia,

iar în mod simetric vom putea identifica trăsăturile particulare ale contractelor administrative în

comparație cu cele civile, urmărind totodată o analiză a normelor administrative curente pentru a

sesiza în ce măsură permit sau nu aplicarea teoriei.

În cazul de față, în România nu există jurisprudență identificată de noi cu privire la

aplicarea de către instanțele de contencios administrativ a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 în

coroborare cu dispozițiile art. 1271 C.civ. Asocierea celor două norme de drept nu este exclusă

expres și nici implicit prin nicio referință legislativă, astfel că s-ar putea ca în viitorul apropiat

astfel de cazuri să existe pe rolul instanțelor de judecată.

Puterile judecătorului variază în funcţie de sistemul juridic de care aparţine, dreptul

aplicabil contractului şi eventualele limite stabilite de părţi, clauza atributivă de competenţă unei

instanţe de drept comun, în materie de hardship fiind rar întâlnită în practică. Cu titlu de

exemplu, Curtea de Apel din Paris a pronunţat o hotărâre celebră în afacerea EDF c. Shell. În

speţă este vorba despre un contract de furnizare de combustibil greu (păcură) pe o durată de zece

ani. Dincolo de clauza de indexare a preţului (care nu a putut funcţiona, deoarece indicele ales a

încetat să mai fie publicat) contractul prevedea anumite clauze de salvare (sauvegarde) obligând

părţile să se întâlnească în cazul în care creşterea combustibilului depăşea un anumit prag

determinat. Împrejurarea prevăzută a intervenit, iar în urma negocierilor derulate nu s-a putut

ajunge la nici un acord şi afacerea a fost supusă aprecierii tribunalului. Părţile şi-au exprimat

intenţia de a continua contractul, cu condiţia adaptării lui, pentru a putea face faţă noilor

circumstanţe. Curtea de Apel a impus părţilor noi negocieri sub supravegherea unui observator,

rezervându-se, în caz de eşec al negocierilor, posibilitatea de a impune alte măsuri. În acest nou

context, părţile au ajuns la un acord asupra preţului. Soluţia instanţei a fost considerată inedită şi,

29

în acelaşi timp, fără suport legal cu privire la numirea unui terţ care să sprijine eforturile părţilor

de adaptare a contractului49

.

Buna credință trebuie să rămână elementul principal de apreciere în material incidenței

impreviziunii, atât prin raportare la excesivitatea unor prestații, precum și la îndeplinirea

condiției privind imposibilitatea de prevedere a elementului perturbator contractual.

Impreviziunea trebuie privită în paralele cu noțiunea de hardship întrucât niciuna nu

presupune neexecutare, nu presupune exonerare, ci ambele înseamnă în fond adaptarea

contractului, care este este expresia executării obligaţiilor cu bună-credinţă, a loialităţii şi a

colaborării participanţilor la comerţul internaţional.

Legislația din România a migrat începând cu 2011 către traiectoria dreptului European în

material impreviziunii, fiindcă în viziunea Codului Civil anterior lipsa de reglementare a

instituției făcea aproape imposibilă aplicarea ei de către instanțele de judecată, în ciuda

expunerilor din doctrina de specialitate, menite să soluționeze situații injuste în materie

contractuală.

Teoria impreviziunii este reglementată în mod expres în cuprinsul dispozițiilor Codului

Civil, fiind astfel o instituție de sine-stătătoare a acestei ramuri de drept. Doctrina a încercat însă

să evidențieze ipoteze ale concurenței dintre teoria impreviziunii și alte ramuri de drept. În cazul

de față, o astfel de abordare o putem regăsi în relația dintre impreviziune și raporturile de muncă,

întrucât ele reprezintă una dintre cele mai răspândite și mai dinamice relații contractuale de la

nivelul societăților dezvoltate. Pe fondul raporturilor de muncă, a caracterului lor stabil, s-au

creat și alt tip de relații civile, respectiv, contractele de credit, de împrumut de consum sau chiar

de împrumut de tip imobiliar cu anumite facilități, în considerarea anumitor venituri constante

obținute prin muncă.

Singura legătură dintre aceste două ramuri de drept este creată prin intermediul practicii,

în sensul că se pot identifica la nivelul unor soluții motive ale reclamanților pentru aplicarea

teoriei impreviziunii care sunt bazate pe efecte ale unor contracte de muncă.

În acest sens, o jurisprudență relevantă a fost analizată de doctrina de specialitate și viza

constatarea aplicabilității teoriei impreviziunii în cazul unui contract de credit când unul dintre

codebitori a suferit un eveniment în urma căruia i-a fost afectată capacitatea de a lucra și a mai

obține venituri din salarii50

. Astfel, în soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 3 București a

49

Radu Gh. Geamănu, op.cit., p.222 50

L. Mihali-Viorescu, op.cit., p. 401 – Sentința Civilă a Judecătoriei Sector 3 București, nr. 3026/2017, disponibilă integral pe www.rolii.ro;

30

fost învestită cu o contestație privind darea în plată în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea

nr.77/2016, respectivă să se constate că notificarea transmisă de intimați nu respectă condițiile

legii în privința admisibilității, respectiv, părțile trebuie repuse în situația anterioară comunicării

acestei notificări, cu consecința înlăturării efectelor legii privitoare la suspendarea plăților și a

demersurilor judiciare împotriva debitorilor.

Fără a urmări o ingerință semnificativă în sfera raporturilor de muncă, vom spune doar că

atragerea răspunderii patrimoniale și disciplinare a angajatului neinstruit și care nu avea obligația

ca prin acțiunile lui să preîntâmpine efectele unui eveniment imprevizibil ar putea fi considerat

un abuz din partea angajatorului. Atragem de asemenea atenția asupra faptului că normele

dreptului muncii, în special ale Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii – se completează cu cele ale

Codului Civil în măsura în care nu sunt incompatibile51

.

Desigur, o analiză cel puțin interesantă și conexă acestei paralele s-ar putea realiza între

modalitățile concrete de adaptare/evitare a riscului asociat unui element impreviziune,

raportându-ne la limitele impuse de normele legii privind securitatea și sănătatea în muncă a

salariaților.

În concluzie, relația dintre impreviziune și dreptul muncii operează după cum am văzut

într-o manieră bivalentă, în sensul că pe de o parte, anumite situații generate în raport cu munca

pot afecta echilibrul contractual și pot fi temei pentru invocarea unui eveniment neprevăzut astfel

încât instanța să constate incidența teoriei impreviziunii, iar pe de altă parte, o serie de situații

care pot constitui evenimente neprevăzute asociate impreviziunii, pot produce efecte în relațiile

dintre angajați și angajatori.

Interesul pentru realizarea unei analize a impreviziunii în raport de reglementarea

privitoare la legea falimentului personal a fost generat de incidența reglementărilor care vizau

aplicarea ope legis a acestei teorii, precum și în raport de ceea ce reprezentau în interpretarea

condițiilor impreviziunii termeni precum “supraîndatorare”, “onerozitate excesivă”, “ruinarea

debitorului”.

În anul 2015, chiar când apăruseră cele mai multe discuții publice referitoare la

dificulățile financiare generate de aprecierea constantă și remarcabilă a francului elvețian în

raport de moneda națională, a apărut în dezbatere proiectul de lege privitor la stabilirea unei

procedure pentru insolvența persoanelor fizice. Pe fondul amplificării litigiilor dintre

51 Art. 278 (1)Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în

măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile

legislaţiei civile.

31

profesioniști și consumatori, precum și ca urmare a unei evoluții a soluțiilor pronunțate de CJUE

în materia acestor raporturi juridice, instituțiile financiar bancare au manifestat o reală retincență

la orice fel de reglementare în acest sens, considerând că legiuitorul urmărește de fapt

satisfacerea imediată a unui scop social și politic, fără a se ține cont de alte principii de drept

incidente sau de echilibrul economic și contractual.

Astfel, a apărut Legea nr. 151 din 18 iunie 2015 privind procedura insolvenței

persoanelor fizice, promulgate prin Decretul nr. 549/2015, act normativ a cărui aplicare a fost

amânată succesiv, invocându-se diverse impedimente de ordin logistic în sensul de a putea pune

în practică mecanismele procedural aferente.

Scopul legii conform art. 1 din reglementare este de a institui o procedură colectivă în

vederea redresării situației financiare a debitorilor persoane fizice, care sunt de bună-credință,

urmărindu-se astfel acoperirea într-o formulă eficientă a pasivului acestor persoane, precum și

eliberarea de datorii, conform legii.

În raport de această sferă a domeniului de aplicare al insolvenței pentru persoanele fizice,

legiuitorul a stabilit și o serie de excepții, care în general urmăresc identificarea acelor acțiuni

care presupun reaua-credință a debitorului, în sensul că sunt instituite o serie de prezumții care să

faciliteze excluderea unor ipoteze din cadrul acțiunilor permise de lege. Se presupune așadar pe

de o parte că orice incapacitate de plată nu trebuie să fie rezultatul vreunei acțiuni deliberate a

debitorului, fără a se putea reține intenția sau culpa gravă. În egală măsură, legea asimilează unei

astfel de împrejurări acțiuni precum:

Doctrina52

considera de asemenea că legea insolvenței persoanei fizice a apărut în

reglementare pe fondul efectelor crizei economice, respectiv, supraîndatorări ale unui număr

mare de persoane, iar pe fondul a tot mai multor executări silite devenite din ce în ce mai

agresive cu patrimoniul debitorului, s-a urmărit implementarea unor mecanisme unitare de

tratament juridic, astfel încât să se poată stabili un echilibru între nevoia de recuperare a

datoriilor și menținerea unui nivel de trai minimal pentru persoana fizică.

Arătam în cadrul unor secțiuni anterioare faptul că teoria solidarismului contractual pare

a sta la baza adoptării în practică a soluțiilor bazate pe teoria impreviziunii, tocmai pentru că

doar această din urmă cale poate să asigure instrumentele pentru ca un contract să fie descompus

și apoi refăcut în acord cu voințele inițiale ale părților, fiind adaptat conform principiilor de

52

Daniela Deteșan, Legea insolvenței persoanei fizice, Tratamentul juridic al supraîndatorării consumatorului, Editura Hamangiu, 2015, p. 243;

32

bună-credință și de echitate, fără a suferi efecte nedorite ca urmare a unor evenimente

imprevizibile.

Asemenea teoriei impreviziunii în vechea reglementare civilă, teoria solidarismului

contractual se contura în doctrină drept o creație exclusivă a acesteia, chiar dacă avea și

conturează și în prezent o serie de principii juridice general valabile în orice reglementare. La fel

ca și impreviziunea, scopul teoriei solidarismului contractual l-a reprezentat dorința de a

conserva contractul și executarea acestuia pentru viitor, în acord cu drepturile și obligațiile

asumate, întrucât atunci când el este iremediabil afectat, în mod cert una dintre părți va avea de

suferit, ceea ce contravine interesului inițial comun al părților53

.

Impreviziunea contractuală este o instituție expres reglementată în actualul Cod Civil

aspect care îi va oferi prioritate în privința producerii de efecte juridice, iar teoria solidarismului

contractual va rămâne o noțiune luată în dezbatere de doctrină strict din perspectiva suportului pe

care îl oferă pentru aplicarea primei, reprezentând o structură care înglobează într-o manieră

generală principii de echitate, bună-credință și resposanbilitate contractuală.

Capitolul VIII Impreviziunea în dreptul privat comparat

Astfel cum evidențiam în cadrul secțiunii privitoare la fundamentele impreviziunii,

respectiv, în cuprinsul dezbaterii referitoare la condițiile de incidență a teoriei vom subsuma

condițiile unanim valabile ale noțiunii, respectiv: evenimentul viitor imprevizibil, destabilizarea

condițiilor contractuale, buna credință, echitatea și injustețea unei adaptări eronate a contractului.

Sistemul de drept francez pune accentul pe accentul în mod similar pe executarea

contractelor cu bună credință, astfel cum reiese din formularea dipsozițiilor art. 1.134 alin.3

C.civ.francez. Principiului bunei-credințe contractuale în dreptul francez apare încă din perioada

influențelor manifestate asupra acestui sistem de învățăturile dreptului natural, a învățăturilor

bisericii, fiind derivat din principiul consensualismului religios, care punea accent pe cuvântul

dat și pe legământul astfel creat54

.

Pe de altă parte, în mod similar, prin influența directă a dreptului canonic s-a cristalizat

principiul de bună-credință și în sistemul de common law, unde s-a presupus că fiecare individ

care își asumă un contract își dorește producerea efectelor sale în sensul stabilit, fără a își încălca

53

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II (Contractul), Ed. Universul Judiciar, 2009, p. 57; 54

Marius Floare, Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, în Noul Cod Civil și în dreptul comparat, Ed. Universul Juridic, București, p. 60.

33

propria conștiință. O astfel de abordare a dispărut însă începând cu secolul al XIII-lea iar

conceptele de echitate și bună-credință au dispărut treptat, pentru ca să se reafirme ulterior, în a

doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În prezent, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea

conceptul de bună-credință ca și principiul fundamental a fost surclasat de o jurisprudență bazată

pe principiul autonomiei contractuale și pe o economie liberală55

.

În fiecare dintre aceste legislații conceptul de rea-credință s-a manifestat prin adoptarea

poziției antagonice, în sensul de a fi perceput deopotrivă ca un element de natură subiectivă,

menit să inducă în eroare co-contractantul, să producă dezechilibru contractual afectând efectele

convenției. Introducerea conceptelor de bună și rea-credință în cuprinsul legislațiilor naționale

invită practic judecătorii să aplice cu precădere principiile în mod concret fiecărei spețe deduse

judecății, considerându-le astfel că în orice sistem de drept, accentul pus pe astfel de noțiuni

reprezintă adevărate “supape de siguranță” în contextual unei reglementări excesive.

În reglementarea germană, Codul Civil German (BGB – Burgerliches Gesetz Buch) din

1896 introducea în cuprinsul art. 242 (“Der Schuldner ist verpflichtet, die Leistung so zu

bewirken, wie Treu und Glauben mit Rücksicht auf die Verkehrssitte es erfordern”) obligația de

a acționa într-o manieră echitabilă în privința executării contractelor, sens în care a influențat de-

a lungul timpului noi viziuni asupra altor noțiuni din dreptul civil. Atât timp cât buna credință și

echitatea au putut genera atenuări ale unor alte principii, salvând contracte aflate în dificultate,

era firesc ca teoria impreviziunii să se greveze ulterior pe aceste principii, astfel cum vom și

analiza în continuare.

Dacă urmărim evoluția principiului bunei-credințe în sistemul de drept privat comparat,

putem ajunge la concluzia că el dobândește în timp o “funcție adaptativă”, în special determinată

de incidența teoriei impreviziunii, atât timp cât se permite modificarea unui contract pe baza

atenuării consecințelor unor riscuri neasumate de una dintre părți. Această concluzie este de

altfel susținută de caracterul unitar al efectelor impreviziunii din diferite sisteme de drept, în

cuprinsul fiecăruia fiind posibilă modificarea contractului și distribuirea echitabilă a drepturilor

și obligațiilor asumate inițial56

.

Noțiunea evenimentului viitor și imprevizibil a fost definită în moduri diverse de

legislațiile europene, întrucât uneori s-a pornit de la cauză la efect, iar în alte condiții conceptul a

evoluat la confluența unor principii, astfel cum s-a întâmplat în dreptul german, derivat din buna-

credință.

55

Idem, p. 64; 56

Idem, p. 4;

34

De cealaltă parte, nici dreptul român nu cuprinde o definiție de sine stătătoare a

evenimentului viitor imprevizibil, însă ca urmare a dezbaterilor de neconstituționalitate asupra

anumitor texte de lege, CCR a reușit să evidențieze modalitățile de apreciere asupra noțiunii,

astfel încât de vreme ce deciziile instanței de contencios constitutional sunt general obligatorii,

opinăm că atât instanțele cât și practicienii vor utiliza interpretarea Curții.

În cazul dreptului german, în cuprinsul definiției impreviziunii din art. 313 BGB, cu nota

marginală “Störung der Geschäftsgrundlage” – perturbarea fondului contractului – elementul

imprevizibil este analizat asemenea legislației noastre precum un un cumul de factori care

destabilizează echilibrul contractual.

În dreptul francez, reglementarea recentă a impreviziunii din cuprinsul art. 1195

C.civ.fr57

. (1 octombrie 2016) vorbește de asemenea despre o schimbare impreivizibilă a

circumstanțelor care să afecteze acordul de voințe, determinând executarea excesiv de

costisitoare pentru partea care nu acceptase să își asume riscul producerii unui astfel de

eveniment58

.

Cauza Taylor v. Caldwell reprezintă un prin exemplu de atenuare a exigenței dreptului

englez față de nerespectarea întocmai a angajamentelor asumate, fiind deopotrivă o recunoaștere

a mecanismului clauzelor implicite și a teoriei frustration. Speța poate fi rezumată ca situație de

fapt la cazul când proprietarul unei săli de spectacole, Caldwell, decide să închirieze spațiul lui

Taylor în vederea organizării unor evenimente. Locatarul realizează o serie de cheltuieli în

vederea realizării spectacolului programat, însă un incediu distruge clădirea. Considerând că i s-a

adus un prejudiciu ca urmare a imposibilității de a mai realiza evenimentul, Taylor se adresează

instanței de judecată pentru a îl obliga pe proprietar la despăgubiri. Acțiunea este respinsă, iar la

baza soluției instanța reține existența unei clauze implicite care ar conduce la încetarea

contractului în cazul pierii imobilului. Doctrina59

sublinia faptul că soluția pronunțată în această

57 Article 1195 Modifié par Ordonnance n°2016-131 du 10 février 2016 - art. 2

Si un changement de circonstances imprévisible lors de la conclusion du contrat rend l'exécution excessivement

onéreuse pour une partie qui n'avait pas accepté d'en assumer le risque, celle-ci peut demander une renégociation

du contrat à son cocontractant. Elle continue à exécuter ses obligations durant la renégociation.

En cas de refus ou d'échec de la renégociation, les parties peuvent convenir de la résolution du contrat, à la date et

aux conditions qu'elles déterminent, ou demander d'un commun accord au juge de procéder à son adaptation. A

défaut d'accord dans un délai raisonnable, le juge peut, à la demande d'une partie, réviser le contrat ou y mettre fin,

à la date et aux conditions qu'il fixe. 58

Lucas Etienne, Theorie de l’imprevision: de sa reception par le code civil a son incidence en matiere d’ingenierie contractuell, p.1 ; articol disponibil pe site-ul https://www.village-justice.com/articles/Theorie-imprevision-reception-par-Code-civil-son-incidence-matiere-ingenierie,24463.html 59

A. Albarian apud. G. Orga-Dumitriu, op.cit., p. 101;

35

cauză reprezintă “o frumoasă lecție de ecumenism juridic”, generată de imposibilitatea materială

de a executa obligații contractuale.

Într-o soluție recentă din data de 12 februarie 2015 (nr 12-29550)60

, Curtea Supremă

chemată să analizeze incidența impreviziunii a concluzionat că o societate comercială petentă nu

a reușit să probeze în mod lipsit de echivoc situațiile care au modificat în mod radical echilibrul

dintre beneficii și pierderi. Această concluzie a fost adoptată după ce în faza de judecată s-au

produs probe – corespondență cu furnizorii de produse – în cuprinsul cărora se relevau creșteri

de prețuri de materii prime cu 4% până la 16%, aspect care producea o scădere de aproximativ

58% din profitul brut.

O astfel de soluție promovată de dreptul francez prin raportare la teoria impreviziunii

subliniază caracterul pur subiectiv al condiției referitoare la onerozitatea excesivă a obligației de

îndeplinit, iar decizia finală este lasată la aprecierea judecătorului, atât timp cât nu există un

mecanism matematic de determinare a aplicabilității noțiunii. La fel ca în dreptul românesc, este

cel mai probabil de dorit ca părțile să opteze pentru definirea contractuală a unor condiții care pot

fi definite ca excesiv de oneroase pentru continuarea contractului, astfel încât aprecierea instanței

să fie coordonată de intenția părților.

Atât Codul Civil din România cât și reglementarea franceză din art. 1.195 C.civ.fr conțin

prevederile referitoare la renegocierea contractului sub imperiul impreviziunii tocmai pentru că

în ambele legislații operează același principiu al libertății contractuale. Nici legislația franceză,

asemenea celei din România, nu prevede o suspendare de drept a obligațiilor pe durata survenirii

cauzei de impreviziune, astfel încât partea care ar înțelege să o invoce ar trebui să se asigure că

își continuă contractul într-o manieră diligentă până când el va fi adaptat de o instanța de

judecată. În acest fel, ca și în reglementarea NCC, co-contractorul căruia i se opune

impreviziunea este considerat a fi protejat de intenții generate de reaua-credință a unui partener

de convenție61

.

Profesorul Barthelemy Mercadal aprecia chiar că o solicitare bazată pe impreviziune în

dreptul francez poate lua chiar forma unei cereri comune “astfel cum se menționează la articolul

57-1 din Codul de procedură civilă”, care prevede că părțile pot fie să învestească judecătorul cu

o cerere de adaptare ca “amiables compositeur”, fie pot solicita adaptarea convenției în anumite

puncte și drepturi pe care le-au predeterminat.

60

B. MERCADAL, « Réforme du droit des contrats », Éditions Francis Lefebvre, 2016, p. 172; (pentru detalii se

poate consulta în extras la adresa https://www.village-justice.com/articles/Theorie-imprevision-reception-par-Code-

civil-son-incidence-matiere-ingenierie,24463.html) 61

H. MARIN-SISTERON, « Le spectre du gouvernement des juges », LesEchos.fr, 5 avril 2016;

36

În dreptul german, impreviziunea s-a manifestat în ciuda opoziției școlii exegetice

franceze care prin Codul Civil adoptat în secolul al XIX-lea anihila principiile morale din sfera

contractării, cu scopul de a induce în spațiul European nevoia tot mai mare de a liberaliza

circuitele comerciale internaționale. Astfel, în Germania se face remarcată așa numita

Begriffjurisprudenz sau în traducere liberă “jurisprudența terminologică”, care urmărea

introducerea în soluționarea cazurilor a unor concepte de drept interpretate moral, echitabil, în

spiritul dreptului. O astfel de mișcare a avut loc pentru prima dată în secolul al XIX-lea, fiind

denumită Freirechtsbewegung sau “mișcarea liberă a dreptului”. 62

Este unanim recunoscut în doctrina de specialitate faptul că dreptul medieval a adus

bunei-credințe “două întăriri importante, una de sorginte canonină și una de origine

germanică”63

. Astfel cum arătam anterior, dacă pe de o parte dreptul canonin a impus o categorie

de norme bazate pe echitate, morală creștină și inevitabil bună-credință (“persona care a acționat

fără păcat”), dreptul germanic s-a făcut remarcat prin introducerea elementelor obiective, creând

conexiunea între protecția aparenței și respectarea angajamentelor asumate. Buna-credință a fost

manifestată în planul consemnării obligațiilor contractuale nu în scopul de a se crea constrângeri

între părți, ci pentru opozabilitatea tranzacției în fața terților.

Republica Moldova nu este o țară membră a Uniunii Europene, însă s-a dovedit că priin

adoptarea Codului Civil din 200264

a urmărit adoptarea unor reglementări în materie civilă de

inspirație modernă, europeană, pregătindu-și parcusul de pre-aderarea la blocul comunitar.

În cuprinsul art. 623 din Codul Civil regăsim reglementată teoria impreviziunii, cu nota

marginală “Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor”. Sintagma utilizată se

apropie de cea pe care am întâlnit-o în dreptul german, iar în ipoteza realizării unei analize

asupra dreptului comparat în materia impreviziunii e necesar să urmărim modalitatea de

reglementare a teoriei.

Definiția impreviziunii din legislația civilă a Republicii Moldova este următoarea: “Dacă

împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil

după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul

sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se

poate pretinde unei părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special

repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului”.

62

M. Florea, op.cit., p. 43. 63

Idem. 64

Cod nr. 1107 din 06.06.2002, Codul Civil al Republicii Moldova, publicat în Monitorul Oficial nr. 82-86 din 22.06.2002 art Nr. 661, document disponibil în regim online, la adresa web http://lex.justice.md/md/325085/;

37

Spre deosebire de reglementarea din art. 1271 C.civ. constatăm la o primă analiză că

legea din Republica Moldova vorbește despre schimbări “considerabile” și nu “excepționale”,

însă putem aprecia că din punct de vedere al înțelesului celor două noțiuni ele se suprapun într-o

mare măsură.

În continuare, analizând poziția debitorului a cărui obligație este afectată de

impreviziune, constatăm că dreptul moldovenesc pune în lumină o ipoteză diferită de cea din

reglementarea C.civ., în sensul că creează o corelație între schimbarea împrejurărilor și un

element subiectiv al contractantului, respectiv, absența acordului de voință pentru acea

convenție, ori realizarea în mod diferit a negocierii. Schimbarea împrejurărilor de la momentul

apariției impreviziunii ar trebui să genereze astfel, în planul subiectiv al debitorului, o reacție

retroactivă de repudiere a oricăror efecte contractuale deja produse sau chiar un alt cadru de

negociere. Din această perspectivă, schimbarea împrejurărilor contractuale se apropie în viziunea

din dreptul moldovenesc cu un viciu de consimțământ mai mult decât cu un factor obiectiv

imprevizibil.

Capitolul IX

Legiuitorul român nu a reușit întotdeauna să rezoneze în limite optime cu legiuitorul

European și în egală măsură cu gradul de evoluție al relațiilor sociale cărora trebuia să le

adreseze produsul muncii sale, o reglementare eficientă, adaptată permanent la nevoile sale.

Dreptul în ansamblul său nu mai poate reprezenta un element cu o structură fixă, rigidă, exclusiv

dedicată fondului, întrucât societatea de astăzi are nevoie să se regăsească în cuprinsul unor

reglementări evaluate, asemenea ei, iar rigorile de fond trebuie nuanțate prin contexte procedural,

tocmai ca în final să avem cu toții parte de un drept flexibil. Un astfel de drept nu reprezintă în

niciun caz unul care abandonează principiile general valabile care i-au guvernat existența și care

se transformă într-un element volatil și lipsit de importanță, ci dimpotrivă, reprezintă o structură

normativă care pe baza liniilor directoare se regândește permanent pentru a răspunde mai bine

nevoilor societății, utilizând aceleași mecanisme, însă într-o formulă mult mai rafinată.

Dacă dreptul se află într-o legătură permanentă cu schimbările societății ale căror interese

le servește, atunci maniera de a integra și procesa aceste evoluții este transformarea noțiunilor

din doctrină și din jurisprudență în nuanțe ale legii, recunoscute, conducând către un drept viu,

reflexiv.

38

O relație bazată pe un echilibru între dreptul pozitiv, dreptul aplicat și dreptul savant sau

doctrină în sens uzuală va conduce spre o îmbunătățire a calității legii, iar astfel dreptul va

deveni stabil tocmai pentru că se va așeza pe principii de bază, care nu vor putea fi interpretate

excesiv sau restrictiv în funcție de interese de moment, ci se vor controla reciproc, prin

interdependență.

Cel mai interesant parcurs îl remarcăm însă în cazul reglementării din Codul Civil actual,

în sensul că după Deciziile CCR asupra impreviziunii din perioada 2016-2017 am aflat ceea ce

se știa dintotdeauna, respectiv, că în anumite condiții dreptul se poate aplica și pe baza unor

principii directoare, ceea ce i-a confirmat caracterul reflexiv, chiar dacă în majoritatea cazurilor

tentația era aceea de a îl supune unor rigori excesiv de formaliste.

Amplificarea rolului judecătorului în cadrul analizei și echilibrării contractului are însă

ramificații mai adânci care provin din sfera filozofiei dreptului, a efectului acestuia asupra stării

sociale a individului astfel cum este ea conturată în doctrina contractului social. Între starea

naturală a individului și starea lui socială identificăm efectele ordinii impuse de norme morale

sau juridice. Dacă admitem ipoteză că norma juridică în ansamblul ei reprezintă o expresie a ceea

ce ar trebui să fie starea socială a destinatarului ei, atunci înseamnă că odată cu trecerea timpului

și cu transformările istorice vom putea identifica de fapt o ordine normativă conturată pe

reglementările și valorile omului, o adevărată stare juridică. Dacă însă starea juridică devine

practic noua stare socială se poate analiza în ce măsură aceasta poate evolua în mod autonom,

fără intervenția autorului normei, pentru a corespunde nevoilor societății, respectiv, dacă nu

cumva o evoluție autonomă a stării juridice poate ajunge să contrazică starea naturală a existenței

umane.65

Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 reprezintă un exercițiu veritabil de

manifestare a științei dreptului, astfel cum evidenția și doctrina juridică66

în sensul că doar o

cercetare aprofundată și metodică a principiilor și normelor de drept pot conduce la extragerea

esențialului din multitudinea de dispoziții, iar astfel legislația în ansamblul ei poate să capete

claritate iar spiritul juridic se poate manifesta în mod corespunzător. Este astfel unanim

recunoscută în doctrină intenția ca în locul inflației de legislație civilă să se descopere pe deplin

funcțiile principiilor care să poată simplica aplicarea normei în beneficiul destinatarului ei, ceea

ce Decizia Curții Constituționale a și realizat.

65

Andreescu Marius, Principii și valori ale dreptului și culturii, București, 2017, Ed. Universul Juridic, Colecția

Studii Juridice, p. 268-269 – (“21. Smerenia Judecătorului”); 66

M. Djuvara, Teoria Generală a Dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. All Beck, București, 1999,

p.265;

39

Astăzi, impreviziunea recunoscută normativ și jurisprudențial nu va mai permite ca astfel

de erori să persiste în dreptul unei societăți timp de secole, însă acest exemplu ne îndeamnă la

cercetare continuă, fiindcă în fața unui legiuitor care uneori sporește prin propriile atitudini

“criza legii”, numai doctrina și jurisprudența pot răspunde nevoii de adaptare a dreptului,

atragând atenția asupra lucrurilor nespuse, asupra greșelilor care se fac sau asupra situațiilor ce

au nevoie de recunoaștere legală.

1.