UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

STUDII ECONOMICE

REVISTĂ ŞTIINŢIFICĂ

An. II, nr. 3-4 (decembrie) 2008

Chişinău 2008

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ

DIN MOLDOVA (ULIM)

STUDII ECONOMICE

Revistă ştiinţifică

An. II, nr. 3-4 (decembrie) 2008

ISSN 1857- 226X

( Investigaţii strategice în economie

Economie generală

( Economie mondială. Relaţii economice internaţionale

( Studii de management

( Activitate financiar-bancară

( Marketing şi logistică

( Modelare şi informatică economică

( Contabilitate şi audit. Statistică

( ((

Recenzii

Jubilee

revistaeconomica_47@yahoo.com

Chişinău, 2008

CUPRINS:

I. INVESTIGAŢII STRATEGICE ÎN ECONOMIE.

ECONOMIA GENERALĂ

Petru ROŞCA, Ilian GALBEN, Luniniţa COSTACHE

Euroregiunile şi cooperarea transfrontalieră în ţările uniunii europene........................................................................

Ada ŞTAHOVSCHI, V. BUTULESCU, C. SIMION

Gestiunea metodelor şi tehnicilor de finanţare tradiţionale şi neconvenţionale în tranzacţiile comerciale internaţionale: derulare, evoluţie şi perspective............................................................................................................

Olga BENDERSCHI

Indicatorul încărcării sistemului în analiza modelelor de aşteptare................................................................................

Тед ЛУНДГРЕН

Синдикаты контрабанды людьми - Олигопольный анализ в контексте Седеркопингского процесса................

Petru ROŞCA, Leonid ROŞCA

Migraţia internaţională a populaţiei şi resurselor de muncă

II. ECONOMIE MONDIALĂ.

RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Petru ROŞCA

Cоюз независимых государств:состояние и перспективы........................................................................................

Nicolae ŢÂU

Rolul industriei vinului în avantajul competitiv al Republicii Moldova.........................................................................

Ilie GALBEN

Utilizarea diferitor modalităţi de plată în relaţiile externe

Leonid OSTROFEŢ

Rolul experienţei statelor europene în dezvoltarea turismului rural în Republica Moldova ..........................................

Daniel Serafim BROTEA

Formarea şi argumentarea normativă a activităţilor corporaţiei – analiza experienţei mondiale...................................

Iurie CROTENCO

К вопросу определения приоритетов инвестиционной стратегии Mолдовы.......................................................

III. STUDII DE MANAGEMENT

Natalia BURLACU

Criteriile eficacităţii gestiunii anticriză............................................................................................................................

Svetlana Gorobievschi

Concepte manageriale de evaluare a calităţii vieţii..........................................................................................................

Olga BLAGORAZUMNAIA

Направления развития социального менеджмента в Mолдове.................................................

Ada ŞTAHOVSCH, Constantin DUDĂU, Nicolae DEMIDOV

Managementul intervenţiei statului în domeniul asigurărilor în Republica Moldova...................................................

Vasile CORJ

Management des systemes d'information : les si et l’entreprise informatisee.............................................................

Ilian GALBEN

Riscurile în realizarea decontărilor internaţionale........................................................................................................

Tatiana CERGA

Основные методические подходы к оценке эффективности затрат на персонал.................................................

Lilia TARANENCO

Perfectionarea calitaţilor manageriale in procesul organizational.................................................................................

Nina FĂURAŞ

Perfecţionarea conducerii micului business.................................................................................................................

Silvia NOHAILÎC

Strategiile de activitate ale întreprinderii.......................................................................................................................

Adriana BUZDUGAN

Strategiile de restructurare a administrarii activitatii economice a sistemului comunal-locativ ..................................

Ecaterina NAMESNIC

Avantajele şi dezavantajele managementului corporativ..............................................................................................

Iulia DRĂGĂLIN

Determinarea rolului calităţii costului ..........................................................................................................................

Ion DUMITRU, Constantin MIROIU

Metodologia elaborării strategiei...................................................................................................................................

Vasile VASILICA

Performanţa economică şi înzestrarea cu factori de producţie a corporaţiilor din România.........................................

Nelu MOCANU

Etapele parcurgerii crizei în cadrul firmei....................................................................................................................

Corneliu GÎRJOABĂ

Avantajele şi dezavantajele aplicării monedei unice pentru întreprinderile mici şi mijlocii din România..................

IV. ACTIVITATE FINANCIAR-BANCARĂ

Ada ŞTAHOVSCHI, V. BUTULESCU, C. SIMION

Problemele gestiunii resurselor proprii ale băncilor comerciale în condiţiile economiei de piaţă.................................

Ilian GALBEN

Evoluţia decontărilor internaţionale...............................................................................................................................

Mariana FORFOLEA

Îmbunătăţirea relaţiei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală cu contribuabilul - obiectiv strategic in modernizarea administraţiei fiscale, în contextul integrării in Uniunea Europeană......................................................

V. MARKETING ŞI LOGISTICĂ

Леонид ОСТРОФЕЦ

Туристическая фирма - основное звено реализации концепции маркетинга в туризме...................................

Ana SOLTAN

Comerţul exterior: aspecte metodologice, probleme, sugestii.....................................................................................

Ion DUMITRU

Fundamente teoretice a strategiilor.............................................................................................................................

И.Д. БЕЛОУС

Проблемы определения индекса потребительских цен: методологический аспект..........................................

Ion Dumitru

Principiile de evaluare a strategiei firmei şi controlul strategic.................................................................................

VASILE VASILICA

Dinamica proprietatii sectorului corporativ din România........................................................................................

I. INVESTIGAŢII STRATEGICE ÎN ECONOMIE.

ECONOMIA GENERALĂ

EUROREGIUNILE ŞI COOPERAREA TRANSFRONTALIERĂ

ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE

Petru ROŞCA, prof. univ., dr hab., ULIM

Ilian GALBEN, doctorand ULIM,

Luniniţa Costache (ŢENEA), doctorand ULIM

The author in this article made a generalisation of the appearance, analysis of evolution of the development of transformer cooperation in the conditions of enlargement of European Union. Also, there are some proposals regarding to participation of Republic Moldova to this process.

Introducere. În economia contemporană, drept opţiune accesibilă pentru integrarea ţărilor devine fenomenul regionalizării. Regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de securitate care o determină, cât şi a efectelor multiple pe care le generează.

Aspectul metodologic. Scopul prezentei lucrări este abordarea teoretico-metodologică a factorilor ce influenţează apariţia, stimularea şi dezvoltarea cooperării transfrontaliere în condiţiile extinderii Uniunii Europene. Identificarea instrumentelor de analiză, evaluare a acestui proces şi argumentare a unor recomandări de politici cu privire la participarea la acest proces a regiunilor transfrontaliere din Republica Moldova.

Concepte teoretico-metodologice generale. Istoria dezvoltării regionale debutează ca ştiinţă la începutul secolului XX cu exponenţii şcolii germane a economiei spaţiale – J.Von Thumen, A. Weber, W. Christaller şi A. Losch, cărora li s-au adăugat, în special în perioada postbelică, regionalişti de marcă aparţinând şcolii americane, olandeze, scandinave, franceze, germane, ruse ş.a. Însă ca o anticipare a preocupărilor în domeniul economiei spaţiale, David Ricardo publică în 1817 Teoria costurilor comparative. Conturarea clară a regionalizării ca ştiinţă în anii (50 ai sculului XX şi accesiunea sa în cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale contemporane se datorează, într-o bună măsură, Asociaţiei Internaţionale a Specialiştilor în Ştiinţa Regională, fondată în 1954, cu scopul declarat de a promova schimbul liber de idei, puncte de vedere legate de problematica complexă a acestui domeniu [1, p.10-11].

Regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de securitate care o determină, cât şi a efectelor multiple pe care le generează.

Conţinutul de bază al articolului

Politicile regionale trebuie privite ca instrumente specifice, operaţionale de realizare a obiectivelor strategice, respectiv ca modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie ale statului în serviciul rezolvării problemelor dezvoltării regionale. În figura 1 se face o încercare de a clasifica raportul strategie – politică în domeniul social-economic, de unde reesă că modalitatea concretă de manifestare a raportului la nivel regional rezultă din consideraţiile următoare.

Sursa: P.Roşca . Previziunea dezvoltării socioeconomice în condiţiile de piaţă

(metodologie, principii, experienţă mondială) . -Chişinău. 2000, p. 156.

În economia contemporană, drept opţiune accesibilă pentru integrarea ţărilor devine fenomenul regionalizării. În literatura de specialitate acest fenomen este formulat astfel: poate fi oare posibilă, în general, integrarea economică mondială fără o integrare economică regională, în prealabil? Deoarece nu-i exclus că mergând pe o cale mai lungă, ajungi la destinaţie mai repede decât în cazul alegerii unei căi care pare la început mai scurtă.

Integrarea economică regională activează conform unor mecanisme care impulsionează creşterea economică. Mai întâi, mediul integraţionist regional cauzează, incontestabil, aprofundarea specializării ţărilor pe baza avantajelor comparative. Al doilea mecanism prin care integrarea regională contribuie la creşterea economică este exploatarea mai eficientă a economiilor de scară care se obţin în urma pieţelor de desfacere. Al treilea mecanism prin, care integrarea regională contribuie la creşterea economică este intensificarea concurenţei externe.

O experienţă bogată în domeniul elaborării şi realizării diverselor strategii şi politici regionale vedem în ţările membre ale Uniunii Europene. O serie de ţări din Europa abordează deja problemele regionale în viziunea integrării europene. Promovarea politicii de cooperare interregionale aici este sprijinită de nişte fonduri structurale speciale: Fondul European de dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul European pentru Orientare şi Garanţie Agricolă.

Din 1950, grupurile de pionierat din regiunile de frontieră Norvegia/ Suedia/ Finlanda/ Olanda/ Germania şi Germania/ Franţa/ Elveţia au iniţiat şi dezvoltat cooperarea transfrontalieră. Motivaţia constă în dorinţa de îmbunătăţire a standardului de viaţă, de asigurare a unei păci durabile, cât şi de înlăturare a barierelor de frontieră, a restricţiilor şi a altor factori care au condus la separarea indivizilor şi instituţiilor din regiuni de frontieră învecinate [2, p.16-27].

La începutul anilor (60, reprezentanţii regiunilor de frontieră au promovat o politică perseverentă pe toate planurile, pentru a îmbunătăţi poziţia social-economică a comunităţilor regionale de frontieră şi pentru a reduce sau chiar a înlătura efectele barierelor frontaliere, încercând să implice în aceasta comunităţile similare de pe partea opusă a hotarului. În consecinţă, au fost create societăţi regionale pe ambele părţi ale frontierelor, în conformitate cu sistemul de drept internaţional al fiecărui stat. Ulterior asociaţiile naţionale de pe ambele părţi ale frontierei s-au reunit formând asociaţii transfrontaliere, majoritatea constituindu-se în structuri de tip Euroregiune.

Analizând evoluţia cooperării transfrontaliere, se pot evidenţia următoarele etape: 1) Constituirea primelor euroregiuni la sfârşitul anilor (50; 2) Crearea cadrului legal şi instituţional; 3) Constituirea Euroregiunilor cu participarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est (începând cu anii (90 au fost create diferite structuri de tip regional – Germania/ Polonia/Cehia, Austria/ Ungaria; Polonia/ Slovacia, Slovacia/ Ungaria, România/ Ungaria/ Slovenia); 4) Eurosuportul cooperării transfrontaliere (începând cu 1990 UE acordă asistenţă financiară pentru activităţile de cooperare transfrontalieră printr-un şir de programe (INTERREG, PHARE, TACIS), iniţiative şi proiecte (RCBI); 5) Constituirea euroregiunilor la frontierele ţărilor Europei Centrale şi de Est cu noile state independente (la frontierele Estonia/ Finlanda / Federaţia Rusă, Lituania/ Letonia / Bielarus, Polonia/ România/ Ucraina, România / Ucraina / Republica Moldova).

Cooperarea transfrontalieră se practică deja de câteva decenii în diferite regiuni de frontieră europene. Aseastă practică se bazează pe utilizarea Principiilor pentru cooperarea transfrontalieră de succes, stabilite de asociaţia Europeană a Regiunilor Frontaliere [5, p.78-82]: parteneriat vertical şi orizontal; subsidialitate (funcţionează eficient acolo unde actorii locali şi regionali au iniţiative şi îşi asumă responsabilităţi); au plan comun de dezvoltare transfrontalieră; structuri analogice la nivel reginal/local şi surse independente de finanţare. Principiile cooperării transfrontaliere sunt general recunoscut şi necesită să fie respectate de către toţi factorii implicaţi în acest procwes.

În ceea ce priveşte cooperarea dincolo de frontierele naţionale se disting net următoarele tipuri [6, p.6-8]: cooperarea transfrontalieră; cooperarea interregională; cooperarea transnaţională.

Aşa dar, în prezent există numeroase structuri transfrontaliere cu o diversitate în ceea ce priveşte scopul, competenţele şi capacităţile deţinute. Majoritatea structurilor transfrontaliere sunt cunoscute sub denumirea de Euroregiuni, ca forme particulare de cooperare transfrontalieră a colectivelor teritorialelocale, care se caracterizează prin legături tradiţionale stabilite de veacuri, problemele cu care se confruntă sunt omogene, iar rezolvarea lor nu se poate face exclusiv pe teritoriul statelor naţionale [3, p.311-312]. Majoritatea euroregiunilor sunt instituite la graniţele Germaniei cu Olanda, Belgia, Elveţia, Austria; Polonia, Cehia, Franţa şi Danemarca. Există, însă, un număr considerabil de structuri create pe aceleaşi criterii şi amplasate la frontalierele tuturor statelor din Europa.

Particularitatea euroregiunilor, sub aspectul componenţei lor, este relevată şi de faptul că, în cazul statelor federale, în euroregiuni sunt incluse unităţi federale (landurile germane şi austriece, cantoanele elveţiene sau republicile autonome ruseşti), care nu sunt simple colectivităţi teritoriale locale cu caracter administrativ. Mai mult, există euroregiuni în care una din componente este chiar un stat, este adevărat, un microstat, de nivelul unei regiuni. Este vorba de Luxenburg şi Andora, care sun componentele ale regiunilor EuRegio SaarLor-LuxRhin (Luxenburg / Franţa / Germania) şi Communautede Travail des Pyr(en(ees (Andora / Franţa / Spania) [5, p.15]. Asociaţia Europeană a Regiunilor frontaliere a stabilit o listă detaliată a criteriilor de constituire a unei euroregiuni care cuprind un şir de principii organizatorice, metode de lucru, precum şi conţinutul cooperării transfrontaliere.

În ultimii ani cooperarea transfrontalieră s-a extins între diferite regiouni ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Ca exemplu, poate servi constituirea Euroregiunii Nisa, în Europa Centrală, în 1991, cu participarea activă a autorităţilor publice locale din Cehia, Germania şi Polonia. Această uniune a pus fundamentul unei organizaţiitransfrontaliere regionale, care cuprinde circa 12000 km2 şi reprezintă peste 1,7 milioane de oameni. În 1994, 8 euroregiuni funcţionau deja ca ansambluri instituţionale constituite pe baza autorităţilor subnaţionale ale Cehiei, Germaniei, Ungariei, Poloniei, Slovaciei, României şi Ucrainei. Potrivit statulului acestor forme de organizare, euroregiunile întrunesc unităţi teritoriale similare legate de existanţa unor interese comune în rezolvarea problemelor din diferite domenii.

Printre euroregiunile cele mai apropiate de Republica Moldova se numără Euroregiunea Carpaţilor (Transcarpatian Euroregion) înfiinţată la 14 februarie 1993, care cuprinde un teritoriu de 53.200 km2, cu aproape 5 milioane de locuitori, din care fac parte: Ucraina, Ungaria, România, Polonia şi Slovacia. Printre scopurile înfiinţării acestei Euroregiuni carpatiene s-au numărat: sprijinirea unei dezvoltări economice regionale mai rapide, contribuirea la dezvoltarea unor legături de bună vecinătate. O altă Euroregiune vecină este Dunăre-Mureş-Tisa (DMT), scopul căreia este dezvoltarea şi lărgirea relaţiilor dintre comunităţile şi administraţiile locale în diferite domenii, urmând ca prin această cooperare să se înlesnească integrarea în cadrul proceselor europene actuale.

Motivul principal al voinţei de cooperare prin euroregiuni ţine de necesitatea imperioasă de a învăţa din experienţele vecinilor de-a lungul frontierelor naţionale, dar şi de a pregăti condiţiile necesare pentru a adera cu drepturi depline la instituţiile Uniunii Europene.

Concluzionând, e necesar de menţionat, că o cooperare transfrontalieră pe termen lung, orientată spre un anumit scop, necesită, mai devreme sau mai târziu, structuri de organizare transfrontaliare durabile. Ca şi în cazul demarării cooperării transfrontaliere, crearea structurilor reale se poate realiza doar cu mari eforturi într-o perioadă lungă de timp.

Cooperarea transfrontaliară poate fi privită ca un răspuns practic la crizele care au urmat după disoluţia regimului sovietic, pe fondul slăbiciunilor instituţionale cunoscute de către majoritatea statelor naţionale (inclusiv Republica Moldova), a ambiguităţilor dezvoltării economice şi a lipsei unor strategii naţionale şi regionale eficiente, care să facă regiunile capabile de a răspunde sfidărilor legate de restructurarea economică, deteriorarea mediului ambiant şi a declinului infrastructurii. Prin urmare, România – Republica Moldova – Ucraina au multe motive şi condiţii obiective pentru a dori să câştige prin formarea şi promovarea unor Euroregiuni. Crearea Euroregiunilor nu poate substitui integrarea reală în cadrul constelaţiei economice şi politice a Europei lărgite, însă poate, cu toate acestea, să servească drept un instrument efectiv pentru promovarea acestei integrări.

Colapsul fostului sistem administrativ de comandă în Europa de Est şi Centrală, combinat cu atracţia spre configuraţia instituţională a Uniunii Europene, au încurajat regiuni subnaţionale diverse după structură demografică, naţională şi social-economică să caute legături de cooperare transfrontalieră.

La începutul secolului XXI, extinderea Uniunii Europene este considerată una dintre cele mai mari şanse de unificare paşnică a continentului european, de realizare a unei zone de stabilitate şi prosperitate, o şansă unică şi istorică. Uniunea Europeană are două obiective de bază în ceea ce priveşte extinderea spre est:

· crearea unei Europe care să garanteze pacea şi stabilitatea prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

· crearea unei pieţe deschise şi competitive. Acest obiectiv dă posibilitatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est să găsească şi să ofere popoarelor lor cel puţin oportunităţi pentru un trai decent.

Însă atitudinea faţă de “extinderea estică” a Uniunii Europene este diferită în diferite ţări ale Europei. În ţările Europei Centrale şi de Est extinderea a fost şi este aşteptată cu entuziasm, iar în partea de vest al continentului – destul de critic şi cu temere argumentată de înaintarea unor cerinţe tot mai dure ţărilor candidate. Aceasta o confirmă şi rezultatele referendumului din Franţa şi Olanda cu privire la adoptarea Conctituţiei Europene.

Atenţia primordială în procesul extinderii Uniunii Europene se atrage problemelor impunerii unor noi bariere exterioere, adică faţă de ţările vecine. Bariere necesare pentru garantarea securităţii Uniunii, dar care nu duc la crearea unor noi linii de despărţire. Pentru a atinge acest scop au fost recunoscute foarte importante cerinţele pentru instrumente legale noi pentru cooperarea frontierelor externe şi interregionale şi o mai mare implicare în această cooperare a societăţii civile a acestor frontiere.

În condiţiile date euroregiunile devin un model tot mai popular pentru conducerea cooperării transfrontaliere. Este foarte greu de definit un model euroregional din cauza diferenţelor importante după mărime, organizare şi relaţiilor a diferitor graniţe ale Europei. Dar ceea ce este înt-adevăr important e că instituţiile europene naţionale şi locale sunt de acord tot mai mult că cooperarea transfrontalieră trebuie să fie condusă în comun şi în cadrul unei viziuni înţelese a zonei întregii graniţe.

Dat fiind faptul că cele peste 200 de ţări ale lumii sunt foarte diferite din mai multe puncte de vedere, ele sunt grupate după anumite criterii, cum ar fi nivelul de dezvoltare economică, aşezarea geografică, mărimea teritoriului şi numărul populaţiei, gradul de asigurare cu resurse naturale, structura de stat etc.

În literatura de specialitate sunt studiate diverse aspecte privitor la statele mici în cadrul procesului de integrare europeană. Exemplu, Commonwealth – World Bank în cercetările sale asupra statelor mici, foloseşte un standart de 1,5 locuri, conform căruia 45 de ţări în curs de dezvoltare sunt mici, acestea reprezentând aproape o treime din numărul total de ţări în curs de dezvoltare [6, p. 2-6].

Pentru o ţară o deosebită iportanţă are aranjarea ei fizico-geografică. Savantul german Peter J. Katzenstein, caracterizând categoria de stat mic din punc de vedere a dimensiunilor fizico-geografice şi cadrul geopolitic, constată că amplasarea la periferia centrului decizional şi inevitabila marginalizare politică ce survine ca consecinţă a amplasării geografice, conferă statului, indeferent de dimensiunile sale, caracteristicile unui stat mic, care nu poate influinţa considerabil afacerile politice şi economice la nivel mondial sau chiar nici măcar regional.

Dar este puţin exagerată explicarea rolului unei naţiuni în relaţiile internaţionale doar prin dimensiunile statului său. În această privinţă comparaţia relevantă poate fi cea dintre Suedia şi Japonia. Ambile ţări diferă prin teritoriu (Suedia – 450 000 km2, Japonia – 372 200 km2). Suedia este considerată un stat mic, pe când Japonia este unanim recunoscută a fi o putere mare. Totodată, ambele state au un potenţial economic mare şi ambele sânt în stare să-şi asigure securitatea lor. Prin urmare, se evidenţiază un alt aspect important, şi anume, acela că un stat mic este în mod obligatoriu şi un stat slab.

Referindu-ne concret la Republica Moldova, am putea spune că “este un stat mic din punct de vedere geografic, slab din punct de vedere militar, deloc influent din punct de vedere economic, mărginit din punct de vedere politic”.

De menţionat, că Republica Moldova în ultimii ani a depus eforturi considerabile pentru stabilirea relaţiilor internaţionale. Îndată după proclamarea independenţei şi recunoaşterea internaţională, Republica Moldova a depus eforturi considerabile pentru stabilirea relaţiilor internaţionale, prin aderarea la cele mai importante organisme şi organizaţii politice şi economice internaţionale, precum şi prin semnarea acordurilor bilaterale cu diferite ţări. Fiind o ţară mică, cu resurse naturale limitate Republica Moldova nu-şi poate dezvolta economia, decât integrându-se în structurile economice europene şi mondiale. În acest sens, eforturile de integrare în comunitatea internaţională au fost promovate atât la nivel central, cât şi la nivel regional prin intensificarea cooperării comunităţilor regionale cu structurile similare din ţările vecine, România şi Ucraina.

Relaţiile de coolaborare stabile între regiunile frontaliere ale Republicii Moldova, României şi Ucrainei au fost stabilite încă la mijlocul anilor `80, însă ele purtau un caracter mai mult formal. După 1989, odată cu noile realităţi din Europa, aceste relaţii sau intensificat, dar ele erau stopate de lipsa clarităţii în relaţiile externe între state. Prin semnarea tratatului de bază româno-ucrainean la 2 iunie 1997, au fost puse bazele unei cooperări mai strânse între România şi Ucraina în diferite domenii, inclusiv în domeniul cooperării transfrontaliere. În conformitate cu art. 8 a Tratatului, părţile se angajau să sprijine cooperarea între unităţile administrativ-teritoriale din regiunile de fronfieră. Mai mult decât atât, prin acelaşi articol se preconizează crearea Euroregiunilor “Prutul de Sus” şi Dunărea de Jos” la care puteau să participe şi unităţile administrativ-teritoriale din Republica Moldova.

Ce reprezintă aceste regiuni? Euroregiunea “Dunărea de Jos” oficial a fost creată la 14 august 1998 prin semnarea la Galaţi a Acordului privind crearea ei de către conducătorii regiunilor frontaliere respective – a fostului judeţ Cahul (Republica Moldova); a judeţelor Braila, Tulcea şi Galaţi (România); regiunea Odesa (Ucraina) cu un teritoriu total de peste 53 mii km2 şi populaţie peste 4 milioane locuitori. Acordul cu privire la crearea Euroregiunei “Prutul de Sus” a fost finisat în martie 1999, dar oficial a intrat în vigoare din 22 septembrie 2000, când la Botoşani a fost semnat de către şefii administraţiilor publice locale. Din partea Republicii Moldova în această euroregiune au intrat raioanele fostelor judeţe –Edineţ şi Bălţi; din partea României – Suceava şi Botoşani şi din partea Ucrainei – regiunea Cernăuţi., în total cu un teritoriu de circa 29 mii km2 şi populaţia de peste 2,9 milioane locuitori. Acordul cu privire la Euroregiunea “Siret-Prut-Nistru” a fost semnat la 18 octombrie 2002 în următoarea componenţă: din partea Republicii Moldova – raioanele fostelor judeţe Ungheni, Chişinău, Lăpuşna, Orhei şi Soroca, iar din partea României – judeţele Iaşi şi Vaslui cu un teritoriu de 26, 4 mii km2 şi populaţia de 2,8 milioane locuitori [8].

Organul suprem al fiecărei euroregiuni este Consiliul format din conducătorii unităţilor administrativ-teritoriale membre ale Euroregiunii respective. Preşedintele în exerciţiu al Euroregiunii conduce activitatea Consiliului. Organele executive ale euroregiunii sunt câteva comisii de lucru constituite pe domenii de activitate, care organizează şi coordonează activitatea euroregiunii în aceste domenii. Asigurarea lucrărilor de secretariat pentru buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului Euroregiunii este efectuată de Secretariatul Consiliului Euroregiunii. Pentru realizarea direcţiilor şi mecanismelor de acţiune concrete ale euroregiunii, sunt create grupuri de experţi, precum şi grupuri de lucru.

Euroregiunile, fiind formele instituţionalizate ale cooperării transfrontaliere, constituie, în prezent, un model eficace pentru rezolvarea problemelor de dezvoltare social-economică a oricăror ţări limitrofe. Aceasta se exprimă prin faptul că între regiunile de frontieră a ţărilor limitrofe există legături tradiţionale stabilite de veacuri, problemele cu care se confruntă sunt în mare parte omogene, iar rezolvarea lor nu se poate face exclusiv pe teritoriul statelor naţionale.

Euroregiunile reprezintă forme particulare de cooperare transfrontalieră a colectivităţilor teritoriale locale. Ele presupun asocierea colectivităţilor teritoriale locale din două sau mai multe state vecine, formând o zonă unitară, caracterizată prin anumite particularităţi sau interese comune. Cu toate că nu sunt identice din punct de vedere juridic sau organizatoric, ele au caracteristici comune, şi anume: caracter permanent de funcţionare; identitate separată de cea a membrilor săi; resurse administrative, tehnice şi financiare proprii; capacitate proprie de luare a deciziilor.

Majoritatea euroregiunilor sunt instituite la graniţele Germaniei cu Olanda, Belgia, Elveţia, Austria, Polonia, Cehia, Franţa şi Danemarca. Există, însă, un număr considerabil de structuri create pe aceleaşi criterii şi amplasate la frontierele tuturor statelor din Europa. Structurile transfrontaliere pot fi variate din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc, capacităţile pe care le au (financiare, tehnice, de decizie), ca şi al scopurilor lor. Sunt cunoscute şi aşa tipuri de structuri de cooperare transfrontalieră, cum ar fi: comunităţile de lucru; consiliile regionale; consiliile interstatale; structuri de cooperare a programelor UE; structuri la nivel de proiect; structuri de cooperare ad-hoc. În unele publicaţii se dă o caracteristică detaliată a diferitor tipuri de structuri transfrontaliere din Uniunea Europeană, ţările Europei Centrale şi de Est şi Scandinavia [vezi 9, p.226-254].

Scopul constituirii euroregiunii este de a lărgi legăturile subregionale existente şi a favoriza dezvoltarea colaborării transfrontaliere a unităţilor administrativ-teritoriale membre ale acestea, pentru asigurarea dezvoltării durabile a regiunii în cadrul integrării în procesul general european. Domeniile de cooperare ale euroregiunii sunt: relaţii economice; dezvoltarea infrastructurii transfrontaliere; securitatea ecologică şi protecţia mediului; ştiinţă, educaţie şi învăţământ, cultură şi sport, relaţii între organizaţiile neguvernamentale; ocrotirea sănătăţii populaţiei, dezvoltarea turismului şi activităţii de recreare. Necesităţile regiunilor de frontieră de a înfăptui activ măsurile de cooperare transfrontalieră pot fi grupate în trei categorii: 1) necesităţi ale administraţiei publice locale; 2) necesităţi raportate la cadrul de cooperare; 3) necesităţi legate de implicarea societăţii civile în activităţi de cooperare transfrontalieră [9, p.86; 88].

În scopul dezvoltării relaţiilor de cooperare transfrontalieră se elaborează diferite strategii, programe, proiecte de cooperare, orientând activităţile şi eforturile unei comunităţi pe calea dezvoltării într-o anumită perioadă de timp. Conţinutul strategiei transfrontaliere include: definirea părţilor regiunii transfrontaliere; descrierea situaţiei curente (Analiza SWOT); formularea viziunii; definirea obiectivelor şi priorităţilor; strategia de cooperare transfrontalieră pe termen lung; proiecţie financiară indicativă; descrierea structurrilor de organizare şi monitorizare comune; descrierea mecanismului de implementare; descrierea sistemului de management financiar; descrierea sistemului de control financiar şi evaluare etc. Proiectul transfrontalier prezintă un ansamblu de activităţi concrete realizate într-o perioadă determinată şi în limitele mijloacelor prevăzute pentru atingerea unui obiectiv. Prin urmare, proiectul: este un instrument pentru o schimbare; are clar identificată perioada de derulare, când începe şi când se termină; are un obiectiv specific; are rezultate cuantificate; ţine de responsabilitatea unui individ sau a unei organizaţii; resursele necesare (umane, financiare etc.) sunt cuantificabile. Exemple de proiecte pot fi: crearea unui centru turistic; organizarea unui training de instruire; crearea unui business parc; organizarea unui fond de stimulare a agenţilor economici pentru crearea de locuri noi de muncă ş.a. O cerinţă deosebită reprezintă managementul proiectului, fără de care proiectele ar fi ratate. Managementul proiectului trebuie să integreze toate fazele ciclului proiectului şi să asigure examinarea sistemică a problemelor apărute.

Graţie avantajelor economice apărute, participarea Republicii Moldova în cadrul Euroregiunilor prezintă un interes deosebit din partea autorităţilor de la Chişinău, Unităţile teritorial administrative din România şi Ucraina posedă un potenţial economic mai mare în comparaţie cu raioanele din Republica Moldova. Totodată, interesul vădit al Republicii Moldova în aprofundarea relaţiilor de cooperare transfrontalieră a fost în permanenţă eclipsat de o pasivitate pronunţată atât la nivel central, cât şi cel local.

Pasivitatea părţilor moldoveneşti în lansarea şi realizarea activităţilor de cooperare este cauzată de mai mulţi factori. În Republica Moldova nu funcţionează structură guvernamentală care să promoveze politica regională de stat şi să sprijine interesele Euroregiunilor în structurile centrale de stat. Structurile administrativ-teritoriale moldoveneşti constituite recent au redus mult capacitatea şi aşa destul de joasă în promovarea unor politici de cooperare de sine stătător. Practic, participarea părţii moldoveneşti în cadrul Euroregiunilor poartă un caracter inerţial, fiind catalizată mai mult de relaţiile moldo-ucrainene. Atât la nivelul central, cât şi la nivel raional nu există strategii de integrare regională sau planuri de acţiuni concrete care să valorifice beneficiile cooperării pentru teritoriile moldoveneşti de la frontieră. O altă cauză este şi insuficienţa resurselor financiare de la bugetele locale pentru finanţarea activităţilor de cooperare, accesul şi posibilităţile reduse la sursele financiare externe.

De menţionat, că cadrul legal exstent este suficient pentru coordonarea şi planificarea activităţilor legate de dezvoltarea euroregiunilor, colaborarea transfrontalieră se caracterizează printr-un triplu deficit – de prosperitate, de cooperare şi deficit de integrare. Problemele de orden politic, existente între statele partenere, n-au permis semnarea unor acorduri interstatale cu privire la lărgirea substanţială a competenţelor autorităţilor locale în ceea ce priveşte activitatea euroregiunilor. Regimul circulaţiei mărfurilor, capitalurilor şi forţei de muncă în Euroregiuni nu se deosebaşte, cu mici exepţii, de cadrul general existent.

Situaţia Euroregiunilor “Dunărea de Jos” şi “Prutul de Sus”, deşi proiectate a fi realizate de aceiaşi parteneri, nu este similară. Cooperarea din sud, cu urmări pozitive în înviorarea activităţii economice şi ameliorarea nivelului de trai al locuitorilor din zonele nord-dunăre – mai puţin dezvoltate – convine şi nu ridică probleme pentru strategia Ucrainei. În consecinţă, oraşul Galaţi si-a asigurat calitatea de centru al euroregiunii prin forţa sa economică, polarizând viaţa comercială a sudului Republicii Moldova şi a raioanelor dunărene ale Ucrainei. Euroregiunea “Prutul de Sus” prezintă un interes sporit pentru Ucraina, întrucât aceasta îi favorizează dezvoltarea pe direcţia vest. În consecinţă, Kievul va coopera angajat pentru realizarea unei Euroregiuni într-o zonă mai amplă decât cea preconizată iniţial, cuprinzând regiunea Cernăuţi, nordul judeţelor Suceava, Botoşani şi al Repubşlicii Moldova, Maramureşului de Nord şi Transcarpatia. Prin aceasta se urmăreşte crearea şi consolidarea unei regiuni cu centru la Cernăuţi, cu un viitor economic bine conturat.

Republica Moldova este angajată în cadrul Euroregiunilor Prutul de Sus (raioanele fostelor judeţe Edineţ şi Bălţi) şi Dunărea de Jos (fostul Jideţ Cahul). De asemenea, de curând a fost instituţionalizată Euroregiunea moldo-română Prut–Siret–Nistru (raioanele fostelor judeţe Lăpuşna, Ungheni, Chişinău şi Soroca din Republica Moldova şi judeţele Iaşi şi Vaslui din România). Astfel, peste 95% din teritoriu şi 90% din populaţia Republicii Moldova fac parte din cadrul euroregional de cooperare transfrontalieră.

Există numeroşi factori care influenţiază crearea şi dezvoltarea structurilor transfrontalieresau crează impedimente în construirea lor (vezi tabelul 1):

Tabelul 1

Factorii care influenţează asupra structurilor transfrontaliere [sursa: 9, p.56].

Factori pozitivi

Factori negativi

- xperienţă îndelungată în domeniul

cooperării transfrontaliere;

- Existenţa acordurilor specifice;

- Existenţa acordurilor cadru interstatale;

- Posibilitatea de creare a unor programe

de finanţare care să sprijine activităţile

transfrontaliere.

- Restricţii de drept public impuse autorităţilor

locale/regionale de legislaţia naţională;

- Diferenţele de structură şi de competenţe

ale nivelurilor de adminisrare dintre

cele două părţi ale frontierei;

- Incapacitatea la nivel politic, mai ales la cel

naţional, de a înlătura constrângerile existente,

de exemplu, prin instituirea unei noi legislaţii

de stat sau a unor tratate bilaterale.

Concluzii. Evoluarea potenţialului economic şi social al euroregiunilor identifică numeroase oportunităţi de cooperare transfrontalieră din diverse domenii, care vor accelera cooperarea economică, precum şi vor impulsiona dezvoltarea economică a celor trei ţări părţi. Din integru spectru de oportunităţi vom menţiona:

· corelarea programelor regionale de dezvoltare a infrastructurii rutiere şi a căilor de navigare fluvială;

· constituirea unor structuri comune privind certificarea mărfurilor, dezvoltarea pieţelor de desfacere a produselor, ocuparea forţei de muncă, valorificarea şi dezvoltarea potenţialului economic existent;

· coordonarea eforturilor privind aprovizionarea cu apă potabilă şi gaze naturale;

· dezvoltarea infrastructurii care să asigure facilitarea trecerii frontierii, realizarea unor noi puncte de trecere a frontierei şi modernizarea celor existente;

· dezvoltarea şi promovarea comună de oferte turistice şi a traficului turistic;

· organizarea festivalurilor, expoziţiilor, târgurilor culturale şi competiţiilor sportive regionale;

· coordonarea programelor de protecţie a mediului, realizarea în comun a proiectelor şi monitorizarea în comun a factorilor de poluare din regiuni.

Bibliografie:

1. Constantin, L D.. Economia Regională. Bucureşti: OSCARD PRINT, 1994.

2. Portelli, H. The origins of decentralizationin European states: the lack of forward-looking Europeanapproach. Boulogne- Billancourt: Pouvoirs Locaux, 1993, p. 17-19.

3. Marcov, G. And Verebelyi, I. (eds). Size, levels andfunctions of local government / New trends in local goverment in Western and Estern Europe – Brussels: International Institute of Administrative Sciences, 1993.

GESTIUNEA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE FINANŢARE TRADIŢIONALE ŞI NECONVENŢIONALE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE: DERULARE , EVOLUŢIE ŞI PERSPECTIVE

A. Ştahovschi,dr.conf.univ.

V. Butulescu, drd ULIM

C. Simion (Sorescu), drd ULIM

Abstract

Le crédit est indispensable avec le commerce international, parce que les thermes et les conditions de paiement sont des éléments importants pour l’obtention des contractes: parfois les méthodes de financement déterminent les opérations d’exportation, dans cette mesure comme et la qualité des produit exportés. Dans le cadre des systèmes bancaires internationaux et dans la pratique du commerce externe, on a et des autres méthodes de financement en matière d’opération de commerce international.

Creditul este indispensabil comerţului internaţional, pentru că termenii şi condiţiile de plată sunt elemente importante pentru obţinerea de contracte; uneori, modalităţile de finanţare determină operaţiunile de export în aceeaşi măsură ca şi calitatea produselor exportate. După cel de-al doilea război mondial, Sistemul bancar Internaţional se adaptează exigenţelor comerţului internaţional şi pune în practică progresiv diferite tipuri de credit sau modalităţi de finanţare pentru fiecare tip de operaţiune de export exterior.

Trebuie să se facă distincţia între:

· credit şi/sau finanţarea operaţiunilor de export (import);

· finanţarea investiţiilor în străinătate.

Pentru firmele autohtone, numai modalităţile de credit şi de finanţare a exporturilor trebuie luate în considerare. Moldova, ca şi alte ţări în curs de dezvoltare, poate produce şi exporta produse manufacturate, bunuri şi echipamente pe pieţele internaţionale, dar trebuie dezvoltat sistemul instituţional susceptibil de a mobiliza credite suficiente pe termen mediu şi lung exportatorilor din republică, adică trebuie de promovat tipuri şi forme de credite noi, care pe pieţele ţărilor înalt dezvoltate au deja o istorie de creditare. O întreprindere rezidentă implicată într-o operaţiune de comerţ exterior poate să recurgă, în plan teoretic, la:

- piaţa internă pentru obţinerea fondurilor necesare;

- pieţele financiare internaţionale.

Modalităţile principale de finanţare a exporturilor sau de credite la export sunt:

· credite de prefinanţare la export;

· credit pe termen scurt;

· credit pe termen mediu şi lung;

· modalităţi neconvenţionale de finanţare.

În acelaşi timp, în cadrul sistemelor bancare internaţionale şi în sistemul bancar autohton este vorba:

· de acorduri guvernamentale de credit şi de protocoale bancare;

· de garanţii bancare.

În cea mai mare parte a ţărilor industrializate, au fost puse în aplicare tehnici de finanţare a exporturilor din ce în ce mai perfecţionate, mai ales pentru contracte complexe. Este evident că noţiunea de credit, mai ales creditul pe termen lung, constituie un element esenţial al acestor contracte, ceea ce pune probleme particulare de apreciere a riscurilor politice şi monetare, de garanţie, de modalităţi de plată, de cost al creditelor utilizate, de mobilizare şi creanţe. În plus, faţă de riscul industrial şi comercial asumat normal, exportatorul nu poate să se expună la riscuri pe care nu le poate stăpâni. Este sarcina şi rolul sistemelor bancare internaţionale, prin unele tehnici de plată, prin unele tehnici de finanţare şi prin garanţii la export, să aducă o securitate la export şi să minimalizeze riscurile specifice operaţiunilor de comerţ exterior.

Credite de prefinanţare. O întreprindere care are o cifră de afaceri regulată din exporturi poate să urmeze prefinanţarea activităţilor sale prin mai multe metode:

· o prefinanţare prin avansuri obţinute de la importatorii săi (clienţi);

· o prefinanţare printru-un credit documentar deschis de importator (un credit de tip red clauze, de tip revolving etc.);

· o prefinanţare prin credite de trezorărie mobilizabile pe lîngă banca centrală, prin intermediul băncilor comerciale.

În special, în cadrul unui contract cu valoare mare a mărfurilor la export, a unui contract de lucru în străinătate, a unui contract de furnizare de echipament, exportatorul sau producătorul poate solicita băncii sale sau unei bănci specializate să obţină un credit de prefinanţare a activităţilor privind direct exportul şi privind importul de materii prime şi bunuri destinate producţiei de export. Se poate vorbi de credite de prefinanţare la export numite revolving; sunt acordate pentru o durată de un an, reînnoibile, şi valoarea lor este în funcţie de cifra de afaceri şi durata ciclului de producţie.

În general, pe piaţa financiară mondială se utilizează mai des două tipuri de credite de prefinanţare:

1. credite de prefinanţare specializate;

2. credite de prefinanţare cu procent stabilizat;

· Creditele de prefinanţare specializate privind contractele de valori ce au ca obiectiv să acopere decalajul de trezorerie al exportatorului şi producătorului, între data semnării contractului şi data de încasare a plăţii. Aceste credite sunt acordate firmelor care îşi exportă direct marfa, dar pot, de asemenea, beneficia de o sumă, conform cu partea lor în realizarea producţiei de export. Suma acestor credite poate ajunge până la 100% din decalajul trezoreriei exportatorului sau producătorului. Costul lor este legat de dobânzile bancare de bază, precum şi de unele comisioane bancare. Rambursarea unui credit de prefinanţare specializată este asigurat în funcţie de două aspecte:

· dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit cumpărător;

· dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit furnizor.

· Creditele de prefinanţare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele specializate, dar procentele de dobîndă se aplică de manieră irevocabilă în tot timpul duratei prefinanţării, oricare ar fi fluctuaţiile ulterioare ale procentelor bancare de bază. Pentru exportatori, acest tip de credit de prefinanţare este mai favorabil decît celălalt, deoarece această procedură le permite să-şi includă în preţurile de vânzare unele costuri financiare fixe, indiferent de variaţia procentajului bancar de bază.

În practica bancară şi, mai ales, în practica de comerţ exterior, cele două forme de credit de prefinanţare pot fi tratate ca o modalitate de finanţare sau credit pe termen scurt. Trebuie remarcată flexibilitatea sistemelor bancare internaţionale în punerea în aplicare a tehnicilor adaptate aproape fiecărui tip de operaţiune de comerţ exterior.

Creditul pe termen scurt. Expansiunea comerţului internaţional a fost legată de dezvoltarea realizărilor financiare ale sistemelor bancare internaţionale, foarte general numite ”pe termen scurt”, precum şi ”pe termen mediu şi lung”. Pentru a se adapta la exigenţele firmelor de comerţ exterior, sistemele bancare internaţionale pot pune în aplicare modalităţile următoare de finanţare a operaţiunilor de export:

· Creditele de mobilizare de creanţe create, uneori considerate ca o modalitate de finanţare neonvenţională;

· avansul în devize, prin intermedierea sistemelor bancare internaţionale;

· credite de trezorerie specializate, de la băncile comerciale.

Avansul în devize este o metodă de protecţie contra riscului ratei de schimb, dar este, de asemenea, o tehnică de finanţare a operaţiunilor de comerţ exterior. Această posibilitate poate fi utilizată de exportator sau de producător pentru a-şi finanţa toate operaţiunile comerciale şi financiare la export, precum şi la import. La export, firma poate să se îndatoreze în devize la banca comercială, fără limită de sumă nici de durată, iar procentul de dobîndă fixat de bancă va fi în funcţie de procentele pieţei de eurodevize. Aceste posibilităţi de finanţare sunt totuşi limitate de reglementările de schimb şi de credit în ţara celui care împrumută.

Creditele de trezorerie specializate sunt aplicate în cea mai mare parte ţărilor industrializate, în cadrul preocupărilor de stimulare a exporturilor. Obiectivul acestor credite este de a facilita, pentru exportatori sau producători, căutarea de noi deschideri, mai ales în ţările în curs de dezvoltare; sunt incluse în această categorie:

· creditele de prospectare în străinătate;

· creditul de finanţare a stocurilor deţinute în străinătate;

· creditele pentru ameliorarea rapidităţii livrării în străinătate;

· creditele de mobilizare a îndemnizaţiilor de sinistru, care trebuie să fie plătite de o societate de asigurări;

· alte tipuri de credite de trezorerie specializate.

· acorduri guvernamentale de credit

· şi protocoale bancare

În cadrul sistemelor bancare internaţionale, pe lângă alte tehnici de finanţare pentru operaţiunile de comerţ exterior, cele mai mari bănci se angajează frecvent prin protocoale bancare semnate independent sau paralel cu guvernele, pentru încurajarea în activitatea principalelor firme naţionale. Între două sau mai multe ţări, frecvent sunt negociate convenţii şi acorduri de credit pentru dezvoltarea vânzărilor în străinătate şi definirea mai precis a modalităţilor de finanţare a contractelor de export.

Pentru punerea în aplicare a acestor acorduri de credit, două sau mai multe bănci din ţări diferite semnează o convenţie sau un ”protocol de aplicare”, prin care ele fixează modalităţile precise de finanţare şi utilizare concretă de către exportatori a creditelor prevăzute în acordul guvernamental. Pe lângă aceste protocoale de aplicare, numeroase convenţii bancare pot fi negociate şi semnate independent de toate protocoalele guvernamentele prealabile. Protocoalele bancare semnate devin un cadru prestabilit la care se pot referi exportatorii, fapt care facilitează considerabil activitatea de export (fig.1).

Nevoile financiare pentru contractele de produse primare pot depăşi un miliard de dolari frecvent, şi băncile susceptibile de a se implica în operaţiunile de finanţare de acest tip sunt puţin numeroase.

În comerţul mondial de produse primare există aproape 50 de mari firme. Aceste firme semnează contracte de vânzare-cumpărare de mărfuri în cantităţi mari. Finanţarea acestor contracte implică uneori stabilirea de consorţii bancare. Totuşi, cele mai mari bănci comerciale internaţionale participante sunt capabile să asigure finanţarea acestor operaţiuni de comerţ internaţional.

O societate de comerţ internaţional de produse primare numită ”societate de negociere” internaţională, trebuie să-şi asume riscul mai multor funcţii: o funcţie logistică, financiară şi de asumare de riscuri.

Pe lângă propria sa organizare, la originea reuşitelor, pentru fiecare societate de comerţ internaţional cu produse primare, se va găsi sprijinul bancar al unor bănci din cadrul sistemului bancar internaţional. Băncile care sunt capabile să se implice în operaţiunile de finanţare a comerţului mondial cu aceste produse nu vor putea aplica, în acest caz, raţionamentele clasice în materie de finanţare a exporturilor. În acest caz, banca trebuie să judece mai înainte calitatea şi seriozitatea societăţii de ”negociere” şi capacitatea echipei de direcţie pentru punerea în aplicare a acestui tip de operaţiune de comerţ internaţional. Totuşi, viitorul acestor societăţi de comerţ mondial de produse primare rămâne nesigur.

Prin finanţarea unui proiect trebuie înţeles finanţarea unei unităţi economice viabile pe un plan triplu: tehnic, comercial, financiar. În aceste finanţări, există o repartizare a riscurilor între promotorii proiectului şi cei care dau împrumutul. Pentru a se implica în finanţarea acestor proiecte, sistemul bancar internaţional trebuie să aibă foarte mare competenţă nu numai în domeniul financiar, dar şi juridic, fiscal, contabil şi tehnic.

În cadrul sistemelor bancare internaţionale la finanţarea diferitor proiecte participă următoarele instituţii şi bănci:

· Băncile merchant banks din Londra;

· Băncile de investiţii americane;

· Grupul Banca Mondială şi alte bănci de dezvoltare;

· Alte bănci internaţionale.

Modalităţi neconvenţionale de finanţare. În cadul sistemelor bancare internaţionale şi, de asemenea, în practica comerţului exterior, pe lângă principalele modalităţi de finanţare a exporturilor (importurilor) - prefinanţarea, finanţarea pe termen scurt, mediu şi lung – există, în plus, multe alte procedee sau metode de finanţare în materie de operaţiuni de comerţ internaţional. Printre aceste modalităţi de finanţare, numite” neconvenţionale”, vom examina succesiv:

· Mobilizarea creanţelor apărute pe termen scurt în străinătate poate fi tratată ca un credit pe termen scurt sau ca o modalitate noconvenţională de finanţare; ea implică credite pentru exportatorii care le-au acordat partenerilor lor străini termene de plată mai mici de 18 luni.

· Creditele financiare sau ”creditele paralele”sunt cerute uneori de cumpărători pentru completarea finanţării exporturilor.

· Creditele mixte sunt ”o savană şi subtilă dozare de credite comerciale clasice şi de ajutoare publice”. Acestea sunt utilizate în vedera favorizării exporturilor ţărilor dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare.

· Credit-bail (leasing), după cum vom vedea, se aplică în acelaşi timp ca o tehnică definan ţare, leasingul internaţional constă într-o operaţie prin care exportatorul nu vinde marfa direct clientului său străin. Refinanţarea societăţii de leasing apare în modalităţi diferite:

· Un credit cumpărător sau furnizor;

· Un credit financiar graţie unui împrumut pe piaţa internaţională de capitaluri ;

· Alte modalităţi de refinanţare.

În practica sistemelor bancare internaţionale şi a comerţului internaţional, numeroase operaţiuni de credit-bail sunt efectuate plecând de la societăţi ”off-shore”, aflate în paradisuri fiscale. O operaţie de credit-bail destinată finanţării exporturilor determină intervenţia unei relaţii tripartite între:

· Exportator;

· Societatea de leasing;

· Cumpărătorul străin.

Societăţile de credit-bail constituite în ţările industrializate sunt o soluţie pentru o sursă de finanţare „neconvenţională” pe termen mediu şi lung. În acelaşi timp tehnica de credit-bail la export este sensibil mai complexă decât o finanţare convenţională şi costul leasing-ului este deparete de a fi neglijabil.

Factorig-ul este o tehnică de finanţare: printr-un contract, când exportatorul cedează integral, contra unui comision, unui factor, unei bănci sau unei instituţii financiare specializate creanţele sale la export deţinute asupra unui cumpărător extern, în schimb factorul procedează la reacoperirea acestor creanţe şi îşi ia în calcul toate riscurile. Dar costul factorig-ului este relativ ridicat şi cuprinde:

1. un comision „ ad valorem” de ordinul 0,5-2,50%

2. un comision calculat, în funcţie de procentele din dobândă

Totuşi, exportatorul beneficiază, prin tehnica de factoring, de unele avantaje, deoarece se simplifică gestiunea trezoreriei, nu mai este expus riscului de neplată, poate să-şi mobilizeze creanţele. În cadrul sistemului bancar internaţional, toate marile bănci comerciale au creat operaţiuni de factoring internaţional.

Forfetarea sau forfaiting-ul, se numeşte, de asemenea, finanţare sau scont fără recurs, este o tehnică neconvenţională de finanţare a exporturilor similară factoring-ului, numai că creanţele reprezentate de bilete la ordin, trate şi alte efecte comerciale sunt transferate unei societăţi de confirmare.

Există şi alte tehnici şi modalităţi neconvenţionale de finanţare în comerţul internaţional sau unele servicii legate de această finanţare care este pusă în aplicare de sistemul bancar internaţional, cum ar fi:

· acordurile de compensare, comparabile cu operaţiunile paralele;

· unele operaţiuni asociate de finanţare sau de asigurare credit, şi confirmare, cum ar fi, de exemplu, confirming houses;

· creditele pe garanţii sau semnătură ce sunt asemănătoare cu garanţiile şi cauţiunile bancare.

În domeniul creditării Banca urmăreşte următoarele obiective:

1. susţinerea activităţii economice şi prin aceasta contribuirea la creşterea şi dezvoltarea economiei naţionale;

2. asigurarea accesului clienţilor Băncii la produse creditare de înaltă calitate pentru susţinerea afacerilor;

3. obţinerea profitului maxim posibil la un nivel de risc acceptabil prin metode efective de gestionare a riscului;

4. descrierea normelor metodologice care ar asigura formarea şi menţinerea unui portofoliu de credite de înaltă calitate şi bine echilibrat (după maturitate, distribuţie geografică, ramură, expunerea la clienţi etc.)

În urma celor analizate putem concluziona, că obiectivele expuse mai sus nu pot fi atinse fără a urmări următoarele priorităţi strategice clar definite:

* formularea şi implementarea unei politici de marketing coerente şi progresive, obiectivul căreia să fie urmărirea permanentă a necesităţilor schimbătoare ale clienţilor existenţi şi potenţiali;

* revizuirea periodică a calităţii şi pertinenţei produselor creditare existente şi introducerea noilor produse la momentele oportune;

* pregătirea şi antrenarea personalului, pentru asigurarea permanentă a unei expertize profesionale de înaltă calitate la toate nivelurile organizaţiei cu menţinerea unui moral şi a unei motivaţii înalte;

* instalarea de programe informatice şi spaţii de lucru moderne pentru realizarea unei eficienţe maxime în procesarea creditelor la toate etapele.

Bibliografia

1. Gaftoniuc S Practici bancare internaţionale. Bucureşti, 1995.

2. Basno C.,Dardac N. Produse, costuri şi performanţe. Bucureşti, 2000

3. Mercioiu V., Drăguşin M., Bucur C. Management comercial. Bucureşti, 1998.

4. Denuţa I. Relaţii economice internaţionale. Bucureşti, 1999.

Recenzent I.Borş, dr.în economie, BNM

INDICATORUL ÎNCĂRCĂRII SITEMULUI ÎN ANALIZA

MODELELOR DE AŞTEPTARE

Olga BENDERSCHI

USM

The variety of queueing systems is described in this paper. The traffic coefficient is an important measure of a queueing system's performance and it is responsible for the workload of the system. Some application of this coefficient is presented and discussed.

Cuvinte cheie: sisteme de aşteptare, încărcarea sistemului, coeficientul de trafic, prioritate, orientare.

La studierea diverselor sisteme, ca, de exemplu, asociaţii şi întreprinderi de producţie, sisteme de transport, centre medicale, diverse sisteme de conducere etc. este necesar de a elabora diverse modele matematice adecvate. Un bogat arsenal a formalizării obiectelor lumii materiale în modele se descriu cu ajutorul sistemelor descrise de un important capitol al cercetării operaţionale şi anume Teoria Aşteptării. Această teorie are ca scop minimalizarea cheltuielilor şi îmbunătăţirea calităţii servirii în sfera de deservire, în producţie, în comerţ etc.

Dezvoltarea Teoriei Aşteptării a fost stimulată de încercarea de a prezice cerinţele sistemului ce se schimbă aleator cu ajutorul rezultatelor observărilor şi în baza acestora de organizat o servire ce se va caracteriza cu un timp de aşteptare acceptabil. Teoria Aşteptării permite descrierea naturii cozilor de aşteptare, ceea ce asigură posibilitatea unui management mai eficient al procesului ( [1] ).

Trăsătura de bază a Teoriei Aşteptării este formalizarea matematică ale fenomenelor de aşteptare. Această teorie exprimă sub formă de formule, explică şi prezice situaţiile servirii în masă, asigurând astfel o mai bună înţelegere a lor.

Un factor ce influenţează buna desfăşurare a producţiei este „factorul aşteptare”. Aproape la tot pasul în activitatea de producţie suntem puşi faţă în faţă cu un fenomen de aşteptare generat de oameni, maşini etc., care aşteptă facilitarea unui anumit serviciu. Trebuie de menţionat că cele mai multe dintre serviciile ce se înfiinţează sunt proiectate astfel încât media posibilităţilor de servire să fie mai mare decât media sosirilor. Dar chiar şi în asemenea situaţii, datorită caracterului întâmplător al sosirilor, va apărea la un moment dat o aşteptare. Evident că apare necesitatea de a reduce timpul de inactivitate proiectând spaţii de servire cât mai satisfăcătoare, deşi e clar că nu se poate merge cu dimensionarea acestora la infinit. Astfel apare necesitatea de a propune un sistem de aşteptare adecvat care să fie cât mai convenabil din punct de vedere economic.

Din punct de vedere teoretic, studiul aşteptării conţine trei etape distincte, şi anume: o primă etapă se ocupă cu tipul de repartiţie al sosirilor şi al serviciilor, în etapa a doua se determină indicatorii modelului, iar în etapa a treia se determină un criteriu după care trebuie luată decizia de îmbunătăţire

([2] ).

În practică, mijloacele materiale investite pentru crearea sau perfecţionarea unui sistem de aşteptare sunt limitate şi obligaţia principală constă în a le utiliza în mod economic şi ştiinţific justificat. Din acest punct de vedere, putem afirma că problema principală de aplicare a teoriei aşteptării constă în stabilirea şi justificarea cheltuielilor materiale necesare pentru atingerea unui nivel dat al calităţii servirii în fenomenele de aşteptare cu caracter de masă. Rezultă că un rol important îl au indicatorii calităţii servirii: lungimea şirului de aşteptare, volumul servirilor efectuate într-o unitate de timp şi alţii ( [3] ).

Un model de aşteptare, în general, poate fi descris astfel: există anumite elemente, aparţinând unei mulţimi oarecare, care cer un anumit serviciu. Pentru acesta, elementul care cere un serviciu, vine la un moment dat dintr-un punct numit sursă şi aşteaptă până la un anumit moment, când el este chemat să fie servit de către o staţie care va executa acest serviciu. După ce elementul este servit, părăseşte aria fenomenului aşteptare.

Deci un model de aşteptare este descris complet prin următoarele elemente: fluxul de intrare, numărul de staţii de servire, durata de servire a cererilor, numărul locurilor de aşteptare ( [3] ).

SHAPE \* MERGEFORMAT

În cele ce urmează sunt prezentate câteva modele de aşteptare cu o singură staţie de servire, întâlnite în practica economică, determinând în acelaşi timp anumiţi indicatori legaţi de astfel de modele.

Deoarece sistemul de servire are o capacitate de prelucrare a cererilor limitată, iar cererile sosesc neregulat, atunci periodic se formează un şir de cereri (sau o coadă) care aşteaptă să fie servite, iar uneori sistemul este inactiv, fiind în aşteptarea cererilor. Şi una şi alta în sistemele economice implică cheltuieli (pierderi).

Pentru determinarea faptului dacă sistemul funcţionează normal sau se supraîncarcă apare necesitatea de a defini un indicator pe care îl vom numi coeficient de trafic şi îl vom nota (. Coeficientul de trafic, în general, se calculează ca raportul dintre timpul mediu de servire a unei cereri şi timpul media dintre sosirile a două cereri consecutive.

Este evident, că dacă timpul mediu de servire este mai mic ca timpul mediu dintre două sosiri consecutive a două cereri (( < 1), atunci nu se formează şiruri de aşteptare nelimitate. Dacă durata medie de servire a unei cereri este mai mare decât timpul mediu dintre două cereri consecutive (( > 1), atunci se formează un şir de aşteptare nelimitat şi sistemul se supraîncarcă. Cazul ( = 1 este un caz delicat ce pretinde o cercetare specială şi deschide un larg domeniu de cercetare.

Astfel coeficientul de trafic are un aspect aplicativ bine pronunţat, el descrie încărcarea sistemului şi are o importanţă fundamentală, deoarece, o dată stabilită repartiţia timpului de servire, toate caracteristicile modelului studiat se exprimă în funcţie de acest parametru.

Fie că apare necesitatea de a proiecta un sistem de aşteptare ca, de exemplu, o staţie peco sau alte sisteme de acest tip.

Considerăm că automobilele sosesc la staţie în mod aleator şi dacă nu pot fi servite imediat. Aşteaptă, astfel formându-se un şir de aşteptare sau o coadă. Să presupunem că fiecare staţie are numai o pompă care deserveşte automobilele şi pompele diferă prin viteza de pompare ( [4] ).

Să presupunem că observările statistice au permis să obţinem numărul mediu ( de clienţi ce sosesc la staţie într-o unitate de timp şi numărul mediu de clienţi ( ce sunt serviţi într-o unitate de timp. Valoarea inversă 1/( determină timpul mediu dintre două sosiri consecutive a clienţilor, iar valoarea inversă 1/( determină timpul mediu de servire a unui client.

Dacă se cunoaşte valoarea coeficientului de trafic care conform definiţiei se calculează astfel

m

l

l

m

r

=

=

/

1

/

1

, se pot determina următorii indicatori ai sistemului ([4]):

· Coeficientul de stare în care staţia de servire este inactivă fiind în aşteptarea clienţilor

r

-

=

1

1

E

· Numărul mediu de clienţi în sistem

r

r

-

=

1

2

E

· Numărul mediu de clienţi în şirul de aşteptare

r

r

-

=

1

2

3

E

· Timpul mediu de aşteptare a clintului în sistem

l

m

-

=

1

3

E

· Timpul mediu de aşteptare a clientului în şirul de aşteptare

l

m

r

-

=

3

E

În baza valorilor sistemelor de indicatori ce caracterizează sistemul de aşteptare se face o concluzie cu privire la alegerea celei mai adecvate staţii.

Pentru a ilustra acest lucru în următorul tabel (vezi [4]), sunt prezentate următoarele date: intervalul mediu dintre sosirile automobilelor (1/() pentru toate staţiile este de 4 minute, iar timpul mediu de servire a unui automobil (1/() este de 5 minute, 3,5 minute, 2 minute, 1 minute, 0,5 minute respectiv pentru fiecare staţie şi valorile respective ale indicatorilor sistemului.

Caracteristicile sistemului

1

2

3

4

5

1/(

4 min

4 min

4 min

4 min

4 min

(

0,25

0,25

0,25

0,25

0,25

1/(

5 min

3,5 min

2 min

1 min

0,5 min

(

0,2

0,286

0,5

1

2

E1

1,25

0,875

0,5

0,25

0,125

E2

-0,25

0,125

0,5

0,75

0,875

E3

-5

7

1

0,333

0,143

E4

-6,25

6,125

0,5

0,083

0,018

E5

-20

27,477

4

1,333

0,571

E6

-25

24,305

2

0,333

0,071

Analizând rezultatele obţinute se poate constata următoarele concluzii:

Prima variantă de staţie nu este rezonabil de construit, deoarece şirul de aşteptare va creşte nelimitat, acest lucru îl indică valoarea lui ( = 1,25 > 1.

A doua variantă de staţie are coeficientul de trafic mai mic de 1, dar aproape de 1 şi astfel se for forma cozi mari de aşteptare şi ca rezultat timpul mediu de aşteptare va fi mare, adică E4 = 27 min 48 sec.

A treia variantă aduce la ceea că staţiile în mediu jumătate din timpul de serviciu sunt inactive, fiind în aşteptarea clienţilor, numărul mediu de automobile în sistem este 1, iar pierderea medie de timp este de 4 min în timp ce timpul mediu de servire este de 2 minute.

În cazul celorlalte variante practic nu se formează cozi, însă majoritatea timpului staţia este liberă de servirea clienţilor, de aceea este raţional de a renunţa la ele, deoarece nu sunt efective.

Alegerea definitivă a variantei de staţie aparţine celui ce ia hotărârea, însă recomandarea prealabilă în baza rezultatelor analizei poate consta în propunerea de a alege varianta a treia, ţinând cont de faptul că numărul de automobile este în creştere.

În unele sisteme reale unele cereri (clienţi, comenzi, produse, apeluri etc.) au necesitate să fie servite înainte de alte cereri, adică au o anumită prioritate. De exemplu în desenul de mai jos putem considera că cererile din fluxul L1 au o prioritate mai mare decât cererile din fluxurile L2, L3, ..., Ln, ceea ce înseamnă că dacă în timp ce sunt servite cererile din fluxurile L2, L3, ..., Ln soseşte o cerere din fluxul L1, atunci servirea cererii este sau întreruptă, sau se serveşte complet în dependenţă de condiţiile impuse sistemului, iar apoi imediat este servită cererea din fluxul L1. Considerăm că cererile din fluxul i au o prioritate mai mare faţă de cererile din fluxul j dacă i < j , i = 1, ..., n; j = 1, ..., n.

SHAPE \* MERGEFORMAT

Pentru astfel de sisteme pot fi analizate diverse situaţii de comportare a staţiei atunci când soseşte cererea cu o prioritate mai mare. Teoria modelelor cu priorităţi se foloseşte acolo unde apare necesitatea de a diferenţia cererile ce sosesc în sistem conform diverselor criterii de calitate. Descrierea lor amănunţită poate fi găsită în [5]. În acest caz, încărcarea sistemului indică o valoare pe care la fel o vom nota cu (, formulele de calcul pentru fiecare posibilitate de comportare a staţiei depind de parametrii fluxurilor de intrare ( şi ( (vezi [5]). De exemplu, pentru cazul când servirea este întreruptă la sosirea cererii cu prioritate mai înaltă şi după aceea cererea cu prioritate mai joasă se pierde, valorile indicatorului ( pentru valorile (i şi (i , i =1, ..., 3, precum şi valoarea coeficientului de trafic (i pentru fiecare flux, sunt prezentate în următorul tabel.

Ex.

L1

L2

L3

(

a)

(1=1,20

(1=3,90

(1=0,31

(2=0,30

(2=2,70

(2=0,11

(3=2,40

(3=4,00

(3=0,60

0,82

b)

(1=1,20

(1=2,30

(1=0,52

(2=0,30

(2=0,70

(2=0,43

(3=2,40

(3=2,70

(3=0,89

1,25

c)

(1=10,00

(1=1,30

(1=7,69

(2=3,00

(2=0,10

(2=30,00

(3=4,00

(3=1.00

(3=4,00

8,26

În exemplul a) coeficienţii de trafic pentru fiecare flux sunt mai mici ca 1 şi ( pentru tot sistemul care este mai mic ca 1 indică că nu se formează şiruri de aşteptare de lungimi mari. Exemplul b) prezintă interes deoarece, deşi coeficientul de trafic pentru fiecare flux este mai mic ca 1, totuşi ( =1,25 >1, ceea ce indică că în sistem se formează şiruri de aşteptare nelimitate. Exemplul c) indică o supraîncărcare a sistemului.

Prezintă interes sistemele cu mai multe fluxuri de intrare şi o singură staţie în care staţia de servire necesită un „timp de orientare” pentru a putea trece de la servirea unei cereri de un anumit tip la servirea unităţilor de alt tip. Există numeroase aplicaţii a acestui tip de sistem de aşteptare în economie, medicină şi în tehnologiile reţelelor Quality of Service (QoS) şi Class of Service (CoS).

În următorul desen este ilustrată orientarea staţiei de la cererile din fluxul Lj la cererile din fluxul L3 care au o prioritate mai înaltă.

SHAPE \* MERGEFORMAT

Pentru acest tip de sisteme indicatorul de încărcare a sistemului se determină cu ajutorul metodelor numerice, deoarece în formula de calcul a acestei expresii se conţine o mărime care nu poate fi determinată analitic. Au fost elaboraţi algoritmi numerici care permit calculul mărimilor necesare

(vezi [6, 7] ).

Bibliografia

[1] Т.Л. Саати, Элементы теории массового обслуживания и ее приложения, Изд– во Сов. Радио, Москва 1971.

[2] I. Vaduvă, C. Dinescu, B. Săvulescu, Modele matematice de organizare a producţiei, Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1974.

[3] Gh. Mihoc, G. Ciucu, A. Muja. Modele matematice ale aşteptării. Ed. Acad. Rep. Soc. Română, Bucureşti 1973.

[4] А. В. Монахов. Математические методы анализа экономики. Санкт-Петербург, 2002.

СИНДИКАТЫ КОНТРАБАНДЫ ЛЮДЬМИ - ОЛИГОПОЛЬНЫЙ АНАЛИЗ В КОНТЕКСТЕ СЕДЕРКОПИНГСКОГО ПРОЦЕССА

PEOPLE SMUGGLING SYNDICATES - AN OLIGOPOLY ANALYSIS

IN CONTEXT OF THE SÖDERKÖPING PROCESS

Тед ЛУНДГРЕН, drd. USM

Abstract. В статье, развита модель олигополии (дуополии) синдикатов контрабанды людьми. Я рассматриваю случаи Cournot и Stackelberg. Сначала рассматривается детерминистический подход в котором я указываю условия, при которых два синдиката максимизировали бы их прибыль, и каковы будут рыночные результаты. Затем, модель со стохастическими распределениями вводится, в которой числа мигрантов являются случайными. Указано, что детерминистический подход - всего лишь специальный случай стохастического, когда распределение сконцентрировано в одной точке.

Introduction

According to the ICMPD, more than 122.000 migration related border apprehensions were recorded in 2006 at the borders of those 18 Central and Eastern European countries and territories that were able to provide such an indicator. This represents a drop by 9% in comparison with the previous year [4:7]. There is a clear trend, according to which the number of recorded border apprehensions rose sharply for the region during the 90-ies, reached a peak in the year 2000, and has since then been dropping [4:16]. The number one country of origin of apprehended people was Ukraine, followed by Moldova [4:9].

One possible explanation for the falling number of apprehensions is that people smuggling today tends to be run by highly organised networks, or syndicates, operating on an international and very professional basis. This has been pointed out by a vast number of authors [1, 4, 5, 6, 11]. People smuggling has become an intermediary part of the global migration business [10].

In the following article I first present some stylised facts on illegal migration and people smuggling in two of the Söderköping process countries: Belarus and Ukraine. I then develop an oligopoly (duopoly) model of a general case, widely applicable to these countries, to show the conditions under which two people smuggling syndicates would maximise their profits, and what the market outcomes would be.

Stylised facts

In illegal migration, a similar pattern seems to appear for Belarus, Ukraine and Moldova: Foreign nationals and stateless persons enter these countries legally. They then change their status to illegal and try to enter the EU, often with the help of people smugglers [9:24].

In Belarus, during the first 10 months of 2003, the Ministry of Interior discovered 127 crimes related to illegal transporting of people across the state border. The activities of 14 criminal groups operating in the business were suppressed [2:83]. Recently, among those trying to cross the border illegally in order to reach the EU, there has been an increase in the number of apprehensions of CIS citizens, especially from Moldova, Central Asia, Ukraine and Russia [2:96]. At the same time, the general number of border apprehensions has gone down [2:23].

In the period 1999-2001, more than 300 organised groups of migrants trying to get to Poland or the Baltic states were apprehended in Belarus. Over 200 channels for people smuggling were neutralized [8:19].

In 2004, 24 organised crime groups, specialising in people smuggling, were discovered by Belarusian authorities [8:25].

For Ukraine, the number of illegal immigrants has been growing in recent years. The total number of illegal migrants detained by the Ministry of Internal Affairs and the State Border Service units was 25,539 in 2004 and 32,726 in 2005 [12:10]. IOM estimates that only 5 to 10% of all migrants illegally transiting through Ukrainian territory are detained by the Ukrainian government [ibid]. Whereas in 2003 most of the illegal migrants were Africans and Southeast Asians, today 70% come from other CIS countries [12:10-11].

In comparison with other countries in the region, the number of apprehensions taking place at the green border is very high for Ukraine. In 2004-2005, most illegal migrants avoided official checkpoints. In addition, 99% of apprehended migrants are smuggled by transnational organised crime groups [7:2]. There is a strong presence of networks backed up by funding and equipment from trans-border crime groups [9:8].

In the period of 2004-2006, 334 criminal organisations acting as channels of illegal migration were detected by Ukrainian authorities. The number of criminal organisations that were eliminated during the same time period was 240 [4:239].

People smuggling syndicates: Analytical model

There is evidence that syndicates are today the most common form through which the smuggling of migrants takes place [6:6-7]. Consequently, many authors have outlined how they work. Syndicates are, for example, very skilled at adapting their modus operandi [4, 10]. One explanation for the efficiency of people smuggling syndicates is their organisational structure. People smuggling syndicates are simply horizontal networks operating on an international basis [1, 6, 13]. Typically, these networks are star-shaped, i.e. there is a masterminding organiser in the centre who delegates functions to many different “arms”. These arms, however, are independent and do not know about each other [6:7]. For a comprehensive overview of the division of labour in a people smuggling network, see [11].

Overall, there is reason to believe that these syndicates to a great extent resemble oligopolies [11]. For example, they tend to use product differentiation and charge different prices. However, when analyzing them, due to a lack of empirical data, it is difficult to say with certainty whether one duopoly model or another should be preferred. In the following model, I therefore consider both the Cournot and the Stackelberg case.

1 Deterministic approach

For the first people smuggling syndicate we have the following profit function:

[

]

2

112121110

()

abqqqaqaqa

x

P=-++---

where

0,1,2,3.

i

ai

>=

x

is a random income variable that has been included in the function in order to reflect the fact that syndicates often, on a parallel basis, smuggle other commodities as well, such as narcotics [11:15]. We assume that the risk, i.e. the cost for the syndicate, increases jointly with

i

q

. In other words: The more migrants there are to be smuggled, the higher would be the risk (cost). Consequently, the cost function is quadratic and looks as shown in fig.1:

q

1

a

0

Fig.1

The profit for syndicate 1 is to be maximized by choice of

1

q

.

The first order condition for a maximum is

[

]

12

1211211

11

()20

q

abqqbqbqaqa

qq

¶P¶

=-+----=

¶¶

(1)

The Cournot analysis of duopoly is based on the assumption that the conjectural variation

2

1

q

q

¶

¶

is zero. The Cournot equilibrium is then defined to be that pair of

12

(,)

qq

which is obtained under assumption of zero conjectural variation.

From the first condition we have

[

]

121211

()20

abqqbqaqa

-+---=

.

Solving this equation we obtain

1

1

2

32

aa

q

ba

-

=

+

. By symmetry

1

2

2

32

aa

q

ba

-

=

+

.

The equilibrium market price is

21

22

32

abaaba

p

ba

++

=

+

, and industry output is

1

2

2()

32

i

aa

q

ba

-

=

+

The dynamics of the Cournot approach can be analysed by using reaction curves, showing the optimal output for each syndicate, given the output of the competitor. From the above equation for the Cournot equilibrium, assuming a one period lag, the reaction curves are

12

1

2

(())

(1)

22

aabqt

qt

ba

--

+=

+

, (2)

11

2

2

(())

(1)

22

aabqt

qt

ba

--

+=

+

. (3)

The reaction curves are shown in Fig.2.

Let us now consider the Stackelberg analysis of duopoly. Suppose that syndicate 1 believes that syndicate 2 would react along the Cournot reaction curve:

11

2

2

()

22

aabq

q

ba

--

=

+

.

The conjectural variation is then

2

12

22

qb

qba

¶

=-

¶+

so using (1)

[

]

2

1

1211211

12

()20

22

b

abqqbqqaqa

qba

¶P

=-+-+--=

¶+

,

and the reaction curve for syndicate 1 is

12

1

2

2

2

22

22

aabq

q

b

ba

ba

--

=

+-

+

.

The outcome for both syndicates depends on the behavior of syndicate 2. If syndicate 2 is using the Cournot reaction curve, as syndicate 1 believes, then the solution is the Stackelberg equilibrium for syndicate 1:

22

2

1

2

2

22

2

(22)

()

22

,

(22)2

bab

baa

ba

q

bab

éù

+-

--

êú

+

ëû

=

+-

22

22

12

22

2

1

22

2

(22)(22)

()(22)

(22)2

(22)

bbabbab

aaba

bab

q

bab

éù

éù

+--+

ëû

-+-

êú

+-

êú

ëû

=

+-

.

If we suppose that syndicate 2 is not using the Cournot reaction curve but is also using the Stackelberg reaction curve, so that each syndicate incorrectly believes that the other is using the naïve Cournot assumption, then the result is the Stackelberg disequilibrium

12

12

22

22

()(22)

(22)(22)

aaba

qq

babbba

-+

==

+-++

1aab1222aaba122()32aaba122()32aaba1222aaba1aab

Fig.2

2. Random number of migrants.

In this section we assume that the numbers of migrants, i.e. the clients of the syndicates, are random variables with some probability distributions that have a known type. Let

,1,2,

i

qi

=

be a random number of migrants that will choose for their border crossing syndicate

i

. We suppose that

,1,2,

i

qi

=

has the probability distribution

(,)

i

px

q

, where

12

(,,...,)

m

iiii

qqqq

=

is a vector of unknown parameters. Let

[

]

()

iii

Eqm

q

=

, (4)

()

ii

VarqD

q

éù

=

ëû

, (5)

denote the expectation and the variance of the random variable

,1,2

i

qi

=

. The syndicate

i

tends to maximise the expected profit

[

]

2

12210

(())

iiii

EEabqqqaqaqa

éù

P=-+---

ëû

(6)

We can believe that the competition between the syndicates establishes such values of the distribution parameters that the expected profits of both syndicates will be maximised. We would like to stress that the equilibrium in this case is the distribution. The previous deterministic approach is a special case of the stochastic one, when the distribution is concentrated in one point. Using (4-6) we can obtain the expected profit for the first syndicate

[

]

2

1111111122

2

21111110

()()()()()

()()()

EambEDmbmm

aDmama

qqqqq

qqq

éù

P=-+--

ëû

éù

-+--

ëû

The first order condition for the first syndicate has the form

22

111111

221

111111

0,1,2,...,.

iiiiii

mDmDmm

abbaaaim

qqqqqq

¶¶¶¶¶¶

-----==

¶¶¶¶¶¶

(7)

Solving (7) for

1

i

q

we obtain the optimal solution.

Example 1. Let

,1,2

i

qi

=

have Poisson distributions with the parameters

i

l

()exp(),0,1,2,....

!

k

i

i

Pqkk

k

l

l

==-=

Then

[

]

22

111112211110

()()

Eabbaaa

llllllll

P=-+--+--

.

In