Unitatea Poezia lirico-romantică.

Floare albastră de Mihai Eminescu

1. Contextul aparițieiPoemul Floare albastră, scris în 1872 și publicat în revista Convorbiri literare, în anul 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, menite să anunțe marile creații ulterioare, culminând cu Luceafărul.2. Încadrarea textului poetic într-o categorie: poem romantic. Tema și viziunea despre lume în

poemul romantic alesViziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditație), eglogă (idilă cu dialog) și elegie.

La romantici tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufletești ale eului. Floare albastră aparține acestei teme și reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă în idilele romantice din această perioadă de creație, Sara pe deal, Dorința. Lacul, Luceafărul.3. Poezia lirică; lirismul subiectiv; instanțele comunicării în textul poeticFloare albastră este o poezie lirică. Mărcile lirismului subiectiv sunt pronume și verbe la persoana I și a II-a, singular. Eul liric împrumută, pe rînd, două ipostaze: masculin-feminin. Percepția principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale cunoașterii erotice: iubirea ca joc, mititica, asumarea iubirii –pasiunie, Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi dulce floare, iubirea ca mister al vieții, dulce minune și idealul de iubire, Floare albastră!/ floare-albastră.4. Semnificația titlului/ a simbolului central-motivul romantic al florii albastreFloare albastră își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură. Simbolul florii albastre dobândește valoare polisemantică: aspirație spre fericirea prin iubire, nostalgie a iubirii ca mister al vieții. În creația eminesciană albastrul este culoarea infinitului, a marilor depărtări, iar floarea simbolizează viața, ființa păstrătoare a dorințelor.5. Compoziția romantică, relații de opoziție și de simetriePoezia se realizează în jurul unei serii de opoziții: eternitate-moarte, masculin-feminin, aproape-departe, detașare apolinică- trăire dionisiacă.

Compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri, a două moduri de existență și ipostaze ale cunoașterii: lumea iubirii concrete și a cunoașterii terestre. Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin-feminin)

Simetria celor patru secvențe poetice este susținută de monologul liric al fetei, care exprimă antonimia (lumea lui-lumea ei)6. Limbaj și expresivitate: cele patru secvențe:

- prima secvență (strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui- A doua secvență (strofa IV) constituie meditația bărăbatului asupra sensului iubirii- A treia secvență (V-XII) conține chemare la iubire în planul terestru- Ultima secvență (XIII-XV) este o continuare a meditației asupra acestei iubiri trecute

7. Caracteristici ale limbajului poetic (sursele expresivității și ale sugestiei): figurile de stil, prozodia, nivelul lexico-semantic

8. Încheiere. Locul poemului în opera eminescianăPoemul Floare abastră reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul.