Una dintre temele romantice abordate de mulţi scriitori este cea a omului de geniu.

Omul de geniu se evidenţiază prin posedarea unor însuşiri neobişnuite, cum ar fi inteligenţa covârşitoare,

pasiunea pentru studiul de orice fel, memoria excepţională, dezinteresul faţă de tot ceea ce este lumesc,

seninătatea abstractă, viaţa pasională plină de aventuri. Acestea caută mereu ceva ce este imposibil de

găsit, iar atunci cind găsesc cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor sale, il dispreţuiesc.

Deoarece are conştiinţa lucidă a deşertăciunii, geniul trăieşte nemulţumitrea (in raport cu planul existenţial),

fiind un spirit inadaptabil şi superior prin gândirea atotcuprinzătoare.

Dinamismul este un alt aspect al omului de geniu. Marea sa dramă derivă din dorinţa de a nu se supune

sorţii şi societăţii in care trăieşte, şi această parţială conştientizare a luptei pe care o reprezintă viaţa unui

om de geniu o intilnim la majoritatea poeţilor romantici.

Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe

un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice.

Geniul este înzestrat cu inteligenţa , obiectivitate , capacitatea de a-şi depăşi sfera , aspiraţia spre

cunoaştere , posibilitatea de a se sacrifica în vederea atingerii unui idea , manifestă o adevarată

vocaţie pentru viaţa trăiă în solitudine .Omul comun este sociabil, se caracterizează prin

instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-şi depăşi condiţia , voinţa de a trăi , dorinţa de a fi

fericit. Aici , pe pământ geniul va fi deci solitar, indiferent , dar înălţat prin suferinţa lui la nemurire.

Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea,

personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează

idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin

structură omului comun.

In prima parte Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută

suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societatea din jur. Eminescu

s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă a dragostei.

Partea urmãtoare cuprinde zborul luceafãrului spre Creator este un zbor simbolic, mental, având

semnificaţia ajungerii geniului la conştiinţa sa de nemuritor. Zborul înseamnã deci conştientizarea de către

Hyperion a condiţiei sale superioare ; geniale. Zborul are loc din finit în infinit:

“Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne-ntrerupt

Rătăcitor prin ele.“

Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obişnuiţi, dar acest lucru, nefiind posibil, el

ajunge la o înţelegere superioarã a condiţiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica

relativului cu absolutul:

“Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul ?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.“

Versurile exprimă amărăciunea, dezamăgirea omului superior, neânţeles de oamenii obişnuiţi. Conjuncţia

adversativã “ci” exprimă opoziţia fundamentală dintre geniu şi oamenii obişnuiţi.”Nemuritor şi

rece“sugereazã însingurarea orgolioasã (mândră) a geniului.

„Luceafãrul” ca ºi „Scrisoare I” sunt poeme filizofice în care tema romanticã a condiþiei omului de geniu

capãtã strãlucire desãvârºitã.

Problema geniului este ilustratã de poet prin cunoaºterea lumii este accesibilã numai omului superior,

singurul capabil sã depãºeascã sfera subiectivitãþii, sã se depãºeascã pe sine, înãlþându-se în sfera

obiectivului. Spre deosebire de el, omul obiºnuit nu se poate înãlþa deasupra concurenþei vieþii, nu-ºi

poate depãºi condiþia subiectivã.

Atât în „Scrisoarea I” cât ºi în „Luceafãrul” sunt prezente douã planuri: unul universal-cosmic ºi altul uman-

terestru, care converg unul cãtre celãlalt ºi se interfereazã. Ambele au ca temã romanticã ipostaza omului

de geniu în paralel cu ipostaza omului comun care tinde cãtre absolut dar nu-ºi poate depãºii condiþia de

simplu muritor.

Compoziþional „Scrisoarea I” este structuratã în cinci tablouri constituite simetric ºi armonios.

Portretul savantului simbolizeazã superioritatea omului de geniu care este preocupat de problemele grave

ale Universului, de cercetare ºi descoperire a tainelor lumii. Scriitorul imagineazã portretul „bãtrânului

dascãl” preocupat exclusiv de lumea ideilor ºi de plãsmuirile imaginaþiei sale. Sub fruntea lui înaltã, trecutul

ºi viitorul întregii lumi capãtã semnificaþii deosebite, fie reconstituindu-le, fie anticipându-le. Eminescu îl

comparã cu titanul mitologic Atlas – condamnat de Zeus sã susþinã pe umerii sãi bolta cerului, fiincã

luptase alãturi de giganþi împotriva olimpienilor astfel restabilind indirect puterea divinã a omului de geniu.

Printr-un efort intelectual, bãtrânul filozof îºi imagineazã momentul cosmogoniei (al genezei), acela care

marcheazã desprinderea Universului din haosul originar. Cugetãtorul reface mental etapele procesului

cosmogonic ºi se întreabã cum va fi arãtat Universul în starea sa latentã primordialã. Gânditorul vede în

timp cum civilizaþii strãlucite au pierit din cauza rãzboaielor nimicitoare; tot ceea ce omul a construit

temeinic constituie doar o încercare disperatã de a opune ceva durabil morþii ºi neantizãrii temporale.

Pentru Eminescu, lumea constitue o iluzie, pentru cã formele vieþii trec mereu în nefiinþã: „Cãci e vis al

nefiinþei Universul cel himeric...”

Tabloul al III-lea este o Cosmogonie ºi o Escatologie, în care Eminescu mediteazã asupra naºterii lumii, dar

ºi la pieirea ei. Antiteza romanticã pune în evidenþã o contradicþie fundamentalã a universului – aceea care

angajeazã, pe de o parte, imensitatea ºi srãlucirea lui ameninþate de pieire, iar pe de altã parte, condiþia

mizerã efemerã a omului care rãmâne totuºi de o mãreþie uimitoare prin forþa lui spiritualã. El, „bãtrânul

dascãl”, geniul uman, titanul teluric îºi trimite gândul „îndãrãt cu mii de veacuri”. Cu date precise din ºtiinþã

ºi filozofie, geniul eminesciam urmãreºte viaþa planetelor pânã când ele, scãpând din „frânele lumii” ºi ale

„soarelui”, dispar în neant ºi intrã în moarte veºnicã. Episodul escatologic degajã tristeþe cosmicã ºi

grandoare.

Tabloul al IV-lea este dominat de ideea relaþiei dintre omul de geniu ºi posterioritate, el fiind o satirã la

adresa superficialitãþii societãþii în care trãieºte, prilej cu care Eminescu îºi explicã dispreþul sãu faþã de

neputinþa acesteia de a se ridica deasupra intereselor meschine, mãrunte, nesemnificative. Satira conþine

elemente de meditaþie filizoficã, având un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niºte sentinþe

exprimate cu indignare de cãtre omul de geniu, inadaptat si mult superior celorlalþi.

Meditaþia socialã debuteazã prin ideea filozoficã despre identitatea oamenilor cu ei înºiºi, a individului cu

întregul, a esenþei comune a omenirii. „Batrânul dascãl” se întreabã dacã omul de geniu, poate intra în

nemurire prin opera sa, cãreia ºi-a dedicat întreaga existenþã. Savantul sperã ca ideile sale ºtiinþifice,

descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rãmâne în eternitate, parcurcând secolele si trecâd peste

bariera de nestrãmutat a timpului. Cu luciditatea specificã omului superior el iºi da seama cã gloria ºi

nemurirea sunt însã doar simple iluzii:

Eminescu stigmatizeazã ºi posterioritatea, care va fi preocupatã mai ales de biografia neinteresantã ºi

banalã a omului de geniu ºi mai puþin de importanþa operei sale, prilej cu care se reia ideea scurgerii

implacabile a timpului ºi a condiþiei de muritor a omului.

Geniul îºi imagineazã propriile-i funerariii, la care farsa solemnitate este ilustratã de incapacitatea celor

prezenþi de a descoperi ºi mai ales de a aprecia valoarea creaþiei pe care o lasã in urmã acel „batrân cu

haina roasã-n coate”. Ironia dispreþuitore ºi detaºarea de cotidian se revarsã în continuare asupra ipocriziei

contemporanilor, care nu sunt în stare sã aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va

avea în vedere un discurs în memoria savantului, ci va dori sã arate cât de inteligent ºi bun orator este.

Tabloul al V-lea dã impresia unui epilog . Se reface tabloul nocturn strãlucind în lumina selenarã. Sub

razele lunii, suferinþele umane par „amorþite” ºi însãºi durerea este resimþitã ca „într-un vis”. Peisajul

selenar este caracterizat de singuratate, aidoma omului de geniu condamnat sã rãmânã o fiintã singurã în

faþa morþii dar ºi a societãþii crude care îl depreciazã ºi-l izoleazã din cauza superitãþii sale.

Dacã în „Scrisoarea I” Eminescu prezintã omul de geniu încorsetat într-o lume ostilã, iar genialitatea sa se

ridicã cu mult peste sfera omului obiºnuit, în „Luceafãrul” omul de geniu este o fiintã ipoteticã, o entitate

superioarã care tinde cãtre condiþia umilã de simplu muritor fãrã a fi conºtient de proria-i valoare.