#un baietel mi a spus esti primul om mare care se joaca ca un copil

7/31/2019 #Un Baietel Mi a Spus Esti Primul Om Mare Care Se Joaca CA Un Copil

http://slidepdf.com/reader/full/un-baietel-mi-a-spus-esti-primul-om-mare-care-se-joaca-ca-un-copil 1/6

"Un baietel mi-a spus: Esti primul om mare care se joaca ca un copil"Sâmbătă, 16 Februarie 2008 02:38

Anca Munteanu este psiholog si psihoterapeut, specializat in psihanaliza. Din 2002, lucreaza ca

psihoterapeut, iar din 2005 are practica individuala la Centrul de Psihologie de Actiune si

Psihoterapie. Are o experienta vasta in psihanaliza copilului si a familiei. In acest interviu, AncaMunteanu ne povesteste cum a evoluat profesional si care este specificul psihoterapiei

psihanalitice a copilului si familiei.

Descrieti-ne cum ati inceput sa lucrati in domeniul psihologiei.

Am absolvit sectia de psihologie a Facultatii de Psihologie Sociologie si Pedagogie, la

Universitatea din Bucuresti. Cat timp am fost studenta, am avut o colaborare cu IRSOP,

institutul de sondare a opiniei publice, primul meu job cu oameni - operator de interviu. Aici am

avut botezul, de fapt, prima data cand am vorbit cu oameni total necunoscuti. Era multa

incantare, multa sperietura la inceput. Erau oameni diferiti, de toate varstele, de toate conditiile.

La unii dintre ei ma duceam acasa, tot felul de case, si aveam ocazia sa am tot felul de discutii

– mai mult sau mai putin legate de subiectul interviului. Tot in studentie, prin ‛95, am lucrat la

Radio 21 si am avut o emisiune in direct cu adolescenti. A fost ceva foarte spontan, nepregatit,

pentru ca fiind in direct, eu nu puteam selecta apelurile in nici un fel, si deci vorbeam cu oricine

intra pe fir. Asta a fost, ca sa spun asa, prilej pentru multe momente inedite. Dupa aceea, amlucrat la un institut de cercetari in transporturi, la departamentul de resurse umane, unde am

1 / 6




intalnit prima data in viata mea psihologi si sociologi, cu exceptia celor din facultate. Am vazut

ce fac ei - testari la tot personalul din transporturi si din aviatie, din CFR si domeniul rutier. Erau

niste proiecte legate de prevenirea accidentelor, de impactul muncii, programului asupra

fizicului, conditii de munca si altele. Atunci am vazut intr-adevar ca oamenii sunt de foarte multe

feluri. Dupa ce incepusem sa vad la IRSOP, cu acea ocazie m-am convins ca oamenii sunt defoarte multe feluri si ca trebuie sa intri intr-o relatie cu fiecare, sa discuti cu el, doar cu el, este

relatia ta cu el. Oamenii nu pot fi impartiti in categorii si nu poti sa le aplici un tipar. Apoi, am

decis urmez terapie individuala si apoi sa lucrez in psihoterapie.

Cum ati decis sa va formati in psihanaliza?

Prin ’95 am inceput analiza personala, si am ales asa dintr-un amestec de curiozitate personala

si nevoie de cunoastere. E necesar sa urmezi analiza personala indiferent de ce tip de terapie

alegi, unul dintre motive fiind si faptul ca trebuie sa te afli si tu in pozitia clientului, pe care

ulterior il vei primi si tu. La psihanaliza, fiindca formarea dureaza foarte mult, esti chiar pacientsi nu student sau invatacel acolo, deci tu esti practic primul care beneficiezi de asa ceva si

implicarea este foarte profunda. Exista in principal doua variante. Una – sa nu poti, sa nu iti

placa indiferent de forma care o ia, si alta e sa te prinda. Pe mine m-a prins.

Ce parere aveti despre terapiile de scurta durata?

O terapie de alt gen nu stiu, pentru ca nu am incercat pe propria mea piele, stiu doar din ce am

citit si din discutiile cu colegii mei, nu am fost client la nici un terapeut de alta orientare. Asta imi

pune oarecare probleme a vorbi despre alte tipuri de terapii. Multe terapii nu rezista testului

timpului si multe nici nu ajungem sa le cunoastem. Faptul ca exista terapii care au un nume siun renume, un initiator, niste tehnici, inseamna, in mod cert, ca ele au folosit cuiva. Deci sunt

eficiente. Daca nu ar fi eficiente ar disparea.

Ce tipuri de metode/tehnici din psihanaliza sunt potrivite copiilor si adolescentilor?

Tratamentele psihanalitice la copii si adolescenti sunt mai scurte. Nu dureaza cum dureaza, de

regula, psihanalizele adultilor. Exista particularitati pentru ca adolescentii si copiii au o limita a

Eului mult mai fragila. Multe aspecte sunt legate de tehnica, de modul de exprimare care,

adesea, nu este verbala in special la copii, care se exprima prin joc, prin desen si prin alte

modalitati. Deci, nu pot sa traduca simtirile si confilictele lor in cuvinte pentru ca nu auachizitionate atatea cuvinte si moduri verbale. Ca si adultii care apeleaza la terapie, si copii si

adolescentii sunt oameni care sufera. Scopul, in terapia psihanalitica, este sa se obtina o

restructurare, o reamenajare a lucrurilor care nu mai functionau. Cand lucrurile nu mai

functioneaza, se produc simptome de natura sa tina oarecum lucrurile in echilibru. La un

moment dat, simptomele nu mai fac nici ele fata, devin deranjante sau chiar handicapante

pentru persoana respectiva. Deci ea singura nu mai poate in nici un fel sa gestioneze situatia si

atunci apeleaza la cineva din exterior – la un terapeut. Cu exceptia jocului, trebuie sa subliniez

ca intre copii si adolescenti e o mare diferenta.

2 / 6




Lucrez mai degraba cu copii pentru ca terapia in adolescenta este rara, foarte rara. Ei nu mai

sunt mici ca sa fie adusi de anturaj. Practic, un copil este adus la terapie, cand comportamentul

lui devine deranjant pentru parinti. Copiii nu cer terapia niciodata, in primul rand pentru ca nu

stiu de existenta ei. Ei cer ajutorul parintilor si parintii constata ca nu mai pot sa ii ajute si atunci

cer ajutor la randul lor mai departe. Oricat am vrut de-a lungul timpului sa excludem parintii dincabinet, lucrul acesta nu este posibil. Si in cazul transferului si contratransferului, este mai

productiv sa-ti dai seama de ceea ce exista decat sa incerci sa elimini sau sa negi. Deci relatia

este initial cu parintii. Parintii vin, parintii cer si parintii platesc. Prima relatie a psihanalistului

este cu parintii si e o relatie care continua pe tot parcursul terapiei, chiar daca nu explicit. El

poate nu vorbeste, dar exista asteptari din partea lui, temeri, dorinte. Si este si relatia cu copilul.

In afara de faptul ca cei mici nu reusesc sa puna in cuvinte ceea ce simt, asa cum fac adultii, ei

folosesc desenul si exista si jocul - nu neaparat joaca cu jucarii, ci de pilda alergatul prin

cabinet. Toate comportamentele le sunt permise. Cu cat se manifesta mai liber, cu atat

inseamna ca produc mai mult material. Acesta este practic rolul psihanalistului – sa analizeze,

sa puna in cuvinte, sa dea un sens lucrurilor pe care copilul le aduce, le arata.

Cum aplicati psihanaliza in lucrul cu grupul familial?

In principal, parintii vin, cer, expun problema si lasa copilul in terapie. Acesta ramane in terapie

cu psihanalistul, asta e situatia obisnuita. Atunci cand copilul nu poate ramane singur, parintii

fac si ei parte, mai activ sau mai pasiv, din sedinta. Putem vorbi despre o terapie in diada –

mama-copil, care este la granita dintre terapia pentru mama si terapia pentru copil. Pentru ca

terapia mama-copil se face, in principal, la copiii mici, deoarece ei nu pot avea o relatie directa,

ei nu se pot dezlipi de mama lor, fie ca sunt bebelusi, fie ca prin simptomul lor nu pot. Practic nu

copilul este pacientul, nici mama nu este pacientul, ci relatia lor este cea problematica.

Care sunt cele mai frecvente probleme care ii aduc la cabinet pe clienti?

In primul rand, as mentiona asa-numitele somatisme. Probleme somatice, legate de corp, de

exemplu voma, ameteala, dureri de toate felurile. Cu acestea parintii merg la medic. Ulterior,

nedescoperindu-se nici o cauza organica, sunt trimisi mai departe la psiholog, psihiatru,

psihoterapeut. Asta in functie de cunostintele medicului. Majoritatea medicilor stiu de

psihoterapie si, in special, cei ai caror specialitate medicala intra in contact adesea cu

psihologia. Dermatologii spre exemplu, pentru ca pielea raspunde la factorii psihici, sau pediatrii

adesea stiu ca voma poate fi psihogena, ca enurezisul, aproape in toate cazurile. Si ei lerecomanda sa mearga la un psiholog. Este modul lor de a spune parintelui – “Nu este de mine.

Eu nu pot sa repar. E pe fond nervos, din cauza stresului, oboselii, atmosferei din familie.” Si

formularea foarte cunoscuta – “E pe fond nervos”.

Altii provin din seria de recomandari educationale – de la educatoare, de la invatatoare -

tulburarile de comportament cel mai adesea, tulburarile de atentie, incapacitatea copiilor de a

comunica cu adultii sau cu colegii lor. Agresivitatea, autoagresivitatea si mai tot ce apare in

relatie, in colectivitate, sunt sesizate in mod firesc de educatoare daca copilul merge lagradinita, si de invatatoare mai apoi.

3 / 6




Si o a treia categorie ar fi cei pe care ii aduc parintii. Lucrurile care se manifesta in casa, cum ar

fi toate seriile de frici, angoase, fobii, ticuri si tulburarile de relatie cu parintii, cu fratii. Plus

manifestarile legate de ritmurile copiilor care cresc si care intra, mai degraba, in prima categorie

cu “nu mananca, nu doarme, nu vorbeste”, care trec intai pe la medic. Cam asta ar fi din punctul

de vedere al celor care observa copilul si socotesc ca ceva nu este in regula. Fie au nevoie deo explicatie, pentru ca multi dintre parinti nu vin sa ceara o terapie, vor sa inteleaga ce se

intampla si lucrul acesta este foarte normal pentru ca adesea o parte dintre aceste

comportamente pe care le are copilul nu sunt niste comportamente patologice. Cum e de

exemplu doliul dupa o persoana sau chiar un animal la copii. De altfel, copiii au tot felul de

forme anxioase legate de inceputul a ceva, toate formele de manifestare la nasterea unui frate,

toate reactiile copilului adesea foarte violente la schimbari, mutari, toate implicatiile psihologice

ale traumelor medicale. Ele sunt sesizate de parinti si ei pun intrebari ca sa nu ajunga sa fie o

problema. E bine lucrul asta, este bine. Aceia sunt parinti care isi vad copilul! Din pacate, exista

parinti care nu isi vad copilul. Si foarte multi care nu il aud. Ce spune, el spune diverse lucruri,

diverse suferinte, dar fiindca nu este auzit, este nevoit sa aiba niste simptome. Acestea sunt dince in ce mai grave, mai vizibile, ca un strigat, pana ce parintele, adultul, aude! Cam asa ajung

copiii in terapie.

Mai sunt si categoriile de probleme care sunt formele foarte timpurii, foarte grave, cum sunt

tulburarile de dezvoltare, autismul, tulburarile foarte spectaculoase, psihozele la copii care

uimesc tot anturajul.

Ati simtit vreodata neajunsuri ale psihanalizei in lucrul cu clientii? Cum ati rezolvatsituatia?

Psihanaliza nu e o terapie rigida. Sigur ca poti face, in principal, tot ceea ce crezi ca este

necesar, iar cand nu poti face ceva, poti recomanda alt specialist parintilor. Poti trimite copiii la

logoped, la kinetoterapeut etc. Sau unele interventii sunt pre-existente terapiei. Sunt copii care

au inceput toate aceste lucruri si ulterior s-a descoperit si nevoia de a face o terapie pentru

relatia cu parintii. Sigur ca exista multe alte lucruri care ajuta copilul si nu le poate face

psihanaliza pe toate, ca si la adult. Nu te duci la stomatolog cand te duci la psihanaliza.

Ati avut o emisiune la radio si ati colaborat cu diverse publicatii. Considerati necesaraimplicarea psihologilor in societate prin mijloace mass-media?

Da. Mi se pare important. In special, pentru copii. De foarte mult timp colaborez, in special cu

site-uri si m-am dus cu foarte mare deschidere si la emisiuni TV si radio. Pentru ca sunt foarte

multe cereri si nu vorbesc de cererile de terapie. Sunt foarte multe intrebari care vin de la

parinti. Si mi se pare foarte important sa incurajezi acest lucru, nu sa il descurajezi. Ei vor sa

stie foarte multe lucruri. Si chiar daca pe unii dintre ei ii putem considera foarte anxiosi, pentru

ca vor sa intrebe si nu fac cum simt, lucrul asta nu e oricum de condamnat. A cere ajutor si a

pune intrebari mi se pare un lucru minunat pe care ei il pot face. Cu atat mai mult cu cat este

vorba de copilul lor. In masura in care ai putere sa si lucrezi si poti sa te si implici atent intr-omunca neplatita. Si nu este vorba despre publicitate. Sunt e-mail-uri la care raspund, sunt

4 / 6




oameni din toata tara, care nu vor ajunge niciodata la cabinet. Le raspund, si atunci cand este

cazul, ii trimit la psiholog in orasul lor, la un coleg de-al meu. Mi se pare un lucru necesar sa ii

ajutam.

Intr-o terapie psihanalitica rezultatele apar dupa ani. Ce schimbari poate produce unarticol sau o emisiune care dureaza doar cateva zeci de minute?

Nu stiu daca poate sa le schimbe viata. Dar sigur exista in mintea lor ceva, fie niste intrebari, fie

niste constatari, niste observatii pe care le-au facut. Ca sa asculti, sa auzi pe cineva la radio,

sau ca sa vezi ceea ce citesti trebuie sa existe respectivul lucru in tine. Daca respectiva

informatie vine pe ceva pre-existent, atunci poate sa aiba un efect enorm, adica, multi parinti

spun: “De cand asteptam sa aud asta!”, sau: “M-am gandit la asta, dar nu am cutezat sa spun

nimanui” sau: “Exact asa se manifesta copilul meu”. Daca tu ai vazut ceva, ai simtit ceva, si vine

altul si iti confirma cumva lucrul acesta, atunci treaba poate fi deja incheiata. Parintele deja

poate face urmatorul pas. Poate sa ceara ajutor. Poate gasi un om caruia sa ii ceara ajutor.

Cum v-a ajutat specializarea din Franta de la centrul „Les Alouettes” – Palaiseau? Ce ati

invatat cu acea ocazie?

Nu a fost o specializare propriu-zisa, ci un schimb de experienta. Dupa ce am terminat

facultatea, am lucrat si la un centru de copii defavorizati – „Sf. Dimitrie”. De acolo am plecat la

un centru in Franta. A fost un schimb foarte interesant de experienta, pentru ca era vorba de alt

gen de copii defavorizati, dintr-o suburbie a Parisului. Ei au mai multe probleme legate de

imigranti, cunoasterea limbii, nu aveau acte. Nu stiau bine limba, o parte dintre ei erau africani.

Noi lucram cu copii adunati din canalul de la Gara de Nord, si problemele erau altfel, la noi eravorba de inhalarea aurolacului, de parinti care existau si nu existau, multi copii nelegitimi, multi

parinti cu copii morti sau disparuti. Erau altele problemele. Dar ceea ce a fost comun, cred ca a

fost acest mod de a ne apropia, de a avea o relatie foarte personala, foarte intima si autentica,

spontana cu copilul, indiferent de rasa lui.

Cand am ajuns acolo, psihologul de acolo le-a spus: “Uitati a venit Anca si ea este din

Romania”. Si ei fireste nu stiau ce este Romania si unde este. Au spus: “A, ce bine! Romania

este in Africa”. A fost modul in care m-au acceptat. Un fel de: “Ne esti draga, deci esti din Africa.Deci vii de unde venim si noi”. Fiind mititele, negrese si cu multe codite, am plecat si eu cu

codite de acolo. Modul copilului de a te accepta! Mi s-a intamplat si zilele trecute intr-o sedinta,

cand un baietel de 9 ani mi-a spus: “Esti primul om mare care se joaca ca un copil”. E foarte

dificil pasul asta, pentru ca pe noi, nu doar anii, ci si educatia si scolarizarea si alte servicii prin

care am trecut, modul asta social de a fi, tot felul de invelisuri, masti, imagini sociale, ne cam

interzic sa fim asa cum suntem. Si in special sa avem acces la copilul din noi. Propria

psihanaliza este foarte necesara pentru psihanalistul care lucreaza cu copii, pentru ca copilul lui

este foarte aproape. E foarte viu, si ca atare nu mai e o distanta asa de mare intre cei 35 de ani

ai mei si cei 5 ani ai pacientului. Pot sa ajung foarte repede la varsta lui, imi amintesc intamplari

si retraiesc, deci am vii in mine starile de la 5 ani si ca atare pot sa ii inteleg si sa traduc atatpentru copil care nu stie ce i se intampla, cat si pentru parinte. Ceea ce este de mare ajutor!

5 / 6




Ce parerea aveti despre infiintarea si activitatea Colegiului Psihologilor?

Este un organism care reglementeaza activitatea acestei meserii si care a lipsit atat de mult in

Romania. Pana de putina vreme psihologii erau inca o specie rara. Intre timp s-au infiintat multe

universitati si multe facultati de psihologie si deja psihologii ajung sa fie cunoscuti in mai toatemediile nu doar de terapie, ci si in psihologia muncii, organizationala, in unitatile militare. Si ca

atare e foarte bine sa existe forma legala si care, in acelasi timp, sa creeze cadrul pentru

formarea si acreditarea celor care lucreaza in aceste domenii atat de diferite. Practic, s-a ajuns

sa se lucreze in meserii diferite cum am putea sa le zicem. Se deosebesc foarte mult in munca

lor si e nevoie de specializare, de acreditare, de formare. Nu poti sa sari dintr-un domeniu in

altul.

Cum comentati existenta a doua institutii abilitate sa acrediteze psihoterapeuti: Colegiul

Psihologilor si Federatia de Psihoterapie?

Nu stiu care au fost si care sunt relatiile formale, legale dintre aceste doua foruri. Mi se pare ca

Colegiul Psihologilor are un domeniu mult mai vast, care cuprinde mult mai mult decat Asociatia

de Psihoterapie, toate domeniile, educational, militar, pe care Asociatia Romana de

Psihoterapie nu le cuprinde in nici un fel. In domeniul psihoterapiei, sigur ca si psihoterapiile

fiind prin metodele si formarile lor, de multe feluri si diferite chiar unele de altele, e foarte greu

sa impui un standard. Si asa a fost dificila ajungerea la aceasta nevoie de dezvoltare personala,

plus partea teoretica, plus experienta clinica si inca sunt terapii care nu le indeplinesc pe toate.

Plus ca exista formari internationale care se desfasoara in afara tarii sau care se desfasoara cu

formatori din strainatate si atunci mi se pare cumva in firea lucrurilor sa existe o oarecare

flexibilitate. Nu stiu daca e bine sau e rau, dar probabil cu timpul o sa se aseze cumva.Momentul in care o sa existe in Romania formatori pentru majoritatea terapiilor si un student va

putea sa se formeze in tara si va sti exact ce e de facut, pe unde cat si cum, probabil lucrurile

se vor simplifica.

In ce mod ar putea fi folositor pentru comunitatea psihologilor un site precum cel caruia

i-ati acordati acest interviu?

Noi nu prea comunicam, nu suntem nici o breasla asa de unita si munca ne predispune la a

lucra singuri. Nu prea avem ocazia sa ne intalnim, sunt destul de putine congrese, conferinte si

impartirea aceasta pe domenii, cat si impartirea terapiei in o mie de bucatele, nu stiu cum face,dar creste ostilitatea mai degraba decat cooperarea. Ajungem sa ne contrazicem, decat sa

aflam cum e si celalalt. Asa, citind despre un om, vezi ca nu e chiar o sperietoare, chiar daca

face o alta terapie, sau chiar daca lucreaza in alt domeniu, poate un prim-pas ar fi sa ii asculte

si pe ceilalti.

6 / 6

#un baietel mi a spus esti primul om mare care se joaca ca un copil

Documents