Umanismul

Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în țările române. În comparație cu Europa Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu. Explicația pentru acest fapt a fost considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși această idee nu a rămas neatacată.

Coordonatele umanismului marilor cronicari:

O primă coordonată se referă la faptul că toţi marii cronicari subliniază, pe lângă rolul instructiv, şi valoarea educativă a istoriei.

În acest sens, Grigore Ureche în Predoslovie precizează că a scris faptele istorice „să rămâie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească, iar despre cele bune, să urmeze şi să înveţe“.Această idee va fi reluată şi de Miron Costin care în Predoslovie la cronică mărturiseşte: „Fost-au în gândul meu, iubite cetitorule, să fac letopiseţul Ţării Moldovei din dăscălecatul ei cel dintâi, carele au fostu de la Traian împăratul“, dar „sosiră aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisoare, ci de griji şi suspinuri“. În plus, Miron Costin vorbeşte de răspunderea pe care o are cronicarul în faţa contemporanilor şi a urmaşilor pentru că în „Predoslovie“ la De neamul moldovenilor arată: „eu voi da samă de ale mele câte scriu“. Această operă a scris-o cu un dublu scop: pe de o parte, să dovedească cu argumente istorice, filologice, arheologice, etnografice, romanitatea noastră. Ion Neculce în Predoslovie după ce precizează că va relata întâmplări ce au fost scrise în inima sa, îndeamnă pe cititori să citească acest letopiseţ pentru „a vă feri de primejdii şi veţi fi şi mai învăţaţi“.

A doua coordonată se referă la rolul personalităţilor istorice în determinarea evenimentelor istorice, idee caracteristică epocii Renaşterii.

Ureche se referă la Ştefan cel Mare pe care îl compară cu Ahile din Iliada, văzând în acest domn un simbol al luptei poporului nostru pentru independenţă.Miron Costin rezervă un spaţiu mai larg în cronică, domniei lui Vasile Lupu, domn cărturar, care intenţiona să domnească şi în Ţara Românească.Ion Neculce în’’ O samă de cuvinte’’, reproduce nouă legende

despre Ştefan cel Mare, iar în cuprinsul cronicii, o şesime este rezervată lui Dimitrie Cantemir, în vremea căruia a fost mare hatman şi în plus, Cantemir a făcut primul tratat de alianţă, pe picior de egalitate, cu Petru cel Mare.

Pe ideea luptei pentru apărarea independenţei noastre se grefează patriotismul marilor cronicari, ca altă coordonată esenţială.

Marii cronicari denunţă nu numai pe domnii care nu iubeau ţara, dar şi lăcomia turcilor pe care Miron Costin o consideră ca un „pântec fără fund“.Ion Neculce denunţă pe Dumitraşcu Catacuzino care aduce pe tătari să ierneze în ţară: „O! O! O! săracă ţară a Moldovei, ce nenorocire de stăpâni c-aseştia ai avut! Ce asorţi de viaţă ţ-au cădzut!”Dragostea de ţară o identificăm şi în răspunsul dat de Miron Costin vizirului turc: „suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească“.

Umanismului românesc priveşte rostul omului în această lume.

Miron Costin cu poemul filosofic Viaţa lumii care dezvoltă tema „foruna labilis“, recomandă omului să ilustreze viaţa lui care este „precum aţa“, cu fapte bune.

În concluzie, umanismul românesc atinge apogeul datorită cronicarilor români, letopiseţele lor prezentând următoarele trăsături comune:

Continuitatea – fiecare cronicar prelua consemnarea datelor din punctul în care se oprise predecesorul său. În acest mod, patru secole din istoria Moldovei sunt înregistrate în aceste lucrări care vor pune baza istoriei naţionale

Valoarea documentară şi educativă – născută din dorinţa autorilor de a respecta adevărul istoric şi de a le oferi urmaşilor nişte modele. Umanismul, caracterizat printr-un puternic specific românesc, se concretizează în următoarele idei comune: originea latină a poporului român şi a limbii române, ura împotriva turcilor, valoarea educativă a istoriei, rolul personalităţilor în destinul unui popor.

Valoarea literară: cronicile cuprind primele noastre naraţiuni artistice cu care, prin arta evocării sau a portretului, prin gradarea conflictului şi intuiţia psihologică, prin utilizarea acestor mijloace artistice se creează bazele literaturii noastre beletristice de mai târziu.