UMANISMUL

Miscarea culturala cunoscuta sub numele de Renastere sau Umanism s-a manifestat in secolele XIV–XV si XVI mai intai in Italia si apoi in intreaga Europa.

Interes pentru stiinta, arta, pentru dezvoltarea armonioasa a spiritului uman, pentru eliberarea fiintei umane de orice constrangeri si manifestarea multilaterala.

Redescopera filozofia antica, greaca si latina, la fel limbile respective. se dezvolta: filozofia, filologia, literatura, pictura, sculptura, arhitectura, astronomia. Increderea in ratiune, in valorile modelatoare ale culturii; armonie intre om si natura. In lupta impotriva dogmatismului, a fost ars pe rug, ca eretic, Giordano Bruno.

Reprezentanti: In cultura universala: F. Petrarca, G. Boccaccio, Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti – Italia; F. Rabelais, P. Ronsard – Franta; Martin Luther – Germania; Thomas Morus, W. Shakespeare – Anglia; Erasmus din Rotterdam supranumit „printul umanismului”.Tarile de Jos. In cultura romana: Nicolaus Olahus – Transilvania, Stefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brancoveanu; Udriste Nasturel, Nicolae Milescu, Simion Stefan, Dosoftei, Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir. Ideile sustinute de cronicari: etnogeneza romaneasca (originea, romana, unitatea si continuitatea poporului nostru); lupta pentru independenta nationala; reflectia filozofica asupra conditiei omului – M. Costin, Viata lumii – tema fortuna labilis – fragilitatea fiintei umane.

Permanente ale umanismului in cultura romana, dupa secolul al XVIII-lea: I.H. Radulescu, M. Kogalniceanu, N. Balcescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Parvan, G. Calinescu.

``Umanismul`` este o filosofie ``perena``, scrie Toffanin ; dar in evul mediu traditiile antice fusesera subordonate teologiei ;

nu se recurgea la textele originale , nici la operele complete ; in Occident scrierile grecesti erau private cu suspiciune : `` este grecesc nu se

citeste`` ; se credea ca operele lui Vergilius cuprindeau anticipari profetice ; apropierea mai stransa de antichitate se face , inainte de caderea Constantinopolului ,

prin descoperirea manuscriselor care zaceau de secole uitate in manastirile occidentale ;

ele au inceput sa fie cautate pentru ca oamenii aveau nevoie sa le gasesca : ``Dorinta de manuscrise si de trecut nu a creat umanismul , ci a fost un efect al acestuia``;

acum intelectualii pareau pregatiti sa intre in contact cu operele antichitatii direct , fara intermediul comentariilor medievale ;

cunoasterea antichitatii presupunea in primul rand stapanirea limbilor vechi ; formatia de filolog este conditia necesara a oricarui studiu ; umanistii incearca sa stabilesca autenticitatea textelor , sa inlature interpolatiile , erorile de transcriere si de traducere ;

umanistii de indreapta catre surse ad fonts ; in munca lor de filologi se dezvolta spiritul critic , constanta a Renasterii ; de la aplicarea lui asupra erorilor de gramatica , pentru a descoperi , un text authentic si printr-o treapta extindere a domeniuluisau , spiritul critic ajunge , cu Montaigne , sa descopere dincolo de prejudecati , conventii si credinte cu caracter temporar , permanentele umane ; semn al epocii moderne , spiritul critic , apare ca un castig al filologului , al lui homo grammaticus ;

printr-o rasturnare neasteptata , filologia inceteaza , prima dintre stiinte , de a mai fii aucilla theologiae si isi recapata autonomia ;

munca filologilor a generat spiritul critic , si el a implicat polemica , forma literara a luptei ;

era o opera eroica in care lumea se deschidea pe toate planurile , geografic ca si filologic , dorintei de cunoastere ;

pentru a reinvia antichitatea , umanistii au inceput prin a face critica filologica ; ``umanismul a fost si a ramas o miscare culturala si literara legata de interesul ei pentru clasicism si retorica``.

Curent cultural manifestat intre sec. 14-16, cu prelungiri pana in sec. Al 17lea in extremitatile Europei. A aparut in Florenta si Padova, doua mari centre culturale ale Italiei. Reprezentanti: • Leonardo da Vinci• Michelangelo• Boccaccio• Rafael• Machiavelli• Francois Rabelais

• Miguel de Cervantes

• Shakespeare

• Nicolaus Olahus

• Gh. Ureche si M. Costin

• N.M. Spatarul

• Dimitrie CantemirTrasaturi:

Plasarea in centrul preocuparilor a problematicii umane (antropocentrism). Modelul,sursa de inspiratie: Valorile antichitatii greco-latine. Este un curent rationalist si laic.Principalul ideal al umanistilor a fost uomo universale – personalitatea enciclopedica,multilateral dezvoltata.

Prima mare personalitate enciclopedica a culturii romane a fost Dimitrie Cantemir: poliglot, filosof, istoric, muzicolog, teolog.

Umanismul s-a dezvoltat in cadrul Renasterii Europene, ampla miscare culturala,caracterizata prin inflorirea tuturor artelor, stiintei si arhitecturii.

Umanismul

Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost și Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

Thomas Morus

Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra - d. 6 iulie 1535, Londra) a fost un avocat, scriitor și om de stat englez. Pe durata vieții sale și-a câștigat reputația de important erudit umanist, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529 până în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „loc fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaște pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe terminarea carierei sale politice, închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă trădare.

În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, prin papa Pius al XI-lea, și a fost apoi declarat protectorul politicienilor și oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea. Ziua în care este serbat în calendarul catolic, 22 iunie, este aceeași cu ziua sfântului John Fisher, singurul episcop din perioada Reformării Engleze care și-a păstrat fidelitatea față de papă. John Fisher și Thomas Morus au fost închiși, în aprilie 1535, în Turnul Londrei, în același timp și din aceleași motive. Fisher a fost executat înaintea lui Thomas Morus, pe 22 iunie 1535. Morus a fost canonizat și de Biserica Anglicană în 1980.

Cariera politică timpurie

Din 1510 până în 1518, Morus a fost unul din cei doi subșerifi ai orașului Cardiff, o poziție ce presupunea multă responsabilitate, și în care și-a câștigat reputația de funcționar public onest și eficient. În 1517 Morus a intrat în serviciul regelui ca și consilier și „ajutor personal”. În urma unei misiuni diplomatice la Împăratul Roman Carol Quintul, Morus a fost numit cavaler și a primit postul de subtrezorier în 1521. Ca secretar și consilier personal al regelui Henric al VIII-lea, Morus a dobândit din ce în ce mai multă influență în guvern, întâmpinând diplomați, redactând documente oficiale, și servind drept legătură între rege și Lordul Cancelar, cardinalul Thomas Wolsey, arhiepiscop de York.

În 1523 Morus a devenit orator al Camerei Comunelor. A fost apoi numit înalt protector al universităților Oxford și Cambridge. În 1525 a devenit cancelar al Ducatului Lancaster, o funcție care îi conferea control judiciar și administrativ asupra unei mari părți a Angliei de nord.

Căsătorii și familie

În 1505, la vârsta de douăzeci și șapte de ani, Morus s-a căsătorit pentru prima dată, cu Jane Colt, mai mică decât el cu zece ani. Conform ginerelui și primului său biograf, William Roper, Morus ar fi vrut să se însoare cu a doua fiică a lui John Colt, dar a crezut că Jane s-ar fi simțit umilită dacă una dintre surorile sale mai mici s-ar fi căsătorit înaintea ei. Mariajul a fost unul fericit, și au avut patru copii; trei fiice - Margaret (copilul preferat al lui Morus), Elizabeth, Cicely - și un fiu, John. Pe lângă asta, Morus a adoptat o fetiță orfană, Margaret Giggs. A fost un tată foarte devotat, spunându-le copiilor să îi scrie când era plecat, chiar dacă nu aveau nimic deosebit de spus, și i-a lovit doar cu o pană de păun. Lucru neobișnuit în epocă, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale, precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca și bărbații.

Jane a murit în 1511, și Morus s-a recăsătorit în scurt timp, pentru a nu îi lipsi pe copii de o mamă. A doua lui soție, Alice Middleton, era o văduvă, cu șapte ani mai mare decât el. Cei doi nu au avut copii, deși Morus a adoptat-o pe fiica ei, pe nume tot Alice. A spus despre soția lui că nu era nec bella nec puella - literalmente, „nici o perlă, nici o fată”, vrând să spună că nu era nici tânără, nici frumoasă. Erasmus i-a descris cu cruzime nasul ca fiind „ciocul în formă de cârlig al harpiei”. Deși aveau caractere diferite, se pare că Thomas Morus și soția sa s-au apropiat foarte mult unul de celălalt, chiar dacă nu a putut s-o educe precum o educase pe Jane. În epitaful său, scris de el însuși, Morus a elogiat-o pe Jane pentru cei patru copii, și pe Alice pentru că a fost o mamă vitregă iubitoare. A declarat că nu își poate da seama pe cine iubește mai mult, și și-a exprimat dorința ca toți să fie reuniți după moarte.

Opere literare și de cercetare

Thomas Morus a combinat viața activă a unui politician cu munca susținută pe planul literaturii și cunoașterii. Talentul și erudiția sa i-au adus reputația de umanist creștin în Europa continentală, și prietenul lui Erasmus din Rotterdam i-a dedicat capodopera sa, „Elogiul nebuniei” (titlul este parțial un joc de cuvinte, deoarece moria înseamnă „nebunie” în greacă). Erasmus l-a descris pe Thomas Morus ca un om de litere model, în scrisorile sale către alți umaniști europeni, și o descriere făcută de Erasmus, omnium horarum homo, a fost

inspirația pentru titlul unei piese de teatru din anii '1950 privind viața lui Morus, „A Man for All Seasons” („Un om pentru toate anotimpurile”). Proiectul umanistic adoptat de Erasmus și Morus a avut drept scop reexaminarea și revitalizarea teologiei creștine, prin studierea Bibliei și a scrierilor Părinților Bisericii în lumina literaturii și filozofiei din Grecia antică. Cei doi au colaborat la o traducere în latină a operelor lui Lucianus, care a fost publicată în 1506.

History of King Richard III

Între 1513 și 1518, Morus a lucrat la History of King Richard III („Istoria regelui Richard al III-lea”), o lucrare neterminată de istoriografie, bazată pe cartea „Declinul tragic al lui Richard al III-lea, Suveran al Britaniei” (1485) de Sir Robert Honorr. Acea lucrare a influențat profund opera lui Shakespeare, „Richard al III-lea”. Atât opera lui Shakespeare, cât și cea a lui Morus, sunt controversate în rândul istoricilor moderni, deoarece îl prezintă pe regele Richard într-o lumină foarte nefavorabilă, poate și datorită alianței autorilor cu dinastia Tudor, care prin Henric al VII-lea ocupase tronul englez în urma victoriilor de la sfârșitul Războiului celor Două Roze. În opera lui Morus, însă, regele Henric al VII-lea de-abia este menționat, poate și pentru că Morus îl învinovățea pe Henric pentru persecuția tatălui său, Sir John More. Unii comentatori au văzut în opera lui Morus un atac la adresa tiraniei regale, mai degrabă decât la adresa lui Henric însuși sau la adresa Casei de York.

„Istoria” este o operă de istoriografie renascentistă bine redactată, remarcabilă mai degrabă pentru stilul ei literar și respectarea preceptelor clasice, decât pentru acuratețea istorică. Opera lui Morus, alături de cea a istoricului contemporan cu el Polydore Vergil, reflectă o distanțare de cronicile medievale, mundane prin comparație, și o apropiere de un stil dinamic de scriere. Figura întunecată a regelui Richard, de exemplu, se aseamănă arhetipului de tiran din paginile lui Sallustius, și ar trebui interpretată ca o meditație asupra corupției și puterii, la fel de mult ca o povestire a domniei lui Richard al III-lea.

Istoria a fost inițial scrisă și a circulat în forma unor manuscrise în latină și engleză, compuse separat, și cu unele informații scoase de autor din textul în latină, pentru a facilita lectura cititorilor europeni.

Utopia

În 1515 Morus a scris cea mai faimoasă și controversată operă a sa, „Utopia”, un roman în care un călător imaginar, Raphael Hythloday (al cărui prenume este o aluzie la Arhanghelul Rafael, purtătorul adevărului, și al cărui nume înseamnă „cel care vorbește fără sens” în greacă), descrie organizarea politică a unei națiuni insulare imaginare, Utopia (joc de cuvinte între grecul ou-topos, „niciun loc”, și eu-topos, „loc bun”) sieși și lui Peter Giles. În această carte, orașul Amaurote este prezentat, printre altele, ca fiind „Cel mai valoros și mai demn”.

În opera sa, Morus contrastează viața socială contențioasă a statelor europene, cu aranjamentele sociale ordonate și rezonabile ale Utopiei și ale ținuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia, și Aircastle). În Utopia, proprietatea privată nu există, și se practică o toleranță religioasă aproape absolută. Mesajul principal al operei este necesitatea în primul rând de ordine și disciplină, mai degrabă decât libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară, și foarte diferită de ceea ce înțelegem astăzi prin libertate. Este o lume în care încercările de discutare a politicilor publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea.

Există o asemănare cu statul comunist imaginat de Karl Marx mai târziu, în ceea ce privește lipsa proprietății private, dar în Utopia nu există ateismul considerat de Marx necesar. Mai mult, în Utopia există toleranță pentru diferite practici religioase, dar nu pentru ateism. Asta deoarece Morus considera că dacă un om nu credea în Dumnezeu sau într-un tip de viață după moarte, nu i se putea acorda încredere că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principii care să nu derive din propria persoană.

Este posibil că Morus a ales calea literaturii pentru a descrie o națiune imaginară, pentru a putea discuta liber probleme politice controversate. Propria lui atitudine privind organizarea descrisă în carte a fost o temă îndelung dezbătută. Deși pare greu de crezut că Morus, un credincios catolic, ar fi considerat Utopia un model concret de reformare politică, unii critici au speculat că Morus și-a bazat cartea pe comunalismul monahal bazat pe comunalismul biblic descris în Faptele Apostolilor. Datorită însăși naturii scrierilor lui Morus, este dificil uneori de făcut diferența între pasajele în care autorul este satiric față de societate, de cele în care chiar descrie soluții care corespund viziunii sale.

„Utopia” este considerată premergătoarea speciei utopiei literare, în care diferite „societăți ideale” sau orașe perfecte sunt descrise mai mult sau mai puțin amănunțit de autor. Deși a fost o mișcare tipică Renașterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon și Aristotel, și combinată cu finețea retorică a oratoriei epidictice a lui Cicero sau Quintilian, utopianismul a continuat și după intrarea în Epoca Luminilor.

Ediția originală includea detalii ale unui alfabet simetric inventat de Morus, numit desigur „alfabetul utopic”. Acel alfabet a fost omis în edițiile posterioare, deși rămâne o încercare timpurie de criptografiere, și este posibil să fi influențat dezvoltarea stenografiei.

Polemici religioase

Utopia dovedește că pentru Morus obținerea armoniei și o ordine strict ierarhizată erau foarte importante. Toate provocările la adresa uniformizării și ierarhizării erau considerate periculoase; în termeni practici cel mai mare pericol, din punctul lui de vedere, era cel pe care îl presupuneau ereticii pentru credința stabilită. Pentru Morus cel mai important lucru era menținerea unității creștinătății. Reforma luterană, care presupunea pericolul fragmentării și discordiei, a fost pentru Morus ceva de temut.

Contraatacul său personal a fost declanșat într-o manieră tipică pentru un scriitor. L-a asistat pe regele Henric al VIII-lea la scrierea „Apărării celor Șapte Taine”, un răspuns polemic la scrierea lui Luther „Despre captivitatea babiloniană a Bisericii”. Când Luther a replicat cu Contra Henricum Regem Anglie, Morus a primit responsabilitatea de a formula o contra-replică, ceea ce a și făcut în Responsio ad Lutherum. Aceste schimburi de replici mai degrabă violente l-au determinat pe Morus să se apropie de formele de ordine și disciplină descrise în Utopia.

William Shakespeare

Surse textuale

În 1623, John Heminges și Henry Condell, doi dintre prietenii lui Shakespeare, de la King's Men, au publicat First Folio, o ediție colectata cu piesele lui Shakespeare. Acesta conținea 36 texte, inclusiv 18 tipărite pentru prima dată. Multe dintre piese au apărut deja în cărți subțiri realizate din foi de hârtie împăturite de două ori pentru a face patru foi. Nici o evidență sugerează că Shakespeare a aprobat aceste ediții. Alfred Pollard a numit unele dintre ele "versiuni rele", din cauza textelor lor adaptate, parafrazate sau deformate, care prin unele locuri au fost reconstruite din memorie.Unde diferite versiuni ale unei piese supraviețuesc, fiecare este diferită fața de cealaltă. Diferențele pot rezulta din erori de copiere sau de imprimare, din note de la actori sau membri ai publicului, sau din documentele proprii ale lui Shakespeare. În unele cazuri, de exemplu, Hamlet, Troilus și Cresida și Othello, Shakespeare ar fi putut revizui textele dintre edițiile folio. În cazul Regelui Lear, cu toate acestea, în timp ce cele mai multe completări moderne le imbina, versiunea folio din 1623 este atât de diferită de cea din 1608, incat Shakespeare Oxford le imprimă pe amandoua, argumentând că acestea nu pot fi imbinate fără confuzie

Poezii

În 1593 și 1594, când teatrele au fost închise din cauza ciumei, Shakespeare a publicat două poeme narative pe teme erotice, Venus și Adonis și Violul Lucretiei. Le-a dedicat lui Henry Wriothesley. În Venus și Adonis, un nevinovat Adonis respinge avansurile sexuale ale lui Venus, în timp ce în Violul Lucretiei, soția Lucreția este violată de către desfrânatul Tarquin. Influențat de Metamorfozele lui Ovid, poemele arată vinovăție și confuzie morală care rezultă din pofta necontrolată. Ambele s-au dovedit populare și au fost de multe ori retiparite în timpul vieții lui Shakespeare. Al treilea poem narativ , Plângerile unui îndrăgostit, în care o femeie tânără se plânge de seducția ei de către un pretendent convingător, a fost tipărită în prima ediție a sonetelor în 1609.Mai mulți sanvanti au acceptat acum că Shakespeare a scirs Plângerile unui îndrăgostit. Criticii consideră că calitățile sale fine sunt umbrite de efecte de plumb. Phoenixul și țestoasa, tipărită în Loveas Martyr� � a lui Robert Chester în 1601, jelește moartea legendarului Phoenix și a credincioasei țestoasă. În 1599, două dintre proiectele timpurii ale sonetelor 138 și 144 au apărut în The Passionate Pilgrim, publicată sub numele lui Shakespeare, dar fără permisiunea lui.

Sonete

Publicate în 1609, sonetele au fost ultimele lucrări non-dramatice a lui Shakespeare imprimate. Oamenii de știință nu sunt siguri când fiecare dintre cele 154 de sonete au fost compuse, dar dovezile sugerează că Shakespeare a scris sonetele de-a lungul carierei sale pentru un public privat. Puțini analiști cred că colecția publicată urmează secvențe destinate lui Shakespeare. El pare să fi planificat două serii contrastante: unul despre pofta necontrolată pentru o femeie căsătorită cu un aspect întunecat și una despre dragoste și conflict pentru un tânăr echitabil. Rămâne neclar dacă acestea reprezintă persoane reale. Ediția din 1609 a fost dedicată domnului W.H. Nu se știe dacă acest lucru a fost scris de Shakespeare însuși sau de către editorul Thomas Thorpe, ale cărui inițiale apar în josul paginii. Criticii susțin că sonetele sunt ca o meditație profundă cu privire la natura iubirii,pasiune sexuală, procreare, moarte, și timp.

Erasmus din Rotterdam

Erasmus (Desiderius) din Rotterdam (n. 28 octombrie 1466, 1467 sau 1469, Rotterdam/Olanda, d. 12 iulie 1536, Basel/Elveția)[1] a fost un teolog și erudit olandez, unul din cei mai însemnați umaniști din perioada Renașterii și Reformei din secolele al XV-lea și al XVI-lea, "primul european conștient" (Stefan Zweig). Pentru faptul că a criticat stările de fapt neconforme din Biserica Catolicã a timpului său, a fost considerat precursor al reformei religioase, deși el însuși nu a aderat la protestantism, preconizând în mod consecvent spiritul de toleranțã religioasă.

Biografia Lui Erasmus din Rotterdam

Fiu nelegitim al preotului Roger Gerard, Erasmus frecventează școlile severe ale ordinelor monahale din Deventer și s'Hertogenbosch iar, după moartea tatălui său, intră în mănăstirea ordinului augustinian din Steyn, în apropierea orașului Gouda. După ce a devenit preot în anul 1492, lucrează ca secretar al episcopului din Cambrai, care îl trimite la Paris, unde începe studiul teologiei și filozofiei scolastice. În acest timp, dezvoltă tot mai mult o atitudine critică față de rigiditatea dogmelor religioase și obține dispensa de viață în mănăstire, consacrându-se studiului limbii și filozofiei grecești clasice. Începând din anul 1499, întreprinde numeroase călătorii în Franța, Anglia, Italia și Elveția unde intră în contact cu cele mai importante centre și personalități culturale ale timpului, ține lecții și conferințe, are posibilitatea să studieze vechi manuscrise. În Anglia cunoaște pe Thomas Morus și predă la Universitatea din Cambridge, în Italia devine prieten cu tipograful și editorul venețian Aldo Manuzio iar Universitatea din Torino îi decernează titlul de Doctor în Teologie. În anii 1514-1521 trăiește în Basel (Elveția), părăsește însă orașul în timpul reformei lui Ulrich Zwingli, revine mai târziu la Basel, unde își sfârșește zilele la 12 iulie 1536.

Opera

Erasmus a dedicat cea mai mare parte a operelor sale problemelor religioase. Devine cunoscut, în 1500, cu "Collectanea adagiorum", o colecție de proverbe și zicale latine și din Biblie, "Enchiridion militis christiani" ("Manualul combatantului creștin", 1503). Opera cea mai importantă este "Encomium moriae" sau "Laus Stultitiae" ("Elogiul nebuniei", 1509), dedicată lui Thomas Morus, o satiră la adresa teologiei scolastice, imoralității clerului și a curiei catolice, în același timp apologie a pasiunii exaltate ("nebuniei") a adevăratului creștin care-și dedică viața credinței. Erasmus înțelege credința creștină ca o acceptare nedemonstrabilă - împotriva și mai presus de necesitatea oricărei rațiuni - a lui Dumnezeu devenit om, care moare pentru mântuirea oamenilor și învie din morți prin el însuși. Pentru aceasta trebuie schimbată formația clasică a teologilor și literaților, lipsiți de sensibilitatea cerută de scriptura evanghelică. Aceste lucrări, în care Erasmus trimite la studiul izvoarelor originare ale creștinismului, au făcut să fie considerat deschizător de drum al reformei protestante, deși el a rămas tot timpul un catolic consecvent, cu toată apropierea de pozițiile teoretice reformiste. Atacurile sale împotriva erorilor autorităților ecleziastice și superstițiilor i-au adus învinuirea de protestantism din partea Vaticanului, Erasmus își ilustrează însă clar poziția ideologică în opera "De Libero Arbitrio" (1524), care conține o critică severă a concepțiilor lui Martin Luther asupra lipsei de libertate a deciziilor omului, admițând însă necesitatea unei înnoiri a moravurilor bisericești.

În anii 1517-1524 traduce în limba latinã ("Novum instrumentum omne") versiunea greacă a Noului Testament, traducere însoțită de comentarii critice, superioară ca stil și fidelitate în comparație cu Vulgata (Versiunea latină oficială a Bibliei) aflată în circulație. Această traducere i-a servit și lui Luther ca bază pentru transcrierea în limba germanã a Bibliei.

Lupta lui Erasmus împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare tradiționale a fost caracterizată prin convingerile sale umaniste, în special prin credința în necesitatea libertății spirituale. Cu toate că după moartea sa, în perioada Contrareformei, operele sale au fost înscrise pe Indexul cărților interzise prin hotărârile Conciliului de la Trent (1545-1563), Erasmus a exercitat - ca figură centrală a umanismului - o mare influență asupra istoriei culturii europene.

Alte lucrări

"De Ratione Studii", ("Despre rațiunea învățării", 1511) "Institutio principis christiani", ("Educația principilor creștini", 1517) "Querela pacis", ("Plângerea păcii", 1517) "Colloquia familiaria", ("Convorbiri familiare", 1518) "Dialogus Ciceronianus", ("Dialogul Ciceronian", 1528) "De Pueris Satim ac Liberaliter Instituendis", ("Despre educația suficientă și liberă a

copiilor", 1529) "De puritate ecclesiae christianae", ("Despre puritatea Bisericii creștine", 1536)

Citate

"Dulce bellum inexpertis" (Războiul pare frumos numai celor neștiutori, Erasmus)

"Maxime peccantes, quia nihil peccare conatur" (Cine nu îndrăznește să păcătuiască, comite cel mai mare păcat, Erasmus)