tudor petcu: metafora dialogului cu dumnezeu - revistă te-mă în palma ta / cu degete mă...

Tudor Petcu: Metafora dialogului cu Dumnezeu - Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală

Written by Ştefan Doru DăncuşTuesday, 15 August 2017 11:16

Creaţia poetică a reprezentat întotdeauna acea treaptă către Absolutul dialogului cuUniversul Demiurgic ce îşi găseşte ecou în fiecare conştiinţă îndrăgostită şi pătrunsă de ispitelemetaforice. Adesea, o poezie devine sau ar trebui să devină o conştiinţă a sensibilităţiicreatoare personale, a unui fel de dialog interior care nu obligă, ci provoacă.

Adesea, eu însumi, care, cel puţin pentru moment, am optat pentru alte genuri şi gusturiliterare, am păşit sfios pe strada inimii datorită suavităţii glasului poetic autentic, cel fără de carenu aş fi putut înţelege frumuseţea ascunsă a rigidităţii filosofice sau misterele tainice alereacţiilor teologale. Poezia este probabil singurul act literar şi auctorial care deschide caleainfinită a Cuvântului, neînchizându-l într-un sistem, aşa cum uneori, chiar anumite tipuri deromane educaţionale o fac. A nu se uita, de exemplu, cazul scriitorului francez RaymondAbellio, care, o dată cu romanul La structure absolue, încerca să arate că nici literatura nu maieste capabilă să câştige pariul infinitului, întrucât ideile sunt menite să devină prizoniere într-otemniţă a sistemului.

Însă poezia, sau cel puţin dulceaţa poetică din care au gustat atâtea minţi obosite aflateîn nevoia de a găsi o mângâiere, nu se rezumă la un sistem, nu se rezumă la o idee, ci arăterenul fertil al Nevăzutului şi Neprezentabilului pentru a-l pune pe cititor în relaţie cu sinele săuuitat sau abandonat.

Istoria literară şi, în general, cea a culturii universale, a recurs în nenumărate rânduri ladiferite artificii tehnice, la un melanj stilistic veşnic supus transformării ce a contribuit fără doar şipoate la arhitectonica sau geniul spiritului occidental. Altfel, noi ca cititori sau literaţi ai secoluluiXXI nu am mai fi beneficiat de simbolism, dadaism, realism sau romatism care, într-un felreprezintă inclusiv moştenirea noilor tendinţe literare, oricare ar fi ele. Dar cert este că acelecurente menţionate mai sus au convins cu adevărat în momentul în care au îmbrăcat hainapoetică, renunţând la ochelarii conceptuali. Cu alte cuvinte, în paradigma poetică acele curenteliterare au dobândit intuiţia, care nu-şi poate atinge desăvârşirea în alte genuri sau demersuriintelectuale. Într-un cuvânt, poezia înseamnă intuiţie, nu întâmplător Goethe considera că omulnu îl vede pe Dumnezeu, ci îl intuieşte

1 / 7



. Sau la fel de frumos se pronunţa şi un alt poet german al secolului XIX, Hölderlin, pentru care poezia este cel mai dulce medicament de care poate avea parte un suflet bolnav sau rătăcit.

Înainte de a intra în adevăratul miez al problemei de faţă, cel care contează cu adevărat,aş mai adăuga faptul că poezia, indiferent de curentul în care este încadrată din punctul devedere al unor critici, nu este asemenea unui produs ce poartă o etichetă, ci acel paratrăznetpersonal, cel mai personal cu putinţă, care îl apără pe poet de el însuşi. Poezia, o datăpercepută şi asumată astfel, devină hrană veşnică pentru toate sufletele ce se vor succeda peacest Pământ, măcinat dar motivat de persistenţa întrebărilor.

Calităţile în funţie de care eu personal aş defini poezia şi la care nu am ezitat să facreferire, le-am regăsit dintotdeauna în orizontul lăuntric dezvăluit cu măiestrie de creaţia poeticăa Lilianei Petcu, ce ne oferă acum un nou volum, intitulat Fluturi de cristal. O poetă care nuascunde o lume interioară pe care, ulterior o dezvăluie, ci o cetate interioară al cărei sens, noicititorii, suntem invitaţi să-l descoperim: Virgula e pusă între Univers şi...noi/Ne aşteaptă desfătări, chirciri, stagnare.../Cresc adesea ierburi strecurate-n ploi/Şi uscate-n vânt cu urme de urcare (Virgulă şi Punct).

Liliana Petcu, asemenea unui ecou uitat în depărtare, dezrobită de patima trufieiideatice, se evidenţiază ca un spirit capabil să strige cu glasul interior, al inimii împotrivaseparării de Arhitectul Universului, dându-ne de înţeles că acasă cu adevărat putem fi doar laumbra Arborelui din al cărui Fruct se desfată cele văzute şi nevăzute în Univers: Fă-mi adăpost la umbra Ta/Fă-mi adăpost în tine/Când mă trezesc să-mi fii umbrar/Şi înveliş în mine/Fă-mi adăpost în trupul Tău/Fă-mi adăpost de noapte

2 / 7



/Să pot dormi pe urma ta/Cu visul peste pleope/Primeşte-Mă în palma Ta/Cu degete mă strânge/Să nu mă tem de vremea rea/Când tunetul mă frânge/Primeşte-mă la sânul Tău/M-acoperă cu straiul/Ce-mi va fi haină în cuvânt/Şi-mi va îndulci graiul/Fă-mi adăpost la umbra Ta/Fă-mi adăpost în mine/Când voi dormi să-mi fii mormânt/Şi învelit cu Tine(Cu Tine).

Observăm, aşadar, că în poezia Lilianei Petcu, divinitatea joacă un rol esenţial,demonstrându-ne că Dumnezeu reprezintă Alteritatea noastră principală. De fapt, aş spune, căîn cazul acestei poete, capabilă să îşi trăiască Devenirea în propria-i intimitate a gândurilorduhovniceşti, este vorba despre un pariu al metaforei dialogului cu Dumnezeu pe care îl câştigădoar cel ce îşi asumă curajul smereniei.

Liliana Petcu dă dovadă şi de o adevărată putere a deducţiei logice şi filosofice învolumul Fluturi de cristal, în sensul în care trimiterile sale directe către Dumnezeu scot înevidenţă şi valoarea supremă a Timpului, care în fond, reprezintă funcţia divină a Universului: Clipirea lui e-a timpului zvâcnire/Cărări pierdute în ascunsul fără trup

3 / 7



/Poveşti ştiute doar de-a mea trăire/Ziditte-n geana timpului ce a trecut (Geana timpului).

Volumul de faţă este constituit, alcătuit de către autoare asemenea unui buchet dereflecţii metafizice şi duhovniceşti, de exerciţii isihiaste, având la un moment dat de a face cu unmanual de isihasm poetic. Spun acest lucru, gândindu-mă la faptul că în spatele fiecărui vers alLilianei Petcu, se poate intui şi simţi un ocean de întrebări şi căutări, o răbdare aurită în urmacăreia se produce mierea binefăcătoare şi tămăduitoare a gândului lucrător, neobosit de careanatomia sufletească şi intelectuală are atâta nevoie.

Liliana Petcu, poet cu chip de filosof şi filosof cu chip de poet, se caracterizează şi prinsingularitatea de a îndrăzni să locuiască în ea însăşi, de a se desăvârşi în propria sa naturaleţeinterioară, aşa cum ne arată următoarele versuri: Mă prind de cuiul Sfintei Cruci/Iar degetele-micrapă /Mi seprelinge prin rărunchi/Tot ce-a pătat odată (Mă ştii).

Având de a face cu acest specatcol impresionant de mărturii despre sine pe care LilianaPetcu ni-l oferă, aş fi tentat să mă raportez la volumul Fluturi de cristal ca la un izvor nesecat deînţelepciune, ca la o colecţie de diamante sapienţiale ce sunt lăsate fiecăruia dintre noi caredoreşte să iasă de sub dictatura prosperităţii cotidiene pentru a simţi fiorul şi binecuvântareapenitenţei sufleteşti ca trambulină înspre Bine, Adevăr şi armonie universală.

În general, poezia Lilianei Petcu, neluând în considerare doar volumul Fluturi de cristal,se doreşte a fi un îndrumar al curajului de gândi pe cont propriu, aşa cum îşi dorea şi MartinHeidegger în prima jumătate a secolului XX, atunci când omul încă nu ajunsese să gândească.De asemenea, poeta ne propune în permanenţă să ne dezbrăcăm sufletul de haina cea vecheşi să îl îmbrăcăm în haina cea nouă în vederea ieşirii noastre din Întuneric. Versurile LilianeiPetcu ne dau ocazia de a descoperi un spirit ce a învăţat lecţia independenţei faţă de

4 / 7



prejudecăţi dar şi o apologie a celor mai alese virtuţi pe care nu le transformă în manifeste, ci întrăiri pe care le dă în vileag, după cum Socrate îi sugerează lui Parmenides în dialogul Gorgiasal lui Platon.

Întorcându-ne însă la volumul Fluturi de cristal, despre care scriu cu mare emoţie şibucurie, ar trebui să luăm în considerare şi voinţa poetei de a diversifica propriul său buchetprin capacitatea de a alătura versurilor poetice o serie de psalmi cu efecte revelatorii careconving de fapt că omului chiar îi este dat să trăiască în orizontul întru concret şi pentru revelare: Copilul de ieri, a învăţat să Te caute în buzunarul de la pieptul lui; Unii mi-au spus că Te găsesc în stele, alţii au crezut că te pot găsi în cărţi, dar eu, Te-amrespirat în suflarea mea; Mulţi m-au lăsat, dar singurul care rămâne cu mine vreau să fii TU!(Psalmi). De asemenea, cititorul poate întâlni în volum suave poeme dedicate naturii, florilor, iubirii: Îţi întorci trupul blând după soare/Fremătândă-ţi trăieşti al tău rost/Iar abstrusul din tine mă doare/Enigmatică Floare de Colţ(Floare de Colţ) sau Surâs albastru, călător/Înfăşurat în frunze/Mi-ai picurat arsură-n dor/Şi-o lacrimă pe buze,/Pe fruntea cerului ai pus/Un rid de-nţelepciune/Pe gura mea un cald sărut/

5 / 7



Cu-n gest de plecăciune(Surâs călător).

Aşa cum spuneam, şi nu ezit să afirm încă o dată, Liliana Petcu este asemenea aceluiecou uitat pe care, o dată ce îl auzim, suntem întâmpinaţi de zâmbetul pătrunzător al smerenieişi blândeţii reflexive, de un chip nealterat de răstignirea la care este supusă privireacontemporană, de un cavaler al tăcerii care ştie să se exprime în lumina decalogului dialoguluiinterior care devine metaforă a dialogului cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, îndrăznesc să recomand volumul Fluturi de cristal şi ca urmare afaptului că acesta din urmă este asemenea unei epifanii în alb care ne obligă simţurile şi săregândim gândirea, să redobândim talentul de întreba şi răbdarea de a găsi răspunsul.Răsfoind paginile volumului pe marginea căruia vorbesc vom fi precum Pelerinul Rus, îndrumatîn cele din urmă de Avva Serafim pentru a dobândi conştiinţa Adevărului. Închei acestemodeste rânduri şi gânduri, exprimându-mi bucuria nemărginită de a fi contemporan cu un spiritpoetic atât de cuprinzător cum este Liliana Petcu, al cărei mesaj se va reflecta şi mai departe, înmulte alte creaţii, din care noi, am putea să ne inspirăm ca să ajungem la Izvor. O dovadă vie înacest sens este următoarea poezie: Am învăţat trecând mereu prin anotimpuri/Că fiecare-şi cântă nota sa/Din partitura anilor trecuţi în vânturi/Sub degete ce-apasă clipa grea/Pe un pian suav cu clape bicolore/În care albul se-mpleteşte în surâs/Cu negrul trist al vremurilor rele/Când melodia se-ntrupează stinsă-n plâns/Am învăţat şi că în zâmbete se-ntoarce/De fiecare dată când târziu sfârşim/Un drum închis c-o poartă ferecată/La care nu mai vrem zadarnic să lovim/Şi-am înţeles că zâmbetul naşte culoare/

6 / 7



Care îşi schimbă tonul sigur zi de zi/Iar partitura anilor plecaţi aiurea/Şi-aşteaptă degetele calde care-o vor struni (Am învăţat).

7 / 7

tudor petcu: metafora dialogului cu dumnezeu - revistă te-mă în palma ta / cu degete mă...

Documents