Tudor Arghezi – viaţa şi activitatea literară

T. Arghezi s-a născut la Bucureşti, la 23 mai 1880, ca fiu al lui Nicolae Theodorescu şi al Mariei (numele său adevărat este Ion Theodorescu).

Debutul literar se produce în 1896, cu poezia Tatălui meu, poezie publicată în ziarul Liga ortodoxă a lui Macedonski.

Începând din 1897 începe să publice poezii în diferite reviste şi ziare , sub pseudonimul Arghezi. Colaborează cu revistele Viaţa nouă, Facla, Rampa. În 1915 devine directorul revistei Cronica.

Rămas în Bucureşt în timpul ocupaţiei germane din perioada primului război mondial, Arghezi devine redactorul unei gazete oficiale, ceea ce îi atrage condamnarea la închisoare, în 1918 (va fi graţiat în 1919, prin internvenţia lui Nicolae Iorga).

Începând din 1910 Arghezi are o activitate forate susţinută, în cadrul căreia conduce reviste şi ziare cum sunt Cronica, Cuget românesc, Naţiunea, Bilete de papagal.

Primul volum de versuri (Cuvinte potrivite) îi va fi publicat în 1927. În 1947 primeşte premiul naţional de poezie. Este autor al unei piese de teatru: Seringa. În 1955 devine membru al Academiei Române. Publică în continuare o serie de tablete literare printre care în 1929 Icoane de lemn, în 1936 Poarta neagră, în 1946 Bilete de papagal şi în 1960 Tablete de cronicari. A scris romane ca Ochii maicii domnului (1934), Cimitirul buna vestire (1936) şi Lina (1942).

Se stinge din viaţă în 1967, la Bucureşti.Nici un alt poet nu a egalat în masivitate şi complexitate opera lui Tudor Arghezi. Volumele

sale, cuprinzând o diversitate de teme, arată preocupările uneori contrastante ale autorului. Lirica sa poate fi împărţită în patru mari categorii, referitoare la: poezia filosofică (Psalmi), concepţia artistică (Testament, Flori de mucigai), poezia erotică (De-abia plecaşi) şi universul miniatural (Cărticică de seară, Ce-ai cu mine, vântule).

Psalm (Tare sunt singur, Doamne...)

1. ApariţiePoezia face parte din ciclul Psalmilor, din volumul Cuvinte potrivite (1927), ciclu reprezentativ

pentru poezia filosofică a lui Arghezi.

2.Încadrare în specieLa origine, termenul „psalm” desemna un imn-rugăciune aparţinând Vechului Testament şi

atribuit, prin tradiţie culturală, regelui David. Temele celor 150 de psalmi incluşi în Vechul Testament variau de la slava şi veneraţia divinităţii, la implorare, umilinţă şi regret. În poezia cultă, „psalmul” denumeşte o specie a genului liric de factură filosofică, ce abordează teme şi motive existenţiale, evocând astfel psalmii biblici. Totodată, „psalmul” denumeşte şi o specie a liricii religioase, exprimând atitudinea eului liric faţă de forţa supremă. Psalmii lui Arghezi nu sunt însă poeme exclusiv religioase, ci mai degrabă poeme filosofice care investighează rostul şi condiţia omului în univers. Realizarea Psalmilor unifică experienţa mmonahală a lui Arghezi ( a fost cinci ani călugăr la Cernica) şi talentul literar.

3.Structură compoziţională şi semnificaţiiAlcătuită din şapte catrene şi un distih, poezia poate fi interpretată ca o stare totală de abandon

a omului de către Dumenzeu, dar şi ca o artă poetică.Strofa I (Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! / Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar

şi cu frunziş / Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.) începe printr-o invocaţie către divinitate, invocaţie prin care se fixează identitatea eului liric, delimitându-i principalele caracteristici: singurătatea (Tare sunt singur – superlativ absolut) şi chinul lăuntric (pieziş). Construcţia arhaică pieziş, flosită ca adverb, nu ca adjectiv, exprimă neîncrederea poetului în el însui şi în existenţa din jur. Poetul se imaginează pe

sine sub forma unui copac, înconjurat de o imensă câmpie. Conform Dicţionarului de simboluri copacul este un simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer. El este un „axis mundi” ( axă a lumii) simbolizând ( prin rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer) raporturile ce se stabilesc între cer şi pământ . Pe de altă parte, copacul simbolizează omul care ţintuit pe pămân prin „rădăcini”, invocă cerul spre care înalţă braţele. În Biblie, arborele simbolizează, de asemenea, o persoană, deosebind credincioii de necredincioşi care sunt „pomi tomnatici, fără roade”.

În Psalmul lui Arghezi, poetul metoforizat în copac are fruct amar şi frunziş ţepos. Cele două epitete metaforice amplifică drama poetului însingurat în mijlocul contemporanilor, neînţeles şi blestemat. Aceste epitete caracterizează totodată creaţia poetului, în comparaţie cu spaţiul deschis, liber simbolizat de câmpia care-l înconjoară. Izolarea poetică se îbină cu tristeţea, iar melancolia cu aşteptarea.

În strofa a II-a (Tânjesc ca pasărea ciripitoare / Să se oprească.-n drum, / Să cânte-n mine şi să zboare / Prin umbra mea de fum. ) se remarcă folosirea verbului a tânji la prezent, verb care sugerează dorinţa, dar şi neputinţa eului liric de a-şi depăşi condiţia de poet damnat. Artistul aşteaptă ca pasărea ciripitoare să se oprească şi să cânte şi pe ramurile sale. Aceste păsări cântătoare pot fi simbolul cititorului căruia i se cere să descifreze sensurile ascunse în spatele cuvintelor şi a umbrei sale de fum (existenţa sa biografică). Acestă idee este reluată şi în strofa a III- a ( Aştept crâmăpeie mici de gingăşie, / Cântece mici de vrăbii şi lăstun / Să mi se dea şi mie, / Ca pomilor de rod cu gustul bun.), în care poetul dorete să fie asemenea pomilor de rod cu gustul bun, adică asemenea poeţilor cunoscuţi şi înţeleşi de toţi. Strofa a III-a sugerează de asemenea şi dorinţa psalmistului de a stabili comunicarea nestânjenită cu Divinitatea.

A IV-a strofă (Nu am nectare de roze şi dulceaţă, / Nici chiar aroma primei agurizi / Şi prins adânc între vecii şi gheaţă / Nu-mi stau pe coajă moile omizi.) accentuează sentimentul de anormalitate al poetului, eul liric mărturisind că se află prins între vecii şi gheaţă, adică între două indeterminări, între două eternităţi. Vecia poate reprezenta însă şi creaţia eterană, în vreme ce ceaţa este un simbol al temelor inedite care nu sunt încă descifrate corect de receptor.

Strofa a V-a (Nalt candelabru, strajă la hotare, / Stele vin şi se parind pe rând / În ramurile-ntinse pe altare - / Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?) reia imaginea copacului, comparându-l printr-o hiperbolă, cu un imens candelabru care străjuieşte hotarele infinitului şi pe ale cărui braţe întinse asemenea unor altare, se aşază stelele. Lumina acestui candelabru poate simboliza lumina răspândită de propira creaţie, dar neînţeleasă de cititor. Interogaţia din finalul strofei (Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?) aduce în prim-plan exasperarea îndreptată împotirva Divinităţii. Poetul este un prizonier, condamnat să refacă la modul artistic creaţia divină.

Următoarea storfă (De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte / Şi de-a rodi metale doar, pătruns / De grelele porunci şi-nvăţăminte, / Poate că, Doamne; mi-este de ajuns.) reia ideea conform căreia eul liric s-a săturat să fie un prizonier, un servitor al unei Divinităţi absente.

Abandonarea omului de către Dumnezeu este sugerată şi în strofa a VII-a, în care poetul îşi exprimă durerea provocată de faptul că Divinitatea l-a lăsat uitării (În rostul meu tu m-ai lăsat uitării / Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.)

În finalul poeziei, eul liric imploră prezenţa unui semn ( câte un pui de înger) care să-i aducă iarăşi povaţa bună adică sfatul divin, cu ajutorul căruia îşi poate găsi mai uşor drumul potrivit propriei naturi.

4. Limbaj poetic. Elemente stilistice.Limbajul poetic arghezian se caracterizează printr-o deosebită plasticitate. Autorul însuşi

mărturisea că a intenţionat să împrumute verbelor din poezia sa însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, altele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie palpabile, dure sau musculare.

Dintre figurile de stil utilizate se remarcă eptetele metaforice copac pribeag, fruct amar, frunziş ţepos ş aspru, hiperbola nalt candelabru, strajă la hotatre şi epitetul cromatic să bată alb.

Rima versurilor este încrucişată, ritmul imabic iar ăsura de 9-10 silabe. Muzicaliztatea este dată şi de ritmul interior al versurilor şi de folosirea ingambamentului.

Flori de mucigai, de Tudor Arghezi

1. Apariţie Poezia Flori de mucigai a apărut în volumul cu acelaşi titlu, din 1931. Mai mult chiar, această

poezie a fost găndită şi concepută cu scopul declarat de a prefaţa volumul mai sus amintit, fiind o adevărată artă poetică prin intermediul căreia Argehzi îşi exprimă adeziunea la estetica urâtului. Admirator şi traducător al poetului francez Baudelaire, Arghezi a parafrazat titlul volumului Les fleurs du mal ( Florile răului), obţinând sintagma Flori de mucigai. Ambele construcţii conţin un oximoron în care primul termen este identic - flori – sugerând prospeţimea, varietatea formelor şi culorilor din universul natural. Cel de-al doilea termen e schimbat la Arghezi. Dacă Baudelaire prefera o noţiune abstractă (rău) pentru a sugera că omul este prizonier al unei univers măcinat de forţele răului, Arghezi alege tot un termen din universul vegetal (mucegai) care denumeşte o ciupercă urât mirositoare ce acoperă spaţiile închise şi nearisite. Pentru că autorul evocă experinaţa lui carcerală, mucegaiul devine simbolul captivităţii omului într-un univers detestabil, întunecat şi sumbru în care urâtul evoluează spre coşmarul existenţial.

2. Structură şi semnificaţii Poezia este alcătuită din şase fraze de dimensiuni diferite, grupate în două strofe inegale.Acest text a fost considerat o oglindă întoarsă a ideilor din poezia Testament (vol. Cuvinte

potrivite- 1927) pentru că deşi evocă atmosfera detenţiei şi a suferinţei unane cauzate de o captivitate nedreaptă, poetul se referă tot la truda creaţiei, desfăşurate chiar şi în aceste condiţii vitrege. Aici, în lipsa harului, poetul rămâne cu puterile neajutate. Versurile sunt scrise cu unghia, pe tencuiala peretelui unei firide goale, pe întuneric, în singurătate. Aceste enumeraţii sugerează o ambianţă nefavorabilă actului poetic, dând impresia de captivitate spirituală. Singura lumină în celula întunecată este creaţia poetică. De data aceasta însă, poetul nu aşteaptă nciun ajutor şi nu se mai consideră un evanghelist purtător al mesajului sfânt. Stihurile de acum sunt scrise pe întuneric, în singurătate / Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul lu Luca lui Marcu şi lui Ioan. El recunoaşte astfel că a trăit momente de disperare şi angoasă în care nu s-a simţit ajutat nici de exemplele creştine ale marilor ucenici ai Mântuitorului care au scris ulterior Evangheliile.

Încetând a mai fi însetate de absolut, sau cel puţin dând această impresie, noile versuri vor fi Stihuri fără ani / Stihuri de groapă / De sete de apă / şi de foame de scrum.

Unghia îngerească este o metonimie a harului poetic ( metonimia este figura de stil care înlocuieşte efectul prin cauză, cauza prin efect, conţinutul prin recipientul său, instrumentul prin ceea ce se face cu el, numele locului prin produs, numele unui lucru prin simbolul lui, concretul prin abstract, numele persoanei prin opera creată sau opera prin numele persoanei). Poetul mărturiseşte că atunci când inspiraţi poetică s-a tocit a lăsat-o să crescă, dar aceasta pare să se fi retras din fiinţa lui dain cauza traumei existenţiale provocate de închisoare.

În strofa a II-a întunericul interior şi frigul lăuntric sunt în concordanţă cu ploaia care bătea departe, afară. Din cauza suferinţei unghia îngerească se transformă într-o gheară incapabilă să mai scrie pe tencuiala zidurilor sau în sufletul poetului. Cuvântul gheară sugerează disperarea şi agersivitatea fiinţei condamnate, care încearcă să se agaţe de orice nădejde de libertate şi supravieţuire. Cu toate acestea, poetul are în continuare încredere în propriile forţe, continuând să scrie, în ciuda tuturor ostilităţilor soartei cu unghiile de la mâna stângă. Pentru noile versuri „blestemate” pe care urmează să le scrie, unghiile mâini stângi par să- fie de ajuns. Verbul a sili evocă ideea supunerii la o cerinţă interioară la o poruncă mai puternică decât durerile fizice.

Bibliografie:Bălu Ion, Introducere în universul liric arghezian, Ploieşti 2000.Manolescu Nicolae, Metamorfozee poeziei,Ed. Timpul, Reşiţa 1996;Manolescu Nicolae, Postfaţă la Tudor Arghezi – Poezii, Ed Minerva, Bucureşti 1971;Limba şi literatura română, manual pentru clasa a X-a, Ed. Corint, Bucureşti, 2004.