Tracii au fost un grupuri de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populații s-au răspândit în estul, centrul și sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est.

Tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor, Sarmația, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia și în alte regiuni dinBalcani și din Anatolia. Aceste provincii ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, iar geții se întindeau dincolo de Dunăre ajungând până larâul Bug.[1] Limba și obiceiurile tracice sunt în prezent dispărute. Ramura științei care se ocupă cu studiul Traciei și al tracilor se numeștetracologie.

Separarea tracilor din masa populațiilor indo-europene s-a petrecut în epoca bronzului, în momentul în care s-au

individualizat grecii și ilirii. Cele mai timpurii izvoare ce îi menționează pe traci sunt poemele homerice, Iliada și

Odiseea, scrise în sec. IX i.e.n. de către Homer. Acestea fac referire la războiul troian din 1200 i.en., un conflict dintre

ahei și troieni de la sfârșitul epocii bronzului. În acest război se menționează că au participat câteva populații tracice:

arcași peoni de pe Axios, ciconi , frigieni și misieni ca aliați ai troienilor.

În secolul al XII-lea i.en., izvoarele asiriene menționează o populație nouă așezată în Anatolia, numită "musku", un

neam tracic al frigienilor. Pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației miceniene apare numele de "tre-ke-wi" (numele

vechi al Traciei).

În secolele XIII-XI i.en. se desfășoară "invazia popoarelor mării" pe fondul colapsului civilizatiei miceniene si regatului

hitit din cauza factorilor interni. Siria și Palestina sunt pustiite și începe declinul Noului Regat Egiptean. Printre

populațiile antrenate în migrație erau populații ce proveneau din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, un rol important

avându-l tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Mysii au dat numele unei provincii din

Asia Mică: Mysia.

Informațiile despre traci sunt puține, nefiind destule dovezi arheologice. Informațiile despre traci sunt mai numeroase

după colonizarea greacă din sec. VII-VI i.e.n., fenomen urmat de o mai bună cunoaștere de către greci a neamurilor

"barbare" cu care au venit în contact direct. Hecateu precizează că limita nordică a Traciei era Istrosul. Herodot

consemnează că Scithya începe de la Istru în sus. În secolul V i.en. , Tucidide îi localizează pe traci între Munții

Rodopi și Munții Haemus, iar pe geți dincolo de Haemus, fără a preciza limita nordică. Scylax din Carianda, autor din

secolul IV i.en., localizează Tracia între Strymon și Istru. Susține că geții se învecinează cu sciții, fără a preciza

granița dintre ei, deci este probabil ca geții să se fi extins spre nord, peste Dunăre, căci izvoarele mai târzii (ca

Strabon) susțin că geții au trăit în sec. I i.en.-I e.n. de o parte și de altă a Dunării amestecați cu tiragetii și cu

bastarnii. Strabon menționează că dacii și geții vorbeau aceeași limbă, că dacii populau Danubius, partea superioară

a Dunării, iar geții locuiau pe Istru, pe cursul inferior al Dunării. În secolul I, Plinius cel Bătrân precizează granițele

nordice ale Traciei la Istru, granițele sudice la Marea Egee, granițele estice la Pontul Euxin. Granița vestică nu este

precizată, iar coloniile Histria, Tomis și Callatis sunt considerate parte integrată a Traciei. În concluzie, sursele scrise

plasează populațiile tracice într-o zona care nu depășește spre nord linia Dunării.

Tracii sunt localizați pe teritoriul actual al Bulgariei, nordul Greciei și în Dobrogea, râurile de-a lungul cărora viețuiesc

fiind Strymon, Axios, Oiscos, Hebros, Nestos. Tracia se învecina cu ilirii la vest, cu cimerieni și sciți la nord-est și cu

grecii la sud. [2]

[3] Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea i.Hr. și la începutul secolului al V-

lea i.Hr.) spunea:Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt

roșcați. (fragmentul B16) en  [2] Dacă dăm crezare acestor afirmații, putem bănui că măcar o parte dintre triburile

tracice aveau un ten deschis, ochii albaștri și părul roșcat.

Alții spun că: Numele regiunii provine de la poporul trac, popor de sorginte indo-europeană. Conform cu sursele

antice, tracii care s-au așezat și au trăit în zona munților Haimos și Rhodope erau neamuri primitive, războinice, în

vreme ce tracii ce s-au stabilit de-a lungul coastelor Mării Egee și Mării Marmara erau mult mai civilizați și mai pașnic

Este incontestabil că în Europa secolul I î.Hr, în afara statului roman, celţii şi geto-dacii constituiau cele două popoare importante în spaţiul european, care atinseseră în dezvoltarea lor materială şi social-politică un înalt nivel. Este de aceea firesc ca între cele două culturi să fie influenţări reciproc. De aceea când vorbim despre stadiul culturii geto-dacice, punctele de referire trebuie să le căutăm în cultura celtică. Aportul cercetărilor făcute, mai cu seamă în ultimele 2 decenii, la cunoaşterea culturii geto-dacice, au spulberat impresia împărtăşită de unii cercetători (străini sau români), după care cultura strămoşilor noştri n-ar fi decât o cultură celtică. Rolul pe care l-au jucat influenţele celtice atât la formarea civilizaţiei de tip La tene geto-dacică, cât şi pe vremea lui Burebista, nu poate fi pusă la îndoială, dar aceasta nu înseamnă o celtizare a culturii geto-dacice. Aceasta se dovedeşte a fi o cultură originală care, a preluat, pe lângăinfluenţe celtice şi multe bunuri din civilizaţia grecească, fie direct, fie prin intermediul tracilor meridionali, la care se adaugă cele romane şi celelalte. Cultura tracilor meridionali reprezintă într-o mare măsură o copiere a civilizaţiei greceşti, fără un aport propriu prea substanţial, la care, cu greu se poate sesiza şi contribuţia elementului autohton.

În cazul unor bunuri create sub influenţe greceşti, de multe ori este foarte greu de ştiut cui aparţin, pentru că influenţele elene s-au exercitat deopotrivă şi asupra celţilor cât şi asupra daco-geţilor. Numai în puţine cazuri aceleaşi influenţe elenistice au determinat produse deosebite şi uşor de distins, cum este de exemplu ceramica pictată celtică şi cea daco-getică. Deoarece pentru că o vreme Burebista a depus coloniile greceşti de pe litoralul de vest al Pontului Euxin şi le-a integrat în statul său, a făcut ca influenţele acestora să fie cu mult mai puternice decât în cazul celţilor. Aceste influenţe s-au materializat în produse evident superioare de care cultura celtică nu a beneficiat niciodată înainte de ocupaţia romană. Este vorba de cetăţile cu ziduri de piatră ecarisată ori de arhitectura sacră. Tehnica zidurilor dacice (de factură grecească) era evident superioară modalităţii în care celţii îşi construiau, în aceeaşi vreme, cetăţile. Toate aceste denotă un serios pas înainte, un avans al civilizaţiei daco-getice, favorizat de prezenţa efectivă şi activă a meşterilor greci.