StrungaREVISTĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE PASTORALĂ

Publicaţie trimestrialăVolumul 2 / Nr. 1 - 4

Anul 2013

ZERANA FLORES

2

StrungaREVISTĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE PASTROLĂ

Publicaţie trimestrialăVolumul 2 / Nr. 1 - 4

Anul 2013

ISSN 2286 - 1254 (Print) ISSN-L 2286 - 1254

Comitetul de redacţie al revistei:

NICOLAE VINŢANU - Redactor şefCONSTANTIN DÂRVĂREANU - Redactor şef adjunct

DUMITRU VASILESCU - RedactorAUREL ORDEAN - Corespondent regional

VARTOLOMEI TODECI - Corespondent regionalPAVEL PĂVĂLOIU - Corespondent regional

GHEORGHE VINŢAN - Corespondent regional

PAUL MARCU - Secretar de redacţie

Adresa de corespondenţă:

Editura ZERANA FLORES

str. Ştirbei Vodă nr. 124, bl. 21A, et. 8, ap. 89, sector 1,cod poştal 010121, Bucureşti, România

Tel./Fax.: 021 637 20 85Tel: 0729 202 909E-mail: redactie

www.revistastrunga.ro

Copyright © 2013 ZERANA FLORESRăspunderea pentru conţinutul studiilor şi articolelor publicate aparţine autorilor.

3

SUMAR

5 Vinţanu Nicolae - Haşdeu despre originile cuvintelor cioban, baci şi brânză

7 Guganu Ion - Jertfa Mielului în civilizaţia pastorală

9 Vinţanu Nicolae - Semnificaţii ale „Oamenilor” de piatră din Carpaţi

11 Vinţanu Nicolae - Mioriţa, discurs fundamental despre Om şi Lume (II)

18 Fratoşteanu Vasile - Urcatul oilor la munte

19 Dârvăreanu Constantin - Novaci – Vatră de civilizaţie montană

22 Mohor Ioan - Sate de ciobani ardeleni în Moldova

25 Vinţanu Ionuţ - La Coliba din Vârful Parâng

27 Vasilescu Dumitru - Destinul unui om peste timp

29 Vinţau Ionuţ - Întâlnirea cu ursul

Volumul 2, Numărul 1 - 4

Anul 2013

4

RECOMANDĂRI PENTRU COLABORATORII NOŞTRII

Revista STRUNGA publică studii, articole, reportaje şi însemnări despre cultura şi civilizaţia pastorală. Cei ce doresc să publice în revistanoastră lucrările proprii, sunt rugaţi să ţină seama de câteva cerinţe impu-use de genurile publicistice specializate:

- textele să fie originale, să aibă 5-6 pagini format A4, cu font TNR14, la 1,5 rânduri şi pe cât posibil să fie însoţite de fotografii adecvate temei;- studiile şi articolele ştiinţifice să indice sursele bibliografice de dată recentă, în conformitate cu metodotologia uzuală;- reportajele şi însemnările să aibă un conţinut clar exprimat, antre-nant şi pe înţelesul cititorilor noştri;- toate datele concrete cuprinse în diferitele materiale trimise sprepublicare să fie verificate atent, pentru a nu se crea neînţelegeri sauconfuzii;- fotografiile trimise spre publicare în revistă să aibă precizarea zoneigeografice de provenienţă şi a personajelor care apar în acestea.

Redacţia poate interveni stilistic sau gramatical cu acordul autoru-lui textului respectiv. Pentru orice alte probleme în legătură cu publica-rea diferitelor texte, vă rugăm să contactaţi redacţia.

Menţionăm că întreaga răspundere pentru conţinutul textelor revineautorilor.

5

Nicolae Vinţanu

HAŞDEU DESPRE ORIGINILE CUVINTELORCIOBAN, BACI ŞI BRÂNZĂ

Între gânditorii români care s-au aplecat cudeosebită grijă asupra „arheologiei spiritu-lui” sau paleontologia cuvintelor, B.P.Hașdeu ocupă un loc de frunte. Cunoscător pro-fund al multor limbi vorbite pe parcursul mile-niilor, al istoriei și dezvoltării acestora, Hașdeune-a lăsat studii și cercetări de o valoareinestimabilă pentru înțelegerea culturii șicivilizației românilor, inclusiv a celei pastorale.Așa se face că prestigiosul cercetător almanifestării spiritului românesc s-a ocupat cu oreală pasiune și competență de originea cuvin-telor cioban, baci, stână, urdă, brânză etc., darși de cele ce desemnează doina, codrul, zimbrulsau îmbrăcămintea, armele folosite de strămoșiinoștri etc.

În terminologia pastorală, cuvântulcioban are un loc deosebit. De aici șiatribuirea de multiple origini ale acestuia.B. P. Hașdeu, în baza unei analize com-parate a termenului în mai multe limbivorbite în vechime, argumentează, amzice, originea ca aflându-se la populațiiledin Nordul Iranului, care, sub numele dearieni au ajuns și pe teritoriul Tracieiacum vreo 3500 de ani.

Termenul de „cioban” se întâlnește și la turci,iar unii cred că aceștia l-ar fi introdus în limbaromână. Este cazul istoricului Rosler din seco-lul al XIX-lea, care și-a legat numele de negareacontinuităţii populației autohtone în Dacia dupăRetragerea lui Aurelian în 274 D.H. Haşdeuobservă că în toate dialectele persane se află de-numirea de şuban și ciuban. Persanul şuban îlgăsim atât în dialectele perso-buharic și perso-afganic, dar și în limba armeană, după cum nearată Lexiconul persico-latin din 1864. Marelefilolog mai constată că cioban există numai lamarea gintă a tracilor, de unde se pare că l-auluat și albanezii sub denumirea de tsoban. Larândul lor, slavii cisdanubieni au și ei pe –ciobanin – împrumutat tot de la urmaşii tracilor.

În legătură cu denumirea de – şuban – dinlimba turcă, aceasta derivă, ne va spune Haşdeu,din tsu-van, adică păzitor de vite. Cuvântul banimplicat în su-ban, este prezent însă în limbapersană veche și se află şi în compunerea altordenumiri: baz-ban – preceptor, bag-ban –grădinar, dest-ban – păzitor de câmp, marz-ban– grănicer. Astfel, se poate observa că ban derivădin zendicul – van – care semnifică a purta degrijă – așa cum găsim în dicționarul limbii zenddin 1864. Ca atare, nici vorbă că denumirea decioban am avea-o de la turci, care se apropie de

6

hotarele teritoriilor românești abia după 1400.Mai mult, Hașdeu aduce şi argumentul că în maimulte documente ale țarilor sârbi de pe la 1320-1330 vorbesc despre faptul că românii reprezen-tau de fapt populația care se ocupa cu păstoritul,respectiv ciobănia.

La cele de mai sus, Hașdeu aduce și argumen-tul că Miorița, creaţie culturală fundamentală aculturii pastorale, este despre destinul unuiciobănel, creație mult, mult mai veche decâtvenirea turcilor în Europa. Prin urmare, ciobanprovine din vechea persană, din ariană. Însășitracii, după multe informații științifice, s-au for-mat din contopirea unei populații venite dinNordul Persiei cu autohtonii de pe meleagurilenoastre – pelasgi – cu vreo câteva milenii înaintede Hristos. Ca atare, cioban semnifică păzitorulturmei de oi și funcționează în limba populațieiautohtone de peste 4000 de ani.

Interesantă este și etimologia pe care ne-oînfățișează Hașdeu pentru baci și urdă, ambelestrâns legate de ciobănit. În lexiconul1 valah din1825 ni se spune că baciul este cel ce facebrânza la stână, dar și fratele mai mare sau unom mai bătrân. P.S. Aurelian, celebru economistromân din secolul al XIX-lea, ne spune prin1872 că baciul este însărcinat cu facerea brânzei,a urdei și untului. Deși el nu poruncește cioba-nilor, el este șeful stânei și nimeni nu poate săia din produsele stânei fără aprobarea lui. Aure-lian mai notează că bacii, în general, sunt oa-meni mai în vârstă, țin socoteală pe răboaje șisunt foarte căutați de posesorii de turme pentrucă toate produsele stânei depind de priceperealor. Ca atare, baciul este ciobanul mai în vârstăși iscusit în fabricarea produselor stânei.

A existat și încercarea, D. Pontbriand şi Jerneyîn 1851, de a deriva cuvântul baci din ungures-cul – bacsi – care semnifică persoană mai învârstă. Hașdeu demonstrează că la toatepopulațiile turano-finice persoana mai în vârstăeste numită wanga, şongo, matan, iar frații maimari pokys, şom etc. Mai mult, chiar cronicilemaghiare1 recunosc că ungurii au învățatciobănitul de la români. Ca atare, cuvântul baci,la fel ca și cioban, provin din limba tracă şi cătoate populațiile alogene din jurul nostru l-au

împrumutat de la noi. Am mai adăuga aici că şicuvântul baci, ca și cioban, se găsesc în Europanumai în persana veche și la albanezi, ceea cene trimite iarăși la cele întâmplate cu 3000 deani î.Hr. pe teritoriul actual al României.

Punctul central în jurul căruia se desfășoarăciobănitul este stâna. În franceză, ea poartă de-numirea de bergerie, de fromagerie(fromage=brânză). Cuvântul stână are și el, dupăHașdeu, originea în zendicul çtâna adică locpentru vite. În neopersană çtâna devine denu-mirea dată în general unui loc. Mai notăm că latoţi tracii, stâna este denumirea dată unui locanume pentru oi. La albanezi stâna este stan, pecare au împrumutat-o și sârbii și chiar greciimoderni.

Latinescul stabulum ca și grecescul stabiossunt, evident, de aceeași origine cu stan și stana,deoarece provin din radicalul stâ, după cumaflăm din dicționarul indo-german din 1871.Prin urmare, stâna noastră s-a conservat de-alungul multor milenii, ca și baci și cioban.

Să vedem ce ne spune Hașdeu despre origineacuvântului brânză. Acesta îi găsește originea totîn zendicul ransa și boransa, care devine la noibrânză, după cum latinescul mannus a devenitla noi mânză sau pannus – pânză. Aici se maiaduce ca argument existența și azi a cuvântuluirânză – stomac – care derivă tot din zendiculransa. Menționăm că laptele mai gros este den-umit în sanscrită gorasta, pe care îl găsim și azila ciobanii noștri sub numele de corasta. Acestadesemnează laptele mai gros pe care îl au oile șivacile în primele trei zile după fătare și care dacăeste fiert devine un fel de jintiţă.

Hașdeu ne mai arată și apropierea care existăîntre dacicul brânză și latinescul brenda.Apropierea este însă numai ceva produs în Evul Mediu sau prin secolul XVIII, prin latinizareașcolărească a unor cuvinte care au aparținutpopulației dace.

Unele lămuriri despre originea cuvântuluibrânză le obținem și printr-un alt termen - urdă,care și ea este considerată tot un sort de brânză.La prima vedere, cuvântul urdă ar fi rudă cu ur-doare (curgere de lacrimi din ochi, care se soli-

1 Vezi Fick, V. Wörterbuch der indo-germanischen Sprachen, Gottingen, 1871

7

difică). Asemănarea o găsim și în franceză undeaceastă curgere se cheamă chaisse, care ar de-riva din latinescul caseus. În realitate, urdaprovine tot dintr-un cuvânt zendic – urud – carepoate avea rol atât de verb – a curge – cât și desubstantiv: curgere, râu, fluviu. Adică ceea cerămâne din zer după ce acesta este fiert și scurs.

Tot aici vom întâlni și cuvântul traistă, respec-tiv straiţă, cum îi spun ciobanii și care serveștela stoarcerea cașului, a urdei, dar și la purtareamerindelor atunci când se află cu oile la pășunat.

După cum vedem, atât produsele de bază aleoilor – brânză şi urdă ¬– cât și mijloacele deobținere a lor - straiţă – sunt cuvinte rămase dela daci. De altfel, strămoșii noștri, ne va spune

Hașdeu, până în secolul VIII d.Hr. au fostpăstori și abia din secolul XIV cultura cerealelorîncepe să concureze serios produsele stânei. Nutrebuie să uităm şi faptul că termenul de valah afost multe sute de ani sinonim cu păstor, cum îlgăsim la moravi, slovaci, precum și în unele di-alecte germanice din Panonia. Valah maiînseamnă însă și om puternic, voinic, pentru cătrebuie să lupte cu stihiile naturii, cu jivinele co-drilor, munților și câmpurilor, dar și cu oameniicare voiau să-i acapareze avutul. De altfel șiastăzi antropologic se poate constata că oameniide la munte, urmași ai unor ciobani, au un indiceînalt de robustețe, o rezistenţă, forţă și tenacitatece depășesc media oamenilor de la câmpie.

8

JERTFA MIELULUI ÎN CIVILIZAŢIAPASTORALĂ

Ion Guganu

Semnele certe al venirii primăverii suntaparițiile cârdurilor de miei. Ciobanul, înbaza experienței milenare a strămoșilorsăi „planifică” apariția mieilor în funcție de datala care sunt Sfintele Paște. Un miel bun deSfânta Înviere este atunci când acesta se naștecu cel puțin 4-5 săptămâni înaintea MareluiEveniment, mama lui are lapte îndestulător șibeneficiază de o bună îngrijire întreaga turmă.Desigur, aceasta depinde și de „silnicia” vremii,pentru că începutul Primăverii este aproape în-totdeauna unul capricios.

În întreaga civilizație neolitică este prezentăceea ce azi denumim – jertfa mielului, act sim-bolic care cuprinde în sine o paletă largă de sen-suri și semnificații ancestrale despre Om, Viață,Natură, Lege, Devenire. Domesticirea ani-malelor și mai ales a oilor a însemnat un salturiaș în desprindere omului de dependența totalăde natură. Acum starea lui, viitorul lui și al fam-iliei sale încep să depindă de măiestriapăstoritului. Este și firesc, deoarece chiar șiastăzi din 10-20 de oi poți să-ți faci în câţiva anio turmă de câteva sute dacă ești harnic, priceputîn ale oieritului și găsești pășuni bogate. Țaranoastră, prin relieful ei atât de variat, prinbogăția mare a rețelei hidrografice, a plaiurilor,poienilor și a pădurilor a fost întotdeauna un locideal pentru păstorit. Probabil de aceea atât demulte popoare nomade ne-au invadat, dar s-au

topit ca pleava în calea furtunilor istoriei.

Apariția mieilor primăvara semnifică venireaunei lumi noi. De aceea mai toate religiile au în-corporat în conținutul doctrinelor lor sacre jertfamielului. Azi privești cu strângere de inimă, cuoarecare revoltă, lungul convoi al mieilor ceurmează a fi sacrificați de Sfintele Paști. Nu neoprim asupra înțelesurilor doctrinare ale acestuieveniment. Adesea ciobanul participă la un ast-fel de act, pentru că „așa s-a făcut din moși-strămoși”. Desigur, aici este şi ceva rezultat dinprincipiile economiei agrare ancestrale: cumielul se plătește iernatic-ul, cu lâna - văraticul,iar brânza reprezintă câștigul. Aceasta pentru că,de fapt, ciobănitul are doar două anotimpuri debază, celelalte fiind ceva de trecere de la un an-otimp fundamental la altul.

Cei care au studiat culturile pastorale ances-trale – și l-am numi aici mai ales pe Mircea Eli-ade – notează ca fenomen jertfa mielului,acompaniată de un ansamblu de ritualuri. Dinpunctul de vedere al Sfintei Scripturi se știe căla evrei, o astfel de jertfă a înlocuit-o pe cea aoamenilor. Ne referim la cruțarea de cătreAvram a fiului său Isac, ce urma să fie jertfit,pentru că Dumnezeu i-a poruncit să jertfeascăun miel. Jertfele aduse zeităților din civilizațiileancestrale semnifică un nou legământ cu lumeacare vine. Nașterea noilor generații de animaleconsiderate ca fiind cele mai curate, res-pectiva mielului, a generat și speranța pentru că ziuade mâine va fi mai bună. La început, cel născutîntâi, apoi prioritar a celor de sex feminin, pen-

9

tru ca pe urmă să nu mai conteze atât de multvârsta sau sexul. Antropologii de azi pun aceastăjertfă în legătură cu practicile totemice prezentela toate popoarele din timpurile vechi și, înforme sublimate, chiar în zilele noastre. Aceastaînseamnă că o astfel de jertfă are un mesaj în-cifrat în straturile culturilor de mii de ani, șianume că mielul, animalul domestic, este cevaextrem de important pentru om – ca și Soarele,ca Luna, Apa, Stelele sau Pâinea. Existențaomului depinde de turma sa. Tot de aiciconcepția că pâinea este ceva sacru, fundamen-tal pentru existența umană. Creștinisimul aadâncit aceste sensuri primare și le-a transfiguratîntr-o concepție despre lume și viață care explicămai pe larg și mai pertinent ceea ce în practicilestrăbune era doar încifrat.

După apariția și extinderea creștinismului lanoi, cultura și civilizația pastorală a adiționatmesajele acestuia, le-a încorporat în practicileritualice. Astfel, mielul, înainte de a fi în-junghiat, este închinat, i se face semnul crucii.De asemenea, este o regulă de aur la toți ciobaniica din produsele turmei să se ospăteze și alții,mai ales săracii și cei suferinzi. Datul unui mielviu de pomană, împărțirea cașului de oaie sau afripturii de miel la cei care ies de la Înviereexprimă astfel de practici ritualice.

Jertfa mielului în civilizația pastorală, și nuuităm că evreii în vremurile biblice erau unpopor de păstori, credem că are un înțeles capitalîn sublinierea hotarului dintre viață și moarte,dintre bucurie și sacrificiu, dintre grup și indi-vid, dintre cei de azi și cei care au fost înainteanoastră, dintre lumea de azi şi cea de mâine.Cum spunem mereu, în civilizația pastoralăarhaică, Totul este împreună cu Totul, Devenireaeste starea naturală, firească a orice există caSubstanță, iar ceea ce este viu trăiește de peurma a ceea ce este mort şi ceea ce este mortsubzistă prin ceea ce este viu. Mai mult, oriceactivitate umană în raport cu lumea solicită șicuprinde în ea sacrificiu.

În cultura noastră, în Miorița, Dolca sau bal-ada balada Meșterul Manole, pentru a numi doarcâteva dintre creaţiile populare de excepţie,ideea sacrificiului este turnată în forme artisticedesăvârșite. Jertfa mielului ne spune ca bucuria

se naște din suferință, că speranța pentru a neschimba trece prin despărțirea de ceea ce ne estedrag. Puritatea și nevinovăția mielului sacrificatexprimă, de fapt, condiția umană tragică, respec-tiv ceea ce trebuie să fie, să existe ca staregenerală, nu poate ca să fie. Jertfa mielului areastfel, în conținuturile ei adânci, mesaje funda-mentale despre om și lume, despre soartă și îm-plinire. Relațiile omului cu lumea, cu naturaconțin în ele jertfa. Această invariantă prezentăîn toate civilizațiile ancestrale este astăziestompată. Oamenii participă la ritualurile reli-gioase în care este implicată jertfa mielului, darpuțini conștientizează și mesajul profund pe careaceasta îl conține.

Spunem mereu că civilizația pastorală conținenu doar un raport al omului cu lucrurile, cumunţii, cu stelele, cu pădurea, cu alți oameni, ciși cu Transcendentul. Ordinea încorporată în eagenerează mereu Renașterea. Sacrificiul mielu-lui marchează acest moment al Trecerii de la olume la alta, de la un mod de a fi la altul. De al-tfel, chiar în civilizația vechilor evrei, Pesach,de unde pare a veni cuvântul "Paști", semnificaieşire, trecere, depășire. De aici apare ideea deeliberare din sclavia egipteană și apoi, princreștinism, la învingerea Răului, a Morții decătre Iisus. Adică o Înviere, o Renaștere a unuialt om, altei civilizații, a altor relații cu lumea,cu semenii, cu sine, o Nouă Alianță a Omului cu Lumea.

Important de subliniat că această Schimbare aLumii, în civilizațiile pastorale ancestrale, vinedin Transcendent. Omul este purtătorul valorilorcare conțin în ele sacrul, dar nu leconștientizează decât parțial. Astfel, acesta esteagentul Schimbării Lumii, dar după un plan careîl depășește, care este și rămâne un mister. Deaceea valorile vieții omului apar și ele ca un Dat,ca un rezultat dintr-o Poruncă venită din Tran-scendent. Adică – așa s-a pomenit din moși-strămoși. Ca atare, în comportamentul șicredințele noastre se află straturi vechi, ances-trale de civilizație, dar care sunt puținconștientizate. Simbolistica jertfei mielului esteîncărcată și de alte semnificații profunde încivilizația pastorală. În afară de sensul acesta, caviața, organicul au în ele ceva sacru sau că sacri-ficiul este condiția unei Renaşteri, există

10

percepţia acestei Eterne Reîntoarceri a Timpu-lui în care omul este prins implacabil. Semneleacestei Eterne Reîntoarceri alcătuiesc un fel deLiturghie Cosmică prin care ne sunt dezvăluiteTainele Lumii. Astfel, jertfa mielului este acelArhetip de care vorbesc istoricii culturilor an-cestrale, prin care ne reîntoarcem la Timpul Pri-mordial de la care începe lumea noastră. Maimult, jertfa mielului este începutul unui șir deacte cuprinse în acest Arhetip: timpul sacrificăriimielului, frigerea cărnii doar pe cărbuni încinșiși obligația tuturor membrilor familiei de a con-suma din carnea friptă. Așa are loc actul sacer-dotal prin care ne unim cu Transcendența, cuceea ce este dincolo de existența noastrăvremelnică, cu cei din jur, cu noi înșine şi cu ceicare au fost. Este un fel de împăcare cu Lumea,cu Viața și Moartea, cu Destinul. Sacrificareaproducându-se atunci când are loc trecerea de laLumină la Întuneric exprimă și ea ideea de Tre-cere de la o lume la alta. Frigerea cărnii pecărbuni încinși tinde să dezvăluie că ceea ce estePur (mielul) se unește cu ceea ce este Pur(Focul) din care se naște o Lume nouă. Maimult, schimbarea Lumii conține în sine ideea deFoc, de Distrugere a ceea ce a fost construitstrâmb, rău, incorect, nedrept, contrar LegilorFirii. Unirea cărnii mielului cu focul va duce laÎmpăcarea omului cu Lumea, respectiv va gen-era o altă lume în care omul să aibă alte condițiide existență, mai apropiate de cerințele cuprinse

în Legile Firii. În felul acesta mielul, carnea luiunită cu focul devine un mediator prin careputem ajunge la Tainele Lumii, la Timpul Pri-mordial, la Transcendent.

Multe dintre aceste sensuri și semnificații astăzi s-au pierdut. Noua civilizație, postmoder-nă cum îi zice, a golit de înțelesuri multe dinsimbolurile care ne permiteau să ajungem laCifrul în care este Creată Lumea sau prin carese creează mereu. Au rămas acte banale – Sac-rificiul mielului, Împărțirea Pâinii sau a CașuluiPrimăvara, la Paști. Prozaicul vieții omului a tri-umfat se pare, totul rezumându-se la un fel derelație economică dintre cioban, cel care a cres-cut mielul, și cumpărătorul grăbit, adică cel careparticipă la un act simbolic ce sintetizează într-o expresie sensibilă influenţe ale inconștientuluiși conștientului, forțe instinctive și spiritualeaflate în conflict, pe cale de împăcare și armo-nizare. Conștientizarea sensului și semnificațieiprofunde a simbolului - jertfă a mielului - nu semai produce decât parțial și sub formă religioasăla o parte dintre noi. Restul oamenilor plonjeazăîn cursa nebună a consumului lipsit de sensuriculturale profunde, în cotidianul invadat dekitsch-uri, în cultura plăcerii și a exploziei bio-logicului. Adică o lume care nu s-a desprins încăde vraja dulce a iluziilor ce adorm și anuleazăspiritul autentic. •

11

SEMNIFICAŢII ALE „OAMENILOR”DE PIATRĂ DIN CARPAŢI

• Nicolae Vinţanu

Prezenţa „oamenilor” de piatră pe vârfurilemai înalte ale munţilor noştri a fost multesecole ceva obişnuit. Astăzi ei sunt din ceîn ce mai rari. Cu toate acestea, dacă viscolulsau furtuna strică aceşti „oameni” ei sunt rezidiţicu grijă de ciobanii locului. Nu de puţine ori amcăutat să aflu de la ciobani, ce semnifică astfelde „oameni” de piatră. Explicaţiile au fost camaceleaşi: aşa s-a pomenit din moşi-strămoşi, caacolo unde este un vârf de munte să fie un „om”de piatră; dacă s-a stricat, trebuie să îl facem laloc; „omul” de piatră este un fel de strajă carene veghează, un tovarăş al nostru ca să nu fimsinguri.

Rezumând cele spuse mai sus, reţinem că„omul” de piatră de pe vârfurile munţilor îşi areoriginea în vechime, că are un fel de rol deprotecţie şi că este mereu împreună cu ciobanulcare astfel nu va fi niciodată singur înpustietăţile stâncilor. Toate acestea ne duc cugândul la strămoşii noştri îndepărtaţi - pelasgii,respectiv dacii. Istoricii greci şi latini scriu căaceştia considerau vârfurile munţilor un fel detemple fără ziduri, unde ar fi mai uşor să teîntâlneşti cu Transcendentul, cu spiritelestrămoşilor. De aceea şi sărbători pastorale pre-cum „Nedeile” se făceau pe vârfuri de muntePrezenţa „oamenilor” de piatră pe vârfurile maiînalte ale munţilor noştri a fost multe secoleceva obişnuit. Astăzi ei sunt din ce în ce mai rari.

Cu toate acestea, dacă viscolul sau furtuna stricăaceşti „oameni” ei sunt rezidiţi cu grijă deciobanii locului. Nu de puţine ori am căutat săaflu de la ciobani, ce semnifică astfel de „oa-meni” de piatră. Explicaţiile au fost camaceleaşi: aşa s-a pomenit din moşi-strămoşi, caacolo unde este un vârf de munte să fie un „om”de piatră; dacă s-a stricat, trebuie să îl facem laloc; „omul” de piatră este un fel de strajă carene veghează, un tovarăş al nostru ca să nu fimsinguri.

Rezumând cele spuse mai sus, reţinem că„omul” de piatră de pe vârfurile munţilor îşi areoriginea în vechime, că are un fel de rol deprotecţie şi că este mereu împreună cu ciobanulcare astfel nu va fi niciodată singur înpustietăţile stâncilor. Toate acestea ne duc cugândul la strămoşii noştri îndepărtaţi - pelasgii,respectiv dacii. Istoricii greci şi latini scriu căaceştia considerau vârfurile munţilor un fel detemple fără ziduri, unde ar fi mai uşor să teîntâlneşti cu Transcendentul, cu spiritelestrămoşilor. De aceea şi sărbători pastorale pre-cum „Nedeile” se făceau pe vârfuri de muntealese. Aşa se considera că omul este mai aproapede cer, că vârful munţilor este zona privilegiatăa întâlnirii Cerului cu Pământul. Dacii consi-derau că pe aceste vârfuri te poţi întâlni cuZamolxis, că aici ar locui zeităţile precreştinilor.Aşa ne-au rămas denumiri ca Vârful Omul, Dea-

12

lul, Omul de Piatră, etc. în mai multe locuri dinţară: Bucegi, Argeş, Bucovina, etc.

Nicolae Densuşianu, în celebra sa carte „DaciaPreistorică”, arată că în această parte de lume,şi nu numai, Cerul şi Pământul au fost, cu multemii de ani în urmă, considerate cele dintâidivinităţi şi că lor li se înălţau statui sau stâlpipe vârfurile munţilor sub forma „omului”.Aceste forme primitive din piatră, care aveauînfăţişarea stilizată a unui om, se spune că eraudedicate „Mamei Mari Gaia”, protectoareavieţii. Alte izvoare istorice vechi vorbesc despreMater Pastoris, Mater Montium, adică MamaPăstorilor sau Regina Păstorilor. Se pare că nu-mele unor munţi, cum sunt Măilese sauMănăilese, desemnează una şi aceeaşi zeitate apăstorilor.

Alte surse vechi, cum sunt scrierile lui Plin-ius, vorbesc despre Homolos, adică Omul – careaşezat în vârful munţilor semnifică oreprezentare a ceea ce se putea înţelege atunci,adică acum 3000-4000 de ani prin Transcen-dent, prin zeitate supremă. O astfel de zeitate seafla şi la vechile triburi germanice sub numelede Omi, devenit apoi Godan sau Wodan, iar înFranţa Meridională se afla tot din acea perioadăneolitică, o statuie uriaşă a Omului Mare.

„Omul” de Piatră din vârful munţilor noştri, după cum vedem, îşi află originea în timpuriîndepărtate. Tradiţia zidirii şi îngrijirii lui vinedin perioada precreştină. Creştinismul însuşi apreluat reprezentarea Zeităţii Supreme – Dum-nezeu – ca având forma omului. El este TatălCeresc, iar Iisus este Fiul Omului. În Carpaţiinoştri avem aşadar o istorie îndelungată, nu doara modului de viaţă în comuniune cu Natura, cişi a credinţelor oamenilor care au trăit aicimulte milenii.

Despre „Omul de Piatră” am mai nota căacesta priveşte mereu spre Răsărit, că are multetrăsături comune abia schiţate cu Gânditorul dela Hamangia şi că este pătruns de oextraordinară linişte lăuntrică. Acesta pare a di-aloga tăcut cu lumea şi ne spune de unde venimşi încotro mergem. Dar azi, cei mai mulţi oa-meni nu ştiu că în vârful munţilor mai există ici-colea un „om” de piatră, vechi de 6000 – 7000de ani sau că acest „om” ne învaţă cum să fim şice să facem. El este un element major alcivilizaţiei pastorale din vremurile când nu seprodusese ruptura Om-Lume, cândînţelepciunea, valorile, fiinţau fără legi scrise,fără goana nebună după avere. Atunci, a trăi înacord cu natura, cu datinile, cu strămoşiicălăuzeau fiecare act cotidian.

13

MIORIŢA - DISCURS FUNDAMENTAL DESPRE LUMEŞI OM (II)

• Nicolae Vinţanu

Analiza discursului cuprins în baladaMiorița, operă capitală în cultura șicivilizația pastorală, dezvăluie unansamblu de mesaje fundamentale despre Lumeşi Om. Așa cum arătam într-un număr anterioral revistei Strunga, mesajele din Miorița, de-parte de a fi doar despre o lume apusă, ne oferănouă, celor de azi, sensuri și semnificații pro-funde despre condiția noastră de oameni. În uni-versul semantic al acestui discurs fundamentaldespre Lume și Om, găsim prezentă o structurăîn care suntem prinși și din care nu putem ieșidecât în plan istoric și prin Devenire. Mai mult,suntem, existăm într-un ansamblu de raporturicu lumea, cu semenii și cu noi înșine, care conținun fel de logică internă ce stă la baza condițieiomului din toate timpurile. Purtăm astfel în noiun fel de „zgardă”, cum spun antropologii, unfel de determinări prin care putem exista sicontinuăm să existăm din timpuri istorice și pen-tru timpuri istorice.

Balada Miorița este, în viziunea noastră, întrealtele, un discurs despre condiția umană. Există

Există în acest discurs un plan al realului cotidian,obișnuit să zicem, și un plan al sensurilor adânci alefaptelor, evenimentelor, întâmplărilor din acest co-tidian. Avem așadar faptele și semnificația lor. Pro-funzimea discursului este că aceste fapte,evenimente, întâmplări nu sunt doar o trecere de lapotență la act, de la ceea ce pot să fac și fac. Faptele,evenimentele, întâmplările au o predeterminaredintr-o stare de conflict, dintre opuși. Adică ce facsau nu, ce se întâmplă sau nu, sunt departe de a fiun fel de hazard pur. Mai mult, ele sunt într-oanume legătură, dar care se dezvăluie numai în timpși prin dezvoltare. Aceasta pentru că, pe de-o parte,așa cum în întreaga Existență funcționează princip-iul Devenirii, și în Existența umană este prezentacest principiu.

Semnificațiile faptelor, evenimentelor,întâmplărilor, etc. alcătuiesc culturalul, spiritualul.Acestea surprind, mai mult sau mai puțin,determinările prezente aici și rețeaua în care se află;adică Adevărul lor, mesajele fundamentale pe carele conțin pentru Om. Mai adăugăm că fiecaregenerație care vine pe scena istoriei, reelaboreazăși valorifică aceste mesaje și adevăruri, existând unfel de spirală a apropierii de Adevărul lor integral

14

fără însă a-l epuiza. Cauza este însăși Devenireaacestor fapte sau întâmplări, știut fiind că oriceconținut al actelor omului se exprimă prin mul-tiple forme, conținutul însuși suferind multipleschimbări, în raport de timp, spațiu și condiții.

Balada Miorița ne spune că, de fapt, deși omulexistă împreună cu munții, văile, pădurile, custelele și viețuitoarele cerului și câmpiilor, cuturma sa, el este implacabil legat de alți oameni,există numai împreună cu alți oameni. De aiciun prim element al condiției lui dramatice, trag-ice. Alți oameni care constituie condiția sine quanon a existenței sale urmăresc suprimarea lui,acapararea muncii sale și desființarea sa ca ființăreală. Tragismul ce ni se dezvăluie este că toc-mai cei cu care trebuie să existe Împreună se în-torc, pe ascuns, în lumea întunericului, pentrua-l suprima. Avem aici o dezvăluire, în formăartistică desăvârșită, că omul este lup pentru om.

Evenimentul relatat în Miorița ne povesteștedespre condiția umană, atunci când omul nu s-adesprins decât parțial de începuturile lumii. Maimult, exista o comuniune între om și lume, cândanimalele îl înțelegeau pe om ca pe unul de-allor, dar când se aflase că atât existența oame-nilor, cât și a animalelor presupune lege și or-dine. Astfel, faptele celorlalți ciobani care s-ausfătuit la ceas de seară să-l omoare pe stăpânulMioriței, ne apar ca încălcare a legii nescrise șia ordinii firești, a valorilor morale fundamentale– prietenie, frăţietate, respect, cinste, devota-ment etc.

Atitudinea ciobanului la auzul veștii despreplanurile tovarășilor săi este una contemplativă.Aici avem iarăși o exprimare a atitudinii gene-

rale a românului în fața lumii. Acesta crede cănu o poate schimba, că așa i-a fost sortit, că areun astfel de destin, în fața căruia nu se poateopune. Cititorii de azi ai Mioriței, desigur,rămân mirați și revoltați de atitudinea ciobanu-lui, atitudine pe care o consideră nefirească,ireală și care nu poate fi înțeleasă. Evident căazi, o astfel de atitudine nu poate fi înțeleasă înparametrii existenței umane din zilele noastre,când există legi care pedepsesc aspru crimaprodusă, dar și pe cea pusă la cale, există organeabilitate să cerceteze împrejurările, mobilul șitoate actele care au dus la aceasta. În acele vre-muri însă lucrurile au stat altfel. Şi astăzi suntmultiple crime cu autori necunoscuți și deci con-stituie cazuri nerezolvate.

În viziunea noastră, posibila crimă, pentru cănu avem certitudinea că s-a întâmplat, ci doaraceasta ne apare ca o ipoteză într-un discurs, estepretextul pentru a ni se comunica mesaje demare profunzime, cu ajutorul sensibilului. Estevorba de sensurile primare ale vieții omului, de-spre cum trebuie să ne trăim viața, relațiile cunatura, cu semenii noștri etc. Adică de acea or-dine fundamentală în care suntem prinși prinvenirea pe lume și pe care trebuie să o respectămnecondiționat. Nerespectarea ei duce la un fel de„păcat originar” al omului prezent în mai toaterelatările despre începuturile lumii și a noastră,a tuturor.

O idee pe care am menționa-o în acest contexteste că, de fapt, imaginea omului şi a omeniriidin Miorița este despre un fel de ființe com-plexe, organizate, care tind spre dezordine; suntun sistem deschis și închis în același timp.Aceștia trebuie să facă „binele”, cum spunea

Timpul ales pentru a pune la cale crima este cel alapropierii întunericului, adică al împărăției satanice, cum erareprezentată noaptea în culturile ancestrale. Acest timpmarchează însă trecerea de la o lume la alta, de la un modde viață la altul, în urma unei alegeri. Cei ce plănuiescuciderea ciobanului aleg întunericul, adică negarea luminii,a ordinii firești și dezgroparea securii războiului care sedeclanșează în propriile lor suflete.

15

Ovidiu în Ponticele, dar cei mai mulți fac răul;sunt liberi doar dacă ascultă de ordinea firească,dar majoritatea absolută transformă libertatea lorîn liber arbitru; există numai împreună cutovarășii săi, dar într-un mare număr au mereugânduri ascunse pentru a-și însuşi bogățiile efe-mere ale altora. Din acest punct de vedere,Miorița este un fel de carte de învățătură extremde concisă, condensată, ermetică am spune,unde ni se dezvăluie „taine” despre om și desprecondiția vieții lui. După ce prin antiteze, prinimagini artistice de rară valoare estetică ni sedezvăluie, adevăruri precum cele formulate maisus, aflăm ce se „cade” să facem sau să nufacem, iar dacă facem ceva anume, urmează, înmod necesar, o suită de consecințe inevitabile.

Balada Miorița ne apare ca un pretext pentrua sublinia faptele ce premerg sau care urmeazăunei crime între tovarășii de transhumanță. Re-latarea unor astfel de fapte concrete care s-au în-tâmplat în Novaci, județul Gorj cu peste 70 deani în urmă ne dezvăluie și destinul făptaşilorcrimei. Scenariul despre evenimentul tragic demai sus a fost aproape identic cu cel din Miorița,excepția fiind că ciobanul omorât avea soție șicopii. Ciobanul, a cărui familie trăiește și înprezent, a fost omorât la plecarea spre munteprimăvara, undeva într-o localitate de lângăCraiova. La fel ca în Miorița, a fost îngropat înstrunga de oi. Familia, alertată că ciobanul numai dă niciun semn de viață, a plecat să-l caute.Tovarășii de transhumanță au spus însă că celdispărut „s-a ales de ei” și că ar fi plecat undevaîn Dobrogea. Poliția a făcut cercetări, dar nu adescoperit nimic suspect și, ca atare, dosarul acăpătat rezoluția „presupus omor cu autorinecunoscuți”. Familia s-a resemnat, timpul a tre-cut și doar „justiția divină” a dezvăluit crimadupă mulți ani. Din cauza diabetului unul dintrefăptași a rămas orb și a mărturisit faptele abom-inabile. Prea târziu însă. Crima se pare că fuseseprescrisă și doar Dumnezeu i-a pedepsit pecriminali.

Învățătura cuprinsă atât în balada Miorița, câtși în relatarea despre moartea ciobanului din No-vaci – Gorj, ne vorbește despre aceea că încondiția noastră umană avem elemente carecuprind permanentul și trecătorul, spiritul șicorporalul, goana după dreptate, adevăr, cinste

sau după jefuirea, după înlăturarea altuia pentrua trăi numai tu. Din timpuri imemoriale însă, încivilizația pastorală, ca de altfel în toatecivilizațiile ancestrale, a funcționat regula de aura umanității – trăiește tu și lasă și pe alții sătrăiască. În credința veche strămoșească, aceiacare nu te lasă să trăiești vor suferi pedeapsadată nu atât de societate, de justiția pământeană,cât de cea divină.

Mai notăm și faptul că mesajul Mioriței desprecondiția umană conține precizarea ca lumeaomului trebuie să fie o lume a valorilor.Alegerea este elementul esențial în afirmarea, înființarea libertății, dar această alegere trebuie săaibă valorile umane atât ca busolă, cât și capietre de hotar ale drumului pe care vrei sămergi. În istorie, odată cu apariția și dezvoltareaculturii și civilizației arhaice, obiceiurile au în-corporat valorile considerate fundamentale pen-tru a-ți putea trăi viața ca om, ca ființă culturalăși socială. În Miorița, valoarea ființei este datăde ceea ce face pentru a respecta tradițiileizvorâte din regula de aur a umanității de caremai vorbeam. În ipostaza morții ciobanului,aceasta alege spiritul, nepieritorul, în timp ceucigașii săi aleg perisabilul, nelegiuirea, întuner-icul. Aceasta semnifică și faptul că putereaadevărată a omului izvorăște din spirit, ceea cene trimite cu gândul la mesajele de acest gencuprinse în toate culturile indoeuropene.

Un element extrem de important al mesajelorcuprinse în Miorița este și cel privind existențaîn condiția umană a timpului fizic și a celui tran-scendental. De fapt, povestirea din Miorița nespune că ce se întâmplă cu omul atunci cândacesta trece dintr-o ipostază în care timpul estecel perceput în mod obișnuit de fiecare dintrenoi, la una a permanentului, a identității cu sinecare poate fi asemuită cu Absolutul. Această tre-cere este însă una extrem de complexă, la careparticipă întregul univers, cei ce sunt azi și ceice au fost ieri etc. Astfel condiția noastră de oa-meni ni se dezvăluie ca având o rețea extrem decomplexă cu lumea, urmând a trece într-o altărețea și mai complexă, unde ni se dezvăluieesențele primare ale Lumii, Timpului, Destinu-lui și Devenirii. •

16

URCATUL OILOR LA MUNTE

• Nicolae Vinţanu

Înviaţa ciobanului, primăvara esteun anotimp care aminteşte de în-ceputurile primordiale ale lumii.Întreaga natură care până mai ieri eraîngheţată şi părea pierdută pe vecie,renaşte. Începutul acestui anotimp estemarcat printr-o serie de semne, de sim-boluri, de ritualuri.

Încă de la sfârşitul lui februarie estesărbătorită ziua focului (alimăriile). Vineapoi Dragobetele sau ziua însoţiriipăsărilor şi povestea despre Baba Dochiaşi fiul ei Dragomir care au plecat prea de-vreme la munte şi au îngheţat. Cei 40 deMucenici la 9 martie, bat apoi cu toiageleîn pământ să iasă căldura. Tot acum esteşi Sântoaderul cailor (sărbătoarea cailor),iar mai târziu Ziua cucului, adică BunaVestire.

Floriile şi Paştele, sunt, la rândul lor, certi-tudinea învierii, a reîntoarcerii timpului la viaţaprimară, amintind de raiul primordial, desperanţa că nimic nu poate trece total înNefiinţă, că totul este o nouă întrupare, în curg-erea infinită a timpului şi a omului. În apropierese află ziua Omului Pământului, a SfântuluiGheorghe, zis şi Gheorghe Buruiană, când toateplantele au renăscut, când pădurile, câmpul,apele mişună de milioane de vietăţi. Ziua Sfân-tului Gheorghe marchează şi începerea ciobăni-tului de vară care durează până la Sfântul Du-mitru, în 26 octombrie.

Toată perioada de început şi curgere aPrimăverii este încărcată de ritualuri, de sim-boluri şi credinţe. Multe dintre acestea suntprecreştine sau încorporate în creştinism. Astfel,sacrificarea mieilor aminteşte de jertfele ances-trale aduse zeităţilor luminii. La fel şi pâinea şivinul care au fost cândva elemente cu caractertotemic ce amintesc de sacrul ce ne hrăneşte şine asigură comuniunea cu binele, cu transcen-dentul. Avem aici şi multiple ritualuri şi sim-boluri privind pomenirea morţilor, ca actualizarea legăturii cu strămoşii. Enumerările ar puteacontinua.

17

Momentul înălţător este urcarea oilor la munte.Se poate stabili o legătură măcar simbolică întreacest eveniment major în viaţa păstorilor cuÎnălţarea Domnului şi Sfinţii Constantin şiElena. Anterior creştinismului, probabil, eraSărbătoarea Ispasului, când trebuia să dorminoaptea afară pentru a fi martor la evenimentecosmice sau terestre, cum ar fi identificareastelei care îţi luminează destinul sau aflarealocului unde sunt îngropate comorile pământuluietc.

Urcarea oilor la munte este începutul unei noivieţi, în permanenta întoarcere a timpului. Cânderam la şcoala generală, crescând într-un sat de munte, am trăit acest moment magnific din viaţapastorală. Două săptămâni treceau zi şi noapte,sute de ciopoare de oi însoţite de măgari, decâini, de ciobani cu roşu în obraz ca oul de Paşti.Veneau apoi vacile, porcii, găinile, întreg cala-balîcul pentru stână. Nu lipseau, desigur, cânte-cele din fluier sau din gură, ţopăitul copiilormici sau strigătul de bucurie al celor mari. Unîntreg alai pe care astăzi nu-l mai văd decât ca olicărire palidă a ceea ce a fost odinioară, ca unspectacol măreţ regizat de Mama Natură.

Odată ajunşi la stână, urmează alte solemnităţicare conferă evenimentelor legătura cu începu-turile timpului: aprinderea focului veşnic dinstână, rugăciunea făcută de baciul bătrân,aşezarea sărcerelor, repararea gardului şi acope-rişului strungii, stropirea tuturor acareturilor cuaghiazmă etc. Cei de la sterpe, berbeci şi miei,după rugăciunea străveche, reparau coliba, in-vocau forţele binelui, să îi apere de jigănii (urs,lup, hoţi etc.).

Sensurile unor astfel de ritualuri şi activităţisimbolice semnifică comuniunea cu lumea încare trăiau, cu vieţuitoarele acesteia, custrămoşii.

Mai nou, s-a încercat punerea în tipare artisticea acestor străvechi obiceiuri sub formasărbătoririi urcatului la munte, cum este cea dinNovaci – Gorj, de la Vaidei, Jina, Poiana Sibiu-lui sau în multe zone din Vrancea şiMaramureş.Desigur, astfel de manifestări artis-tice sunt ceva colosal de important, dar ele nupot surprinde întreaga bogăţie de ritualuri, sim-boluri, datini şi manifestări transmise de lastrăbuni. Aceasta şi pentru că arta contemporană"schematizează", încearcă să sugereze arhetipuriprin oameni, care nu întotdeauna au trăit astfelde evenimente "pe viu".

Tâlcul, mesajul profund al urcatului la munte,cu zeci şi zeci de evenimente, forme şi culori,exprimă comuniunea omului cu ceea ce este înjur, cu începuturile noastre strămoşeşti, cueterna reîntoarcere a timpului şi memoriei dedinaintea separaţiei omului de lume, a organicu-lui de spiritual. Un spectacol grandios care în-trece în profunzime toate creaţiile "culte" dincivilizaţia postmodernă. •

Prima mămăligă, primul lapte sau brânză sunt "închinate",adică li se face semnul crucii, iar stânaşii, câinii, dobitoacele,păsările cerului şi fiarele pădurii trebuiau să primească şi ele câteceva din produsele primei activităţi a acestui nou început.

18

NOVA CI – VA TRĂ DE CIVILIZA ŢIE MONTA NĂ

• Constantin Dărăvăneanu

Exodul ciobanilor transilvăneni în ŢaraRomânească a jucat un mare rol înplămădirea satului Novaci-Străini, dar şia localităţii Novaci, în general. Aceştia au găsitaici spaţiul necesar întemeierii satului şiconsolidării întregii aşezări. Pe la început desecol XX un mare om al locului, DumitruBrezulescu, cu o luciditate extraordinară, şi-adat seama că ciobanii sibieni aduceau cu ei laNovaci bogăţie şi un nou stil de viaţă. Fondatoral Băncii Populare ,,Gilortul’’, acesta a organizatcumpărarea cu banii Băncii a unor părţi dinmoşiile boiereşti şi ale Mănăstirii Hurezu, pemalul stâng al Gilortului, în anul 1908. Astfel aufost împroprietărite 80 de familii de ungureni,aşa cum erau numiţi cei care veniseră de dincolode Carpaţi. Această operă de mare valoare a ilus-trului Dumitru Brezulescu va continua în aniiurmători ducând la împământenirea ungurenilor,întemeindu-se aici o aşezare geamănă cu cea dindreapta Gilortului, dar care îşi va păstra obi-ceiurile, limba şi ocupaţiile străbune până înzilele noastre.

1. Ciobanii, întemeietori ai civilizaţiei mon-

tane

Populaţia Novaciului este constituită aşadardin băştinaşi şi străini (ungureni); băştinaşiiaşezaţi în dreapta Gilortului, pe malul poleşnic

(câmpos) şi cu tăpşane bogate, iar pe malul pri-poros ,,ungurenii”, la care s-au adăugat cu tim-pul alţi cetăţeni stabiliţi aici din motive diverse.Cei care au venit din Mărginimea Sibiului încăde la sfârşitul secolului XVIII şi începutul sec-olului XIX au găsit aici o aşezare bine închegatăcăreia i s-a zis Novaci-Români, sat moşnenesc,situat de-a lungul Gilortului, pe malul drept alacestui râu. L-au numit Novaci-Români pentrua-i putea deosebi pe localnici de cei veniţi dinalte zone ale provinciilor româneşti. Foarte im-portant este faptul că cele două populaţii au trăitîn bună înţelegere, fiind un model deconvieţuire, chiar dacă între ele existaudiferenţieri esenţiale de ocupaţie, tradiţii, obi-ceiuri, port, grai. Ba mai mult, trebuie precizatfaptul că populaţia Novaciului a suferit puter-nice influenţe demografice şi etnoculturale caurmare a migraţiei locuitorilor din MărginimeaSibiului în aceste locuri. Rezultatul acestorinfluenţe se regăseşte în graiul, portul şi îndelet-nicirile asemănătoare satelor de dincolo demunţi, adoptate în timp de tot mai mulţinovăceni.

A privi Novaciul ca o vatră de civilizaţiemontană, nu înseamnă a face abstracţie de real-itatea locului, de rolul pe care l-a jucatfenomenul imigraţional, de exodul de pestemunţi, din Mărginimea Sibiului în aceste locuri,ca aproape în toate satele din salba CarpaţilorMeridionali şi nu numai. Vorbind despre No-

19

vaci-Români şi Novaci-Străini, nu se poatespune că între populaţia băştinaşă şi cei de din-colo de munţi nu au existat dintotdeaunalegături. Carpaţii au fost leagănul şi adăpostulpoporului român. Munţii n-au despărţitniciodată românii din Oltenia de cei din Ardeal.De o parte şi de alta a Carpaţilor Meridionaliaceeaşi limbă, icoană vie a originii şi dovadă aunităţii şi frăţiei româneşti. Românii din Tran-silvania, ca şi cei din Ţara Românească, aufolosit potecile munţilor atât pentru deplasareaturmelor de oi, cât şi pentru comerţ, trecând prinacele ,,vămi ale cucului” pe care s-a circulat dinvechime.

Se cunoaşte că viaţa pastorală la români estepracticată îndeosebi de românii de peste munţi,de cei din părţile ungurene, locuitori ai ţinutuluiSibiului, motiv pentru care au şi fost numiţi un-gureni. Dar nu trebuie generalizat acest lucru,chiar dacă în Oltenia ciobănitul este o ocupaţieaproape în exclusivitate a ungurenilor, dacăavem în vedere marii crescători de oi. Trebuieavut în vedere şi faptul că, la început, omulcreştea atâtea animale câte să-i asigure celenecesare traiului. Novăcenii pământeni,băştinaşii, au practicat păstoritul sedentar, re-spectiv creşterea vitelor pe lângă casă, în vatrasatului, unde turma constituită dintr-un numărmai mic de oi era păşunată în hotarul satului,seara retrăgându-se spre casă, nemaifiindnecesară deplasarea la distanţe mari. Acest tipde păstorit a răspuns unor necesităţi individualede grup (familie, gospodărie), constituindtotodată un factor de stabilitate a vechii aşezăriînfiinţate pe malul drept al râului Gilort ori înadăpostul văilor şi pădurilor seculare. Păstoritulsedentar se deosebeşte radical de celelalte formede viaţă pastorală care impun deplasareaturmelor şi a păstorilor în afara vetrei satului debaştină, desfăşurându-se de primăvara şi pânătoamna, adică în anotimpul călduros, dar şiiarna, în hotarul agricol al satului. Prin păstoritullocal se realizează o strâsă corelaţie între celedouă îndeletniciri principale: lucrul pământuluişi păstoritul.

Păstoritul practicat de mărginenii sibieni,transhumanţa, adică vara la munte, iernatul laşes, în locuri nestabilite nestabilite din timp sauparţial stabilite, s-a împământenit şi la noi după

venirea şi aşezarea aici a celor care au datnaştere satului Novaci-Străini, când păstoritultrece de la statutul de mijloc de existenţă, la celde sursă de câştig.

Păstoritul a jucat un mare rol în menţinereaideii şi conştiinţei de unitate naţională, încirculaţia formelor lingvistice, munţiinedespărţindu-i niciodată pe oieri. În zonelemontane s-a plămădit de-a lungul secolelor olimbă curată, izvorâtă din înţelepciuneapăstorilor, din veselie, din strigătul de durere,din nădejde şi din suferinţă, pe care au păstrat-ocu sfinţenie, având în vedere că dincolo sau din-coace de munţi, întâlnim aceiaşi oameni, aceiaşivorbă, aceiaşi duioasă limbă românească ce seaude pe cingătoarea munţilor Carpaţi.

Alături de Vaideenii Vâlcii, Novaciul este con-siderat printre cele mai renumite cuiburi depăstori din Ţara Românească, unde se păstreazăpână în zilele noastre străvechea ocupaţie apoporului român-păstoritul.

„Emigranţii ungureni” din Transilvania s-auremarcat prin muncă şi pricepere în noile aşezăricare i-au adăpostit. Păstorii ardeleni au contri-

20

buit la unitatea de neam şi limbă, obiceiuri,ocupaţie, folclor, tradiţii. Un rol important l-au avutşi în răspândirea cărţilor bisericeşti şi laice de oparte şi de alta a Carpaţilor. În drumurile lor lungi,în acest nesfârşit ciclu al transhumanţei şi în viaţalor păstorească, făceau danii la diferite biserici şimânăstiri, oferind cărţi, odăjdii, bani. Erau deosebitde pricepuţi în ale comerţului. Cu aceste valori de-osebite au venit şi s-au stabilit pe aceste meleaguri,mutându-şi aici până şi bisericuţa din lemn dinsatul de obârşie.

Avem aşadar informaţii bogate despre păstoriinovăceni a căror preocupare de bază a fost şi arămas păstoritul, cu toate greutăţile întâmpinate de-a lungul vremii. Iar atunci când necazurile l-aunăpădit, ciobanul novăcean a scos fluierul de pemâneca de cojoc şi şi-a alinat suferinţele în fru-moasele noastre doine ciobăneşti.

2. Civilizaţia montană – un ansamblu de valori

perene

Începuturile păstoritului la scară mare se leagă,aşa cum am mai precizat, de fenomenulimigraţional din ţinuturile transilvane, el apărândca o necesitate a acestor ,,magnaţi ai oilor” cum po-etic îi definea pe mărgineni George Călinescu.Foarte interesant mi se pare faptul că ungurenii nus-au dat după obiceiurile locului. Asta şi datoritănumărului lor mare stabiliţi aici şi al ocupaţiei pas-torale de care nu se pot despărţi nici astăzi,păstrând-o la fel cu a locului de naştere. Nu numaică nu au suferit influenţele localnicilor, badimpotrivă au împrumutat acestora costumul, obi-ceiurile, folclorul. Costumul alb-negru este de o so-brietate şi eleganţă aleasă, cum numai înMărginimea Sibiului se poate găsi. Dintre toatezonele unde s-au aşezat şi stabilit oierii mărgineni,Novaciul, Baia de Fier şi Vaideenii au adoptat cos-tumul cel mai apropiat de cel de la Jina şi PoianaSibiului, încât deosebirile sunt aproape impercep-tibile.

Ciobanii sunt oameni inteligenţi, curaţi la sufletşi vorbă, cu o mare dorinţă de instruire, de culturăîn general, căpătând cunoştinţe care uimesc poateşi datorită fenomenului de transhumanţă. Ei suntîn general oameni înstăriţi, practici şi mairezistenţi în faţa loviturilor vieţii decâtPământenii. Novăcenii, ca toţi oamenii munţilor

şi-au construit case potrivit nevoilor familiale,materiale şi sufleteşti. Rânduiala spune căciobanii novăceni ridică pentru fiecare băiat ocasă, iar copilul (băiatul) cel mic rămâne cupărinţii pentru a duce pe mai departe moştenireaacestora, rânduială care se întâlneşte la toţiciobanii mărgineni.

În arhitectura locuinţelor ciobanilor novăceni,ca a tuturor celor din Mărginime, s-a constatatun proces continuu de înnoire, impus de cir-cuitul generaţiilor, fără a fi alterate însă con-ceptele tradiţionale. Mai mult, la ciobani estefoarte dezvoltat simţul de a fi mereu mai sus, dea nu te lăsa mai prejos decât alţi semeni ai tăi,fapt ce face ca ciobanii, deşi au case mari şi fru-moase, să le dărâme şi să construiască altelepentru simplul motiv că un anume cioban şi-aconstruit o casă mai mare decât a lor.

Oierii aşezaţi pe aceste meleaguri, adică ,,un-gurenii’’ veniţi din Mărginimea Sibiului suntmai evlavioşi, ţin o bună parte din posturile depeste an, au gospodăria aranjată după regulilemărginenilor. La aceştia, bucătăria cuprindemâncăruri specifice satelor mărginene, unde pelângă carnea de porc cu preparatele tradiţionale:slănină, cârnaţi, tobă, caltaboşi, predominăcarnea de oaie sau viţel, brânza cu ceapă şiaproape nelipsitul tocan din carne de oaie fiartăîn suc propriu pe care îl întâlneşti la nunţi,botezuri, petreceri diverse. De asemenea, înbucătăria ciobănească, ciorba se pregăteşte cupisătură (slănină amestecată cu ceapă, tocatemărunt).

Istoria ciobanilor se împleteşte cu însăşi istoriaatât de zbuciumată a neamului nostru. În munţişi pe văile munţilor, cu păşuni bogate şi-adepănat veacuri de-a rândul firul vieţii neamulromânesc. În vastul ciclu al transhumanţei, în lu-nile de sihăstrie în munţi, ciobanii au simţitnevoia apropierii de Dumnezeu şi cum altfel arfi putut fără simbolul Dumnezeirii, întruchipatprintr-o micuţă bisericuţă rânduită în chiar inimamuntelui, cum a fost cea din Coasta Benghii(1.975 m altitudine) despre care aminteşte şi ge-ograful francez, Em. De Martonne. În CoastaBenghii încă se mai vede locul, nişte gropi şi opiatră de altar înfiptă în pământ şi cu o crucesăpată adânc în ea. Când o fi fost întemeiată,

21

Dumnezeu ştie. Dar sigur a fost întemeiată deciobani. Ciobanul Miron Popescu, cel caremergea vară de vară în Coasta Benghii, acolounde au vărat şi tatăl său, şi bunicul său, zice căea ar fi dispărut pe la 1868, după cum a scrijelitun cioban pe o a doua piatră: ,,În amintirea aces-tui Lăcaş Sfânt, 1868’’.

Se zice că în micuţa bisericuţă din CoastaBenghii se cununau ciobanii luaţi din nedei.Acolo, ei îşi jurau credinţă şi unire pe viaţă, fiecă erau din aceeaşi localitate, fie că erau dinaşezări diferite. În multe cazuri, fete de poienari,jinari sau şugăgeni s-au unit cu chipeşi feciorinovăceni, ori invers.

În faţa altarului din micuţa bisericuţă dinCoasta Benghii îşi uneau destinul, de regulă, feteşi feciori care nu apucau uneori nici săprimească binecuvântarea părinţilor.

Spuneam mai înainte că ciobanii sunt oamenicredincioşi. Acolo, în vârful muntelui, lipsiţi debiserică, dar cu credinţă în Dumnezeu, seînchină, spun rugăciuni, se roagă pentru sănătateşi să fie feriţi de gadini, se roagă pentru ceirămaşi acasă. Şi unde ar putea să facă acest lucrudecât într-un loc pe care-l consideră Sfânt, învârful muntelui, cât mai aproape de Dumnezeu.Mi-am petrecut copilăria în munţi şi cunoscmulte din tainele ciobanilor şi ciobănitului. Ştimcu toţii rolul pe care-l joacă bradul în viaţa omu-lui, în special în ritualurile de nuntă şi înmor-mântare. Frumuseţea muntelui este dată defalnicile păduri de brad, brad care întruchipeazăîn multe cazuri locul de închinăciune al cioban-ilor. Îşi aleg unul dintre brazii cei mai falnici,situat într-un loc adecvat rugăciunii, la margineapădurii, eventual doi îngemănaţi, pe coaja cărorascrijelesc câte-o cruce, de dimensiune mare. Şiacolo se roagă, locul acela fiind considerat Sfântde către ciobanii lipsiţi de alte posibilităţi învârful muntelui. Am întâlnit un asemenea locchiar în vara trecută dincolo de Piatra Seacă, înapropierea fostului pichet de grăniceri dintreFometescu şi Costişu, la aproape 1.900 m alti-tudine. Se spune că, neavând biserică, ciobaniispovedesc la câte un brad. În faţa bradului, oa-menii se roagă de Dumnezeu să-i scape denecazuri, îşi spun păcatele şi se cufundă în eiînşişi. Se consideră că bradul ia păcatele omului

Se zice că în micuţa bisericuţădin Coasta Benghii se cununauciobanii luaţi din nedei. Acolo, ei îşijurau credinţă şi unire pe viaţă, fiecă erau din aceeaşi localitate, fie căerau din aşezări diferite. În multecazuri, fete de poienari, jinari sauşugăgeni s-au unit cu chipeşi feciorinovăceni, ori invers.

şi dacă se întâmplă ca omul să aibă păcate grele,bradul se usucă.

Privind retrospectiv întreaga activitatereligioasă a Novaciului se cuvine menţionat fap-tul că locuitorii acestui ţinut de legendă şi-aucontinuat mersul benefic spre dreapta credinţăstrămoşească. În acest sens ei au ridicat, dupăposibilităţile lor, edificii spirituale promovândvirtutea curată a iubirii faţă de Dumnezeu şi desemeni, de la vechile schituri Custura, amplasatla poalele muntelui Rădeiu, Dumbrăviţa, subpoalele muntelui Măgura, dispărute în neguratimpului, până la Biserica din muntele Râncaridicată în anul 2002 şi la cele existente înfiecare sat ori aflate în construcţie.

3. Portul – element major în civilizaţia

montană

În cele ce urmează, mă voi referi la unele ele-mente de cultură populară tradiţională la No-vaci, unde se constată apariţia unorparticularităţi aparte, în sensul că aici coexistădouă populaţii distincte: ,,pământeni’’(băştinaşii), agricultori, şi ,,ungurenii’’ (de orig-ine ardelenească), păstori. Existenţa celor douăpopulaţii duce la descoperirea unor diferenţierielocvente în modul de viaţă, la împrumuturi,adaptări şi schimburi reciproce, acceptări decredinţe, obiceiuri, motive de la o populaţie laalta.

Vintilă Mihăilescu, cercetând cultura popularătradiţională în zona Novaci a ajuns la concluziacă ,,rolul păstorilor în cultura populară nu a fostnumai acela de creatori ai celor mai înalte aspecteale culturii etnice, dar şi de agenţi de răspândire şideci de unitate spirituală a poporului român. Cio-

22

banii au putut fi, prin specificul transhumanţei, şipurtători de noutăţi culturale prin sateleromâneşti’’. Concretizând lucrurile, se poate spunecă la Novaci au existat şi mai există încădiferenţieri foarte mari între cele două populaţii, dela ocupaţie până la obiceiuri, tradiţii, mod de viaţă.Însăşi aşezarea lor în Novaci, în locuri distincte,dovedeşte că fiecare populaţie şi-a păstrat modulde viaţă propriu vreme îndelungată, că până prinanii ’70 aproape că nu se putea vorbi de o apropiereprea mare între cele două populaţii, având în vedereîndeletnicirile, obiceiurile, tradiţiile. Cât priveştecăsătoriile între cele două comunităţi, acestea erauaproape inexistente.

Foarte interesant este faptul că aproape în totali-tate a fost adoptat costumul ciobănesc, la fel cân-tecele individuale sau de grup din folclorulpăstoresc. Deşi este atât de simplu sau poate chiarprin simplitatea şi sobrietatea lui, costumulciobănesc s-a impus foarte repede devenind costu-mul popular tradiţional al novăcenilor.

Foarte interesant este faptul că aproape în totali-tate a fost adoptat costumul ciobănesc, la fel cân-tecele individuale sau de grup din folclorulpăstoresc. Deşi este atât de simplu sau poate chiarprin simplitatea şi sobrietatea lui, costumulciobănesc s-a impus foarte repede devenind costu-mul popular tradiţional al novăcenilor.

Privind datinile şi obiceiurile străvechi, trebuiespus că tematica este mult mai complexă şi căaceasta cuprinde o bogată şi variată gamă, de lacele legate de naştere, viaţă şi moarte, până la celelegate de îndeletniciri, preocupări, folclor, eveni-mente deosebite din viaţa omului, ţinând cont defaptul că la Novaci există încă două populaţii dis-tincte şi că diferenţierile rămân totuşi evidente.

Între datinile şi obiceiurile străvechi, la Novaci,

loc de frunte se situează Nedeile, adevăratesărbători ale ciobanilor din munţi, moştenite de pevremea dacilor, sărbători închinate mirificelorprivelişti montane, prilej de întâlnire a celor caretrăiau în singurătate pe crestele munţilor. . LaNedei, muntele nu îi mai despărţea pe oameni cafăcând parte din ţări diferite. Orice graniţă dispărea,pentru că, dincolo de importanţa de târg a nedeilor,stă însemnătatea lor, ca prilej de comunicare întresatele răspândite pe ambii versanţi ai Carpaţilor.Târgurile de odinioară, cu ,,tocmelile’’ ce aveauloc, erau însoţite de cântec. Oamenii veneau lanedei să-şi prezinte cântecele şi jocurile, să leînveţe pe ale celorlalţi, precum făceau străbunii lor,să cumpere şi să vândă, să se cunoască. Se întâmplauneori ca vreun chipeş cioban să fure inima vreuneibăciţe, sorocindu-se de nuntă în toamnă. Alteori seîntâmpla ca vreo tânără băciţă să-şi urmeze iubitulpe care abia apucase să-l cunoască la nedeie şi săse cunune în biserica de odinioară din lemn de pemuntele Coasta Benghii, înadins construită, cumarătam mai sus.

Mari diferenţieri există şi în ceea ce priveşte cer-emonialul nunţii. La băştinaşi se face sâmbătă searabradul, iar la ungureni, steagul, ca în Poiana Sibi-ului. Diferenţieri există şi în privinţa horeinovăcene. Băştinaşii joacă sârba, hora de mână,bulgăreasca, joiana, târcolul, ungurenii jocuri deperechi caracteristice Mărginimii Sibiului: învâr-tita, mărunta, şchioapa, în patru, şase şi chiar opt.Melodiile ciobăneşti de joc sunt însoţite destrigături, dându-i valoare şi culoare jocului.Ciobanii novăceni au trăit în munţi cu ciobanii dinMărginime, însuşindu-şi atât jocurile acestora, câtşi meşteşugul cântatului la fluier, instrument folositaproape în exclusivitate în jocurile de la nedei oriîn stână, în jurul vetrei focului, în momente de des-tindere sufletească.

Vorbind despre ciobani, este aproape imposibilsă nu vorbeşti şi despre stână, această ,,măicuţăbătrână’’ a ciobanilor, prezentă în multe cântececiobăneşti, în special doine de jale, fiindcă detoamna şi până primăvara este lăsată singură înploaie şi viscole, trezind sentimente de nostalgie şidurere în rândul celor care vară de vară îşi petreczilele sub acoperişul ei.

Emm. De Martonne, în La vie pastorale et latranshumance dans les Carpates Meridionales,

Stâna este ,,laboratorul’’ delucru al băciţelor; inventarul aces-tui ,,laborator’’ este de o mare şiinestimabilă valoare dacă avem învedere obiectele şi tehnicilefolosite în prepararea produselordin lapte.

23

Leipzig, 1904, făcând cercetări în munţii No-vaciului scria: ,,Stânele din Parâng suntadevărate centre sociale; familii întregi trăiescîn ele. Acolo se moare, se naşte şi se fac căsătoriicu aceleaşi ritualuri ca şi în satele de jos’’. Dum-nezeu ne-a rânduit aici, în această oază defrumuseţe, la poală de munte, iar muntele şi-aimpus în mod evident influenţa asupra locuito-rilor, a raporturilor dintre ei şi teritoriul pe care-l ocupă. Aici ne bucurăm de o moştenireculturală transmisă din generaţie în generaţieconstând în vechi tradiţii modelate de stilul spe-cific de viaţă, credinţe, ritualuri, îndeletniciri. Seimpunea, aşadar, conservarea spaţiului montan,a obiectelor şi tehnicilor legate de îndeletniciri,prepararea produselor lactate, de la furca de torsşi bâta ciobanului, frumos încrustate vara pemunţi până la cele trebuincioase în munca de zicu zi şi în viaţa ciobanului.

Iată că acest lucru s-a realizat la Novaci pe 8septembrie 2012, în Sfântă zi de sărbătoare,Naşterea Maicii Domnului: înfiinţarea MuzeuluiCivilizaţiei Montane cu sprijinul Obştii ,,Cer-bul’’ din Novaci. În Muntele Plopu, la intrareaîn Staţiunea Rânca, Obştea ,,Cerbul’’ a construit

o stână model denumită Casa Obştii care, pelângă sediul administrativ al viitorului Sat de va-canţă Plopu, adăposteşte şi Muzeul CivilizaţieiMontane. Exponatele aduse în acest muzeu con-stituie cel mai preţios material documentarprivind civilizaţia montană a acestor locuribinecuvântate de Dumnezeu. Acest muzeu vaconstitui un mijloc de cunoaştere a patrimoniu-lui unic caracteristic zonelor montane pe planeoropean.

Cadrul natural unde a fost înfiinţat acestmuzeu, în Muntele Plopu (1.597 m altitudine),este deosebit. Aici, unde va apărea un nou sat devacanţă, este caracteristic sufletului ciobanuluinovăcean şi în condiţiile noi create de modern-izarea DN 67 C, Novaci-Sebeş, adicăTransalpina, va deveni unul dintre cele maicăutate obiective de civilizaţie montană dinRomânia. De altfel, până în prezent, Muzeul afost vizitat de sute şi sute de persoane. Frumoaseelogii au fost aduse organizatorilor de vizitatoridin diferite colţuri ale ţării, dar şi de către turiştidin Anglia, Ţara Galilor, Irlanda şi Franţa. Staumărturie însemnările lăsate în Cartea de Onoarea Muzeului.

Exponatele prezente în Muzeu au fost donatecu mare bucurie de către: Romică Porumbel (înamintirea soţiei Mia Porumbel), Vlaicu Elena,Elena şi Aron Păpurică (Bordei), Dan Leuştean,Elena şi Filimon Şandru, Lenuţa Popa, Flo-rentina şi Gigel Ungureanu, Elena şi ConstantinDârvăreanu, Nuţa Deaconescu (Lecăle), IrinaDeaconescu, Maria Bărăgan, Nuşa Basarabă,Despina Solomon, Gheorghiţă Dăniloiu, Nuţa şiIlie Taban, Camelia şi Dan Pătruţoiu.

Se cuvine să amintesc şi numele celor carecompun actualul Consiliu de Administraţie alObştii ,,Cerbul’’ şi care au îmbrăţişat ideeaamenajării acestui Muzeu: Ghiţu Dănuţ –Preşedinte, Dârvăreanu Constantin –Vicepreşedinte, Buduran Ion, Dăncilă Ion, Cuz-man Iulian, Deaconescu Leonard, Ilea Gheo-rghe, Leuştean Nicolae, Papuc Daniel, PopescuIonel Daniel, Porumbel Gheorghe, PorumbelRomică, Pufan Dumitru, Sâiu Gheorghe, VonicaMihai. •

24

SATE DE CIOBANI ARDELENI

ÎN MOLDOVA

Într-un celebru studiu al lui G. Vâlsandin 1924 – Carpații în România de azi– se spune că totdeauna Carpații au fostnumai ai noștri. Îndeletnicirea de bază a oa-menilor muntelui a fost, de-a lungul istorieimilenare, păstoritul. Deși se consideră, ade-sea, că ar fi doar două mari și străvechi cen-tre ale oieritului în Carpați: MărginimeaSibiului și Țara Bârsei, nu putem să nu am-intim însă zona Dornelor din Moldova,apoi Vrancea, Maramureșul, Dobrogea etc.

Păstoritul are însă unele reguli străvechi,potrivit cărora ciobanul merge cu turma sadupă iarba dulce a plaiurilor, a văilor şipajiștile munților, dealurilor sau câmpiilor.Văratul și iernatul au presupus mereu dru-muri lungi, lupta aprigă cu stihiile naturii,cu fiarele sălbatice sau cu oamenii răi.

• Ioan Mohor Carpații noștri nu au fost doar loc de retragere afilonului ancestral al neamului nostru din calea bar-barilor, ci și un autentic „acasă” unde s-au conser-vat valorile perene originare, unde fără grabă, fărăpatimă sau sete de îmbogățire s-au țesut doinele șilegendele, codurile omeniei, respectul pentrumunca altuia, pentru familie etc. Aici găsim și aziacea unitate primară a omului cu lumea. Munteleînsă este „cetatea” pe care niciun năvălitor nu aputut-o cuceri. De aceea păstorii noștri s-aurăspândit, în decursul istoriei, în toate ținuturile, dela Mărginimea Sibiului și Țara Bârsei până în Do-brogea, în Bărăgan și Vlăsia, și chiar în Buceag sauValea Timocului.

„Roirea” satelor de ungureni, cum li s-a spusmulte secole, pentru că veneau dintr-o zonăstăpânită vremelnic de unguri, este prezentă pe totlanțul Carpaților. Aceasta se vede și azi, mai alesdeoparte și de alta a munților, unde mulți au rude,dincolo sau dincoace de Carpați. Interesant este căînsuși numele de familie al multor locuitori plecațidin diferite zone provine din denumirea localitățiide origine: Vinereanu din Vinerea, Vințanu dinVinţ, Jinaru din Jina, Tismănaru din Tismana, Vai-

25

dianu din Vaidei, Jianu de la Jieț, Poenaru dinPoiană, Sălișteanu din Săliște etc.

Împrăștierea ciobanilor deoparte și de alta amunților sau spre văile și șesurile mănoase a al-imentat populațiile pe unde au trecut sau undes-au stabilit, cu idealul unităţii de neam, cu val-orile și tradițiile ancestrale ale poporului român.Ei au fost, cum zice și Mircea Eliade, un fel demesageri ai idealurilor românismului, ai cul-turilor străvechi, pe care năvălitorii nu au pututsă le împestrițeze. Mai mult, prin stabilirea înzonele de câmpie, păstorii de la munte au ali-mentat fondul nostru genetic cu acelepredispoziții care antrenate, exersate au făcutposibilă supraviețuirea în condiții de viață foartegrele și unde pericolele te pândesc la tot pasul.

Migrația păstorilor dincolo mult de CarpațiiRăsăriteni s-a datorat de-a lungul secolelor nudoar zonelor favorabile păstoritului, ci și con-strângerilor și umilințelor pe care le impuneastăpânirea ungurească sau uneltelor lor care „di-jmuiau” adânc din turmele, din locurile depășunat pe care aceștia le posedau încă. Astfel,stabilirea ciobanilor transilvăneni în Moldova s-a făcut atât individual cât și în grupuri mari. S-a început cu stabilirea „ungurenilor” în regiunilesubcarpatice, pentru ca apoi să se întemeiezeadevărate așezări de „ungureni” până aproapede Nistru. Așa apar sate menționate ca fiind de„Pământeni” și de „Ungureni”, atât în Moldova,cât și în Țara Românească, în care includem șiDobrogea.

În Moldova, cele mai multe așezări de bârsani(ciobani din Ţara Bârsei) le găsim de-a lungultrecătorilor Carpaților – Oituz, Ghimeș, Bicaz șiTulgheș. De exemplu, în secolul XIX, în co-munele Casin, Soveja, Trotuș, Slănic și Hârjagăsim un număr mare al păstorilor, adeseapredominanţi în raport cu pământenii1 . La fel șiîn multe comune din Vrancea, unde și azi pro-dusele stânei sunt renumite, dar totodată foarteapropiate de cele din Țara Bârsei. În fostelejudețe Tutova și Covârlui găsim în acea perioadăun număr mare de sate ale mocanilor2, cum aufost cele din Drăgușeni, Diocheți, Gherghești,Bursuceni, Băluțești, Ciurești etc. Așa se face că

„toate văile din acea zonă miroseau a brânză şichișleag” (cheag).

În acea perioadă, pe la începutul secolului XX,în mai toate județele din sudul și centrulMoldovei se găseau sate de „ungureni”, respec-tiv „bârsani”. Astfel, în fostul județ Tecuci erausate de ciobani în Corni, Țigănești și Stănișești.În județul Vaslui erau renumiți ungurenii dinsatul Ungureni Braşovnica, punem și satulGăureni, care avea ciobani din Săliște3. Tot aicimenționăm că în Fălciu era un cartier numit„Mocani”, ca și la Bărtăleşti – Tutova. Deasemenea, Piatra Neamț avea un cartier numitȚuțuieni, care, așa cum se spune în DicționarulGeografic al județului Neamț, se ocupau cu fab-ricarea în cantități mari a unor renumite brânze-turi (50000 de ocale anual) și cu prelucrarealânii.

Într-o hartă publicată de Mara N. Popp, ocercetătoare neobosită în prima jumătate a sec-olului XX a păstoritului în România, mai suntmenționate sate sau târle de ungureni înMoldova, la Corbeanca, Valea Oilor, Mocani,Ciobanu, Huși, Târgu Ocna, Botoșani, Suceava,

1 Ursoiu, I., Pasul Oituz. Anale de geografie, București, 19122 Mironesc, C., Observări geografice de la Mânăstirea Adam. Anale de geografie, 1915, Bucureștiv3 Dicționarul geografic al județului Vaslui, București, 1889

26

Dorna. De asemenea, avem sate de ungureni laCiulei, Isăceni, Ungureni Jianu, Groși,Măcărești, Letea Veche etc. Tot aici menționămexistența a multiple denumiri ale unor vârfuri,dealuri, văi sau șesuri care exprimă practicareapăstoritului, cum ar fi Comarnic, FântânaGălbezii, Bâtca Nedei, Dealul Stânii, Ciobănelu,Mioara Mare, Mocanca, Crângul Mieilor,Dealul Nedei, Dealul Bârsan, Pârâul Mocanului,Piatra Stânii etc.

Un vechi drum pleca de la Piatra Neamț spreRoman, apoi spre Iași, Botoșani și ajungea laDorohoi. La rândul lor, păstorii din Vranceaurmau drumul oilor care trecea prin Focșani șiajungea la Brăila şi Măcin, apoi în BălțileDunării sau ajungeau la Râmnicu Sărat şi Brăilaşi apoi la Măcin şi Bălţile Dunării sau la Hârşo-

va, Cernavodă, Mangalia etc.

După cum lesne se poate observa, ciobanii dinCarpații Răsăriteni cutreierau întreaga Moldovăîn căutare de hrană abundentă, adăpost și apăpentru turmele lor. Așa se face că și azi celebrelebrânzeturi de Penteleu, Dorna, Brăila etc., ren-umite în țară și peste hotare, sunt produse careau la origine tehnologia Ungurenilor,Țuțuienilor sau Bârsanilor. În lungile lor dru-muri au așezat târle, învățând pe localnici cumsă prelucreze laptele, au construit sate, au înte-meiat familii cu puternice tradiții în ale oierituluiși prelucrării laptelui, lânii sau pieilor. La rândullor, flăcăii de la șes au devenit ciobani, iar fetelebăciţe, întărind astfel elementele de rezistențănațională, de cultură tradițională și deromânism.•

OBICEIURI POPULARE

De un interes deosebit este și distribuția geografică a Dru-murilor Oilor în Moldova. Oile din Munții Căliman iernau, la în-ceputul secolului XX, în apropiere de Vaslui, Leova și Fălciu.Drumul Oilor trecea pe la Piatra Neamț, Roman, Vaslui şi Leovaşi se ramifica de-a lungul Prutului sau trecea chiar în Basarabia.Oile din Breţcu sau Zăbala ajungeau la Adjud, coborau spre Tecuciși iernau aproape de Prut sau în Basarabia, la Cahul. Tot din zonaBreţcu pornea un drum al oilor care ajungea la Galați, respectiv înDelta Dunării.

27

LA COLIBA DIN VÂRFUL

PARÂNG

• Ionuţ Vinţanu

Auzisem câteva povești despre viațaciobanilor pe vârfurile înalte alemunților noștri, dar nu puteam să-miimaginez bine cum poți să trăiești în acelelocuri. Într-o zi, tata, după ce-l tot întrebasemdespre „viața ciobanului de la miei”, îmi spunecă mâine vom merge la Coliba din vârful Parân-gul Mic.

Ne-am sculat dis de dimineață, noi cei treiliceeni, și împreună cu tata, după vreo oră decălătorie cu Opel-ul nostru pe Transalpina amajuns la Lotru. Aici, la Cabana unde o dată a fostcabanier vreo 50 de ani Nea Ghişe, o rudăîndepărtată dinspre bunica, am mâncat ceva„păstoresc”, adică mămăligă cu brânză,smântână la tigaie și iaurt sau lapte covăsit, cumi se spune pe aici. Tata și-a consumat gânditorși o ceașcă de cafea și am pornit spre GroapaSeacă.

O priveliște de vis s-a deschis în fața noastră:brazi seculari de un intens verde închis, susurullin al Lotrului și doar câte un chiot al vreunuicioban, sau un lătrat de câine în depărtare.Ajunși la Groapa Seacă (1598 m) facem un scurtpopas şi aflăm de la tata că nu departe de aicierau, până în 1918, bornele de frontieră ale Ţării

Românești cu Austro-Ungaria și că în acele vre-muri erau dese încăierări ale ciobanilor cu„finanții” stăpânirilor străine din MărginimeaSibiului și Districtul Hunedoara.

După ce mai ascultăm câteva întâmplări dinistoria zbuciumată a acestor locuri, începem săadmirăm vârfurile semețe ale munților din jur:Cihanu (1944 m), Coriciu (1883 m), Scovarda(1871 m) și Capra (1927 m). Spre răsărit, îndepărtare domină cerul vărful Bora (2055 m),Puru (2049 m) și Mogoşu (1959 m). Spre sud-vest se înalță semețe coamele munților Parângcu vârfurile Parângul Mare (2519 m), Gemănare(2426 m) și Mija (2390 m). Se vede cu ochiulliber cât de semeț domină Parângul Mare toatecelelalte vârfuri ale munților.

Pornim cu mașina mai departe pe Jieț, apoivirăm la stânga și ajungem la CabaneleUniversității de Educație Fizică și Sport, lângăvârful Parângul Mic (2074 m), unde se află oserie de studenți pentru cursul de orientareturistică. Acolo ne întâmpină un coleg de-al tateide la facultate, care ne invită la masă și apoi săne odihnim. Tata îl roagă să mai amânăm masași odihna încă vreo 5-6 ore pentru a ajunge laColiba ciobanilor de la miei, de lângă ParângulMic. Colegul tatei face ochii mari când aude deintenția noastră și ne atenționează că drumul eanevoios și nu crede că putem să-l parcurgem în

28

parcurgem în timpul propus. Văzându-ne așaîncrezători în forțele noastre de turiști montani îșidă oarecum acordul.

Drumul până la colibă este într-adevăr anevoios.Aici ne întâmpină doi ciobani cu vreo 3-4 câini șio turmă uriașă de miei. Unul dintre ciobani este tre-cut bine de vârstei tinereții, iar al doilea aproape unbăiețandru. După prezentările făcute, „vătaful”mieilor ne spune că îl știe pe tata mai demult. De-spre miei, vreo 500 la număr, ne spune că le-a mersbine anul acesta, că au avut iarbă bună. Doar„lighioane” mai strică liniștea vârfurilor în ceas denoapte și viforniţele care vin pe aici și vara.

Nea Gheorghe, căci așa îl chema pe „vătaful”mieilor, ne îmbie la un blid de jintiță. Noi liceeniifacem ochii mari, în timp ce tata, surâzând în colțulgurii, îi mulțumește frumos pentru gest. Gustămtoți patru câte 2-3 înghițituri. Rămân nedumeritpentru că nu prea se aseamănă cu nimic din ceeace mâncasem până atunci: nici dulce, nici preaacră, cu ceva gogoloaie de brânză prin ea și cumiros de rășină. Tata ne îndeamnă să bem vârtos,măcar zerul, că face bine la stomac, inclusiv la ten.Nea Gheorghe râde cu gura până la urechi de mim-ica și pantomima noastră, spunându-i tatei că tre-buia să ne aducă mai des pe la stână.

Tata îl roagă să ne lase să-i vizităm coliba. Pentrumoment pare nedumerit, dar fața i se luminezecând aude că mai sunt azi oameni care vor să vadăcum arată o colibă. La câțiva metri de locul undene aflăm vedem o îngrămădire de bolovani deformă dreptunghiulară, puțin îngropată în pământ,cu un acoperiș din crengi de jip și jneapăn pestecare erau lespezi de piatră și glii, adică bucăţi depământ cu iarbă. Ca mărime cred că avea vreo 4-5m2. Zidul de piatră era tot împănat cu glii bineînierbate. În spatele ei se află „oborul” mieilor, oîngrămădire de bolovani de forma aproximativcirculară în care turma este adăpostită peste noaptesau în caz de viforniță puternică. Intrarea în colibăeste în partea dinspre sud. Atât coliba cât și târlamieilor erau apărate de un grup semeț de stânci înpartea de apus, pentru că aici face ravagii VântulMare. În interior, în partea stângă era o mică vatrăpentru pregătirea mâncării. La sosire observasemcă mai era o vatră și afară unde se pregătea mân-care când nu ploua sau nu bătea vântul. Totodată,vatra de afară era și un bun mijloc de a semnaliza

prezența oamenilor și a turmelor sale în aceastăpustietate de stânci.

În colibă erau așezate cele strict necesare vieții:o căldare de mămăligă, o putinică de brânză, unpătuț pentru cojoace și alte haine, bota cu apă,garniţă cu tocan de miel etc. Bota este un fel debutoiaș de lemn în care se păstrează apa. Deși plouăuneori în fiecare zi, apa este un element esențial înviața ciobanului și este considerată sfântă. Tot încolibă mai vedem găleata cu jintiţă despre care vor-beam, un fel de zer amestecat cu urdă, puțin acrișor.De fapt, este ceea ce rezultă din zerul rămas înurma strecurării cașului și încălzit la o anumitătemperatură. Privind cu mare atenție „zestrea” dincolibă, ne dăm seama că aceasta nu este pentrulocuit, ci pentru a păstra hrana și îmbrăcăminteanecesare ciobanilor sau pentru a face focul în cazde vreme rea. Aceștia dorm afară, sub cerul liber,păzind miei de „jigănii” sau de hoţi care, după cumam aflat, s-au înmulțit foarte mult de câțiva ani în-coace. Aidoma ciobanului din Miorița, păstorilorde aici Soarele şi stelele cerului de un albastru in-tens, câţiva vulturi care se rotesc uneori deasupravârfurilor din apropiere, tufișurile de jip și jneapăn,iarba grasă cu floricele mici, multicolore și turmade miei le sunt tovarăşi de nădejde.

Nea Gheorghe începe să ne explice că de fapt,colibele au fost primele locuințe artificiale constru-ite la suprafața pământului, după ieșirea omului dinpeșteri, în urma retragerii ghețarilor si încălziriiclimei acum multe mii de ani în urmă. Cel puținașa au scos la iveală descoperirile arheologice dela Terra Amata, de lângă Nisa, din sudul Franței,unde s-au dezgropat colibe foarte bine conservate,a căror vechime ar avea, după unii arheologi,aproape 250000 de ani și care seamănă destul de

Nea Gheorghe se uităsurâzând la noi și ne întreabădacă ne place cum arată„apartamentul” celor doiciobani, aici la peste 2000 demetri. Mă uit la tata pentru cănu știu ce să răspund.

29

bine cu cea a ciobanilor noștri, numai că aveau di-mensiuni mult mai mari.

Gândul rătăcitor plonjează în negurile istoriei.Vasăzică, avem în fața noastră o locuință pe care ainventat-o omul cu sute de mii de ani în urmă. Simtcum îmi trece un fior prin tot corpul, datorat întâl-nirii neașteptate cu civilizația ancestrală a oame-nilor din aceste locuri. Îndrăznesc să întreb cam cevechime are coliba asta, în care ne aflăm. Nea Ghe-orghe ne spune că nu știe exact, dar aici au văratcu mieii și străbunicii lui. După câteva clipe degândire tata adaugă că în această zonă sunt celpuțin 5-6 colibe, între vârful Parângului și Mândra, dar că multe din ele sunt astăzi părăsite.

Prietenii mei sunt și ei total nedumeriți, unul chiarîntreabă de ce vărează mieii aici la așa înălțime,unde este greu de trăit. Nea Gheorghe zâmbește dinnou și ne lămurește că iarba ce crește pe aici estede foarte bună calitate, este fragedă și rămâne verdeca primăvara până către 15 septembrie când vinezăpada.

Un chiot din depărtare ne trezește din visare. Este

Unele, se crede că suntde pe vremea dacilor, dupămodul simplu în care suntconstruite, adică doar unțarc de piatră pentru a teputea apăra de vifornița cevine de la A pus, chiar înmiezul verii.

profesorul, prietenul tatei, care ne așteaptă la ca-bana UNEFS. Totuși, mai zăbovim câteva clipespre a privi cu luare aminte acest magnific muzeude civilizație pastorală în aerul tare al înălțimilor.Ne despărțim de vătaful de la miei cu regretul cănu am putut sta mai mult pentru a afla și alteinformații interesante despre „coliba din Parâng”.Pe drum, tata ne sfătuiește să ținem minte bine ceam văzut aici la peste 2000 m altitudine și, maiales, să înțelegem că suntem urmașii celor care audat viață acestor munți de mii de ani și să prețuimvalorile culturale pe care ni le-au lăsat ca moștenirestrămoșii noștri. •

30

UN DESTIN PESTE TIMP

Păstoritul este o ocupaţiemultiseculară, îmi mărturisește unvechi prieten, care nu concepeCarpații românești fără turme de oi, fărăstâne și fără ciobani. A fi baci, a fi ciobanînseamnă a avea o meserie respectată, unmod de viață milenar, continuă el. Știe asta,ca și mine, din copilărie, de la bunicii noștricare vorbeau cu mult respect despreciobani. Dar viața de cioban nu este întot-deauna frumoasă, cum își închipuie ceicare îi văd în zile senine stând proptiți înbâte și cântând duios la „fluieraș de os”.

Aceste vorbe m-au făcut să-mi îndrept șieu gândurile către un cioban de frunte dinsatul meu, un om de omenie, unul dintreacei ciobani cu care te întâlnești mereu cuplăcere să mai stai de vorbă şi nu se poatesă nu-l îndrăgești de cum îl cunoști. Ion Za-haria, căci despre el este vorba, trăiește dinciobănit în Oltenia de sub Munte şi nu l-apărăsit niciodată pentru altă meserie. Aurmat, ca orice om, destinul său, simțind căsingura regulă este să-l accepte și să-lurmeze oriunde l-ar duce acesta. Destinullui a fost de a trăi împreună cu munţii, cusoarele, cu stelele, văile, pădurile, câmpiile,cu eterna reîntoarcere a timpului. Un astfelde destin credem că este unul peste spaţiulşi timpul ce ne este hărăzit să-l parcurgemşi să-l trăim.

Povestea vieții sale sa a început pe cândiarna își dădea mâna cu primăvara, ”pe-unpicior de plai,/pe-o gură de rai”, într-ofrumoasă zi de februarie a anului 1939, pemeleagurile mioritice ale localității Fier,din judeţul Gorj. Acolo a văzut lumina zilei

• Dumitru Vasilescu

cel care avea să ajungă cu siguranță unul dintre ceimai adevărați și mai iscusiți crescători de mioare,aşa-zisul „Cernel”, după cum îl va numi în lungasa viață foarte multă lume, de la Timişoara și pânăla Brăila, sau de la Satu Mare şi până jos, laCalafat.

Cu prima ocazie pe care am avut-o, l-am rugat sămai stăm și noi de vorbă, să-mi mai spună o datăcum a fost viața sa de cioban, cum se simte acumși ce ar face dacă ar fi să o ia de la început. ”Eu?Ce pot să mai spun despre mine? Viața mea a fostsimplă! De-ar fi să mă mai nasc o dată, tot asta așalege!” o replică modestă și timidă, iar în ochii-ialbaștri priveam cu plăcere și așteptam cu drag să-i aud vorbele așezate.

S-a născut într-o familie de români străvechi, încare tatăl, Vasile, era lucrător la I.F.E.T., iar mama,Elena, era casnică. Au fost trei copii, respectiv: Ion,Leana şi Eremia. El a fost primul, un ”pui” deromân și nu orice fel de român, ci un ”mândru cio-

31

ciobănel,/ tras printr-un inel/ feţişoara lui,/ spumalaptelui;…/ perişorul lui,/ pana corbului...” cum nespun versurile din Mioriţa. De mic copil i-a plăcutnatura și a trăit în mijlocul ei, a iubit animalele șiacestea l-au simțit și l-au înconjurat cu blândețe. Aștiut de atunci că viața lui se va depăna printreturme de miei, , ”printre oi m