tovarasa ana (ii) - numarul 715 - martie - 2014 - arhiva - observatorcultural.ro

Cuvant cheieCuvant cheieAcasa | Publicitate | Contact | Redacţia | Abonament

Premiile Observator cultural Premiile Observator cultural Sumar Sumar Arhiva Arhiva Blog Blog TranslationTranslation

Nr. Nr. 758758 din 06.02.2015 din 06.02.2015

On-line -On-line -actualitateactualitate

MentalităţiMentalităţi

FocusFocus

EditorialEditorial

ActualitateActualitate

PolemiciPolemici

InformaţiiInformaţii

PoliticPolitic

LiteraturăLiteratură

IstorieIstorie

MemorialisticăMemorialistică

ArteArte

RubriciRubrici

InternaţionalInternaţional

Carmen MUŞATCarmen MUŞAT

Ovidiu ŞIMONCAOvidiu ŞIMONCA

Doina IOANIDDoina IOANID

Bianca BURŢA-Bianca BURŢA-CERNATCERNAT

Adina DINIŢOIUAdina DINIŢOIU

SilviaSilviaDUMITRACHEDUMITRACHE

CezarCezarGHEORGHEGHEORGHE

Iulia POPOVICIIulia POPOVICI

Alina PURCARUAlina PURCARU

UN CristianUN Cristian

Mihai FULGERMihai FULGER

Şerban FOARŢĂŞerban FOARŢĂ

BedrosBedrosHORASANGIANHORASANGIAN

CristianCristianPÎRVULESCUPÎRVULESCU

Radu CălinRadu CălinCRISTEACRISTEA

Cristian CERCELCristian CERCEL

Marius OPREAMarius OPREA

Paul CERNATPaul CERNAT

Daniel CRISTEA-Daniel CRISTEA-ENACHEENACHE

Claudiu TURCUȘClaudiu TURCUȘ

Bogdan-AlexandruBogdan-AlexandruSTĂNESCUSTĂNESCU

AndreeaAndreeaRĂSUCEANURĂSUCEANU

Dana PÎRVAN-Dana PÎRVAN-JENARUJENARU

Liviu ORNEALiviu ORNEA

MihaiMihaiPLĂMĂDEALĂPLĂMĂDEALĂ

Ovidiu PECICANOvidiu PECICAN

Ovidiu DRĂGHIAOvidiu DRĂGHIA

Recomanda articolul prin:

AcasaAcasa | | ArhivaArhiva | | 20142014 | | MartieMartie | | Numarul 715Numarul 715 | Tovarăşa Ana (II) | Tovarăşa Ana (II)

Tovarăşa Ana (II)Tovarăşa Ana (II)Paradoxul Pauker: antisemitism şi comunismParadoxul Pauker: antisemitism şi comunism

Autor: Norman MANEA | Categoria: | 9 comentarii

Tipareste pagina Marime text

Mult aşteptata şi puţin sperata eliberare de „socialismul real“ (definit, în România naţional-comunistăa lui Ceauşescu, drept socialism „multilateral dezvoltat“) a provocat o euforie iniţială şi o treptatădezamăgire. Prezenţa în umbră a vechii Securităţi şi rapida îmbogăţire a generaţiei secunde denomenclaturişti par punctele centrale ale insatisfacţiei populare. Parte din presa liberă devine curîndvulgară şi mercantilă, liderii politici se dovedesc corupţi, orientaţi spre profit personal imediat,libertatea şi democraţia sînt manipulate cinic şi cu jovialitate burlescă. Militantismul naţionalist şiuneori antisemit reapare la scenă deschisă. Deşi admiterea în Uniunea Europeană potoleşte limbajulextremist şi celebrarea vechilor icoane ale dreptei, atmosfera politică generală nu este admirabilă.Demascarea coşmarului comunist rămîne, adesea, frivolă, slujind jocul politic al zilei, dezbatereaprofundă a trecutului rămîne rară. Faptul că partidul evoluase de la 1.000 de membri, în 1945, laaproape patru milioane, în 1989, cînd sistemul s-a prăbuşit şi marea majoritate a membrilor şi-auschimbat rapid adeziunea, devenind frenetic anticomunişti, explică poate de ce dezbaterea publică nu

conduce la o reală analiză. Un nou şi accelerat oportunism este la ordinea zilei. Anchetele despre „starea naţiunii“ aratăîncrederea populară statornică în Biserică şi Armată. Vechiul-nou antisemitism se reorientează retrospectiv cu precădere sprediabolicii activişti evrei care au ruinat partidul şi ţara. Ana Pauker nu este uitată. Hannah Rabinsohn pare o bună incitare larevanşă.

Cacofonia generală a unei isterii larg răspîndite poate fi găsită, însă, în mai toate controversele publice, majore şi minore.

Un volum de Robert Levy despre Ana PaukerUn volum de Robert Levy despre Ana PaukerÎn această atmosferă de bruiaje şi brutalităţi, apare, totuşi, în Statele Unite, o cercetare detaliată şi obiectivă despre viaţa AneiPauker, tradusă apoi şi în româneşte. O evaluare critică a destinului şi a locului ei în istoria României:Ana Pauker – The Raiseand Fall of a Jewish Communist (Ana Pauker – ascensiunea şi prăbuşirea unui comunist evreu) de Robert Levy, Universityof California Press, 2001.

Autorul îmi fusese semnalat într-o a doua scrisoare de dr. Ghe. Brătescu, care îmi lăuda înţelepciunea de a contempla dedeparte realitatea românească, deşi era convins că mă simt indisolubil legat de ea. Da, rămăsesem interesat de România, deci

Tovarăşa Ana (II) - Numarul 715 - Martie - 2014 - Arhiva - Observatorc...http://www.observatorcultural.ro/Tovarasa-Ana-(II)*articleID_29959-a...

1 of 10 10.02.2015 13:14

Observator culturalObservator cultural

vezi toti autoriivezi toti autorii

CEL.roCEL.ro

Depozitul de calculatoareDepozitul de calculatoare

şi de cercetarea lui Levy, şi am acceptat cererea unei prestigioase reviste americane de a scrie o recenzie la disertaţia devenităcarte.

Scriind, mi-am amintit că ar trebui să-i fiu recunoscător Tovarăşei Ana: acuzarea ei de „deviere de dreapta şi de stînga“ (oinovaţie românească, în spiritul teatrului absurd al lui Eugen Ionescu) provocase primii mei paşi în afara tărîmului politic. Casecretar al organizaţiei comuniste de tineret a liceului, mi s-a impus, parte a unei campanii naţionale de „întărire a vigilenţei“,să exclud trei elevi inocenţi, unul dintre ei un tînăr studios şi plăcut cu care aveam să şi devin, apoi, prieten. Un şoc„ideologic“ şi o criză morală pentru mine.

Titlul recenziei despre cartea lui Levy urma să fie Femeia de Fier (aluzie nu tocmai potrivită la Margaret Thatcher), deşi ar fitrebuit să fie Jidanca de oţel, în ironic acord cu noua celebritate a Hannei Rabinsohn în presa liberă, post- şi anticomunistă,chiar dacă Ana se separase de multă vreme de evreitate, iar numele Pauker nu fusese nici el prea „românesc“ şi nu derutasepe nimeni. „Separarea“ nu însemnase, de fapt, în cazul ei, ca în atîtea alte cazuri, „interiorizarea“ antisemitismului creştineuropean, atribuit evreilor de Hannah Arendt (ea însăşi nu cu totul imună la această „asimilare“ a coreligionarilor ei) şipersistent şi la mulţi evrei comunişti.

Ana Pauker se întorsese din Uniunea Sovietică încredinţată că evreii trebuie să părăsească România şi a şi sprijinit primul valal emigrării (90.000 de vize pentru Israel fuseseră aprobate între 1950 şi 1952) şi a ajutat cu armament Israelul în războiul deindependenţă, văzut ca o luptă contra imperialismului britanic.

Era conştientă de naţionalismul românesc atunci cînd a solicitat legionarilor să intre în Partidul Comunist, sperînd să-i creascăacestuia influenţa şi puterea.

Dacă nuvela lui Eliade, operă de ficţiune, nu urma clişeele acceptate despre viaţă şi angajamentul revoluţionar al Anei Pauker,Robert Levy, din punctul de vedere al cercetătorului obiectiv, oferă, la rîndul său, ample dovezi documentare împotrivaclişeelor rămase în circulaţie. Deşi recunoaşte fără echivoc, şi pe bună dreptate, răspunderea ei în instaurarea regimuluicomunist în România şi a brutalei „dictaturi a proletariatului“, Levy oferă şi revelaţii asupra multor ambiguităţi şi abaterisemnificative de la canonul oficial al momentului. Punîndu-şi inteligenţa în slujba partidului (nu a „umanităţii“, cum sperase înbibliotecile elveţiene), ea încerca, se pare, să-i lărgească sprijinul nu doar printre legionari, ci şi prin cooperarea cu burghezialiberal-democrată şi cu intelectualitatea, ca o alternativă la dominaţia sovietică, şi s-a opus colectivizării forţate a agriculturiisau a eliminării cunoscutului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. Avizată asupra consecinţelor terorii din URSS, conflictul cuconducerea PCR şi cu directivele Moscovei avea să se agraveze inevitabil.

O premisă codificată – şi nu chiar cu totul – era poziţia ei excentrică în centrul de putere. Ca văduvă a unui „trădător“(trădător evreu), ea încă mai spera că simbolul internaţional al trecutului ei comunist ar putea s-o protejeze intern; evitase, în1944, postul de secretar general al partidului folosind acelaşi argument cu care îi răspunsese lui Gheorghi Dimitrov în 1943,cînd acesta era conducătorul Internaţionalei Comuniste. Anume, că prejudecăţile sociale, politice şi religioase dintr-o ţarăcreştin-ortodoxă, cu o tradiţie bizantină, xenofobă şi „masculină“, arătau că n-ar fi înţelept ca partidul să se prezinte cu ofemeie evreică, tocmai revenită din URSS, în vîrful piramidei de conducere.

O nouă imagineO nouă imagine

Spre deosebire de atîţia comunişti evrei care jucau cartea mereu cîştigătoare a ostilităţii deschise faţă de iudaitate, ea nu şi-arenegat niciodată public originea evreiască. Dacă episoade precum extraordinara relaţie cu piosul ei frate, readus din Israel lainsistenţele ei în România comunistă, unde avea să fie apoi arestat odată cu ea, sau exhumarea surorii din cimitirul partiduluipentru a o reînhuma într-unul evreiesc par a fi episoade dintr-un roman romantic, putem vedea, probabil, şi în aceste întîmplări„legătura ei sufletească cu evreii şi iudaismul“, o posibilă consecinţă a memoriei bunicului, a suferinţelor evreilor români,combinate cu experienţa antisemitismului sovietic.

Robert Levy demonstrează, prin detalii şi documente convingătoare, că ea s-a opus arestării politicienilor „burghezi“,construcţiei (dezastruoase) a canalului Dunăre – Marea Neagră, susţinut de Stalin, procesului Pătrăşcanu, reprimăriicomuniştilor care luptaseră în războiul civil spaniol şi în rezistenţa franceză. Autorul documentează încercarea ei de a evitatragedia colectivizării agriculturii de pe poziţia de „protectoare a ţărănimii“, motivată de vechea ei afecţiune faţă de ţăranulroman şi de amintirea sălbaticei campanii sovietice contra „reacţionarilor“ ţărani, cu efecte teribile în politica agrară. În 1946,Ana Pauker semnase o semnificativă declaraţie de principiu trimisă Ambasadei sovietice din Bucureşti: „Nu avem argumenteconvingătoare să contracarăm refuzul ţăranilor“. În 1951, vorbind în faţa Comitetului Central, fusese mai emfatică: „Cumputeţi gîndi că aceşti oameni vor ceda, brusc, pămîntul şi vitele?“.

Poate că cel mai puternic şi surprinzător conflict a fost, totuşi, cel cu Papa de la Kremlin. Mulţi din partid şi din afara acestuiao considerau „preferata Tătucului“, dar cînd s-a întors din URSS, ea a relatat familiei ororile sovietice şi nu a uitat sămenţioneze „ura lui Stalin faţă de evrei“. Ştia prea bine de unde putea veni ordinul de decapitare.

Într-adevăr, Maestrul incontestabil al marxism-leninismului avea să dea tovarăşilor săi români un sfat util: „Dacă ei [s.m.] îţistau în cale, înlătură-i“. Faptul că Stalin tocmai vorbise despre Troţki nu lăsa nici un dubiu asupra referirii la „ei“.

În 1952, cînd Gheorghiu-Dej venise la Moscova pentru a obţine binecuvîntarea în vederea arestării ei, Pontiful Suprem l-aîntrebat candid: „De cîte ori ţi-am spus să termini cu Ana Pauker şi nu m-ai înţeles?“. Continuarea a venit după o clipă: „Dacăaş fi fost în locul tău, i-aş fi tras de mult un glonte în cap“.

Semnalul fiind dat, experţii sovietici au demarat operaţiunea anti-Pauker cu mesajul simplu, reamintit de Levy, că „evreii sîntpredispuşi prin naştere, caracter şi educaţie să devină instrumente ale spionajului american şi a te opune antisemitismului eraechivalent cu trădarea [s.m.]“.

Ana Pauker a fost arestată din ordinul lui Gheoghiu-Dej, fără ca Biroul Politic să fie informat. Era învinuită că ar fi fost„agenta lui Truman“, o verigă într-un vast mecanism anticomunist.

Toate acestea erau parte dintr-un tablou mai larg. La două zile după arestarea lui Rudolf Slánský (secretarul general, evreu, alPartidului Comunist Cehoslovac), mai mulţi evrei ucraineni fuseseră arestaţi pentru aşa-numitele „crime economice“ înAfacerea Kiev, iar „complotul doctorilor“ (evrei) fusese deja înscenat la Moscova.


2 of 10 10.02.2015 13:14

Procesul doctorilor evrei, acuzaţi că făceau parte dintr-un complot iudeo-imperialist care urmărea uciderea lui Stalin, urma săînceapă la 18 martie 1953 şi să declanşeze teroare în întreaga lume: acuzaţii aveau să mărturisească şi să fie spînzuraţi public,în Piaţa Roşie: mascarada sîngeroasă prevedea pogromuri „spontane“ în toată Uniunea Sovietică, o scrisoare a eliteiintelectuale evreieşti care să ceară ocrotire din partea Marelui Conducător care, mărinimos, va permite evreilor să fietransmutaţi, la cererea lor, în partea răsăriteană a Imperiului. La începutul anului, cînd Ana se afla deja sub interogatoriu, unpamflet al unui înalt demnitar al poliţiei secrete apăruse într-un milion de exemplare în Uniunea Sovietică: „De ce evreiitrebuie strămutaţi din regiunile industriale ale ţării“.

În timpul interogatoriilor nocturne, cînd se gîndea, probabil, la „complicii“ arestaţi şi îşi reamintea tragedii precum cea asoţului ei, nu era greu să-şi imagineze procesul care i se va înscena. N-ar fi exagerat de presupus că îşi amintea chiar şiProcesul de la Craiova din 1936, care o transformase în celebra „Pasionaria“ română, în care procedura justiţiei sedesfăşurase, totuşi, public, sub rigorile legii (odioasa „justiţie burgheză“), în prezenţa presei şi a avocaţilor străini participanţila apărarea inculpaţilor. Ea, comunistă care îşi dăruise întreaga viaţă Cauzei, nu putea spera la un proces similar sub actualiiinchizitori „fraterni“. În cartea lui Levy găsim o remarcă a ei despre „progresul“ înfăptuit de comunişti faţă de justiţiadinainte: „...luaţi pe cineva, îl arestaţi, îl numiţi agent, îl supuneţi unor metode pe care eu, în întreaga mea viaţă, în toateînchisorile şi la Siguranţă nu le-am întîlnit niciodată, îl acoperiţi de noroi, îl batjocoriţi, îi aruncaţi copii afară din casă şi nicimăcar nu spuneţi «scuzaţi», cum procedează oricine te calcă pe picior. Nu vă pasă de nimic“. Pericolul iminent al morţii părea să se fi depărtat, însă, cînd izbucnise această tiradă antipartinică; nu fiindcă acuzatorii şi-ar fischimbat viziunea sau metodele sau pentru că adevărul ar fi precumpănit, surprinzător, în cele din urmă, ci mult mai simplu,pentru că Nemuritorul urmase calea cărnii muritoare. La 5 martie 1953, mitul se prăbuşise. Sfîntul Atotputernic şi Atotştiutormurise ca un oarecare Djugaşvili! Cînd află ştirea, Ana izbucneşte... în plîns! Cel care îi dăduse vestea-surpriză, unul dintrecoinculpaţii în Procesul de la Craiova, acum coleg în Comitetul Central, însărcinat cu ancheta, comentase, cu bun-simţ: „Nuplînge. Dacă Stalin ar mai fi în viaţă, tu ai fi moartă“.

În remarcabila sa carte Postwar: A History of Europe since 1945( Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945),Penguin Press, 2005, Tony Judt descrie consecinţele arestării, interogării, eliberării şi dispariţiei Anei Pauker. El subliniază că„prejudecăţile lui Stalin nu cer explicaţie. În Rusia şi Europa de Est, antisemitismul era propria sa recompensă“ şi că:„Moartea lui Stalin a zădărnicit planurile lui Gheorghiu-Dej de a înscena un proces Anei Pauker... În schimb, în 1953 şi înprima parte a anului 1954, Partidul Comunist Român a organizat o serie de procese secrete ale unor peşti mai mici, subacuzaţia că sînt spioni sionişti în slujba «agenţilor imperialişti». De la membrii autentici ai Sionismului Revizionist de dreapta lacomuniştii evrei întinaţi cu acuzaţia de sionism, victimelor li s-au pus în cîrcă relaţii ilegale cu Israelul şi colaborarea cu naziştiiîn timpul războiului. Au primit sentinţe între zece ani şi închisoare pe viaţă… Partidul Comunist Român, mai mic şi mai izolatdecît celelalte partide comuniste din Est, fusese mereu sfîşiat de lupte interne, iar eliminarea extremelor dreaptă (Pătrăşcanu)şi stîngă (Pauker) a însemnat, mai presus de orice, triumful facţiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictator de o eficacitatecruntă, cu un stil de guvernare ce amintea morbid (ca şi cel al succesorului său, Nicolae Ceauşescu) de vechile regimuriautoritare din Balcani. În aceşti ani, evreii din România au fost înlăturaţi din posturile guvernamentale şi de partid, ca şi cei dinGermania de Est şi Polonia, alte două ţări în care o facţiune a partidului putea mobiliza sentimentul popular antisemitîmpotriva «cosmopoliţilor» din interiorul partidului. Germania de Est era un teritoriu deosebit de propice. În ianuarie 1953, pemăsură ce «complotul doctorilor» lua amploare la Moscova, evreii est-germani proeminenţi şi comuniştii evrei au fugit în Vest.Un membru al Comitetului Central est-german, Hans Jendretsky, a cerut ca evreii – «inamicii statului» – să fie excluşi dinviaţa publică“ (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, traducere de Georgiana Perlea, prefaţă deMircea Mihăieş, Iaşi, Polirom, 2008, pp. 177-178).

Cîţiva ani după aceea, cînd fiica ei, Tatiana, i-a dăruit, la aniversarea zilei de naştere, un caiet pentru amintiri, răspunsul AneiPauker a fost ferm şi prompt: „Nu voi scrie niciodată“. Levy comentează: „Evident. Amintirile, ca toate celelalte lucruri dinviaţa ei, aparţineau Partidului, pe care era decisă să nu-l lezeze sau trădeze. Deşi începuse să critice unele greşeli specifice şidefecte, niciodată n-a exprimat îndoieli asupra întregului“.

La crematoriu, familia a ales pentru ceremonia despărţirii Simfonia a III-a (Eroica) de Beethoven, în locul Internaţionalei. Odecizie dramatică şi emoţionantă, care nu era, însă, a decedatei şi pe care nu se ştie dacă aceasta ar fi aprobat-o.

Îl urma şi îl deplora pe StalinÎl urma şi îl deplora pe Stalin

Idealul n-ar trebui să ducă la idolatrie, dar duce, nu o dată, chiar acolo. Ana ar fi putut s-o ştie din studierea timpurie aînvăţăturii iudaice, care se defineşte ca opusă idolatriei („noi n-avem sfinţi, doar înţelepţi“). Principiile, oricît de înţelepte, nupot însă opri tendinţele oamenilor, fie ei evrei, chinezi, ruşi sau români.

Abordarea critică a Dogmei, a oricărei Dogme, era şi un principiu marxist, înainte de a fi golită de sens prin cultul frenetic alPartidului „suprem“ şi totala supunere la comenzi.

Ceea ce a urmat morţii lui Stalin – eliberarea Anei din arestul Securităţii, înlocuit prin izolarea ei de viaţa politică – este un felde „fantastic al banalităţii“, mai inventiv decît literatura în felul cum modulează tensiunea dintre clişeu şi anticlişeu prin


3 of 10 10.02.2015 13:14

întoarcerea la clişeul iniţial; în cazul acesta, antisemitismul care o plonjase în comunism şi-a luat revanşa tot în şi princomunism. Chiar dacă cercul vicios nu se întoarce exact la punctul iniţial, căci eroina are deja altă vîrstă şi altă cunoaşteredecît cu treizeci de ani în urmă.

Se schimbase, bineînţeles, dar se schimbase, oare, decisiv, după atîtea experienţe traumatice?

Spre sfîrşitul vieţii, Ana Pauker îi spunea celeilalte fiice, Marie: „Vei vedea. Oamenii nu sînt cei mai buni, dar ideologia vatriumfa“. „Cum ar triumfa ideologia fără oameni?“ rămîne o întrebare pentru locuitorii mistici ai posterităţii.

Robert Levy sugerează un posibil necrolog: „Adevărat este că, deşi Ana Pauker a aderat la reformele lui Hruşciov şi părea maiîn elementul ei în destalinizare, vorbind chiar de o întoarcere la Marx şi de ignorarea lui Lenin, ea a rămas, pînă la sfîrşit, odevotată şi nestrămutată comunistă“.

Îl urma şi îl deplora pe Stalin; conştientă de tirania stalinistă, s-a dus, totuşi, să-l înfrunte pe Thorez, conducătorul PartiduluiComunist Francez care voia să se distanţeze de Moscova; credea în şi încuraja emigraţia evreiască, dar la reîntîlnirea cu frateleei, Zalman, revenit la cererea ei din Israel, l-a îmbrăţişat (după spusele şef-rabinului României, Moses Rosen), spunîndu-i: „Însfîrşit, te-ai întors acasă!“. Răspunsul lui Zalman era previzibil: „Nicidecum. Casa noastră este Eretz Israel“. Ana n-a ezitat:„Aici, doar aici este casa noastră, unde sînt înmormîntaţi mama, sora, fratele“...

Este o secvenţă care spune multe despre complexitatea, nu întotdeauna obscură, a conflictelor de apartenenţă.

Volume româneştiVolume româneşti

Curînd după apariţia cărţii lui Robert Levy, au fost publicate în România două volume interesante şi complementare despreviaţa Anei Pauker (în afara mediului şi a identităţii ei evreieşti, în peisajul politic naţional şi internaţional al activităţiicomuniste: Ion Calafeteanu – Scrisori către Tovarăşa Ana, Univers Enciclopedic, 2005, şi Stelian Tănase – Clienţii lu’ tantiVarvara. Istorii clandestine, Humanitas, 2005).

Primul volum cuprinde scrisori din partea oamenilor de tot felul şi din clase sociale diverse (scrisori de la copii implorîndeliberarea părinţilor din închisori comuniste, de la foşti tovarăşi de ilegalitate, în dificultate în regimul pentru care au militat, dela prizonierii români în lagăre de muncă sovietice, de la exilaţi români în Franţa şi Statele Unite, de la diplomaţi, preoţi, rabini,sportivi, chiar rapoarte despre marele muzician George Enescu, domiciliat la Paris, sau despre faimosul inventator Traian Vuia.Scrisorile revelă tensiuni şi traume cotidiene, oprimare, deznădejde, necazurile şi speranţele oamenilor obişnuiţi în lupta cubirocraţia greoaie şi laşă a sistemului, într-o perioadă întunecată şi sîngeroasă.

Al doilea volum oferă un mare şi expresiv set de documente din dosarele Siguranţei („Tanti Varvara“, cum o numeaucomuniştii) despre cei mai importanţi conducători şi conspiratori comunişti, rivalităţile, procesele şi crimele lor.

TTragedie personală, tragedie colectivăragedie personală, tragedie colectivă

Ana Pauker a aparţinut, pînă la sfîrşit, comunismului, cum şi-a dorit, dar n-a fost robotul perfect teleghidat de la panoul decomandă moscovit, cum este adesea prezentată, ci o fiinţă, prin definiţie imperfectă, cu ambiguităţi şi conflicte interioare, cupasiuni şi precarităţi, cu durităţi şi dureri şi, dacă putem spune aşa, chiar cu enigme. Felul în care calităţile şi defectele ei aufost folosite sau respinse de partidul în care a crezut şi pentru care şi-a sacrificat viaţa arată natura perversă şi crudă asistemului mascat, o vreme, sub faldurile festive ale Utopiei.

„N-am fost niciodată învăţaţi să renunţăm la speranţă“, spunea Tadeusz Borowski, scriitorul polonez care a descoperit –creştin fiind – oroarea nazistă la Auschwitz şi s-a sinucis, apoi, din cauza ororii comuniste. Speranţa i se părea miezul tragedieiumane.

Ani de zile după ce îşi încheiase angajarea politică şi după ce formaţiunea politică de extremă dreaptă (Garda de Fier)dispăruse, Mircea Eliade, istoricul religiilor, părea să considere, totuşi, politica drept „o importantă formă de existenţă“. Incitatde entuziasmul „mistic“ al unui tînăr francez devenit comunist, anticomunistul Eliade spunea: „Intrînd într-un partid sauîntr-un misticism social, speri să te găseşti pe tine – aşa cum îţi doreşti să fii“.

Identitate prin apartenenţă colectivă? Individul, simplu ostaş în armata Partidului Unic? Omul fără însuşiri sau, mai curînd,fără însuşirile cerute de Cauză devine un paria inutil, suspect, chiar dăunător, destinat eliminării purificatoare. Cauza, caideologie de stat şi regim de guvernare, transforma „identitatea“ într-un grotesc clişeu colectivist, favorizînd teroarea.

Şi totuşi... cum se explică fascinaţia şi fidelitatea atîtor drogaţi ai Speranţei?

Comunistul evreu-român Bellu Silber, parte a primei generaţii de partid, ca şi Ana Pauker, care a suferit torturi şi interogatoriicrîncene din partea tovarăşilor săi comunişti, după ce fusese agent KGB şi al Siguranţei, mărturisea cu cinică onestitate „Nupot trăi fără Partid, cum unii nu pot trăi fără femeia vieţii lor, tîrfă, hoaţă sau mincinoasă, ce-o fi. El şi-a distrus viaţa pentru ofemeie, spune poporul. Eu mi-am ruinat viaţa pentru Partid“.

Vocea Poporului,Vox Populi, are dreptate, probabil, dar nu ţine seama de multiplicitatea conexiilor obscure şi nici n-ar puteasă ia în considerare individualităţile care alcătuiesc multiplicitatea.

Tragedia personală şi cea colectivă sînt întrepătrunse în viaţa Anei Pauker – de la prima întîlnire cu antisemitismul gregar, prinmoartea primului copil şi uciderea soţului, pînă la antisemitismul stalinist şi arestarea ei de către propriul partid. Tragediacolectivă, tragedia personală. Dimensiunea transei cvasireligioase a „devoţiunii“ fa ţă de Cauză se revela tocmai în ignorareacontradicţiilor omeneşti şi a ambiguităţilor, în favoarea unei aparente coerenţe – întotdeauna adaptabilă la conjunctură, darmereu indiferentă la complexitatea şi complicaţiile individuale. Tragedia colectivă devine reală, credibilă, autentică pindetaliile tragediilor individuale, iar acestea, oricît ar fi de specifice, nu pot fi separate de tabloul mai larg al celei colective.

Mistificarea vieţii private şi prezenţa publică a Anei Pauker sînt revelatoare pentru negrele dosare voluminoase alecomunismului şi pentru că ea însăşi, ca şi tovarăşii ei de luptă, a fost educată de partid şi s-a educat singură să-şi ignoresuferinţele „mic-burgheze“, capabilă doar astfel să-i doboare, din nou şi din nou, nu doar pe inamicii sau pe presupuşii inamicidin cîmpul advers, ci şi pe cei din propria tabără şi din ea însăşi.


4 of 10 10.02.2015 13:14

Spre deosebire de fascism – mai arogant în a-şi proclama deschis ţelurile sinistre, dar tratîndu-şi susţinătorii cum se cuvine –,comunismul a manipulat promisiunea unui viitor însorit pentru fiecare şi pretutindeni, în timp ce suspiciunea şi falsul eraufolosite ca mijloace de teroare chiar şi împotriva propriilor aderenţi. Stalin a omorît mai mulţi comunişti decît întreaga poliţieeuropeană împreună, incluzînd Gestapoul! Cum observă Tony Judt, pe Conducătorul mult iubit „nu-l interesau aprobarea şinici chiar consimţămîntul, ci doar neclintita supunere“.

Două întîmplăriDouă întîmplări

Să scrutăm două evenimente din viaţa privată şi de partid a Anei.

An după an, rumorile comuniste şi anticomuniste pretindeau că ea şi-ar fi denunţat şi chiar împuşcat soţul, deşi el fusese ucisîn Uniunea Sovietică pe cînd ea se afla într-o închisoare românească! De fapt, cînd Partidul i-a cerut să le convingă pecelelalte deţinute comuniste de „trădarea“ celui care fusese unul dintre întemeietorii Partidului în România, ea a ezitat, fiindîntr-o stare de şoc. Deşi ştia că cei doi copii ai lor erau prizonierii lui Stalin, reacţia ei la brusca denunţare de către partid a luiMarcel Pauker drept „duşman al poporului“ şi „tr ădător troţkist“ fusese, după spusele unei martore, o profundă şi chinuitoarezbatere: „Ana s-a închis în mica ei celulă şi n-a mai ieşit din cameră trei zile. Cînd a ieşit, chipul ei era cu totul schimbat“.Mărturisirea unei alte deţinute adaugă: „...ea nu crede că el este trădător sau agent al Siguranţei, îl ştie capabil de fracţionsimşi îl crede foarte ambiţios, dar este convinsă, totuşi, că este un om onest. Din aceste motive nu voia să discute ştirea în faţaîntregului colectiv“. Şi totuşi, a făcut, în cele din urmă, ceea ce i s-a cerut! Partidul are întotdeauna dreptate, avea să repete,decenii mai tîrziu, ginerele ei, acceptînd dubioasa ei arestare de Securitatea comunistă, deşi îi cunoştea prea bine eroicabiografie militantă şi devenise comunist sub influenţa ei.

În România circulau zvonuri, chiar şi printre prietenii apropiaţi, în legătură cu primul copil al Anei, decedat la vîrsta de şapteluni. Se spunea că, trebuind să meargă la o întrunire de partid, mama ar fi depus micul şi proaspătul cadavru în frigider...

Soţii Pauker, abia întorşi din Elveţia, au pierdut, într-adevăr, o fetiţă, Tanio, în iulie 1922, la şapte luni de la naştere. Marcelera concediat din postul de inginer, din cauza activităţii comuniste, Ana căuta de lucru. „Trăiam în cea mai neagră sărăcie,pentru că aveam prejudecăţile mele şi nu mai voiam să accept, ca adult şi părinte, nimic de la părinţi“, avea să-şi aminteascăMarcel. Tînărul soţ aştepta ca, în situaţia extremă în care se afla, vreunul dintre liderii comunişti recent eliberaţi să preia, fie şitemporar, o parte din munca sa de partid. Într-o autobiografie din 1937, el avea să afirme, referindu-se la moartea fetiţei, căbravii săi tovarăşi au ucis-o „prin dezertarea lor“. Marii retori ai idealurilor umaniste nu erau, se pare, în stare decît desolidaritatea impusă prin instrucţiuni de partid.

Dar starea mamei, după pierderea primului copil, după eşecul din Elveţia şi sinuciderea, în aceeaşi perioadă, a unuia dintrefraţi, la care ţinea cu deosebire (relaţia dintre fraţi şi surori se dovedise extrem de puternică, în ciuda divergenţelor politice)?Un fragment dintr-o scrisoare, mai mult decît revelatoare, a soţului către părinţii săi: „Nu ştiu dacă şapte luni de contact cu oviaţă, o viaţă care nu însemna decît un obiect, o păpuşă de carne, sînt suficiente pentru a crea o legătură părinteascăsentimentală atît de intensă încît spulberarea ei să te rupă în bucăţi, ca o ţesătură care se destramă. Dar în acele momente dezbucium, care ne-au depăşit puterile pentru multă vreme pînă la limita epuizării nervoase, această parte a realităţii dureroase afost mai mult decît puteam suporta... Ana avea leşinuri unul după altul... Eu voi păstra mereu în minte imaginea copilului cînda murit. Parcă văd mica încăpere şi colţul canapelei unde stătea Ana şi acel corp plăpînd şi fierbinte, fierbinte. Ana, încercîndsă vorbească despre altceva, şi lacrimile din ochii copilului, închişi, şi închişi doar pentru a se redeschide ziua următoare, ochialbaştri, ca cerul de vară, care, cu ajutorul nostru, a ucis-o. Am plecat la Braşov. Cît chin pot îndura? Şi m-am grăbit înapoiacasă, speriat pentru Ana, pe care am lăsat-o distrusă după două leşinuri consecutive“.

Greu de imaginat că mama sau tatăl şi-ar fi depus, în acele zile de doliu, fetiţa decedată în frigider! De ce ar fi făcut-o? Pentrua-i reîntîlni cît mai repede pe cei care „au ucis-o prin dezertarea lor“? Şi totuşi... Dacă sîntem îndreptăţiţi să considerămaberantă istoria „frigiderului“, ne putem întreba, însă, cum de au reintrat părinţii greu încercaţi de suferinţă în FamiliaPartidului, alături de acei dezertori de la omenia elementară. Robert Levy răspunde printr-un citat din Ignazio Silone: „...oricesacrificiu era bine primit, ca o contribuţie personală la preţul izbăvirii colective, şi trebuie subliniat că legătura cu partiduldevenea tot mai fermă, nu în ciuda primejdiilor şi sacrificiilor, ci din cauza lor“. Se poate presupune că această explicaţie arprivi şi infama lichidare de către partid a lui Marcel Pauker?

Neîncrezătoare şi lovită de sentinţa stalinistă, Ana acceptase, totuşi, verdictul şi urmase sfatul Moscovei, de a nu solicitainformaţii asupra soartei acuzatului, „Necesitate înţeleasă!“, ar spune jargonul comunist... Ulterior, în ciuda aprehensiunilor detot felul şi a bănuielii că moartea soţului fusese una dintre crimele Marii Terori, în care au dispărut două treimi dintrecomuniştii străini găzduiţi sau convocaţi la Moscova, văduva a continuat să fie o „absolventă exemplară a Şcolii Lenin“:soldatul disciplinat şi loial, gata să-i servească pe cei care, era convinsă, l-au „livrat“ pe soţul ei, precizează Levy. Faptele carear confirma clişeul întruchipat de „stalinista“ Ana Pauker nu sînt puţine, într-o existenţă intensă şi dură, vreme de treizeci ani,în eşaloanele superioare ale mişcării comuniste. Alinierea la deciziile Partidului, plătită, nu o dată, cu suferinţe amuţite, rămîneşi în viaţa personală, în ciuda contradicţiilor, o sinistră realitate.

O viaţă de om, cu eroismul şi ciudatele ei obsesiiO viaţă de om, cu eroismul şi ciudatele ei obsesii

Contradicţiile şi ambiguităţile operează în toate direcţiile, cum o confirmă orice existenţă umană.

„Nici un alt lider stalinist, în afara lui Tito, n-a rezistat ca ea liniei impuse de sovietici“, scrie Levy. Şi: „Căderea Anei Paukera fost un pas semnificativ într-un proces care a împiedicat ca un conducător reformist să ajungă la putere în România (spredeosebire de Ungaria, Polonia, Cehoslovacia) şi a făcut ca cetăţenii ei să suporte privaţiuni extreme, care vor culmina subregimul Ceauşescu“.

Este o diferenţă însemnată, judecînd conspiraţia anti-Pauker şi consecinţele ei în contextul mai larg al altor comploturisovietice vizînd conducători comunişti din Europa de Est (Rajk, Kostov, Slánský, Pătrăşcanu, Gomulka etc.).

Ne-am putea-o imagina, eventual, pe Ana Pauker ca un Tito român, un Kádár român, dar ar fi imposibil de ignorat, cum eaînsăşi era conştientă şi şi-a avertizat camarazii, că era un caz special, o comunistă evreică într-o ţară tradiţional creştin-ortodoxă, într-un mediu antisemit. Un caz destul de bizar şi patetic în ilustra galerie bizară a Marii Mistificări comuniste.Dureroasă, sîngeroasă, de proporţii tragice.

O viaţă de om, cu eroismul şi ciudatele ei obsesii, cu angajamentul revoluţionar, divorţat curînd de criteriul moral, în numele


5 of 10 10.02.2015 13:14

unui proiect idealizat al Speranţei de a restructura lumea şi aşa-numitul Om Nou, o viaţă cu ambiguităţile ei sfideazăsimplismul interpretării reductive, strict politice sau de orice alt fel. Dacă îi recunoaştem omenescul, ar fi să-i recunoaştem şimartiriul în numele Marii Idei, Marii Utopii, Marii Iluzii, Marii Speranţe, devenite, curînd, Marea Teroare? Ignorarea acestorchestiuni de posteritatea post- şi anticomunistă ar putea să ne întoarcă, cîndva, într-un viitor încă imprevizibil, la „repetareaIstoriei că farsă“?

S-a mai întîmplat, deşi... prezentul pare drastic dominat de pragmatism, de lupta pentru eficienţa economică şi sfere deinfluenţă, pentru întîietate militară şi civilizaţia telefonului mobil, a Twitterului ultramobil şi a altor artificii de maximămobilitate şi răspîndire. Dar terorismul, fanatismul, contrastul crescut între bogaţi şi săraci, corupţia politică, sporitele acţiuniantiteroriste şi supravegherea planetară? Cum să conciliem globalizarea accelerată cu depăşirea condiţiei limitative deproducător-consumator, rezervată contemporanului nostru, asaltat de retorica pieţei libere, a libertăţii de exprimare şi ademocraţiei tot mai dependente de megaputerea corporaţiilor planetare care le sufocă? Cum li se poate răspunde, evitînderorile de ieri şi de azi-dimineaţă? Sînt întrebări care repun în chestiune modernitatea şi destinul uman. Dezbaterea decircumstanţă a totalitarismului comunist şi de orice alt tip pare convenţională şi depăşită, fără consecinţe.

Putem face abstracţie, în continuare, de individ şi individualitate, în favoarea unui colectivism bîntuit de bolile vechi şi noi ale„masificării“? S-ar putea învăţa ceva din tragedia Tovarăşei Ana? Despre idei, idealuri, ideologii, ceva valid pentru epocanoastră „pragmatică“, fără alte ideologii, s-ar părea, decît militantismul religios şi fanatismul? Ceva despre fiinţa umană,umanitate, umanism? Istoria ne obligă să fim sceptici în legătură cu efectul pedagogic şi moral al erorilor trecutului pentru altevremuri şi noi generaţii.

Şi totuşi... ceva ar trebui spus despre durabila neîncredere şi ura faţă de evrei în Partidul marilor promisiuni de egalitate, undeevreii au fost printre fondatori, martiri, conducători, teoreticieni şi militanţi.

Biserica Roşie nu era Biserica creştină, sau Moscheea, sau Partidul Naţional Socialist al lui Hitler. Partidul Comunistîntruchipa pentru mulţi visul „universal“ al solidarităţii. Aşa a fost, oare? Ca orice prejudecată, antisemitismul de ieri, de azi şide mîine nu este prea diferit de ceea ce li se întîmplă oamenilor cînd nu-şi judecă semenii ca indivizi, cu personalitatea lorbună-rea, ci doar ca părtaşi într-un grup, fie religios, etnic, sexual, politic, o identitate colectivă, adică, considerată perfectcoerentă, dacă nu şi definitiv „demonică“.

Ar fi poate momentul să mărturisesc că, din silă şi laşitate, am renunţat, în 2003, să public recenzia cărţii lui Robert Levy,copleşit cum eram atunci de campania de presă românească împotriva etnicităţii mele vinovate şi de subtextul antisemit aldezbaterii locale despre Holocaust-Gulag.

Pe coperta revistei Pe coperta revistei TimeTime

Ca şi alte ţări est-europene, România de azi nu mai este cea din povestirile lui Zaharia Fărîmă, eroul lui Eliade, nici cea dinprima perioadă postbelică a Anei Pauker sau din mai recentul coşmar ceauşist. Ţara se află, sperăm, pe drumul ei lent şi dificil,spre o mai bună reaşezare europeană. Corupţia, demagogia, oportunismul, xenofobia revitalizată n-au dispărut, bineînţeles,doar au asimilat populismul postcomunist, dar continuăm a spera.

„O ţară tristă, plină de humor“, spunea unul dintre marii ei poeţi.

Nici tristeţea n-a dispărut, nici umorul specific, dulce-amar, cu inflexiuni absurde. Poate fi găsit oriunde în cotidianul de azi şiîn glumele zilei, livrate cu o neştirbită vitalitate. Uneori, dovedeşte chiar un mod neaşteptat, pe jumătate serios, de a pune încauză clişee de ieri şi de azi.

Vara trecută, am întîlnit într-o revistă culturală,Scrisul Românesc, un interesant text, intitulat „Două femei în istoriaRomâniei“. Autorul, Adrian Cioroianu, un distins intelectual democrat, fost ministru de Externe, le alătură, într-un inedit şicurajos tablou, pe evreica de oţel Ana Pauker şi pe Ecaterina Teodoroiu (1894-1917), celebra eroină naţională, luptătoare înarmata română în Primul Război Mondial. Aşadar, nu Hannah Rabinsohn, nici Istoria veşnicei Conspiraţii Evreieşti, ci Istoriaromânilor prin 101 poveşti adevărate.

Autorul arată că tovarăşa Ana, „la un moment dat, era mai puternică decît toţi bărbaţii din România şi, fără să fi făcutgimnastică, are, totuşi, ceva în comun cu Nadia Comăneci“. În finalul textului, semnatarul revine, cu umor subţire, asuprasurprinzătoarei alăturări: „Această femeie comisar are ceva în comun cu cea mai mare gimnastă a României. Ana Pauker afost prima femeie din România care a apărut pe coperta revistei americane Time. Aceasta se întîmpla în anul 1947. Cea de-adoua şi ultima româncă imortalizată de revista Time pe copertă a fost Nadia Comăneci, în anul 1976. Morala poveştii este că,între aceste două extreme, s-a scris istoria comunismului românesc“.

Bard Collegenoiembrie-decembrie 2013 ____________Eseul este inclus în volumul Plicuri şi portrete, în curs de apariţie la Editura Polirom, în seria de autor „Norman Manea“____________


6 of 10 10.02.2015 13:14

Recomanda articolul prin:

Articole in legaturaTovarăşa Ana (I)Post-scriptum

Comentarii utilizatoriComentarii utilizatori

ANA

CHARLIE - Joi, 20 Martie 2014, 23:45

Cum poti sa crezi intr'o idee in mod absolut daca ai un minimum de spirit critic? Cand ii vad pe tinerii musulmani care se sinucid numai pentru a se gasi intr'un

paradis iluzoriu nu ii pot intelege. A distruge o viata proprie este interzisa si in religia iudaica precum in cea catolica.Ultra-religie fie cea musulmana sau comunista

constitue o aberatie mintala propagata de profetii falsi.

@Charlie: Si mai ales...

Praschiv - Vineri, 21 Martie 2014, 11:15

... cum poti propune reabilitarea uneia din preotesele acestei idei care a facut milioane de morti?


7 of 10 10.02.2015 13:14

trebuie facuta, pana la urma,

nea marin - Vineri, 21 Martie 2014, 15:05

interventzia asta.

E vorba de cartea ''Petru Groza, ultimul burghez'', scrisa la editura ''Compania'', de catre Dorin-Liviu Biftoi. As prescurta o recenzie din nr. 238, din Septembrie

2004, din chiar acest O.C., care ne chiar invita de-a ne da cu presupusul.

Ei bine, s-a-ntamplat (acest P. Groza fiind el devean), ca sa citesc cartea. In care, P. Groza scrie-n memoriile lui (da, cartea-i scrisa cu *acribie*, bazata pe

*document*, nu ia partea nimanui) cam asha: ca fu invitat ca sa i se comunice o chestie serioasa de catra catziva membri mari (Ana Pauker pantre ei). Despre ce

era, oare, chiar vorba? De *lichidarea*, cu glontzu-n ceafa, a vreo 6000 de ''varfuri'' romaneshti (indeobshte, exponentzi ai vechii oranduieli).

Acuma: ori Groza *minte*&atuncea o scriu *digeaba*, ori cartea acestui Levy (oleaca enconomiastica), citata de autor chiar minte.

Ca, pana la urma, dincolo de duioshia aratata pana la urma tovarashei Ana, ramane intrebarea - desigur, deloc deplasata - pe care eu imi o chiar asum, in public:

daca tovarasha Ana dadea, cu propunerea asta (pe care Groza se lauda ca a ''torpilat-o''), pan *altzii*, o ar fi spanzurat-o *aia*, altzii, oricare-or fi fost ai altzii?

Uite ca, asha cum pare ca acum se shtie, romanii nu au spanzurat-o...Ca, pare c-a murit pan patu' ei.

Dar, *desigur*: autorul poate scrie cum ca Petru Groza chiar *mintzea*, ca era un phampharon (ca-l shtim ca chiar era!) oleaca anti-semit (ca-shtim ca chiar era!)

care voia sa faca pe eroul.

Dar, sa o shtitzi, dragii mei: ca asta chiar *vreau*, chiar *insist*, ca sa apara.

Numai pentru ca ma apara de acuzele aduse de cineva,

cred ca ''sospiro'' cum ca nu ashi scrie ''balansat''.

Nu de alta, dar e ''starea mea de a fi'', de-a scrie ''balansat''. Imi o asum: d-a fi acuzat de amanoua partzile ca hais, ca cea.

Dincolo de framantarile tovarashei Ana (de om caruia-i chiar pasa, de om intreg, ca sa spunem asha), sta *altceva*, ceva *obiectiv*, peste care nu se poate trece.

Nu poate trece domnul Levy (citat in articol), nu poate trece domnul Manea, autorul.

Nimeni, dar *nimeni* nu cred ca ar indrazni sa-l acuze pe domnul Manea c-a fost nu-sh ce UTC-ist etc.

Nici vorba. Am crezut &*io*, pana pe la vreo 28 de ani, cand m-am bagat in PCR, in idei dintr-astea.

Cand vine, insa, vorba, cum ca de dragul unor idei vrei sa *jertfeshti* vietzi (chiar daca &pe a ta), adica , vietzile *altora*, cu *zecile de mii* , cand vine, insa

vorba de-a ''intzeledge'' de ce anume e ''mai superioara'' pozitzia comunishtilor (care, sigur, credeau in ce credeau ei) nazishtilor (uite, ca &aia credeau in ce

credeau *ei*), uite: mie mi se face *greatza*.

Da, da, o anume greatza. D-atatea cuvinte. Shi, ramane intrebarea: da' di ce atata sdroaba despre, in *fond*, o

criminala ''de pace''?

Ca sa repet: intzeleg &eu framanmtarile tovarashei Ana. O *condamn*, fara de discutzie, *postum*, insa, pentru *faptele comise*.

Numa' fain, tuturor, trecutul *trebuie* asumat, de chiar toata lumea. Io unu', cred c-am scris pe aici ca imi e rushine de crimele facute de romani, impotriva

evreilor.

Sa faca &evreii, odata, acest gest, ca sa putem pune odata &pentru *totdeauna* aceasta problema (vaz, veshnic vie!) une tre' sa steie: in trecut.

Numa' &numa' ca sa putem porni din nou la drum, *dimpreuna*.

Nea Marin

@nea marin

van kiparos - Sambata, 22 Martie 2014, 21:14

" Io unu', cred c-am scris pe aici ca imi e rushine de crimele facute de romani, impotriva evreilor.

Sa faca &evreii, odata, acest gest, ca sa putem pune odata &pentru *totdeauna* aceasta problema (vaz, veshnic vie!) une tre' sa steie: in trecut.

Numa' &numa' ca sa putem porni din nou la drum, *dimpreuna*."

Viata mi-a purtat pasii si prin targul Codaesti , resedinta de plasa , iar mai apoi de raion , locul de obarsie al tov. Ana.Voiam sa zic si eu ceva in legatura cu articolul

de fata , dar pasajul Dv. citat mai sus (Am invatat si eu tehnica unor "dottore"!) mi se pare ca nu mai lasa loc la alte comentarii din partea-mi .Este o

bijuterie.Subscriu celor spuse de Dv.

Sa auzim numai de bine , ca de rele suntem satui!

procesele "deviationistilor" de la sfarsitul domniei lui Stalin

lucid - Sambata, 22 Martie 2014, 22:40

Ungaria - Laszlo Rajk - maghiar (fratele sau fusese ministru pentru muncitori in guvernul Szalasy!)

Bulgaria - Traicio Kostov - bulgar

Polonia - Wladyslaw Gomulka - polonez

Romania - Patrascanu - roman

Cehoslovacia - Rudolf Slansky - evreu

Antisemitism sau rafuiala intre bande in lupta pentru putere?

Reabilitarea tovarăşei Ana

joenegut - Duminica, 23 Martie 2014, 09:59

Nu ţine are prea multe pe cap, are prea multe în consolidarea celui mai criminal regim impus vreodată în România!


8 of 10 10.02.2015 13:14

CELE MAI CITITE ARTICOLECELE MAI CITITE ARTICOLE

Nicolae Iorga şi „r ăzboiul cadavrelor“Nicolae Iorga şi „războiul cadavrelor“

O nouă schimbare la faţă a României?O nouă schimbare la faţă a României?

În chestia unei aberaţiiÎn chestia unei aberaţii

„Europa se sinucide şi, în mijlocul ei, Franţa se luptă cu„Europa se sinucide şi, în mijlocul ei, Franţa se luptă cudisperare să supravieţuiască“disperare să supravieţuiască“

SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (II)SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (II)

CELE MAI COMENTATE ARTICOLECELE MAI COMENTATE ARTICOLE

Nicolae Iorga şi „r ăzboiul cadavrelor“Nicolae Iorga şi „războiul cadavrelor“

SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (II)SOFTUL ROMÂN. Nimbul şi adierea (II)

Statuia cu telefonStatuia cu telefon

În chestia unei aberaţiiÎn chestia unei aberaţii

O nouă schimbare la faţă a României?O nouă schimbare la faţă a României?

CELE MAI RECENTE COMENTARIICELE MAI RECENTE COMENTARII

Intelectuali demni/nedemniIntelectuali demni/nedemni

cronologie epistemologicacronologie epistemologica

sa ne amintimsa ne amintim

Nimic paradoxal...Nimic paradoxal...

Locuire si administrareLocuire si administrare

PARTENERI OBSERVATOR CULTURALPARTENERI OBSERVATOR CULTURAL

Nici războaiele nu au adus atâte victime cât comunismul, în urâţirea sufletului neamului.

Frustrările noastre despre noi sunt determinate şi de procesul de îndobitocire pe care ni l-a adus comunismul!

Şi aici tovarăşa Ana are rolul ei central:

Ana, Teo şi cu Dej

Bagă spaima în burgheji!

Ideea articolului cu antisemitismului în rolul prăbuşirii tovarăşei Ana este paralogică, escamotează adevărul, comunismul şi-a mâncat copiii, indiferent de origine

etnică, stare socială, etc.

Victime au fost şi Pătrăşcanu, Belu Zilber, Kofler, Foriş, Miron Constantinescu, Chişinevschi et ejusdem farinae!

Curata-ma cu isop (si alte sofisticarii)...

Daniel StPaul - Duminica, 23 Martie 2014, 17:03

Nu stiu daca merita sa mai insist asupra caracterului 'paradoxal', mult prea discutabil, al acestui eseu-portret, care nu prea e unul ori altul ; fiind vorba de Plicuri si

Portrete, s-ar putea sa fie unul dintre plic(i)uri. De-acord, d-l Manea e liber sa se incurce in propria-i subiectivitate si propriile-i contradictii, eu sper, dar nu cu

tragere de inima insa, ca nu manipularea ii este telul. E interesant sa o vezi pe AP personaj literar (Dr. Rabinsohn &rs.Pauker, coloneleasa bastinasa quasi von

Stauffenberg, martira si tragediana, optimista, parca) dar nu mai putin interesant e sa vezi cum, ocupindu-te de atita “fascinanta personalitate” mai mult sau mai

putin indoielnica, se face un fluu consistent in jurul adevaratei, nefericit ireversibilei intreprinderi de o viata a AP. Am pus, cindva, demersul scriitorului de la Bard

College pe seama sindromului amnezie hipermnezica ; s-ar putea sa ma insel, sa fie vorba de afectiunea hipermnezie intermitent (conveniently)-amnezica.

Despre obiectivitatea si reusita studiului lui Robert Levy a scris, competent, Mircea Iorgulescu, in Revista 22 (nov.2002). In ce ma priveste, ca raspuns la masiva

subiectivitate a d-lui NM in cele de mai sus, as veni cu o marunta parte din a mea, relativa la cite unele:

- daca s-a dat liber la induiosata re-evaluare a personalitatii martirei tragediene AP, cine stie, ni se va spune, oarescind, la ce ghiseu sa ne interesam daca se pot

obtine permission forms spre induiosare de soarta copilasilor Goebbles ?

- o nelamurire: cind a fost Romania cea din povestirile lui Zaharia Fărîmă? ; e liber, deci, si la a se amesteca planul fictiunii cu cel al realitatii istorice?

-o ultima indrazneala : mai exista o femeie, pe care d-l Manea n-o pomeneste si care n-a aparut pe coperta revistei americane Time. E doamna Doina Cornea care,

dind o lectie de demnitate pe care nimeni nu mai cuteza a o spera, a apucat sa vada surpindu-se orinduirea de teroare si minciuna pe care AP &gang au impus-o

tsarii decenii de-a rindul, nefasta paranteza istorica al carei cost nu-l vom putea evalua nicicind.

Un hazard (poate unul metodic, totusi) face ca sa ni se ofere concomitent, in acest numar, reevaluarea apologetica a AP si evocarea infernului prin care a trecut

Corneliu Coposu si multitudini din generatia sa ori altele. Multsamiri OC pentru excelenta ocazie de a trai o deplina experienta schizoida.

Cum se scrie istoria comunismului

Georges D\'Or - Duminica, 23 Martie 2014, 19:40

" Am luat masa cu o pricipesa rusa, Helene Obolenska, al carei sot este un cunoscut istoric care traieste la New York . ne-a povestit ca la Centrul de Documentare

rus din Statele Unite, unde se afla cel mai marte depozit de arhive rusesti, multe documente sunt distruse pe ascuns de catre fosti emigranti originari din Europa de

Est si din Rusia, adesea evrei, care n-au interes ca responsabilitatea lor in cadrul Revolutiei ruse sa fie consemnata pentru posteritate. astfel, urma atator crime va fi

pierduta. distrugerea arhivelor face parte din marele asalt al Minciunii impotriva adevarului "

Citatul de mai sus este din volumul Nori peste balcoane. Jurnal din Exilul Parizian de Sanda Stolojan, Editura Humanitas, p. 103. Cam asa se scrie istoria

comunismului si in Romania, cu arhive bine ...curatate de catre unii.

chiar așa ?

amdel - Luni, 24 Martie 2014, 13:58

o carte care va isca multe controverse și dezbateri, mă tem că și unele delimitări ale prietenilor Dlui Norman Manea, un cărturar de o anvergură prea rar întîlnită la

noi

personal, citesc fragmentele tipărite aici și sper să citesc și cartea, chiar dacă mi se pare cam prea subiectivă în abordara și analiza personajului, din punctul de

vedere al originii sale etnice

nu am cum să confrunt cele citite aici cu adevărul.. istoric..., decît cu ceea ce știu sau găsesc în documente mai vechi sau mai noi, tipărite pentru publicul larg;

credeam că în perioada anticomunismului postrevoluționar am aflat destule, aproape totul (?!) despre ororile acelui totalitarism;

dar am citit cu surprindere asta:

”ea s-a opus reprimării comuniştilor care luptaseră în războiul civil spaniol şi în rezistenţa franceză”

aceștia pentru ce au fost găsiți vinovați, că nu toți erau evrei

cînd voi avea timp pentru ședere, voi căuta și voi cugeta

”obsedantul deceniu ?!”

altora, care i-au urmat, cum li se va spune???


9 of 10 10.02.2015 13:14

tovarasa ana (ii) - numarul 715 - martie - 2014 - arhiva - observatorcultural.ro

Documents