Torționari și prigonitori - Nicolae Moromete (Maromet)

Nicolae Moromete a fost unul dintre cei

mai sălbatici şi violenţi comandanţi de

penitenciar ai regimului comunist, intrat în

memoria deţinuţilor politici sub numele de

„Maromet - bestia cu chip de om” de la

Jilava, Văcăreşti, Caransebeş, Galaţi şi

Chilia Veche.

Nicolae Moromete s-a născut pe 13 mai

1912, într-o familie de ţărani săraci, în

comuna Valea Ungureni - Piteşti. A făcut

cinci clase primare şi s-a angajat ca

măturător, apoi om de serviciu la Primăria Bucureşti, unde va lucra până în anul

1941, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul de est.

În 1945 a intrat în Partidul Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în diferite poziţii în

Ministerul Afacerilor Interne (MAI) - prim gardian, comandat gardă, comandat de

penitenciar la Jilava, Caranşebeş, Galaţi, Formaţiunea Chilia Veche şi locţiitor de

comandat pentru pază şi regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel de locotenent

colonel în MAI. Numirea lui Moromete în funcţia de comandant de gardă, cu delegaţie

de director interimar de penitenciar la Jilava survine în anul 1949, atunci când regimul

carceral devine unul dintre cele mai severe. Transformarea închisorii într-un iad a fost

trasată de către Partidul Comunist, după cum însuşi Moromete susţine într-un

memoriu din 1955. Lui Moromete i s-a cerut să aplice o „disciplină nemaiîntâlnită”,

„întrebuinţând orice metode” în numele luptei de clase, fiind ameninţat că în caz

contrar va fi închis la rându-i.

În toată perioada cât a lucrat în Direcţia Generala a Penitenciarelor şi Lagărelor de

Muncă, Moromete s-a remarcat prin comportament violent şi limbaj abject la adresa

deţinuţilor şi a subalternilor. Torţionarul nu numai ca ordona bătaia deţinuţilor, dar şi

participa direct. Un fost deţinut politic trecut prin închisoarea Jilava povesteşte cum,

în anul 1950, toţi deţinuţii politicii, în urma evadării a doi iugoslavi din închisoare, au

fost scoşi în curte şi obligaţi să treacă dezbrăcaţi printr-un tunel de gardieni înarmaţi

cu bâte, în frunte cu Moromete.

Torţionarul a utilizat mai multe metode criminale: bătaia deţinuţilor până la epuizare

sau eliminare, privarea de alimente (mâncarea era aruncată ostentativ la porci), de

medicamente şi îngrijire medicală, impunerea unui regim de muncă extrem de sever

şi fixarea unor norme de muncă imposibil de îndeplinit, utilizarea la munci grele a

deţinuţilor bolnavi, infirmi sau în vârstă etc.

În perioada Galaţi (1952-1954), Moromete a continuat politica lui de exterminare a

deţinuţilor politici prin supunerea acestora la munci istovitoare ori reducerea porţiilor

de mâncare. Toate aceste lucruri au fost sesizate Procuraturii Galaţi printr-o

scrisoare anonimă, iar în urma anchetei s-a constatat că regimul de detenţie şi de

muncă era insuportabil, fapt ce făcea ce rata mortalităţii să fie extrem de ridicată,

zilnic decedând 3-5 deţinuţi. O bună parte din mâncarea deţinuţilor era dată la porci,

porţiile de hrană erau tăiate pentru vini imaginare, iar mâncarea era oricum proastă şi

inconsistentă. Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau în frig, umezeală şi mizerie. Cei

bolnavi erau practic lăsaţi să moară pentru că nu primeau medicamente şi îngrijire

medicală. Deşi ancheta a relevat abateri grave săvâşite sub comanda lui Moromete şi

a propus trecerea lui în rezervă, până la urma acesta a fost caracterizat după cum

urmează: „În concluzie, este un tovarăş cinstit, în care se poate avea încredere”. Ca

urmare, a fost numit comandat al Formaţiunii Chilia Veche unde şirul crimelor şi

abuzurilor a continuat. Şi aici s-a făcut o anchetă, care a constatat că Moromete a

aplicat sistematic pedepse corporale la toţi deţinuţii.

La Chilia Veche erau aduşi din toată ţara deţinuţi în vârstă (70 sau 80 de ani), cu

infirmităţi fizice (fără o mână, cu proteze la picior), bolnavi. O comisie de medici a

constat că o bună parte din deţinuţi erau inapţi de muncă şi totuşi au fost folosiţi la

2

recoltatul stufului, cu norme ridicate şi raţii scăzute. Din cauza condiţiilor de muncă şi

a tratamentului brutal la care erau supuşi unii dintre deţinuţi au preferat să se

sinucidă prin spânzurare, înghiţirea de obiecte contondente sau înecare. Ancheta a

constatat că şi la această colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de

decese intre octombrie 1958 şi ianuarie 1959.

În cele din urmă, Moromete a fost trecut în rezervă, în 1959, cu drept de asigurare

sociala, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au

trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. După

trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti.

Dascălul nostru Maromet

N-AVEA CATEDRĂ, nici ţinută de belfer, cu cravată şi costum nemțesc uzat,

„dascălul" nostru, Maromet.

Avea, în schimb, o puşcărie la îndemânâ – cea mai mare din ţară: Jilava – şi-n mână,

în loc de catalog şi de condei, o coadă de sapă căreia cei ce facuseră cunoştinţă cu

ea îi spuneau argumentul Știintific sau știința omenirii; şi nu degeaba,

căci...Perchiziţiile şi pedepsele, în universul carceral al Jilavei, se făceau din te miri

ce motive: un ac de os înfipt – ca să fie ascuns – în cine ştie ce rever de zeghe

(cusutul fiind interzis în Jilava), un blacheu de gheată ascuţit pe cine ştie ce piatră

furată din curte cu ocazia unui mers la grefă, eventuale tăbliţe de săpun pe care se

putea scrie chiar şi cu unghia, sau cărţi de joc făcute din aşchii subţiri de lemn,

smulse din priciurile suprapuse (se juca chiar şi poker, pe mâncare sau pe haine, nu

însă pe organe sau membre, ca în URSS).

„Dar ce nu poate inventa mintea banditului care era întotdeauna cu o oră înaintea

gardianului?" se gândea comandantul Jilavei, Maromet. Avea gradul de maior şi se

cam împiedica la vorbă când era emotionat de ceea ce spunea. Faptul însă nu-l

stânjenea deloc. Mai ales când voia să bage minţile-n capul celor ce păcătuiseră

împotriva stăpânirii. Că doar avea la îndemânâ coada de sapă pe care o mânuia cu

destoinicia cultivatorului de ogoare nedestelenite. Şi la orice percheziţie sau vizită de

3

rutină pe care o făcea în celulele suprapopulate ale Jilavei, instrumentul era nedezlipit

de el.

Şi-ntr-o zi percheziţia de rutină se făcu într-o celulă în care era întemnitat Jumanca,

fostul lider al Partidului Socialist din România, arestat şi condamnat pentru

deviaţionism. De îndată ce Maromet intră în încâpere, Jumanca făcu greşeala să-i

sară drept în faţă, de pe priciul de sus. Era mai mult dezbrăcat, din pricina căldurii, şi

sudoarea, ce-i curgea pe piept şiroaie, dădea ocol unui smoc de păr negru şi des.

Maromet, surprins de aparitia lui intempestivă, întinse mâna spre el şi-l apucă de

smocul de păr de pe piept.

- Ju-ju-jumanca! începu el să se bâlbâie. Ce-ce-ce-ce-i cu tine aici?

- Asta mă întreb şi eu, dom'le maior! îi răspunse Jumanca, cu-n glas retinut.

- Da-da-da' de ce sărişi drept în faţa mea?

- Pentru că nu-i drept să fiu aici! Cine a adus şi a făcut socialismul în România? Nu

eu? şi vru să mai adauge: Şi tovarâşii...Dar nu apucă să-şi termine întrebarea, pentru

că Maromet, când auzi de socialism, îl şi trase de smocul de păr, afară din cameră.

Perchezitia începută fu deodată încheiată şi paznicii care-l însoţiseră pe Maromet

dispărură şi ei odată cu Jumanca.

După ce uşa fu zăvorâtă în urma lor, în cameră se aşternu o tăcere stupefiată. Unde

l-o fi ducând pe Jumanca şi ce avea să se întâmple cu el?

Un puşti, care scrijelise o gaură prin obloanele care astupau ferestrele celulei şi se

uita prin ea, descoperi că Jumanca apăruse în curtea Jilavei, drept în faţa ferestrei

lor, în mijlocul unei cete de gardieni cu ciomege în mâini.

- I-acolo! I-acolo! striga puştiul încercând să vadă cât mai mult.

Afară, Maromet discuta aprins cu Jumanca. Gaura făcută de puşti fu îndată lărgită cu

eforturile tuturor, până când tot oblonul zbură din făgaşul lui. Cei din cameră se

buluciră să vadă ce se mai întâmpla cu Jumanca. Cum se asteptau numai la lucruri

rele, nu-şi mai puteau stăvili curiozitatea.

Şi avură ce vedea şi auzi. Discutia dintre Jumanca şi Maromet luase proporţii de

sfadă cu teme foarte încâlcite, din care se auzeau: socialismul, ştiinta, comunismul,

evoluția şi revoluţia.

Ceea ce susţinea Jumanca era teoria că socialismul ţintea sau viza evoluţia. Maromet

zicea că: „Nu-nu-nu e-e-e-evolutia a-a-aduce schi-schimbări, ci re-re-revoluţia!" Şi ba

4

revolutia, ba evolutia, ţinând-o fiecare pe a lui, la un moment dat Maromet fu auzit

urlând:

- Re-re-re-vo-vo-vo-lu-lu-lutia, Ju-ju-jumanca!

Dar Jumanca o tinea într-una cu evoluţia.

Atunci, Maromet, scos din sărite, făcu un semn gealaţilor care-l insoţeau. Şi o ploaie

de ciomege începu să cadă pe capul şi pe trupul gol al bietului Jumanca.

- Daaa, domnule comandant! începu să strige acesta, de sub ciomege. Aveti

dreptate! Totul se rezolvă prin revolutie!

Îi dădea de o mie de ori dreptate lui Maromet, în speranţa că acesta va opri odată

bătaia. Iar Maromet, la auzul miraculoasei ,dreptăți" pe care i-o dădea, în sfârșit,

Jumanca, facu un semn şi ciomegele caraliilor încetară să mai plouă asupra acestuia.

Şi cu ciomagul lui, ridicat, dar fara să lovească, Maromet se apropie atunci de

Jumanca şi-i spuse:

- Nu-nu-nu, Ju-ju-ju-manca! Nu-nu-nu eu am dre-dredrep-ta-te! Ştiiiinţa Ooo-me-me-

me-niii-riii, ea aaa ve-ve-veniiit să-să-să ne-ne-ne de-de-de-ie drep-drep-ta-ta-te!

Şi ciomagul ridicat în sus rămase, pentru multă vreme, în mintea celor ce-l văzuseră,

ca singurul argument Stiintific în stare să convingă omenirea că to-to-to-tul se-se-se

re-re-rezolvă prin re-re-re-vooo-lutie.

DASCĂLUL MAROMET îşi indeplinea cu vârf şi îndesat misiunea vârând cu parul în

bandiţi, duşmani ai poporului, marile adevăruri ştiintifice marxist-leniniste. Şi reuşea în

general, iar când se întâmpla să nu reuşească prin argumentul știintifico-contondent,

recurgea la polonicul cu arpacaş.

Stând atunci cu un picior pe marginea ciubărului cu fiertura fierbinte de arpacaş –

hrana de bază a detinuţilor – şi cu mâna pe polonicul înfipt în el, striga:

- Băbă bandițilolor! Ăăăăsta cococonduduce lululumea!

Şi-l scotea din hârdău, ridicându-l îşi agitându-l ca să-l vadă toată mulţimea de bandiţi

pe care-o avea sub ciomag.

Şi, printre oftaturi şi sughiţuri, nu erau puţini cei care-i dădeau dreptate...Un singur

lucru însă nu-i era clar nici lui: de ce oare, stăpânirea, adică Partidul, îşi mai bătea

capul cu bandiţii ca să-i îndrume pe calea cea bună, irosind atâta arpacaş pe ei, când

ar fi putut să-i termine deodată, trecându-i pe lumea cealaltă, prin Valea Piersicilor.

„Totuşi, o fi ştiind Partidul ce face!", se gândea el. „Altfel cum aş mai fi ajuns eu,

Maromet, maior şi comandant, dacă n-ar fi fost el să-mi pună gradele pe umeri?"

5

Gânduri şi gânduri cu care Maromet, dascălul nostru din acele vremi, era în stare de

orice înfaptuire. Şi nimic nu-i mai putea sta în cale, decât tot Partidul.

Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de

elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu

elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai

sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari

comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti - pe

atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori - galben era centrul, iar pentru

celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastruşi negru.

 

Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe

peretele unei celule:

«Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob» (Seneca - filozof roman, sec. Id.H.).

Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă:

- Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!! Linişte.

- N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!! Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie,

Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi:

- To... to... tovarăşe mi... mi... miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl

învăţ eu minte pe Seneca!!!

Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca -

nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea

nimic bun, un student îi spuse:

- Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea

termen şi probabil că se va întoarce după-masă.

După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului:

- Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui

Seneca, Dumnezeii mă-sii!

După mai bine de jumătate de secol care a trecut de atunci, mă întreb dacă miliţianul

l-o mai fi aşteptând şi acum pe Seneca, în poarta închisorii.

SECRETELE DELTEI - RANILE ISTORIEI

 

6

"Cele mai frumoase rasarituri si apusuri de soare le-am vazut acolo, in Delta." Nu

este entuziasmul unui turist, ci amintirea amara a unui fost detinut de la Periprava,

care isi indulcea chinul zilnic cu doua picaturi de sublim.

 

Regimul comunist a infiintat, prin Decretul 6 din 1950, lagarele de munca, unde erau

trimisi sa ispaseasca o vina imaginara detinutii politici. Lagarele au fost amplasate de-

a lungul canalului Dunare - Marea Neagra, in Delta Dunarii, in Balta Brailei sau pe

langa santiere de constructii ori fermele agricole subordonate Ministerului de Interne.

Printr-o hotarare a Consiliului de Ministri, din 1952, numele lagarelor este schimbat in

"colonii de munca", iar in 1958 in "locuri de munca obligatorie". Epoca lagarelor s-a

incheiat in 1964 o data cu eliberarea detinutilor politici. Coloniile din Delta Dunarii au

fost, se pare, infiintate in 1953, dupa inchiderea celor de la canalul Dunare - Marea

Neagra. Cea mai importanta colonie din Delta a fost Periprava, care avea un punct de

lucru si la Grindu. Au mai functionat colonii la Chilia Veche si la Bac.

 

INCHISORI PLUTITOARE. Din 1958, Ministerul de Interne a inceput sa "inchirieze"

acestor colonii slepuri, care au fost transformate in inchisori plutitoare. Sunt

cunoscute numele a cel putin trei slepuri sau bacuri, transformate in locuri de

detentie: "Kastro", "Gironde" si "Yser". Pe fundul bacului, in fostele magazii, se

instalau paturi suprapuse si erau "cazati" cam 200-300 de detinuti, mentioneaza

revista Memoria. Rolul celulei de pedeapsa era luat de "putul cu lanturi" de la prora,

adica spatiul in care se aflau lanturile care fixau ancora slepului. Acolo, detinutul era

inchis sub un capac de metal si tinut in izolare. In timpul verii, otelul din care era facut

slepul se incingea insuportabil, iar iarna peretii metalici ramaneau inghetati.

 

STUF. Detinutii erau obligati sa munceasca in constructii, in agricultura sau la

recoltatul stufului. Unul dintre cei care au trait calvarul lagarelor de munca, Cristian

Dumitrescu, ajuns la Periprava in 1960, la 26 de ani, spune ca taiatul stufului era una

dintre cele mai cumplite munci. "Stuful se recolta iarna, cand apa era inghetata. Se

iesea dimineata, cum se lumina de zi, intoarcerea era la lasarea serii. Daca se

intampla sa fie vreunul bolnav, sa spuna ca nu poate sa iasa la lucru, iarna fiind,

pedeapsa era sa stea culcat, in camasa si indispensabili, pe puntea de otel a bacului

pana il luau butuc de acolo si il duceau jos", spune Dumitrescu.

7

 

100 DE GRAME DE PAINE. Ludovic Szanto, fost detinut politic, care a ajuns la

Periprava-Grindu in decembrie 1959, marturiseste conditiile de viata din aceasta

colonie. "La colonia Grindu-Periprava, in Delta Dunarii, gardienii bateau cu bastonul

de cauciuc la palma. Tot in acest lagar, latrina era un sant de circa 80 cm latime,

acoperit cu blani de lemne de foc, de aproximativ 1 m lungime, pe care, stand,

detinutul putea defeca. In fosa colcaiau larvele de muste unele peste altele gramada,

constituind un important focar de infectie. Alimentatia era variabila dupa perioade. Din

1959 pana in primavara lui 1960, 3-4 luni am fost hraniti invariabil cu "cafea neagra"

(orz prajit), ratia pentru toata ziua de 100 de grame de paine si o bucata de mamaliga

de circa opt centimetri. Uneori, in locul acestora se dadea un terci-faina de malai fiert,

foarte lichid. Se mai dadea pentru dejun o lingura de marmelada subtiata cu apa. La

pranz se dadea o zeama cu 1-2 felii de circa 2 mm de cartofi deshidratati si circa o

lingura de ceva indefinibil la fundul strachinii de aluminiu. Pentru pedepsitii cu

izolarea, alimentatia era de exterminare: ratia zilnica era de o jumatate de portie de

mamaliga si apa calda la cerere si la 3 zile 100 g de paine plus o zeama la pranz. La

Periprava-Grindu, pana in primavara lui 1960 s-a dintr-o fantana la care nivelul apei

de apa era la 60-80 cmm de la sol. Apa era foarte murdara si forma un depozit gros

in cateva minute."

   

FOAMEA ERA PERMANENTA

Inginerul Dan Ottulescu a ajuns la Periprava in 1962, pentru ca a "uneltit contra

sigurantei statului". Pentru aceasta "vina" a platit cu suferinte zilnice timp de sapte ani

in inchisorile comuniste, din care doi petrecuti in lagarele din Delta. A facut pe fierarul

betonist, lucrand la constructia unor grajduri pentru vite, a sapat la porumb si a

recoltat floarea-soarelui. "Trezirea era dimineata la ora 5:00. Ni se dadea o cafea si

ceva de mancare: o zeama de cartofi sau fasole. Apoi ne incolonau si mergeam la

munca. Seara ne intorceam pe la ora 18:00-19:00, inca pe lumina", povesteste

Ottulescu. Baza "meniului" era insa arpacasul: o supa subtire care nu semana nici

macar cu coliva. Prima data cand a gustat n-a mai putut sa ia si a doua lingura, dar

foamea a invins. "Foamea era permanenta. Cand ieseam pe camp, mancam porumb

crud. La floarea-soarelui era chiar bine, ca mai puteam manca seminte. Gardienii

chiar spuneau ca au iesit detinutii la pascut", zambeste acum fostul detinut. Cate o

8

bucurie mai exista insa. Rasariturile si apusurile de soare erau o splendoare. Au mai

fost slujba de Paste din 1964 si putinele pachete primite de acasa. "Am primit o data

un pachet cu niste lucruri ce m-au uimit la inceput, apoi am inteles. O crema de ghete

Egu, folosita pe jumatate, era semnul ca fusese eliberat unchiul meu, pe nume Guy,

iar cativa biscuiti Eugenia insemnau ca a fost eliberat si tatal meu, Eugen, care

fusesera inchisi si ei", isi aminteste Ottulescu.

La Periprava

9

Cum era si firesc, dupa disparitia regimului comunist in decembrie 1989, s-a publicat

multa memorialistica despre experientele traite in inchisorile si lagarele de munca de

la sfirsitul anilor ’40 si pina dupa 1960. Cum era si firesc, au fost amintiri ale

victimelor, ale fostilor detinuti politici supravietuitori ai infernului concentrationar. Cum

era si firesc, aceasta vasta memorialistica s-a constituit intr-un amplu rechizitoriu la

adresa represiunii unui regim monstruos.

Dar cine se afla atunci „de partea cealalta“? Cine erau – de fapt – responsabilii,

represorii? Au aparut in ultima vreme unele semne care dovedesc deplasarea

interesului memorialisticii si al cercetarii si catre ei, catre psihologiile lor, catre

mentalitatile lor. Ce gindeau acesti oameni – anchetatori, tortionari, sefi de inchisori,

gardieni? Cum arata „gulagul“ romanesc din perspectiva lor? Intre altii, de aceste

lucruri s-a ocupat recent Doina JELA, care a editat la Humanitas un volum-confesiune

al unui tortionar si acum, foarte recent, un dictionar al principalelor figuri de acest fel

(prezentat in caseta din partea de jos a acestei pagini). Fara ei, istoria epocii nu e

intreaga. Am primit si noi din partea colaboratorului nostru Fabian ANTON un

fragment din confesiunea scrisa pe care i-a adresat-o fostul subofiter Niculae

POSTEA, gardian din 1957 in cadrul coloniei de munca de la Periprava, din Delta

Dunarii. Memoriile sale vor face materia unei alte carti. Titlul de acum apartine

redactiei noastre.

Domnule Fabian,

Stau cam rau cu punctuatia la scris, va rog sa ma corectati si sa-mi spuneti daca

prezinta interes amintirile mele. Sint fapte adevarate, traite de mine cu decenii in

urma. V-am trimis si o poza (poate o puneti pe coperta unei carti daca va fi sa fie).

Am scris ca am fost 32 de ani tortionar, asa ne zic astia acum (sau Caraliu, cum ne

ziceau detinutii tigani). Vom trai si vom vedea.

Titlul cartii il alegeti dumneavoastra. Sa fie unul mai pompos, asa, ca sa aiba cautare

si curiozitate pentru cititori.

Am mai vazut o carte pe care era o poza, poza Maresalului.

Asa ca succes!

Va multumesc,

Postea Niculae

10

fost plutonier adjutant (Caraliu)

In loc de prefata

Nu m-am gindit niciodata ca voi trai aceste vremuri. Multi ani de zile am muncit cu

oameni in captivitate. Unii dintre ei si-au scris memoriile. Altii n-au mai apucat, s-au

dus in lumea celor drepti.

Cer scuze cititorilor daca in unele capitole nu voi da nume de oameni ci numai faptele

in care au fost implicati. Faptele nu sint inchipuiri, ele au fost traite in perioada

respectiva de mine si de ei. Asa cum au fost.

Daca aceste rinduri, memoriile mele, vor vedea lumina tiparului va fi bine. Putini

dintre colegii mei – cei din linia intii – au dat publicitatii memoriile lor. Cei care au

facut serialul Memorialul durerii s-au referit in reportajele lor la comandantii de

inchisori si ii acuzau de abuzuri si greseli. Noi cei din linia intii stim mai multe ca ei.

Asa ca rog cititorii sa dea crezare acestor rinduri.

Inceputul

Ar trebui sa incep cu inceputul, adica cu 1 martie 1956 cind am intrat prima data pe

portile inchisorii din Constanta si am vazut oameni imbracati in haine vargate. Dar ma

impinge gindul sa scriu cum am ajuns, la data de 1 august 1957, la Colonia 0830

Periprava. Pe la sfirsitul lunii iulie 1957 comandantul inchisorii, lt. maj. Dinca Marin, a

fost convocat la Bucuresti, la Directia D.G.P. si a venit de acolo cu instructiuni

precise. Acolo, la D.G.P., i s-a comunicat ca se va infiinta in Delta Dunarii, la

Periprava, o Colonie de munca cu misiunea construirii unui dig care sa apere de

inundatii o suprafata de 3500 hectare teren pe care creste stuf ce se afla sub apa.

Indicatia era clara, comandantul trebuia sa convoace toate cadrele la sedinta si sa

spuna cine vrea sa mearga in Delta la Periprava dar n-a facut cum i s-a spus. De

preferinta era sa ceara sa mearga in mod voluntar cei fara familii, adica cavalerii.

Comandantul a chemat la el citiva colegi care stateau rau cu disciplina si le-a spus ca

vor fi mutati cu ordinul D.G.P. la Periprava. Acestia, primind vestea, au ripostat si au

refuzat oferta.

11

Trebuia sa intru dimineata in serviciu, faceam supraveghere. Noaptea am visat un vis

ciudat, parca presimteam ca o sa patesc ceva rau. Aveam bicicleta, dar nu stateam

departe de puscarie, si, prevazator din cauza visului, la plecare de la gazda am luat

bicicleta de coarne si, pe jos, pe trotuar, am ajuns la serviciu. Am rezemat bicicleta de

perete si m-am asezat pe locul de adunare pentru instructaj. Eram doar 6.

Din usa comandamentului a iesit comandantul si m-a chemat in biroul lui. Era pentru

a doua oara cind intram in acel birou. Comandantul s-a uitat pe o harta agatata pe

perete si mi-a zis: „Tovarase sergent Postea, dumneata esti din judetul Tulcea, uite

aici, si arata cu degetul pe harta, se va construi un dig. Dumneata vei merge acolo

pentru 3 luni, e ordin de la D.G.P. Si mai e ceva, esti candidat de partid si trebuie sa

arati ce poti, cind vei fi primit in partid sa ai cu ce te lauda. Eu, zice el, nu am fost de

acord sa pleci de aici, ai vazut ca anul trecut, tot pe timpul asta, s-au facut reduceri,

au fost dati afara multi, ai vrut sa pleci si dumneata, dar eu nu am fost de acord, ti-am

spus atunci ca o sa iesi la pensie din acest serviciu si asa a fost. Ai 5 zile invoire,

dupa care te vei prezenta la Tulcea la depozitul M.A.I.“

Cind s-a terminat invoirea am plecat la Tulcea, cu un tren de noapte si cu o valiza

aproape goala. In tren m-am intilnit cu citiva colegi pe care ii cunosteam de la Jilava.

Facusem scoala 3 luni la Jilava, in primavara acelui an.

La Tulcea ne-am adunat cam 30 de cadre. Mai toti aveau grade de caporali

reangajati si aveau 4 clase primare. Eu eram sergent, aveam 7 clase primare si eram

si candidat de partid, calitate cu care venisem din armata. Cele de mai sus le-am aflat

cu ocazia trierii si repartizarii care s-a petrecut a doua zi dimineata. La depozitul

M.A.I. Tulcea am fost imbarcati intr-o barja, unde mai erau in hambare 100 detinuti,

veniti in aceeasi zi cu noi, cu vagonul puscarie prin Chilia. In barje au mai fost

incarcati saci cu arpacas, faina, malai, slanina, zahar.

Barja a fost remorcata de un vaporas remorcher care avea 5 marinari. Sef era Barba

Joni, un grec mic si gras ce vorbea cu accent grecesc si era din Braila. El conducea

vasul. Eu m-am dus in cabina lui unde am stat pina la capat. Am plecat in susul

Dunarii si, dupa mai mult de 30 de minute de mers, am facut la dreapta in josul

Dunarii, pe bratul Chilia. Am trecut pe linga orasul Ismail, un oras mare, unde erau

multe vapoare legate la tarm sau ancorate in Dunare care purtau diferite steaguri.

Barba Joni imi tot spunea: „Uite, vasul ala e rusesc, ala e unguresc, ala e german, iar

12

alalalt e iugoslav!“ Le cunostea dupa drapele. In drumul nostru ne-am intilnit cu citeva

vapoare in mers. Barba Joni a deschis fereastra cabinei si i-a zis unui marinar de pe

punte sa salute vasul ce venea spre noi. Marinarul a prins cu miinile o sfoara pe care

era montat steagul de catarg si a inceput sa-l plimbe cind in jos, cind in sus. Acelasi

lucru l-au facut si marinarii ce veneau spre noi. Barba Joni mi-a zis: „Acesta e salutul

marinaresc!“.

In dupa-masa aceleiasi zile, dupa mai multe ore de mers fara oprire, am ajuns la

Chilia. Aici ne-a luat in primire lt. Tudor. Tinarul ofiter care avea o chica à la

Eminescu. Ne-a zis sa lasam valizele pe vaporasul lui Barba Joni si sa coborim pe

tarm. Asa am facut. Apoi ofiterul a ordonat incolonarea pe trei, si asa ne-a dus prin

satul prafuit pina la puscaria din Chilia. Pina la puscarie care era in partea opusa a

satului am trecut pe linga un teren viran. Pe acel teren cetatenii din sat treierau cu caii

pe armone. A fost ultima daca cind vedeam asa ceva, semn ca aici nu ajunsese

colectivizarea. Dar s-a infaptuit pina la finele anului ’57.

Detinutii din puscaria Chilia erau folositi la munca la G.A.S.-M.A.I. Chilia care avea

pamintul in ostrovul Tataru, in sus de Chilia. Ostrovu e o insula. G.A.S.-M.A.I. avea o

sectie la Periprava, la care am lucrat noi.

Revin la povestea de mai sus si ajungem, cu lt. Tudor in frunte, la sediul puscariei,

unde era sef-comandant maiorul Moromet, tortionarul de la Jilava. Cu ceva ani in

urma auzisem de el dar atunci l-am vazut. Era de talie mijlocie, slab si vorbea bilbiit.

A iesit din serviciu in 1958, cam sifonat. Dar voi reveni la acest subiect cu alta ocazie.

Dupa ce mi s-a dat o gustare, la comanda locotenentului Tudor („Adunarea,

incolonarea si inainte mars“) tot pe acelasi drum, spre ponton, am ajuns la vaporasul

lui Barba Joni, ne-am continuat drumul pe apa fara bagajele care au ramas la Chilia

si, dupa inca 2 ceasuri de mers, am ajuns la Periprava – un sat pescaresc unde erau

numai lipoveni pescari. Din goana vaporasului Barba Joni imi arata pe partea

dreapta, in sensul nostru de mers, niste case cu acoperisuri si garduri de stuf. Dar nu

ne-am oprit si am mers mai jos, inca 3 km mai la vale. Barba Joni imi arata peste stuf,

la 1 km de Dunare, acoperisul unei case invelite cu tigla zicind: „Vezi tu casa aceea

rosie?“, „Da“ zic eu. „Acolo va fi colonia! Acum acolo nu e nimic, e pustiu. Cu citiva

ani in urma G.A.S.-M.A.I. avea acolo o sectie de zootehnie unde facuse casa aceea.

Si asa i-a ramas numele „Casa rosie“.

13

Dupa ce am trecut de satul Periprava, ultimul pe bratul Chilia, cam la 3 km mai la

vale, am ajuns la un slep ruginit, ce ne astepta, un slep legat de mal cu parime

ingropate in pamint si cu ancora la fund. Era seara. Un caporal reangajat, la usa unui

hambar al slepului baga inauntru niste detinuti, semn ca se terminase ziua de munca

si ei trebuiau inchisi in hambar. Am sarit si noi. Barba Joni a apropiat vaporasul lui de

mal si, ca sa coborim pe uscat, a adus barca de la slep. Mai intii am coborit in barca

si apoi pe uscat. Gazda noastra, caporalul de care am vorbit mai sus, ne-a poftit sa

nu ne deplasam mai incolo de mal, unde era facuta un fel de coliba din fier cu saltele,

paturi si cearceafuri. Acela era sa fie dormitorul nostru timp de o noapte. Inauntru era

iarba pina la genunchi si tintari o gramada. S-a lasat noaptea. Auzeam cum curgea

Dunarea la vale. N-am putut dormi din cauza tintarilor. M-am imbracat si m-am dus

pe coperta vasului. Gazda noastra era de serviciu si purta in mina un felinar aprins.

Pe punte urca cineva si se indrepta catre cel cu felinarul. Acesta ii dadu raportul. M-

am apropiat si eu de ei. Cel sosit il intreba pe cel cu felinarul: „Cu cine mai esti aici?“.

El raspunse: „Cu tovarasul sergent, e nou venit!“. Cel venit mi-a strins puternic mina

si mi-a zis: „Cu greutati se construieste socialismul!“. Era maiorul Condurache

Dumitru, comandantul Coloniei. Dupa ce soarele s-a ridicat au venit cu o caruta

colonelul Bruckner Jean (din Directie, seful serviciul paza) si colonelul Stanciu (seful

de cadre din Directie). Condurache era si el acolo. Ne-a ordonat sa ne asezam in sir

indian, a fost adusa o masa de trupa si o banca pe care sedeau ei, si a inceput trierea

si repartizarea noastra. Eu m-am asezat la urma. Apoi au inceput intrebarile: numele,

prenumele, gradul, apartenenta politica (U.T.M. sau P.M.R.), daca eram casatoriti sau

nu, unitatea de la care am venit, studii etc. Au inceput cu centrul: Bacul 1, 2, 3 si

sectia Sfistofca. La inceput am fost 7 comunisti. Eu, fiind candidat, ultimul, am fost

repartizat la Bacul 3 Gioronde. Acesta era ancorat la mai putin 10 km de mare. In

aceeasi zi, tot cu Barba Joni, am ajuns la destinatia finala.

Bacul 3 avea un efectiv de 700 detinuti cazati in hambare. Misiunea noastra era sa

construim un dig mai lung de 7 km, care inchidea latura dinspre mare in directia

satului Sfistofca. Ceilalti construiau digul de-a lungul Dunarii, in total digul masurind

circa 30 km. Angajamentul a fost ca, in cinstea zilei de 7 noiembrie 1957, digul sa fie

gata. Si asa a si fost.

Unitate disciplinara

14

Mai sus am omis sa mai scriu ceva. La comisia de triere si repartizare s-a mai pus o

intrebare, care suna cam asa: „De bunavoie si nesilit de nimeni ai venit aici?“

Raspunsul diferea de la unul la altul. Primul a raspuns asa: „Am adormit in post si

comandantul mi-a zis ca ma trimite in judecata la Tribunalul Militar. Adormirea in post

este infractiune si se pedepseste cu inchisoare. Daca vrei sa scapi, pleci la Periprava,

mi-a zis“. Al doilea, la aceeasi intrebare a raspuns: „Eram pedepsit la garnizoana si

m-a scos comandantul si mi-a zis ca daca nu vin aici ma da afara!“ Al treilea a

raspuns la aceeasi intrebare: „Eu m-am imbatat si nu m-am dus o tura la serviciu si a

zis sa vin aici ca daca nu ma da afara!“ Urmatorul, la aceeasi intrebare: „Mie mi-a zis

comandantul ca vin aici numai pentru 3 luni, detasat, si acum aflu ca sint mutat

definitiv“. Seful comisiei nu a mai pus intrebarea si celorlalti dar a zis: „Noi, la Directie,

am dat ordin comandantilor sa faca sedinte cu tot personalul si sa ceara acestora sa

se ofere voluntari ca sa vina aici. Dar ei au vrut sa scape de indisciplinati si asa a

devenit Periprava o unitate disciplinara“. In anii care au urmat, cei incomozi erau

trimisi aici la reciclare-reeducare, in frunte cu sefii lor.

Detinutii politici

Pina acum nu am scris nimic despre detinutii de drept comun cu care am lucrat pina

la jumatatea lunii iunie 1959. Nu am scris nimic nici despre mine, nici despre

avansarea mea, despre promovarile facute, despre reciclari etc. Voi vorbi despre

toate acestea ceva mai incolo. Cum am mai spus, la jumatatea lunii iunie 1959 s-a

schimbat profilul puscariei noastre. Am transferat atunci 1500 de detinuti la Chilia si

alti 1500 la Salcia, in Insula Mare a Brailei. In schimb am primit detinuti politici

legionari, fosti sefi de cuib, toti olteni.

Iata cum s-a procedat:

Intr-o zi de vara ne-am pomenit cu un avion sanitar, [...] era marca lui, pilotat de

locotenentul Tanase. Avionul l-a adus pe maiorul Gheorghiu Anton, de la serviciul de

Paza din Directie. Acest maior a devenit mai tirziu general-maior, in ultimii zece ani

de activitate el fiind seful serviciului de Paza. S-a dus in lumea celor drepti prin anul

1990. Fie-i tarina usoara, ca era om bun!

15

Si cum spuneam... Gheorghiu s-a dus la comandant si au venit cu totii apoi in biroul

meu. Eu promovasem, a fost sarcina de partid, si lucram la evidenta detinutilor. Si

zice maiorul, care ma cunostea: „Postea, scoate toate dosarele din fisete, leaga-le in

baloturi si pune-le in caruta!“. Caruta era la usa, fara cai, o impingeau niste detinuti.

Si ne-am dus cu caruta cu dosare in Colonie. Pe platou erau adunati toti detinutii si,

ca sa mearga treaba repede, le-am zis sa se aseze in ordine alfabetica. Au urmat

citeva minute de vinzoleala pina s-au asezat cum le-am zis eu si, dupa ce s-au linistit,

maiorul a inceput trierea. Lua dosarul in mina si citea numele detinutului. Acesta

zicea „Prezent!“ si spunea restul datelor de identificare (ca data nasterii, numele

parintilor etc.). Maiorul spunea „lotul 1“ sau „lotul 2“ si asa s-au facut doua loturi. Un

lot a plecat cu slepul la Chilia, iar altul in Insula Mare a Brailei. Noi am ramas numai

cu 20 de detinuti folositi ca brutari, bucatari la popota si „functionari la biroul tehnic“

(mai exact, contabili). Apoi s-a format o escorta cu 50 de soldati de la Securitate.

Precizez ca paza perimetrului si escortarea la munca se faceau de catre soldati. Cu

escorta formata, avind la comanda un ofiter si citiva colegi, am plecat la Tulcea cu un

slep care avea instalate in hambare paturi puse pe patru rinduri. Am ajuns la Tulcea

catre seara si am acostat la depozitul M.A.I., cam unde este acum gara din Tulcea.

Urma sa vina un tren cu detinuti politici. Acolo mai erau locotenentul Costea (de la

Directie) si locotenentul Carabea (de la serviciul Paza) – deveniti mai tirziu colonei,

sefi de servicii (Costea la Cadre si Carabea la Paza). Inainte de debarcarea

detinutilor din tren, acestia (adica ofiterii de la Directie) le-au vorbit militarilor ca vin

niste detinuti periculosi care sint dusmani ai poporului. Militarii au fost dispusi in

dispozitiv (adica s-a format un culoar pe unde trebuiau sa treaca detinutii).

Trenul avea vagoane de marfa, iar usile erau inchise. A intrat trenul care s-a dus pe

faleza pina s-a termina sina si apoi a dat inapoi, pina ce ultimul vagon s-a oprit in

dreptul culoarului facut de militari. S-a deschis usa primului vagon venit la descarcare

si in usa au aparut niste figuri speriate. S-a adus o scindura groasa pe care erau

montate niste sipci, un fel de scara, si s-a rezemat de vagon in dreptul usii deschise.

Eu eram la capul de jos al scarii si am zis: „Coboriti cite unul si dupa mine!“. Si asa,

printre pusti si baionete, cu detinutii dupa mine, am coborit in hambarul slepului. Le-

am zis sa se aseze cite doi in pat, ca sa incapa cit mai multi. Cei sositi erau

majoritatea tarani imbracati saracacios, iar unii erau incaltati in opinci sau in tirlici.

16

Unul, mai mucalit, m-a intrebat: „Tovarase major, ne duce in Rusia?“. I-am zis: „Mai

aproape!“. Altul mi-a zis: „Veneam de la moara. Cind am intrat in sat, m-a oprit

militianul din sat si mi-a zis sa urc intr-un I.M.S. Era masina Securitatii. Caruta cu cai

si malaiul le-a dus militianul acasa la el, iar pe mine m-au dus la puscaria din

Craiova!“.

Linga mine a venit un domn curatel care avea in mina o servieta mai mare. Si zice

catre mine: „Eu sint avocat si m-a luat Securitatea din sala de judecata! In geanta am

dosarele clientilor mei!“ A venit si un preot care a zis: „Pe mine m-au luat de la

biserica!“ Erau 35 de preoti.

Dupa ce detinutii coborau toti din vagon, urma alt vagon. La fluierul si semnalul unui

C.F.R.-ist, trenul tot dadea inapoi, aducind vagoanele in locul de descarcare.

Cind s-a terminat descarcarea din tren si imbarcarea in slep, am plecat spre

destinatie. Se facuse noapte. Dupa spusele detinutilor, trenul a avut mers de

accelerat si a facut doar citeva opriri scurte pe parcurs. Dimineata am ajuns la

Periprava si am debarcat la pontonul M.A.I. In dreptul Coloniei se facuse un fel de

rampa pentru descarcat sau incarcat, un [...]. Pontonul Gheu era la 800 de metri de

Colonie.

Legionarii

Detinutii legionari nou-veniti erau cam 2000. Au venit fara dosare, numai cu un tabel

nominal. Directia mi-a trimis dosarele in alb pe care le-am completat noi. De la ponton

detinutii au fost adusi in Colonie, la baie (aveam asa ceva). Dupa baie, fiecare detinut

isi impacheta bagajul personal la care se lega o eticheta cu numele lui. Primeau

haine de puscarie in dungi, o pereche de bocanci, o pereche de obiele, o camasa si

izmene din pinza de America si o boneta. Apoi urma o vizita medicala sumara.

Detinutii erau organizati in brigazi de cite 50. Unii erau suferinzi, infirmi, unii mergeau

in baston sau in cirje. Un ceasornicar din Craiova era nebun de-adevarat, nu realiza

unde se afla, si mult timp a refuzat sa se imbrace cu hainele puscariei.

A doua zi s-au adus in poarta puscariei doua remorci cu sape noi si fiecare detinut a

primit cite una. Peste drum incepea un cimp imens de porumb. Detinutii praseau

peste tot, adica si printre rinduri, unde trebuia prasit mecanic dar nu se putea din

cauza radacinilor de stuf care infundau prasitoarea (chiar si pe cea trasa de cai).

17

Detinutii legionari erau folositi la munca in agricultura, in gradina de legume si la

constructii. In 1959 s-a construit mult. S-au facut locuinte pentru cadre si un fel de

satuc cu scoala, magazin alimentar, apa la cismea etc. Mai pe toamna, cind s-a copt

stuful, acesti detinuti au fost trimisi la taiat de stuf in ostroavele Babina si Cernovca, in

sus de Periprava. Erau cazati pe bac (slep).

In toamna anului 1959 ne-au venit si alte categorii de detinuti, depusi conform

Decretului 89/58, din regiunea Arges si Bucuresti. Voi reveni in legatura cu Decretul

89/58 mai jos.

Viata in colonia Periprava

Dupa ce lucrurile s-au mai asezat in puscarie, detinutii priceputi au infiintat un atelier

de artizanat unde se lucrau diferite obiecte marunte. S-au facut multe martisoare din

oase de animale mari, oase luate de la bucatarie. Sculele si le-au facut singuri, din

sirme, cuie si bucati de fiare, la atelierul de fierarie. Obiectele facute de ei se vindeau

la Tulcea, la un chiosc de artizanat. Cu banii luati s-au cumparat pentru detinuti

masini de tuns si unelte de ras. Detinutii de drept comun isi procurau de la familii

aceste obiecte.

Detinutii politici nu aveau dreptul la vizite ale familiei, la colete sau la scrisori. Astfel,

multe familii nu stiau unde se afla sotii, fiii sau parintii lor. Uneori se mai aflau aceste

lucruri de la cei ce se liberau intre timp.

Intr-o zi m-am dus la atelierul de artizanat si am vazut un detinut care mesterea un

butoias cam de 3 litri, pe fundul caruia a sculptat un frumos strugurel si a scris, tot

sculptat, „Periprava 1960“. L-am intrebat pe mester ce meserie are. Mi-a raspuns sec:

„Preot!“ L-am intrebat: „Si ce-ai facut de esti aici?“ Imi raspunse: „Am fluierat in

Biserica!“. „Adica?“, zic eu. Mi-a raspuns: „Am fost profesor la un seminar – o scoala

de preoti – si am zis ceva elevilor mei. Ceva ce nu le-a convenit tovarasilor de la

Securitate. Si m-au condamnat pentru uneltire contra statului, ordinul 209 C.P. Dupa

ce am executat pedeapsa m-au trimis cu domiciliul obligatoriu la Giurgeni, unde

lucram la I.A.S. Acolo am fost vecin cu Maria Maresal Antonescu. Era si ea acolo, tot

cu domiciliul obligatoriu, lucra la cantina I.A.S.-ului. In mod clandestin am procurat

straie popesti si carti de rugaciune. Venea lumea din sat si ma lua sa fac slujbe. La

parastase si pomeni le faceam gratis. Acest har l-am primit de la Dumnezeu si ramin

18

cu el. Chiar daca comunistii mi-au interzis sa mai slujesc, am fost si ramin slujitor al

lui Dumnezeu!“.

Sar peste timp si ajungem in anul 1999. Ascultam la radio un reportaj facut la biserica

din Sibiel. Parintele Oancea, ajuns la virsta de 88 de ani, ii povestea reporterului viata

lui petrecuta prin inchisori si domicilii obligatorii. A pomenit atunci de Latesti-Giurgeni,

asa ii zicea satucului aceluia cu case mici, invelite cu stuf, de linga I.A.S. Giurgeni. A

pomenit si de Periprava, unde a venit ca internat. Deci el era mesterul artizan cu

butoiasul. La Sibiel a organizat un muzeu cu icoane pe sticla si indemna turistii sa-l

viziteze. Atunci cind l-am intilnit, l-am intrebat pe parintele Oancea de ce l-au adus la

Periprava si el a zis: „M-a pirit popa din Giurgeni ca ma duc pe la oameni si le fac

slujbe la parastase! Deci ii faceam concurenta!“ La atelierul de artizanat detinutii au

facut o macheta a Casei Scinteii ce incapea pe o masa obisnuita. Macheta au

montat-o in anticamera comandantului. La scurt timp a venit un tovaras de la raion, i-

a placut macheta si a zis ca mai bine ar sta in anticamera Primului-secretar de la

raion. Si dusa a fost! Dar n-a stat mult nici acolo, i-a placut si a luat-o la regiune, la

Primul-secretar. Tot la artizanat un mester priceput a facut un ceas – tip pendula –

numai din os, pe care l-a montat intr-o frumoasa husa din lemn sculptat. Ceasul l-a

daruit apoi comandantului. Comandantul l-a pus in biroul lui, dar a venit un tovaras de

la regiune, i-a placut si a zis: „Ceasul asta sa-l faceti cadou tovarasului Prim-secretar

Vilcu!“ Si dus a fost!

Doamna Irina Luca, cea care prezinta emisiunea „Cu ochii-n patru“, intr-un reportaj

TV l-a prezentat pe acel mester si lucrarile lui. Il gasise pe la Cluj. Mesterul

ceasornicar, in acel reportaj, a pomenit si de ceasul facut de el la Periprava, in

captivitate, cu unelte rudimentare, intrebindu-se unde o fi ceasul lui din os.

Dar sa revin la legionari. Un mester fierar si-a facut scule adecvate la atelierul de

fierarie si s-a pus pe treaba. Repara bocanci. Intr-o zi m-am dus la atelierul lui. Dupa

mine a intrat in atelier un detinut cu un bocanc in mina. Si zice: „Mestere, bate aici un

cui, ca-mi intra apa in bocanc!“ Mesterul ia bocancul, se uita la el si zice catre client:

„Tu ce ai fost, ma, afara?“ Clientul ezita sa raspunda, sta putin si zice: „Preot!“ Atunci

cizmarul scoate bocancul din fierul lui cu care lucra si-l arunca spre client, injurindu-l

de ma-sa. Clientul fuge pe usa afara, cu bocancul nereparat.

19

Intervin eu zicind catre mester: „E un coleg de suferinta, de ce nu-l servesti si il

injuri?“. Acesta zice: „Din cauza unui popa sint eu aici!“. „Adica cum?“, zic eu. El zice:

„Tovarase major, eu sint mester cizmar din Dabuleni. Am avut ucenici si lucratori si

faceam marfa pe care o vindeam in tirgul saptaminal din sat sau in alte tirguri din

zona. Pe cind erau astia la putere (adica legionarii), intr-o zi mi-a intrat unul d-asta

(adica un popa), care era imbracat cu camasa verde, cu centura pe burta si cu pistol

la sold. Mai era si cu altii dupa el. Si zice ala catre mine: «Mestere, de ce nu vii la

intrunire?». Linga atelierul meu a fost o circiuma si-n acea circiuma se adunau astia.

Si zice popa, care era sef de garnizoana (mai mare decit seful de cuib): «Daca nu vii,

iti inchid pravalia!» Si putea s-o faca, avea putere. Atunci eu, cu sortul la git, am iesit

din pravalie si m-am dus la intrunire. Si am stat pe o banca cit timp ei au cintat si au

vorbit. Apoi eu am plecat, ca n-am inteles nimic. La citeva saptamini iar s-a facut

intrunire. Si a venit unul si mi-a zis: «Hai, ma, ca te cheama seful la intrunire!» Si iar

m-am dus si am sezut pe o banca. La ancheta le-am zis ca n-am fost legionar, ca n-

am semnat nici o adeziune, ca n-am dat cotizatie. Dar tovarasii de la Securitate nu m-

au crezut. Au zis ca sint simpatizant si ca ce-am cautat eu la intrunire. Asta am

recunoscut. Si d-aia am necaz pe astia, pe popi. Acum stau cu ei aici, e o brigada de

popi (cam 35)“.

La magazia cu efecte civile ale detinutilor era gestionar un detinut infirm, care mergea

in baston. In fiecare zi ma duceam la el cu tabelul cu detinutii care se liberau a doua

zi. Intr-o zi l-a intrebat despre legionari si el mi-a zis: „Tovarase major, eu am trecut la

legionari de nevoie!“. „Adica cum?“, zic eu. El zice: „Eu am facut scoala normala la

Craiova, inainte de razboi, cu gindul sa vin in satul meu ca invatator. Dar n-a fost asa.

Cind am terminat m-au trimis un an in Cadrilater, in Dobrogea, judetul Durostor, unde

am fost invatator intr-un sat. In vacanta m-am dus la Inspectoratul Scolar, la Craiova,

la inspectorul-sef, si am cerut sa fiu mutat in satul meu. Inspectorul, imbracat in

camasa verde, cu centura pe burta si pistol la sold, scoate din sertar o hirtie

imprimata si ma intreaba cum ma cheama si scrie. Apoi zice: «Esti de-al nostru!

Semneaza aici!» Semnasem adeziunea de trecere la legionari. «Si, zice, acum du-te

la post!» Si am plecat. La scoala am gasit masa de lucru, adica catedra, si biblioteca

vopsite in verde – semn ca pe acolo mai trecuse un legionar. Fiind invatator, tineam

legatura cu primarul, care era si el legionar. In sat erau destule rautati care se faceau,

de la mici furtisaguri la scandaluri si betii. Eu, cu jandarmii si primarul, trebuia sa luam

20

masuri si ii pedepseam pe cei indisciplinati. Ii obligam sa munceasca in folosul

satului, facind cite un podet sau cite o troita la loc vizibil. Era o forma de educatie. Ii

dadeam pe lista la popa care, la predica, ii spunea in biserica ce rele au facut. Avea

efect mare aceasta masura. Alte rele n-am facut!“

„Dar cu betegia ce-ai patit?“, zic eu. El zice: „Eram ofiter in rezerva, ca toti invatatorii.

Si, fiind legionar, m-au trimis comandant de pluton pe front, la rusi. Era ordin de la

Antonescu ca legionarii militari sa fie trimisi in incursiuni periculoase sau sa fie zilnic

scosi la atac, ca sa se scape de noi. Intr-o zi i-am zis capitanului ca la urmatorul atac

ma las ucis de inamic. Si asa am facut. Am atacat un sat. Soldatii mergeau tiris. Eu,

in picioare. In fata mea era un copac cazut la pamint. M-am suit pe trunchiul acelui

copac si ma uitam la soldatii mei cum cad. Capitanul striga in gura mare la mine sa

ma adapostesc. Eu stateam in picioare pe acel trunchi, dar inamicul nu vroia sa traga

in mine. O grenada a venit de-a dura si a pocnit linga mine, ranindu-ma la sold. Am

stat mult prin spitale, dar am ramas beteag. Dupa razboi am fost din nou invatator in

sat. Prin 1950 m-au luat la Securitate, la Craiova, c-am fost legionar. Securitatea a

gasit la scoala catedra si biblioteca verde si a zis ca nu m-am debarasat de legionari.

M-au tinut la Craiova citeva saptamini si, vazind ca sint beteag, mi-au dat drumul. Dar

la scoala nu m-au mai lasat, c-am fost legionar. M-am dus la siloz, ca functionar. Am

lucrat acolo vreo doi ani, dar m-au dat afara c-am fost legionar. M-am dus la Oradea,

am lucrat si acolo ceva timp, ca functionar in Industria carnii, dar m-au dat afara c-am

fost legionar. Am doua fete in clasele primare, poate ele sa aiba noroc la maritat, ca

incolo... Dumnezeu cu mila. Nici vorba de liceu sau de facultate!

Acum m-au adus aici. Insa si astazi biblioteca si catedra de la scoala sint tot verzi!“.

Lipsa la apel

La sfirsitul lunii septembrie 1959 am insotit un lot de detinuti internati (legionari) de la

colonia Periprava la colonia Salcia, in Insula Mare a Brailei, sectia Gradina.

Imbarcarea si transportul s-au facut cu slepul „Gironda“. Lotul era format din 850 de

detinuti. Escorta era formata din 50 de militari de la Securitate. Detinutii erau cazati in

hambare, unde erau montate paturi pe 4 rinduri, iar noi pe coverta. Deplasarea s-a

facut greoi, s-a mers continuu, fara oprire. Am plecat de la Periprava simbata

21

dimineata si am debarcat luni. Slepul era tractat de un remorcher (foarte mic fata de

marimea slepului). Mergeam contra apei, iar un vint puternic, care batea din fata,

tinea slepul in loc. Pe Dunare, la Cotul Pisicii, vintul – care sufla dinspre rusi – ne-a

impins spre malul romanesc si era cit pe ce sa esuam. Slepul era sa dea cu burta de

pamint si puteam sa raminem intepeniti. Dar am trecut cu bine de zona periculoasa si

ne-am continuat incet-incet drumul. La Braila am facut la stinga si am intrat pe

Canalul Macin.

In fiecare zi, de dimineata, scoteam din hambare sefii de brigazi si le dadeam hrana

rece. Aveam pe coverta saci cu piine, slanina, putini cu brinza si ladite cu marmelada.

Alimentele se bagau in hambare, iar detinutii le imparteau intre ei frateste. Patru

detinuti primeau o piine care se taia in patru. Slanina si brinza se taiau in bucatele

mici care se dadeau detinutilor cite putin. Apa se scotea din Dunare de catre slepar.

Numai el, cirmaciul, stia cum sa arunce galeata goala in Dunare, cum sa o umple din

mers cu apa, cum – trasa de o funie – sa o scoata sus, pe coverta, si cum sa o toarne

in hirdaul care, dupa ce se umplea, era bagat in hambar. In hambar mai era un hirdau

pentru necesitati fiziologice care, dupa ce se umplea, era scos pe coverta si golit in

Dunare. Am ajuns la destinatie luni seara, cind deja se innoptase. A doua zi de

dimineata am debarcat detinutii si i-am bagat intr-o curte. Acolo era un saivan de oi

invelit cu stuf prin care se vedea lumina de afara. In saivan erau montate paturi pe

patru rinduri, pe inaltime. Acolo au fost cazati detinutii care urmau sa lucreze la facut

santuri pentru descarcari. A fost o toamna ploioasa, cu nopti lungi si friguroase.

Comandantul inchisorii erau un ofiter, un ungur rau, locotenentul-major Naghi.

Dupa 50 de zile, detinutii pe care i-am dus au venit inapoi – mai putin sase, care au

murit acolo. M-am dus sa iau dosarele de pe slepul care adusese detinutii inapoi si i-

am intrebat pe primii care au trecut prin fata mea: „Sinteti toti?“. Unul mi-a zis:

„Lipsesc sase la apel, au murit cu zile!“. Altul mi-a zis: „Gata, ne-am liberat, aici e alta

viata! Tovarasul locotenent-major Naghi ne-a omorit in bataie! Nu era destul ca eram

batuti de soarta, ne mai batea si el, ca nu ne faceam norma! Era vreme nefavorabila,

ploua incontinuu, era noroi, nu aveam nici unde ne usca hainele ude“.

Locotenentul-major Naghi, ca sa nu aiba martori ca batea detinutii, ii tragea dupa o

sura de paie si ii bumbacea bine pina se satura. Tovarasii inspectori de la directie i-au

22

promis ca daca face treaba buna ii mai dau o stea si il fac capitan. Comandantul

Coloniei era capitanul Anton si loctiitor pentru paza era maiorul Gaftea.

Dupa ce si-au facut treaba cu el, locotenentul-major Naghi n-a primit steaua promisa,

ci a primit trei cizme – adica a fost dat afara. Motivul? „In munca cu detinutii a folosit

metode needucative si a exagerat cu exigenta“.

Poate la Judecata de Apoi el isi va recunoaste pacatele facute, iar cei sase morti vor

spune si ei ceva. Dumnezeu stie!

Noi povesti din colonia Periprava

Revin la Periprava si zic mai departe... In fiecare zi ma duceam la magazia cu efecte

civile ale detinutilor. Acolo, pe un raft, era pusa o vioara. Intr-o zi l-am surprins pe

seful echipei de zugravi, un tip care avea un nas ca de papagal, cintind la acea

vioara. Il intreb: „E a dumitale scula?“. El zice: „Da, o port cu mine de la Stalingrad!“.

„Cum?“, zic eu. El zice: „Am fost pe front, la rusi!“ Si zice mai departe: „Sint profesor

de muzica. In armata am fost locotenent, comandant de pluton. Am cazut prizonier la

rusi din primul an de razboi, in 1941, si de atunci sint captiv. Am avut statut de

prizonier la rusi pina in 1948. Dupa 23 august 1944 rusii au dat drumul la prizonierii

bolnavi si infirmi si i-au oprit acolo pe cei sanatosi si buni de munca. In 1948 au facut

o alta repatriere masiva, insa nici aceea n-a fost ultima, au mai ramas si atunci

prizonieri. In timp ce am fost eu prizonier la rusi, Securitatea lor a facut investigatii si

i-a descoperit pe criminalii de razboi. Printre acestia ma numaram si eu. In loc sa ne

dea drumul acasa, ne-au judecat la tribunalul din Kiev. Pe mine m-au condamnat la

inchisoare pe viata. La recurs am ramas cu numai 25 de ani.

In lotul nostru au fost vreo 3000 de detinuti, iar tribunale militare existau si in alte

orase, nu numai la Kiev. Dupa condamnare, in 1948, ne-au dus la Stalingrad ca sa

reparam ce am stricat. Si am reparat. Eu am lucrat la blocuri. Inginerii erau prizonieri

nemti, ce fusesera si ei condamnati.

Am stat in lagar si acolo am infiintat un cor. Eu eram dirijorul. Rusii ne plateau, ne

dadeau ruble, si asa, de acolo, mi-am cumparat vioara. Acolo puteam merge in oras,

la cumparaturi si la plimbare, dar numai in grupuri mici. Prin cite controale si

perchezitii am trecut cu vioara asta... Dar am dat peste oameni de suflet si mi-au

lasat-o!“

23

Si a inceput iar sa cinte din vioara lui ruseasca. Apoi a inceput sa povesteasca: „Se

stia ca in zona ocupata de invadator nu toti rusii se refugiau sau erau executati. Mai

ramineau oameni. Si viata isi urma cursul normal. Se numeau primari, autoritati

locale, si acestia erau obligati sa ajute armata invadatoare. Ii ajutau cu transporturile,

cu alimente, cu informatii etc. Dupa ce s-a intors roata si au venit iar rusii, cei ce au

tradat (adica autoritatile) au fost condamnati.

In anul 1954, guvernul sovietic i-a iertat de pedeapsa pe cei care s-au dat de partea

inamicului, au dat un decret de gratiere. Tot atunci am fost si noi iertati, insa nu de

stat. Guvernul sovietic era inteles cu guvernul roman, rusii au zis: «Vi-i dam pe astia

(adica pe noi) cu conditia sa faca puscarie la voi!». Si asa s-a facut.

In lagarul nostru erau cam 600 de detinuti romani. Intr-o zi ne-au suit pe toti intr-un

tren de marfa si am plecat. Nu stim pe unde ne-au dus. Dupa citeva zile de mers, intr-

o noapte, ne-au dat jos din tren si ne-au bagat intr-un vapor-slep. Eram inchisi in

hambare, asa ca nu stiam unde sintem si unde ne duc. Dupa alte citeva zile de mers

pe apa ne-au dat jos din slep si ne-au suit in niste vagoane de marfa, pe care le-au

inchis. Dupa citeva ore de mers cu trenul, noaptea, ne-am oprit. Nu stiam unde

sintem, dar am auzit vorbindu-se romaneste pe linga vagoane. Atunci am stiut ca

sintem in Romania. Am zis: «Ura, fratilor, am scapat!»

Dar eram la portile fortului Jilava, pina acolo au bagat vagoanele. Si uite asa am dat

nas in nas cu gardienii de la Jilava care ne-au bagat in fort. La citeva zile a venit [...]

si ne-au luat in primire. Apoi, dupa alte citeva zile, tot [...] ne-a comunicat ca Guvernul

Romaniei, in baza unui decret, ne-a redus pedepsele la jumatate. Peste putin timp

expira jumatate din pedeapsa, dar m-a prins Decretul 89/58 si m-au internat inca cinci

ani.

Cind eram la Stalingrad primeam scrisori de la parintii mei, de la Galati. De cind am

venit in Romania nu mai primesc nimic, nu am nici dreptul sa scriu eu acasa. Oare or

mai trai ai mei? De 20 de ani sint prizonier!“

Si-a pus vioara in cutie, a asezat-o in raft si apoi s-a dus la treburile lui.

Eroul povestii de mai sus nu mi-a spus nimic privind partea urita a faptei pentru care

fusesem condamnat. Insa, intors la birou, am avut curiozitatea sa ma uit si sa citesc

din dosarul lui urmatoarele: „Fiind comandant de pluton, cu misiunea de a face

siguranta frontului, a poposit cu plutonul intr-un sat. Noaptea, plutonul a fost cazat de

24

cetateni si a fost atacat de partizanii rusi. Atunci el, comandantul, a dat ordin ca toata

lumea din sat, copii, femei, barbati si batrini, sa fie adunata la marginea satului. Asa

au facut soldatii lui. Cu lumea adunata, el a dat ordin sa se traga in multime. Au fost

ucise 60 de persoane. Nu rusii au facut asta, partizanii erau deja departe“.

25