Universitatea Babeş-Bolyai

Facultatea de Litere

Titu Maiorescu

Dincă Larisa Mihaela

Secţia Română-Engleză

Anul I

Cluj-Napoca

2013

1 | P a g e

Începturile activităţii lui Titu Maiorescu stau sub semnul despărţirii de generaţia

anterioară, perioada secolului al XIX-lea fiind o perioadă în care se afirmă poeţi şi prozatori ale

căror mijloace artistice erau adesea disproporţionate faţă de idealurile pe care Titu Maiorescu le

propune, dar este şi o perioadă în care se afirmă nume importante în literatura română precum

M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, Duliu Zamfirescu şi alţii. Deşi este descris prin instabilitate

politică, secolul al XIX-lea este momentul în care se consolidează instituţii precum cenacluri,

reviste de cultură, iar scriitorii nu mai sunt consideraţi „oamenii -orchestră”, adică nu mai au o

activitate multilaterală. Pricipalul obiectiv este literatura.

În secolul al XIX-lea, conştiinţa scriitorilor de a realiza o literatură care să ne legitimeze

la nivel european se manifestă în două rânduri: prin eforturile paşoptiştilor de la Dacia Literară

în frunte cu Mihail Kogălniceanu în 1840 şi mai apoi prin studiile lui Titu Maiorescu şi prin

activitatea contemporanilor săi de la Societatea „Junimea”.

Născut la 15 februarie 1840 la Craiova şi decedat la 18 iunie 1917, la Bucureşti, Titu

Maiorescu reprezintă o personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi

începutului secolului XX tocmai pin activitatea sa multilaterală de academician, avocat, critic

literar, eseit, estetician, filozof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României

între 1912 şi 1914 şi membru fondator al Academiei Române.Valoarea unuia dintre cei mai de

seamă critici români se remarcă prin analiza operei sale şi prin influenţa asupra contemporanilor

săi.

Dorinţa de răspândire a spiritului critic, respectul pentru adevărul istoric, studierea

trecutului şi cultivarea simplităţii sunt doar câteva caracteristici care au dus la întemeierea

grupării literare Junimea. Tudor Vianu afirmă în studiul său consacrat Junimii faptul că

„<<Junimea>> n-a fost atât o societate , cît o comunitate” iar „Asociaţia doreşte să-şi dea o

oarecare bază materială şi o oarecare ordine sistematică a lucrărilor, câştigă aderenţi, îngrijeşte

formarea noilor generaţii şi poartă polemici colective.”1 Înfiinţată în anul 1863 la Iaşi de către

cinci tineri curând sosiţi de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti,

1 Domnica Filimon-Stoicescu, apud Tudor Vianu în Istoria literaturii române moderne, Casa Şcoalelor, 1944, p.159-160, în Titu Maiorescu Critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. VII.

2 | P a g e

Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor, aceasta are ca scop educarea societăţii, selectarea unor valori pe

baza unor criteri estetice şi impunerea unei ideologii prin care să ne lipsim de orice fel de cărţi,

reviste, universităţi sau licee dacă acestea reprezintă doar o formă goală.Activitatea sa

multilaterală nu se opreşte aici, ci devine proprietarul unei tipografii, tipăreşte o revistă sub

numele de Convorbiri literare şi fondează o casă de editură.

Cea mai importantă manifestare publică a societăţii este reprezentată de apariţia revistei

Convorbiri literare , la 1 martie 1866, prin care se impune un spirit critic radical.Autor al unor

opere monumentale de îndrumare culturală, Titu Maiorescu respinge direcţiile anterioare ale

literaturii române şi propune o direcţie nouă. Condiţia publicaţiilor din revistă stabilită de Titu

Maiorescu este următoarea: „Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mehanică, pentru

ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este ca să se deştepte prin

cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului.”2. De asemenea, Titu Maiorescu face o

deosebire între proză şi poezie, spunând despre proză ca este „un şir de cuvinte care nu cuprind

alta decît noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă”.3

Considerat un poet în toată puterea cuvântului de către Titu Maiorescu este Mihai

Eminescu. Acesta trimite trei dintre poeziile sale la revista Convorbiri literare care vor fi

comentate de către critic. Maiorescu recunoaşte că se confruntă cu o poezie care nu corespunde

genului său de poezie dar în acelaşi timp îi recunoaşte valoarea. Maiorescu însuşi îl consideră un

geniu, este încrezător in viitorul acestuia şi consideră ca limba lui Eminescu este limba de

plecare a filozofiei. În studiul făcut de Titu Maiorescu „Eminescu şi poeziile lui”, pubicat în

1889, acesta analizează operele eminesciene. Studiul este împărţit în două, prima parte fiind

consacrată vieţii lui Eminescu ,iar cea de-a doua parte operei sale. Articolul criticului este

considerat ca un model de portretistică morală şi pune în evidenţă trăsăturile definitorii ale

poetului: inteligenţa, setea de cunoaştere, cultura excepţională şi modestia. În prima parte a

studiului, Maiorescu afirmă valoarea poetului spunând despre generaţia română că „se află sub

influenţa operei poetice a lui Eminescu”.4 După ce fixează sumar câteva date biografice, criticul

incearcă să descifreze „nebunia” de care suferă Eminescu, neacceptând faptul că boala lui ar fi

declanşată de sărăcie, descriind viaţa lui neregulată : „Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este

2 Domnica Filimon-Stoicescu, în Titu Maiorescu Critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. XII.3 Ibidem, p. XIII4 Domnica Filimon-Stoicescu, în Titu Maiorescu Critice II, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p. 329

3 | P a g e

exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară.”5 De asemenea, Titu Maiorescu pune în discuţie

pesimismul lui Eminescu excluzând factorul material sau motivul sărăciei, conştientizând că

factorii generatori ai acestei atitudini sunt nedreptăţile sociale şi politice dar şi conştientizarea

tragismului condiţiei umane. Imaginea lui Eminescu se potriveşte perfect definiţiei geniului dată

de Schopenhauer , care vede geniul diferit, nu ca un „echilibru de forţe sufleteşti, un produs

armonic”6 ci ca un „echilibru şi o armonie”.7

Cea de-a doua parte a studiului este consacrată operei lui Eminescu în care criticul

supune analizei câteva dintre poeziile lui Eminescu comentându-le sub aspectul limbajului şi al

conţinutului. Ceea ce caracterizează poezia eminesciană este bogăţia ideilor filozofice şi

frumuseţea limbajului. Maiorescu apreciază claritatea şi eleganţa limbii şi talentul cu care acesta

îşi alege cuvintele. Analizează de asemenea poezia de dragoste afirmând că poetul vede în

femeia iubită „copia imperfectă a unui prototip irealizabil”.8 În finalul studiului, Titu Maiorescu

lansează o profeţie afirmând faptul că poezia eminesciană este cea de la care se va naşte toată

poezia secolului următor : „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va

începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale (...) va fi punctul de

plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti.”9

Spre deosebire de Mihai Eminescu, personajul care îi atrage de asemenea atenţia lui

Maiorescu este I. L. Caragiale, pe care îl apără de atacurile din presa vremii care-l acuzau de

imoralitate. Motivul pentru care criticul este atras de personalitatea dramaturgului este acela că

operele sale reprezintă cea mai puternică expresie literară a criticii sociale a junimismului. În

comparaţie cu I.L Caragiale, poeziile lui Eminescu depăşeau evoluţionismul junimism şi nu

corespundeau genului de poezie preferat de Titu Maiorescu. În operele sale dramatice, I. L.

Caragiale critică defectele paşoptismului şi este împotriva formelor fără fond. În timp ce Titu

Maiorescu expunea această teorie în domeniul culturii , Caragiale o traducea în teatru, mesajul

având acţiune directă asupra publicului. Câteva dintre tipologiile create de Caragiale sunt

reprezentate de personaje precum: Nae Caţavencu, Tipătescu , Trahanache etc. Titu Maiorescu

5 Domnica Filimon-Stoicescu, în Titu Maiorescu Critice II, Editura pentru Literatură, Bucureşti , 1967, p. 3336 Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.4867 Idem8 Domnica Filimon-Stoicescu, în Titu Maiorescu Critice II, Editura pentru Literatură, Bucureşti , 1967, p. 334

9 Domnica Filimon, Titu Maiorescu din Critice , Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, p.286

4 | P a g e

consideră operele lui Caragiale originale spunând despre acestea că „pun pe scenă câteva tipuri

din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor,

cu expresiile lor”10.Astfel, tipurile de persoanje prezentate de către dramaturg dau impresia

autenticităţii şi „izbutesc să ne fixeze în lumea lor închipuită.”11

Titu Maiorescu poate fi considerat un îndrumător care a ştiut să coaguleze energiile

creatoare ale fiecăruia şi să vadă valoarea marilor scriitori. Este capabil să adune un grup de

scriitori cu atitudini diferite şi reuşeşte să se impună. Autor al teoriei formelor fără fond, a pus

baza Junimismului politic şi „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai

Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici,dovedindu-şi astfel valoarea de

critic literar.

10 Domnica Filimon-Stoicescu, în Titu Maiorescu Critice II, Editura pentru Literatură, Bucureşti , 1967, p. 271

11 Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu , Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 484.

5 | P a g e

Bibliografie:

1. Domnica Filimon, Titu Maiorescu din critice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978

2. E.Lovinescu, Titu Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

3. Titu Maiorescu, Critice II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

4. Titu Maiorescu, Critice I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

5. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura

Minerva, Bucureşti, 1986

6 | P a g e