Gina Dănescu

ŢINUTUL CURCUBEULUI

Poveşti noi despre timpuri străvechi

© Editura EIKONCluj-Napoca, str. Bucureşti nr. 3ARedacţia: tel 0364-117252; 0728-084801; 0728084802e-mail: edituraeikon@yahoo.comDifuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803e-mail: eikondifuzare@yahoo.comweb: www.edituraeikon.ro

Editura EIKON este acreditată CNCSIS (cod 132)

ISBN 978-973-757-402-2

Tehnoredactor: Ioachim GHERMAN

Editor: Valentin AJDER

Gina Dănescu

ŢINUTULCURCUBEULUI

Poveşti noi despre timpuri străvechi

Cuvânt înainte dePAUL SÂN-PETRU

Cluj-Napoca, 2010

CUVÂNT ÎNAINTE

Gina Dănescu se prezintă în faţa copiilor cu şase poveşti,în care elementele de basm sunt tradiţionale, lesnerecognoscibile: o lume populată de prinţi şi prinţese,

zâne şi vrăjitoare, păsări şi iepuraşi de pluş, animaţi pentruroluri bine stabilite, albine luminoase, fulgi de nea cucăpetenia lor atotputernică, toate umanizate, benefic saumalefic. Intrigi, adversităţi tradiţionale şi afinităţigeneral-umane, fantastizate în scopuri sincretice sauantagonice.

Imaginaţia autoarei este debordantă, se simte înelementul ei – uşor de bănuit că o parte din copilărie întârzieîncă în sufletul ei, revărsându-se în pagini ce lesne înrobescpublicul infantil şi chiar pe cel adult. Firul epic este adeseapavoazat cu fraze metaforice: „Vântul răcoros intra în camerăca o şoaptă a grădinii” sau: „Apoi am simţit că noaptea parcăs-a grăbit să vină în mijlocul zilei”. Iată de fapt, un regalmetaforic până la saturaţie: „Ochi negri, adânci precumtimpul”; „Fulgii mari şi pufoşi pluteau încet, ameţitor şiuneori i se păreau lacrimi strălucitoare de îngeri, alteori îiasemăna cu cioburile unor stele sparte-n diamante; ar putea fipăpădii de argint purtate de vânt sau petale catifelatescuturate dintr-un trandafir uriaş, mare cât pământul.(Povestea cântecului )

Autoarea deţine un fir epic de o încărcăturăonirico-fantastică de o stranietate tentantă, contaminantă,uneori parcă din lumi N-dimensionale, exprimate prinimagini şi tensiuni maxime şi răsturnări – surpriză de situaţii,în favoarea personajului pozitiv. În acest sens, iată şi o viziune

5

paradisiacă: „…Era Muntele Tinereţii. În grădinile pline deflori parfumate, care nu se ofilesc niciodată, nu văzuse nici unbătrân sau bolnav, toţi erau tineri, cu trăsături neschimbate demilioane de ani.”

Gina Dănescu uzează de nişte descrieri cu amănuntepsihologice, dar mai ales peisagistice, luxuriante, care arsupune un scenograf unei munci susţinute, dar ademenitoarepentru atmosfera creată, conferind derulării epice osuper-realitate convingătoare pentru mai micii sau mai mariicititori. Conflictele dintre elementele fantastice aparţinând„taberei binelui”, contra celeilalte, se rezolvă la modul clasic,prin victoria primeia – uzanţă de preferat pentru tonusulmoral al copiilor, viitori luptători cu vicisitudinile vieţii.

Personal, această carte m-a delectat, apreciind-o cu atâtmai mult, cu cât autoarea este abia la debut, iar desenele, înregie proprie, dau un plus de atracţie textului.

PAUL SÂN-PETRU

6

PRINŢESA TRANDAFIRA

Afost odată ca niciodată, printre stâncile şi umbrelemunţilor, într-un loc neatins de picior omenesc, opeşteră plină cu pietre ascuţite asemeni solzilor uriaşi

ai unui balaur. Aici trăia Hironia, o vrăjitoare bătrână, de laînceputurile pământului, împreună cu slugile ei credincioase:şarpele cu două capete, din veninul căruia îşi prepara vrăjileşi piticul Rocus, o creatură care avea trei vieţi, putea să alergeprecum tigrul, să zboare ca vulturul şi să înnoate precumpeştele, doar pentru a împlini blestemele stăpânei lui.

Peştera era păzită de două sute de dragoni pietrificaţi carealcătuiau armata muntelui, stând de veghe ca puterea vrăjitoareisă-şi păstreze taina şi ca nimeni şi nimic să nu se apropie. Printrestânci se strecura un râu în flăcări, ce ardea şi lumina tot timpul.El izvora din vârful muntelui, trecea prin peşteră, ieşea lasuprafaţă, apoi intra din nou în inima pământului.

Hironia avea părul alb şi încâlcit, lung ca o trenă, iarrochia ei era făcută din piele de şopârle şi şerpi. În mâinilenoduroase ca nişte rădăcini, ţinea un cub fermecat în carevedea lumea. Ea ura oamenii care cunoşteau fericireanemărginită – iubirea, împlinirea, bucuria de a trăi.

Văzu un palat din marmură albă, strălucitoare, ce seasemăna cu un tort uriaş. Dantelăria din piatră şi sculpturileca din frişcă, se înălţau în cinci cercuri imense, suprapuse, dela cel mai mare până la cel mai mic, în înaltul cerului, iarnoaptea când scânteiau stelele păreau sute de lumânăriaprinse.

Aici trăiau un împărat şi o împărăteasă, tineri şi chipeşicare se iubeau foarte mult, stăpâneau o ţară îmbelşugată şi

7

erau îndrăgiţi şi respectaţi de oameni, cei mai pricepuţibucătari şi cofetari din lume.

Întregul palat răsuna de cântece şi veselie căciîmpărăteasa tocmai născuse o fetiţă frumoasă cu ochiialbaştri, buzele roşii şi pielea albă şi catifelată ca petalele detrandafir. De aceea o numiseră prinţesa Trandafira.

Porţile palatului erau deschise şi mii de daruri soseaudin toate colţurile ţării: de la rochiţe brodate cu fir de aur,bijuterii alese, până la căluţi de turtă dulce, clovni dincaramel, acadele uriaşe şi flori de ciocolată.

Vrăjitoarea privea totul cu ochii plini de umbreameninţătoare:

- Şarpe leneş, vino imediat aici! Trebuie să fac ceva, numai suport!

Atunci ea deschise cele două guri ale şarpelui, luă câteun strop de otravă din fiecare şi îi arse într-un vas la foculizvorului şi după ce rosti descântece ştiute doar de ea, obţinuo cenuşă roşie pe care o strânse într-o cutiuţă.

- Piticule, acum e rândul tău! Trebuie să mergi la palatulacesta… Şi vrăjitoarea îi arătă în cubul de cristal. La geamulnou-născutei cresc trandafiri agăţători… Iată-i... Tu vei puneaceastă cenuşă la rădăcina lor şi apoi blestemul se va împlini…

- Ce blestem, stăpână ?- Micuţa vietate va aduce nefericire tuturor… de aceea

nu va ieşi în lume şi va sta închisă în palat…- Eu ştiu că toate vrăjile tale pot fi şi dezlegate…- Da, dar numai noi doi ştim acest secret. Blestemul se va

dezlega daca un prinţ o va iubi şi îi va dărui 25 de trandafiri…Piticul îşi desfăcu aripile puternice de vultur, zbură

peste multe ţinuturi, străbătu păduri cu viteza tigrului şi înotăîn ape adânci, până ajunse la palat. Toată lumea era adunatăîn sala mare, cânta, dansa şi se ospăta în cinstea micuţeiprinţese. Aceasta dormea în camera ei iar dădaca osupraveghea, dar din când în când cobora scările şi trăgea cuochiul la petrecere.

8

Rocus se apropie de bolta de trandafiri şi presără cenuşăpe pământul negru, la rădăcina. Deodată se porni o furtunăputernică, vântul formă un vârtej ameţitor, ferestrele de lacamera copilei se deschiseră, perdeaua albă se umflă, vârtejulde petale şi frunze pătrunse în cameră, răsturnând pătuţul.Piticul îşi îndeplinise misiunea, aşa că se grăbi să se întoarcăla stăpâna lui.

Când bona văzu fata căzută şi toată dezordinea, începusă strige şi să plângă:

- Veniţi, veniţi repede! Nu ştiu ce s-a întâmplat… sunttoate răsturnate… iar micuţa e pe jos…

Împăratul şi împărăteasa nu înţelegeau nimic:- De ce ai plecat de lângă ea? Trebuie să o vadă imediat

un doctor… Aduseră unul şi după ce o consultă foarte bine îichemă pe părinţi şi le spuse:

- Fata nu are nimic. Nu are nici lovituri şi nici răni, darnu scoate nici un sunet... Este mută.

Împăratul încremeni iar împărăteasa începu să plângăşi să jelească.

Au chemat şi alţi medici dar toţi au spus acelaşi lucru.Nu mai era nimic de făcut.

Timpul trecu adunând întâmplări, bucurii şi tristeţi, iarprinţesa crescu si înflori, luminată de dragostea părinţilor ei.Deşi nu putea vorbi, ea auzea şi înţelegea totul, primea lecţiide pian, de dans, învăţase să scrie şi să citească, ascultaînţelepţii vorbindu-i despre trecut şi viitor, despre taineleuniversului.

Împăratul organiza în fiecare an o vânătoare de mistreţi,într-o pădure împrejmuită cu un gard foarte înalt. Invitamulţi împăraţi şi prinţi, din toate colţurile lumii oferindu-lepentru o noapte camerele de oaspeţi ale palatului. Ei plecaudimineaţa în zori şi se întorceau seara târziu. Dar iată că unuldin vânători, un prinţ, căzuse de pe cal şi nu se simţeasuficient de bine pentru ca a doua zi în zori să pornească dinnou la drum.

9

– Odihneşte-te liniştit, dragul meu! spuse împăratul. Îţivoi trimite cel mai bun doctor şi vei primi cele mai gustoasemâncăruri.

A doua zi de dimineaţă, aventura vânătorii reîncepu darprinţul dormi până târziu. Când se trezi, trase draperiilealbastre de mătase, deschise larg geamurile şi vântul răcorosintră în cameră ca o şoaptă a grădinii pline cu brazi verzi,împodobiţi cu zăpadă de argint. Acum se simţea bine, deaceea se hotărî să se plimbe şi să respire aer curat. Deodatăîncepu să ningă cu fulgi mari şi pufoşi ce pluteau încet canişte flori strălucitoare.

La etaj, prinţesa Trandafira privea din cameră ninsoareamagică. Ochii ei întâlniră ochii prinţului şi acesta simţi cumprivirea ei albastră îi pătrunde până în adâncul sufletului.Atunci, el făcu un semn cu mâna, chemând-o afară, apoi seaşeză pe o băncuţă din lemn, aşteptând-o. Ea coborî încettreptele de marmură. Purta o rochie albă, lungă şi un şalalbastru deasupra ce flutura, amestecându-se cu pleteleblonde şi petalele de zăpadă.

Ea se apropie de prinţ şi deodată se ascunse după untrunchi de copac. El o caută cu privirea :

- Bună! Eu sunt prinţul Florian, tu cine eşti?Dar ea începu să fugă şi zâmbind aruncă spre el cu

zăpadă, de câteva ori. Acesta încercă să o prindă, intră în jocrâzând şi făcând bulgări de zăpadă. Şi aşa se zbenguirăprintre copaci, prinţul încercă să o prindă dar spatele încă îldurea, de aceea Trandafira scăpă şi se făcu nevăzută, intrândîn palat.

Vânătoarea s-a încheiat şi toţi se pregăteau să se întoarcăîn ţările lor.

- Împărate, am văzut o fată foarte frumoasă şi am aflatcă e fiica ta. Nu mi-ai spus nimic. Cum o cheamă?

- Trandafira.- Trebuie să-ţi spun că mi s-a întâmplat ceva minunat,

m-am îndrăgostit!

10

Florian domnea în ţara vecină. Aici oamenii iubeau şicultivau florile de aceea toate casele lor aveau forme de florisculptate în piatră. Era o adevărată încântare să le priveşti:lalele, crini, trandafiri uriaşi, cu ferestre ce se deschideauprintre coloane colorate. Palatul prinţului avea forma unuinufăr enorm care parcă domina întreaga împărăţie. Cei maipricepu i meşteri şi zidari lucraseră la realizarea lui.

Deşi era iarnă, toate ţinuturile erau pline cu sere în carecreşteau cele mai deosebite soiuri de flori.

Prinţul, gândindu-se la numele ei, alese douăzeci şipatru de trandafiri albi şi mai puse unul roşu în mijloc,formând un buchet minunat pe care îl sărută şi îl trimise feteicu un bileţel: „Fie ca trandafirul roşu să fie inima mea pe careţi-o dăruiesc pentru totdeauna, aş vrea ca fiecare petală să sedeschidă cu şoapte şi zâmbete şi asemeni unor degeteluminoase să-ţi mângâie buzele şi gândurile. Privirea ta să fierouă albastră, iar braţele tale strânse în jurul florilor să devinăaripi purtate de visele noastre. Tu eşti aleasa mea! Am văzutîn ochii tăi blândeţea trandafirilor şi misterul stelelor, deaceea, fără tine sunt rătăcit, cerul devine apă şi apa cer, doartu mă poţi elibera din labirintul singurătăţii. Te iubesc!”

Prinţesa, de fericire, atinse şi ea cu buzele petalele roşiişi atunci simţi un vârtej puternic, luminile şi umbrele seînvârteau ameţitor şi în cele din urmă se prăbuşi pe covor,strângând buchetul la piept. Aşa o găsi împărăteasa cândintră în camera ei.

- Fata mea, ce s-a întâmplat?! strigă împărăteasa,scuturând-o şi luând-o în braţe.

- Sunt bine mamă! Am primit aceste flori, apoi am simţitca şi cum noaptea s-a grăbit să vină în mijlocul zilei.

- Dar ce minune… vorbeşti… da, tu vorbeşti cuadevărat!

Iată că după mulţi ani, blestemul se dezlegă prin putereadragostei şi întreaga împărăţie se pregătea de nuntă. PrinţulFlorian trimise coşuri uriaşe cu flori pentru a împodobi

11

palatul. Era o sărbătoare a culorilor şi miresmelor. În sala debal coloanele de marmură erau acoperite cu spirale detrandafiri portocalii ce se pierdeau în oglinzile uriaşe, iarferestrele erau împodobite cu draperii încărcate cu orhidee sicrini. Pe jos erau presărate petale roşii peste care se revărsastrălucirea candelabrelor de cristal. Mesele acoperite cumătase şi flori împletite în buchete ce se înălţau ca niştearteziene, erau pline de tăvi de aur cu bunătăţi nemaivăzute.

Din ţara lui Florian, oamenii soseau zburând pe fluturiuriaşi, cu aripi în culori uimitoare. Aceştia erau lăsaţi înlivada de meri înfloriţi din spatele palatului. Sosi şi prinţul,călare pe un fluture albastru, îmbrăcat în costum de mire şinerăbdător să vadă mireasa.

În acest timp, vrăjitoarea Hironia vedea totul în cubultimpului, şi ura ei creştea:

- Rocus, iată, am pregătit un arc şi o săgeată otrăvită.Trebuie să o omori pe prinţesa Trandafira. Vraja mea a fostruptă, trebuie să mă răzbun!

- Voi pleca îndată, stăpână! Piticul străbătu multe mărişi ţări şi ajunse la palat unde nunta abia începuse.Domnişoarele de onoare ce purtau rochii la fel, de culoare rozcu căpşuni strălucitoare, brodate pe poalele bogate, auajutat-o pe prinţesă să îmbrace o rochie făcută de cei mai bunicroitori dintr-o ţară vecină, Ţara Mătăsurilor. Pânzastrălucitoare, albă, pornea din talia subţire, ca un trandafirenorm, faţa şi umerii erau acoperite cu cel mai fin voal cusutcu diamante iar trena era presărată cu trandafiri argintiicultivaţi în Ţara Florilor.

Prinţesa coborî scările palatului la braţul tatălui ei.Atunci, Rocus, care pândea dintr-un copac, încordă arcul,ţinti şi lansă săgeata otrăvită. În acel moment împăratul, carevăzu totul, se aruncă în faţa fiicei lui şi săgeata i se înfipseadânc în piept.

Trandafira îşi prinse tatăl în braţe, în strigătele şi ţipeteleinvitaţilor.

12

Florian se uită în direcţia de unde venise săgeata şi îlvăzu pe Rocus luându-şi zborul. Atunci urcă pe spatelefluturelui şi se înălţă, urmărindu-l. Îl ajunse din urmă şiîncepură să se lupte, dar Piticul îşi înfipse ghearele în aripilefluturelui, rănindu-l şi îşi continuă zborul mulţumit.

Dar, deodată, cerul se umplu de culori mişcătoare, era oadevărată armată de fluturi care luau urma lui Rocus. Florianîncălecă alt fluture, preluă conducerea şi, astfel, îl urmărirămult timp, traversând multe ţări, cu munţi şi mări. În cele dinurmă reuşiră să-l ajungă, îl prinseră la mijloc şi îl învinseră.Acesta îşi pierdu o viaţă şi se prăbuşi într-o apă luminoasă cese întindea la poalele unei cascade ce părea din fosfor. Acolodomnea un împărat – jumătatea de sus era om, iar în parteade jos avea o uriaşă coadă de dinozaur. El se numea Zaurus.Rocus pierduse doua vieţi dar mai avea încă una. Se văzudintr-o dată înconjurat de crocodili înaripaţi, unii ieşeau dinadâncuri, alţii se roteau în aer, deasupra apei. Unul îl prinseîn ghearele lui puternice şi îl duse la stăpânul lor care locuiaîntr-o cetate din vârful muntelui, de unde supraveghea totul.Zaurus porunci să fie înlănţuit:

- Nu vei scăpa niciodată de aici! Nimeni nu a îndrăznitpână acum să calce pe pământul nostru! Cine te-a trimis?

- Hironia, are o putere foarte mare, o să vă distrugă!În tot acest timp, vrăjitoarea urmărea totul în cubul de

cristal. Dragonii de piatră formau armata muntelui şiînsemnau puterea ei, de aceea le porunci să plece în ţaradinozaurilor, să-l aducă pe Rocus, viu sau mort, căci se temeacă acesta va vorbi şi peştera ei va fi atacată. Statuile de piatrăse transformară în dragoni negri cu dinţi ascuţiţi şi puternici.Ajunseră în ţara lui Zaurus, care îşi pregătise deja armatapentru atac. Piticul devenise slujitorul lui.

Dinozaurii înnaripaţi se năpustiră asupra câinilor depază ai muntelui, apoi începură să scuipe flăcări, arzându-i.Luptătorii vrăjitoarei cădeau pierind în sânge şi foc. Deodatăse porni un cutremur puternic, stâncile peşterii se zguduiră

13

din adâncuri şi o avalanşă de pietre se prăvăli printre flăcărişi praf înghiţind vrăjitoarea, cubul de cristal şi blestemele,lăsând în urmă pietre fumegânde peste care se aşternea încetliniştea.

Tatăl prinţesei Trandafira era înconjurat de toţi oaspeţiicare se adunaseră la nuntă, plângându-l şi jelindu-l. Deodată,săgeata otrăvită dispăru şi, spre uimirea tuturor, împăratulse ridică şi spuse:

- De ce plângeţi? E nunta fiicei mele, toată lumea trebuiesă se înveselească!

Trandafira ţinu un concert la pian şi astfel inviţaţiiîncepuseră să-şi revină, intrând în atmosfera petrecerii regeşticare ţinu trei zile şi trei nopţi.

Şi aşa trăiră fericiţi, căci iubirea lor înflori, apoi rodi,binecuvântând neamul cu urmaşi.

14

POVESTEA NOROCULUI

Afost cândva un bătrân cu părul alb, fruntea înaltă şiochii negri, adânci precum timpul. El se numea MoşNoroc şi purta o pelerină albastră cu gluga ruptă şi

îngălbenită pe alocuri, sprijinindu-se într-un toiag pe careerau sculptate patru inimi unite ca într-o floare şi uneoricobora din stele pe pământ pentru că iubea lumea, rătăcind laîntâmplare, plutind pe valuri luminoase.

Oamenii se fereau de el, îl credeau un magician, alţii segândeau că ar fi o fantomă văzându-l cu gluga albastră careîi întuneca faţa.

Merse cât merse şi ajunse în faţa unor porţi înalte cugrilaje. Aici se înălţa un castel uriaş ce părea să uneascăpământul cu cerul, înconjurat de coloane ca o cascadă demarmură.

Bătrânul văzu un străjer şi se apropie de el:- Aduc o solie importantă împăratului! Te rog, lasă-mă

să intru!- Dar de unde vii?- Vin de departe, din Ţara Norocului.Auzind aceste ciudate cuvinte şi văzându-l atât de firav

şi bătrân dar cu privirea pătrunzătoare, îl lăsă să intre.Înaintea lui se deschidea grădina, ce părea fără sfârşit.

Îl întâmpinară busturile de piatră, statui sculptate alegeneraţiilor trecute de împăraţi. Deasupra se împletea o boltăde trandafiri ca un curcubeu ce înconjura un cerc cu portocali,iar în mijloc o fântână arteziană ca un izvor de diamanteţâşnea din inima pământului, apoi se înălţa spre cer, ca omână strălucitoare, încercând să culeagă razele soarelui.

15

Păuni cu evantaie uriaşe, pictate cu aur şi sidef, se plimbauprintre ciorchinii violeţi de liliac.

Văzu un lac trandafiriu încărcat cu nuferi scânteietori,unde se adăpau cai albaştri cu aripi şi căprioare cu stea înfrunte.

Prin labirinturile de crini de aur se zbenguiau iepuraşipufoşi, ca din zăpadă. Urma o livadă de copaci înfloriţi.Coroanele lor se asemănau cu rochiile dantelate ale unorprinţese ce zburau în albastrul cerului.

Moş Noroc merse mai departe şi văzu palmieri înalţi,unul lângă altul, formând un gard în jurul unei insulestrălucitoare, de nisip, de parcă soarele se scălda acolo. Eraunisipuri mişcătoare. Oricine se apropia era înghiţit în adânculpământului. Iată că un tânăr îngropat până la gât, strigă dinrăsputeri:

- Ajutor! Ajutor!Atunci Moş Noroc înfipse toiagul în nisip, acesta se

prinse de el şi aşa îl salvă de la moarte.- Cum ai ajuns aici, tinere?- Am fost pedepsit de împărat pentru că am furat ceva

de mâncare. Am acasă doi copii iar soţia a murit de curând.Atunci bătrânul înţelese că împăratul era un om crud şinedrept.

- Bine, grăbeşte-te să ajungi acasă!- Îţi mulţumesc, spuse acesta sărutând picioarele

moşului, îţi mulţumesc că m-ai salvat de la moarte căcicopilaşii au nevoie de mine!

Omul ajunse la casa lui şi pentru că i se făcuse sete,merse la fântâna din curte. Când trase găleata, în loc de apăvăzu un morman de bani de aur. Se gândi că visează. Merseîn casă şi îşi îmbrăţişă copiii iar aceştia, cu lacrimi în ochi îlstrângeau la piept.

- Dragii mei, iată că norocul ne-a ieşit în cale, nu vommai duce lipsă de nimic şi nu voi mai pleca niciodată de lângăvoi.

16

Moş Noroc îşi continuă drumul admirând minunilegrădinii. În cele din urmă ajunse în faţa palatului. Aici,împăratul hrănea patru câini mari, negri, cu ochii alungiţi şistrălucitori care, simţind că se apropie cineva, începură sălatre cu putere năpustindu-se asupra bătrânului. Împăratulle porunci să tacă, apoi întrebă :

- Ce e cu tine aici cerşetorule?- Vin de departe, din Ţara Norocului, şi am nevoie de

adăpost în această noapte. Văd că ai sute de camere.- Cum îndrăzneşti să mă deranjezi când îmi hrănesc

câinii? Nu înţeleg de ce gărzile mele au lăsat să intre unbătrân nebun!

La un mic semn al împăratului, doi soldaţi vânjoşi îlluară pe sus şi îl aruncară dincolo de porţile uriaşe.

Moş Noroc îşi îndreptă mâinile spre palat şi deodatăsute de umbre au prins a se căţăra pe zidurile palatului,geamurile se deschideau larg şi făceau zgomot, lovindu-se,prevestind parcă ceea ce avea să se întâmple. Toiagul dinlemn prinse dintr-o dată grai omenesc şi spuse:

- Tristeţea şi ecoul plânsului să bântuie acest castel. Pânăla următoarea eclipsă de soare acest loc va fi ocolit de norocşi doar suferinţa şi întrebările fără răspuns se vor aduna aici!Moşul trase gluga pe ochi şi îşi continuă drumul înălţându-sepe unde de lumină.

Ajunse la o căsuţă ce părea somnoroasă în ceaţa violetăa asfinţitului. Îl întâmpină un cireş încărcat cu bucheterubinii, apoi trecu pe lângă o căpiţă de fân şi două capre albeghemuite. În ramele ferestrelor erau desenaţi ca într-untablou, bulgări roşii de muşcate.

Bătrânul bătu la uşă şi în prag apăru o fată, pe numeIlona, înconjurată de patru fraţi mai mici.

- Bună seara, spuse aceasta!- Bună seara. Cer scuze că vă deranjez, dar am nevoie de

ajutor căci vin de departe şi sunt atât de obosit, flămând şiînsetat, încât tare aş vrea să-mi odihnesc bătrâneţea pânădimineaţă.

17

- Vom găsi un loc unde să dormi şi ce vom manca noivei manca şi dumneata.

În casă îl întâmpină o mireasmă de pâine tocmai scoasădin cuptor iar pe pat stătea întins tatăl lor, palid şi încercănat,căci de doi ani era bolnav.

Se aşezară cu toţii la masă, mâncară pâine caldă cu lapteproaspăt şi după ce îi găsiră şi moşului un loc cald, adormirăcu toţii cuprinşi de un somn adânc, ca într-o vrajă.

În zorii zilei, bătrânul se trezi primul şi îi binecuvântăpe toţi. Cu ajutorul toiagului fermecat, dărui fiecăruia câte opernă a viselor.

- Pentru că m-aţi primit cu inimă deschisă, spuse moşul,fie ca norocul şi fericirea să intre în casa voastră! Pernafermecată o să împlinească cea mai mare dorinţă, visulfiecăruia dintre voi. Deodată spirale luminoase au început ase împleti şi a se revărsa peste căsuţă.

În faţa Moşului se deschise un tunel nesfârşit spre cer încare intră plutind pe cărări de lumină, apoi se transformăîntr-o stea, continuându-şi călătoriile prin lume.

Tatăl copiilor visă că era sănătos şi puternic şi iată cădimineaţă se ridică din pat şi începu să trebăluiască prin curtesimţind că nici un efort nu era prea mare pentru el.

Fiul cel mare iubea mult animalele. În visul lui curteaera plină de oi, vaci, porci, păsări şi cai. Mare îi fu mirareacând se trezi şi ieşi afară, văzând că totul se împlinise.

Un alt băiat şi-a dorit o casă mare cu multe camere, iaraltul o bucată de pământ pe care să o poată cultiva.

Toate acestea se împliniră peste noapte căci noroculdăduse peste ei.

Sora cea mică avea doar cinci ani. Purta tot timpul înbuzunar un portret cu mama ei. Îi era dor de ea şi tare ar fivrut să o mai vadă. În acea seară stătea în patul ei, cu capulpe perna viselor şi cu mâinile sub obraz, privind prinfereastră stelele, încercând să formeze, prin linii imaginare,chipul drag. Deodată o rază desenă pe perete o umbră

18

strălucitoare, care încet prinse viaţă. Era spiritul mamei eicare îi vorbi cu blândeţe şi, mângâind-o pe frunte, îi promisecă o va ocroti tot timpul, asemeni unui înger păzitor văzutnumai de ea.

În aceste zile Ilona era foarte ocupată căci devenisecroitoreasa favorită a împărătesei pentru că realiza cele maifrumoase rochii, cu îndemânare, răbdare şi îmbinând cuimaginaţie materialele şi culorile.

Noaptea dormise adânc, nu visase încă nimic căci erafoarte mulţumită de viaţa ei şi a familiei ei.

Într-o după amiază fierbinte, Ilona merse la râu să spelenişte rufe şi simţind cum soarele îi pârguieşte umerii, sehotărî să se scalde în apa la fel de albastră ca ochii ei.

Întâmplător, fiul împăratului, Alexandru, un tânărmândru şi chipeş, trecea pe acolo, călare pe un cal albastru cuaripi. Privind printre sălciile verzi ce-şi revărsau braţele înrâu, văzu o făptură minunată cu părul de aur despletit,zbenguindu-se printre mărgele sclipitoare de apă. Inimaîncepu să-i bată cu putere şi simţi cum această imagine i seadânceşte în ochi, în minte şi în suflet. Uitându-se mai bineo recunoscu pe croitoreasa de la palat.

A doua zi, când Ilona intră în curtea palatului pentru ase apuca de treabă, văzu pe împărat şi pe împărăteasăplângând şi jelind. Mare nenorocire se abătu asupra lor.Prinţul se îmbolnăvi dintr-o dată şi căzu la pat. Au adusmulţi doctori şi toţi au zis că nu se va mai însănătoşiniciodată.

Nu era zi să nu curgă lacrimi din ochii părinţilor lui saua oamenilor care se gândeau la viitorul împărăţiei.

Prinţul o rugă pe Ilona să-i facă în fiecare săptămânăcâte o cămaşă nouă. Fata lucra din cele mai fine mătăsuri şibroderii, schimbând de fiecare dată culoarea, reuşind astfelsă-l înveselească puţin. De fiecare dată când venea la el,vorbeau ore în şir, ca şi cum întreaga lume dispărea şirămâneau numai ei doi, mângâiaţi unul de privirea celuilalt.

19

Într-una din seri, când Ilona merse la culcare, simţi câtde mult îşi doreşte ca fiul împăratului să fie sănătos ca înainte.Avu un vis minunat: ea şi prinţul Alexandru se plimbauoglindindu-se în apa trandafirie a lacului din grădinapalatului, ca două umbre unite printr-un sărut, martorfiindu-le luna ce se înălţa maiestuoasă în spatele lor, ca opoartă misterioasă spre altă lume.

În dimineaţa următoare prinţul se ridică din pat şi mersela fel ca înainte, spre bucuria tuturor.

Primul lui gând se îndreptă spre Ilona, pe care o prinsede mână apoi o purtă pe braţe până la malul lacului încărcatcu nuferi argintii. Văzându-l însănătoşit, de bucurie, fetei îiapăru o lacrimă în colţul ochiului. Prinţul îi şterse lacrima,apoi se lăsară cuprinşi de fiorul primului sărut, la fel ca în vis,în lumina tainică a lunii. Obrajii copilei deveniră doitrandafiri roşii şi atunci, ruşinată, se desprinse din mânaprinţului şi alergând se îndreptă spre casă.

Împăratul făcu o petrecere mare, invitând prinţese dintoate colţurile lumii, iar una dintre ele fu aleasă să-i devinăsoţie prinţului, căci era timpul să-şi întemeieze o familie.

Împărăteasa o chemă pe Ilona şi îi spuse:- Te rog să croieşti cea mai frumoasă rochie de mireasă,

aşa cum numai tu ştii. Prinţul se va căsători. Prinţesa aremăsurile tale, va fi o surpriză, aşa că tu poţi proba rochia. Fatase apucă de treabă, dintotdeauna îşi dorise să facă ceva atâtde important. După o săptămână în care a lucrat de dimineaţăpână seara, rochia de mireasă a fost gata. Era făcută dinmătase albă, avea soarele şi luna brodate pe piept, cu fir deaur, iar pe poale, diamantele agăţate, păreau stele. Trena,parcă din zăpadă, urma să fie purtată de cinci păuni cu penelepictate cu aur, iar pe cap va purta o pălărie de forma uneiorhidee .

Începură pregătirile de nuntă iar invitaţiile erau dejatrimise. Prinţesa Eluza, viitoarea mireasă sosise la palat cutrei zile înainte, pentru a-l cunoaşte mai bine pe prinţ. Era

20

înaltă şi subţire, cu părul negru, inelat, frumos aranjat iarochii căprui aveau o sclipire veselă. Ea îl invită pe prinţ la oplimbare prin grădină, apoi spuse:

- Aş vrea să ştiu dacă şi tu îţi doreşti această nuntă.- Iar eu aş vrea să-mi spui dacă trebuie să fiu sincer.Eluza îl privi bănuitoare.- Nu aş putea să-mi unesc destinul cu un bărbat care nu

mă iubeşte!- Eluza, eşti frumoasă, înţeleaptă, ai un suflet nobil.

Meriţi să fii preţuită. De aceea vreau să-ţi spun adevărul –inima mea aparţine altcuiva.

- De ce nu mi-ai spus nimic până acum? Cine este ea?- O cheamă Ilona. Ochii ei mă urmăresc chiar şi dintre

petalele acestei flori, spuse prinţul, prinzând între degete untrandafir alb, iar inima ei îmi trimite raze atât de strălucitoareşi calde !

- În acest caz, nu voi face greşeala să mă căsătoresc cutine. Îmi voi pregăti bagajul şi voi pleca.

- Dar ce vor spune părinţii noştri?- Nu mă interesează!În mare grabă prinţesa îşi strânse lucrurile şi împreună

cu cei doi slujitori se urcară în caleaşcă şi părăsiră împărăţia.Împăratul îşi chemă fiul şi îl întrebă:- Ce s-a întâmplat, de ce a plecat Eluza supărată? - Tată, i-am spus adevărul, că iubesc altă fată şi nu pot

trăi fără ea.- Şi cine, mă rog, este această fiinţă misterioasă? - Este Ilona!- Cine, croitoreasa? Nu se poate, când va afla mama ta se

va îmbolnăvi.Împăratul şi împărăteasa, foarte dezamăgiţi de alegerea

fiului lor, plânseră două zile şi două nopţi, dar în cele dinurmă, pentru că era unicul lor fiu, se hotărâră să-i facă pe plac.

A fost o nuntă mare, cu prinţi dar şi oameni de rând,printre care şi familia miresei. Ilona purta rochia făcută chiar

21

de ea. Statura, trupul mlădios, părul blond ce se revărsa pestemijlocul subţire, dar mai ales ochii albaştri, mai strălucitoridecât diamantele purtate, toate acestea o făceau pe fatanoastră să fie admirată la braţul prinţului de toţi cei prezenţi,care au dus în lume faima atelierului de croitorie de la palat.

Doar împăratul şi împărăteasa ţineau capul plecat,nemulţumiţi în adâncul sufletului lor de mireasa aleasă.

La o săptămână după nuntă, Ilona se plimba printreflori, lăsând degetele vântului să-i răsfire părul. Se aşeză pe obancă în grădină privind cum norii se scăldau în spumaalbastră a cerului. Deodată se porni un vârtej puternicsmulgând petale şi frunze, trântind ferestrele palatului.Umbre transparente cu aripi negre ţâşneau din întunericulgeamurilor, înălţându-se spre nori. Speriată, cu rochia şipărul fluturând, alergă spre intrare. În urma ei cădeau fulgerece spărgeau parcă sticla tulbure a cerului, cutremurândpământul.

În acest timp, prinţul călărea pe un deal din apropiere,aşa cum obişnuia zilnic. Furtuna îl luă prin surprindere şi oploaie de foc, nemaivăzută, se revărsă asupra lui. Un fulgerasurzitor, ca o săgeată de foc îl dădu jos de pe cal. Apoi vântulse potoli, ca din senin. Calul s-a întors singur la palat, iar unslujitor îngrijorat îl încălecă şi plecă în căutarea prinţului. Îlgăsi căzut la pământ, rece, fără suflare.

Când primi vestea, Ilona făcu legătura cu umbrele negrepe care le văzu ridicându-se deasupra palatului şi durereasfâşietoare se transformă într-un izvor de lacrimi.

Împăratul şi împărăteasa când îşi văzură fiul mort,căzură în genunchi în hohote de plâns.

- De ce Doamne mi l-ai luat pe unicul fiu? Cu ce amgreşit, strigă împăratul smulgându-şi părul asemeni unuinebun.

Îl aşezară într-un sicriu împodobit, cu sculpturi de aur şivoal brodat cu diamante. Ilona sărută faţa de ceară iarlacrimile fierbinţi cădeau peste petalele florilor de lângă

22

fruntea lui. Împăratul şi împărăteasa parcă împietriseră lacăpătâiul lui. Aşa trecu noaptea. Vântul purta cu el plânsulşi jalea oamenilor din împărăţie. A doua zi sosiră oameni dintoate colţurile lumii astfel că sala palatului, scările şi curtease umplură de flori şi lumânări aprinse.

Soarele care strălucea ca un ochi orbitor în mijloculcerului începu să se micşoreze şi dintr-o dată se făcuîntuneric ca noaptea în plină zi. Era eclipsă de soare.

Oamenii fugeau speriaţi crezând că moartea coborâsepe pământ. Unii strigau:

- E sfârşitul lumii! E sfârşitul lumii !Ilona nu se dezlipi de lângă soţul ei, crezând că astfel o

va lua cu el în lumea de dincolo. Dar după un timp, pleoapa soarelui începu să se

deschidă, din ce în ce mai mult, luminând pământul. Nicibătrânii nu ştiau ce s-a întâmplat, nu mai văzuseră aşa cevaşi erau convinşi că era un semn divin.

Dar iată că Moş Noroc veghea din depărtare şi,înduioşat de iubirea lor, trimise primele raze, ca o baghetăfermecată din adâncul cerului, să readucă viaţa prinţului,rupând blestemul toiagului fermecat. Alexandru se ridică, oîmbrăţişă pe Ilona ştergân-du-i lacrimile de fericire, apoi pemama şi tatăl lui, în chiotele şi aplauzele tuturor.

Timp de o săptămână au petrecut şi s-au bucurat încâtvestea acestor întâmplări a făcut înconjurul lumii.

Şi aşa au trăit fericiţi, au condus împărăţia cu dragoste şiînţelepciune, iar de-a lungul anilor, privindu-şi fiii cum sejucau în grădină, ridicau ochii spre luminile cereşti. Urmăreauamestecul stelelor care păreau în fiecare seară altfel, ca un joc;un colier rupt de perle scânteietoare împrăştiate pe boltă,alteori păreau inimi strălucitoare ce pulsau stingându-se şiaprinzându-se mereu, iar uneori câte o stea căzătoare sescurgea pe obrazul nopţii, ca o lacrimă de foc.

Moş Noroc călătoreşte şi astăzi prin lume purtând cu eltoiagul fermecat. El poate să bată la uşa casei sau la poarta

23

inimii tale. De aceea, dăruieşte măcar un cuvânt bun celorslabi şi neputincioşi, ajută-i pe cei bătrâni şi bolnavi căci veifi răsplătit cu minuni pe care doar puterea norocului le poateface.

24

POVESTEA CÂNTECULUI

Afost odată ca niciodată, o căsuţă ghemuită la poalelemunţilor, îmbrăţişată parcă de ramurile verzi alebrazilor încărcaţi cu zăpadă. Aici locuia Adelina, o fată

frumoasă de şaptesprezece ani, care o îngrijea pe sora ei maimică. Se împlinea un an de când murise mama lor, acoperităde o avalanşă de zăpadă.

Deşi era frig şi întuneric, ea trebăluia mereu, cântând, iarseara spunea poveşti transformând casa într-un palat alzânelor şi vrăjitoarelor. Încălecau mătura şi zburau printrestele, îmbrăcau o rochie veche şi deveneau împărătese,puneau cearceaful pe cap, într-un joc cu fantome.

Într-o zi, Adelina privea prin fereastră cum fulgii mari şipufoşi pluteau încet, ameţitor şi uneori i se păreau lacrimistrălucitoare ale îngerilor, alteori îi asemăna cu cioburile unorstele sparte-n diamante…

Ar putea fi păpădii de argint purtate de vânt dintr-o altălume, se gândea fata, sau petale catifelate scuturate dintr-untrandafir uriaş, mare cât pământul.

Şi aşa, purtată de gânduri şi imaginaţie, fata deschisefereastra şi începu să se joace prinzând fulgii în palmă,privindu-i cum dispar. Numai pe unul îl strânse în pumn şicând deschise mâna văzu că acesta nu se topise. Era un fulgfoarte strălucitor, ca o mică stea, ce lumina casa. Uimită,Adelina închise geamul şi începu să cânte:

Fulg de aur, strop de diamant,Din vis ai venit sau din neant?Eşti un fulg fermecat

25

Sau din părul unei zâne ai picat?Fata îl privi mirată şi deodată fulgul se transformă

într-un om de zăpadă ce purta pe cap o coroană de rege.- Eu vin de departe, din împărăţia zăpezilor, v-am adus

o ladă plină de daruri: haine şi încălţări, jucării, cărţi cupoveşti, dulciuri şi multe bucate gustoase…

Cu lacrimi în ochi, Adelina îi mulţumi, apoi spuse: - Te rog, ia-mă cu tine! Du-mă la mama mea! Regele oamenilor de zăpadă o luă pe fată pe braţe şi

porniră spre împărăţia zăpezii, sus, în înaltul cerului, purtaţide un vârtej strălucitor.

Acolo erau munţi de zăpadă colorată: roşie, albastră,violetă, din care se construiau palate de gheaţă.

Zăpada albă era atât de multă, încât oamenii-de-omăto puneau în saci uriaşi, apoi îi aruncau de acolo de sus şi aşapluteau deasupra caselor, formând norii, din care curgeaufulgii pe pământ.

Într-un glob uriaş, ca de sticlă, stătea împărăteasazăpezii, într-o rochie strălucitoare, sculptată parcă din cristal.Cânta la un pian transparent, din gheaţă, înconjurată detrandafiri din zăpadă. Avea părul lung şi foarte încâlcit, deaceea, când o văzu pe Adelina, o chemă înăuntru şi o rugăsă-i împletească şi ei părul.

- De unde vii, frumoasă fată, din lumea muritorilor?- Da.- Ştiu, spuse crăiasa, este un tărâm al iubirii. Dar de ce

eşti tristă ?- Se împlineşte un an de când mama a fost acoperită de

o avalanşă de zăpadă…- Vei putea să o revezi dacă vei merge pe muntele

Spiritelor, dar va trebui sa mergi cale lungă până acolo.Părul era atât de rece încât îi ardea mâinile, dar Adelina

continua să-l împletească suportând în tăcere. Mulţumită,împărăteasa îi spuse:

26

- Ca răsplată pentru priceperea ta îţi voi dărui o rochiefermecată, ţesută din fir tors din zăpadă de aur, care te vaajuta să zbori, astfel poate vei reuşi să-ţi găseşti mama.

Fata îmbrăcă rochia şi deodată începu să pluteascăprintre oamenii de zăpadă care se jucau, bătându-se cubulgări de zăpadă de toate culorile.

Părea o explozie de culoare şi strălucire la care lua parteşi Adelina, înveselindu-se.

Acum fata avea un singur gând. Să pornească la drumpână la muntele Spiritelor.

Pluti mult timp, lăsând în urmă întinderi de zăpadăpână când ajunse la muntele celor trei piramide: a Trecutului,a Viitorului şi a Prezentului.

Se apropie de prima dintre ele, făcută parcă din cristal,era plină cu flăcări uriaşe.... Aici sălăşluia focul pentrutotdeauna astfel încât acesta să nu dispară niciodată dinunivers. Privi înăuntrul ei şi din vâltoarea incandescentă, peo latură a piramidei, se formă oglinda Timpului Trecut. Aicivăzu o poiană verde cu fluturi albaştri ce împleteau razele delumină printre frunze şi flori. Semăna cu locul din spatelecasei ei. Deodată se văzu pe ea punându-i mamei o coroniţăde margarete pe cap şi apoi împreună cu sora ei, culegândcăpşuni. Erau cele mai frumoase momente din copilăria ei.Apoi văzu un tânăr îmbrăcat ca un prinţ, călărind printrecopaci. Nu-i putea vedea faţa, ci doar spatele cum se micşorăpână deveni un punct luminos ce se legăna.

Fata îşi continuă drumul şi ajunse la PiramidaViitorului, transparentă, ca din sticlă, în care se puteau vedeaape argintii şi albastre clocotind în cascade vijelioase. O nouăoglindă se înălţă în faţa ei şi văzu chipul ei luminat de părulblond iar razele de soare formau o diademă strălucitoare,apoi apărură o mulţime de oameni care aplaudau şi aruncaucu flori.

Adelina merse mai departe. Se apropie de ultimapiramidă, cea a Prezentului şi deodată sute de rădăcini

27

strălucitoare se încolăciră pe braţele şi umerii fetei,prinzând-o precum o caracatiţă nemaivăzută din nisip, cutentacule vijelioase ca zeci de curenţi izvorâţi din inimamuntelui.

Atunci, dinăuntru, ca dintr-o fântână, se înălţă o lumină:era regina Nisipului, ce părea făcută din aur topit, cu trenanesfârşită ce se pierdea în tunelul întunecat al stâncilor. Easpuse:

- Eliberaţi-o imediat! Prietena mea, Crăiasa Zăpezii mi-atrimis vorbă să o ajut pe această fată să treacă. Iată, îţi voi dăruiun inel. Sub piatra strălucitoare sunt trei picături din foculmorţii pe care le vei folosi să te aperi de pericole.

Fericită că şi-a recăpătat libertatea, îşi continuă zborulpână se trezi înconjurată de flori atât de mari încât formau opădure plină cu miresme şi culori.

Tărâmul florilor, se deschidea cu ghiocei uriaşi ca nişteclopote luminoase, urmau lalele, crini şi buchete de violete,mari cât coroanele unor copaci, cu petale sidefate, ca nişteevantaie enorme şi multe altele.

Merse cât merse şi începu să audă, din ce în ce mai tare,hohote de râs. Era Valea Veseliei. Florile păreau rochii pline devolane ale unor domniţe care nu se puteau opri din râs. La felşi Adelina începu să râdă, de parcă zeci de degete o gâdilau,dându-i o senzaţie insuportabilă.

Apoi totul rămase în urmă şi începu să audă plânsete şicuvinte de jale iar dintre petalele uriaşe curgeau lacrimi,formând râuri argintii. Deodată simţi dureri puternice în totcorpul şi izbucni în ţipete şi strigăte, ca şi cum zeci de săgeţierau înfipte în trupul ei şi lanţuri înroşite îi ardeau mâinile şipicioarele. Era în Valea Durerii. Ar fi vrut să ajute toate acesteflori care plângeau într-una dar rochia ei fermecată o purtămai departe, scăpând de suferinţa chinuitoare.

Iată că o floare vorbitoare o strigă:- Fată frumoasă, unde pleci? Te sfătuiesc să nu treci mai

departe, căci acolo este Valea Neînţeleasă. Ar fi bine să teîntorci, căci viaţa ta este în primejdie.

28

- Îţi mulţumesc, dar nu trebuie să-mi fie teamă, nu măvoi opri din drum până nu o voi găsi pe mama mea!

Ajunse la o floare nespus de frumoasă, cu petalegingaşe, dar din mijlocul ei curgeau seminţe ca nişte bulgăride foc. Apoi văzu nişte narcise catifelate care începură sămuşte din alte flori, hrănindu-se cu ele. Îi atrase atenţia şi ofloare ce semăna cu o fundă uriaşă de mătase, care sedesprindea de tulpină şi zbura ca un fluture uriaş, apoiredevenea floare.

În acest loc ciudat văzu trandafiri care se scuturau depetale şi deveneau păianjeni ameninţători.

Cea mai mare şi mai frumoasă floare se înălţa deasupracelorlalte. Adelina era uimită de îmbinarea culorilor, căcifiecare petală în parte părea o ţesătură minunată, brodată culumină. Ea se aşeză să se odihnească şi să o privească mai bine.Atunci, floarea se năpusti asupra ei şi o înghiţi într-osecundă… Fata alunecă într-un tunel roşu, înconjurată de oploaie de lumini şi ameninţată de nişte bulgări pe suprafaţacărora erau zeci de guri şi dinţi ascuţiţi care abia aşteptau s-osfâşie. Atunci îşi aminti de inelul primit. Desfăcu piatra şieliberă focul morţii. Tunelul începu să se usuce şi în scurt timpfloarea carnivoră se transformă într-un morman de cenuşă.

Şi aşa Adelina zbură mai departe, deasupra unor apeîntinse, până când ajunse la un castel de argint, aşezat învârful unui munte de unde porneau două cascade de norialbaştri, ca o ceaţă unduitoare, pe care pluteau corăbii cu fetefrumoase, despletite şi bărbaţi tineri, chipeşi, cu braţeputernice care ciocneau cupe pline cu un lichid luminos,dansând şi veselindu-se… Era Muntele Tinereţii. În grădinilepline de flori parfumate, care nu se ofileau niciodată, nuvăzuse nici un om bătrân sau bolnav. Toţi erau tineri, cutrăsături neschimbate de milioane de ani. Era un paradis altimpului fără început şi sfârşit. Peste tot se vedea viţa-de-viecu ciorchini violeţi, portocali plini cu fructe şi banane de aurce aşteptau să fie culese.

29

Adelina fu invitată să se aşeze la o masă lungă, cu multepersoane care mâncau nişte fructe strălucitoare, nemaivăzute,ca nişte mere luminoase. În capul mesei era Prinţul Tinereţiicare spuse:

- Frumoasă fată, bine ai venit în ţara noastră! Suntemfericiţi să te primim. Iată, îţi oferim cupa tinereţii veşnice! Dacăvei bea, vei deveni la fel ca noi, nemuritoare şi vei rămânepentru totdeauna aici.

- Mulţumesc! Cred că cel mai de preţ lucru este tinereţea.Cel mai minunat dar pe care l-aş putea primi vreodată. Însă euvreau doar să ajung la Muntele Spiritelor pentru a vorbi cumama mea, apoi mă voi întoarce în satul unde mă aşteaptăsora cea mică.

Prinţul îi arătă direcţia în care să meargă. Aşa ajunse să secufunde într-un întuneric ce părea fără sfârşit, dar Adelinaînainta cu mult curaj. O orchestră de umbre cânta melodiiminunate. Începu şi ea să cânte pentru a-şi învinge teama şideodată apărură multe globuri strălucitoare de toate culorile şimărimile, plutind cu viteză sau rotindu-se. Fata încercă săprivească înăuntrul lor, dar majoritatea erau orbitoare. Începusă strige:

- Mamă! Mamă!Atunci unele globuri se apropiară şi prinseră trăsăturile

unor feţe omeneşti, unele bătrâne, altele tinere.O vom căuta noi pe mama ta, aşteaptă! Rămâi aici, nu te

mişca fiindcă te-ar putea înghiţi o gaură neagră. Nu după mult timp, un glob cu chipul mamei ei se

apropie de ea şi spuse:- Cum ai ajuns aici, fetiţa mea?- Am trecut peste multe împărăţii, dar acum mă bucur

să-ţi aud glasul, asta mi-am dorit. Dar tu, cum te simţi aici?- Aici, în lumea spiritelor, călătorim veşnic prin găuri

negre, noi trecem dintr-o lume în alta, dar de fiecare dată neîntoarcem aici. De multe ori, mă transform într-o picătură deploaie sau într-o frunză pentru a fi aproape de voi, să vă potvedea.

30

31

32

33

34

35

36

37

38

Adelina îi povesti despre satul lor şi toată călătoria eipână acolo. Apoi spuse:

- Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Îmi place foarte mult săcânt şi aş vrea să devin o cântăreaţă renumită.

- Draga mea, vei reuşi într-o bună zi, însă acum vreausă-ţi dăruiesc ceva. Iată. Şalul Adevărului, care îţi va face caleadreaptă, iar oamenii din jurul tău vor fi buni, cu sufletul şiinima luminate de adevăr.

- Adelina! Adelina! Trezeşte-te! Fata deschise ochii şi crezu că totul a fost doar un vis, dar

sora ei o trăgea de mânecă şi îi arăta lada plină cu daruri, apoivăzu pe spătarul scaunului şalul alb. Începu să cânte debucurie, îmbrăţişând-o.

Prin sat mergeau oameni care băteau tobele, strigând căîn acea seară, fata împăratului organiza un bal pe gheaţă, undetoţi tinerii erau invitaţi. Atunci, Adelina se gândi că ar puteamerge şi ea. În ladă găsi o pereche de patine şi haine potrivitepentru petrecere: o rochie albă strălucitoare, o pelerină dincatifea albastră, cizme de lac şi mânuşi. Îşi pieptănă părullung, blond, se îmbrăcă luând şi şalul alb de la mama ei şi priviîn oglinda îngălbenită din perete: văzu portretul înceţoşat alunei fete frumoase ca într-un tablou nepreţuit.

Când ajunse la palat, intră într-o sală mare unde eraadunată multă lume, prinţi, prinţese şi oameni de rând. Pereţiide marmură împodobiţi cu oglinzi, făceau ca mesele încărcatecu bunătăţi să pară nesfârşite. Draperiile de mătase curgeaupeste covoarele groase precum o iederă cu frunze de aur. Deaici, se deschideau mai multe uşi spre alte camere, iar unadintre ele era o sală mare unde invitaţii patinau, dansauplutind pe gheaţă. În mijloc era o sculptură strălucitoare,transparentă cu chipul fetei împăratului. Distracţia era în toi,unii dansau pe gheaţă, in ritmul orchestrei, alţii ciocneau cupede şampanie sau discutau împrietenindu-se. Adelina stăteaîmpreună cu alţi tineri din sat.

39

Iată că îşi făcu apariţia fata împăratului, îmbrăcată într-orochie argintie şi un şal de blană, multe şiraguri de perle la gâtşi mâini, atrăgând privirile tuturor. Ea făcu un semn orchestreiapoi începu să cânte. Vocea îi răsuna plăcut dar pe alocurisunetele păreau neascultătoare făcând melodia să se stingă,apoi să se reaprindă ca o lumină nehotărâtă. Dar prinţesa erafoarte convinsă de talentul ei şi continuă să cânte. La unmoment dat muzica se opri şi ea spuse mulţimii:

- M-am hotărât ca în această seară să organizăm unconcurs. Care dintre voi va cânta cel mai frumos va câştigaprietenia şi sprijinul meu.

Fata noastră se gândi să participe şi ea. Mulţi şi-auîncercat norocul dar prinţesa şi împăratul nu erau preamulţumiţi.

Adelina începu să cânte, era o melodie compusă de eadespre frumuseţea naturii şi a copilăriei. Toţi ascultau ca într-ovrajă, iar la sfârşit aplaudau şi aruncau cu flori peste ea. Culacrimi în ochi prinţesa o îmbrăţişă pe Adelina şi spuse:

- Te-am privit cu atenţie şi mi-am dat seama că semănăm– părul blond, ochii albaştri, dragostea pentru cântec. Vom fiprietene foarte bune şi te voi chema mereu la palat să cânţi.Îmi place foarte mult să te ascult, cred că tuturor le place.

A fost invitată să se aşeze la masa împăratului care ii zise:- Eşti foarte talentată, te voi angaja să cânţi în fiecare

duminică. Fata îi mulţumi, apoi se scuză spunând că este aşteptată

de sora ei acasă. Plecând în grabă cu sufletul plin de bucurieAdelina şi-a uitat Şalul Adevărului pe spătarul scaunului.

La palat petrecerea a continuat şi toată lumea vorbeadespre vocea minunată a misterioasei fete.

În zorii zilei, împăratul se trezi primul şi coborî în salade oaspeţi, aşezându-se la locul lui, în capul mesei. Nudormise bine, visase că era tânăr şi călărea un cal alb printrecopaci încărcaţi cu spini care-l zgâriau, iar sângele îi curgeadin rănile dureroase.

40

Stând aşa îngândurat, văzu şalul uitat. Deodată acesta seînălţă de pe spătarul scaunului, plutind în faţa împăratului şiformând din cutele ţesăturii un chip de femeie, era mamaAdelinei care spuse cu glas pătrunzător:

- Fata cea frumoasă care te-a impresionat cu talentul eieste fiica ta. Cred că ştii cine sunt. Cândva ne-am iubit, dar tu,împărate, nu te-ai putut împotrivi părinţilor tăi. De aceea ţi-aiunit destinul cu o prinţesă, uitând jurămintele şi promisiunilenoastre.

Mai târziu m-am căsătorit şi eu şi am avut încă o fiică.Iată că acum cele două fete au rămas singure pe pământ, eu şisoţul meu suntem în alte lumi. Viaţa mea s-a sfârşit peneaşteptate şi nu am reuşit să-ţi spun adevărul. De departe,din inima cerului, răzbate puterea adevărului către tine,împărate. Nu poţi fi orb între două oglinzi, cea a trecutului şicea a viitorului.

Atunci, cu lacrimi în ochi împăratul îi spuse:- Adelina e fiica mea, are sângele meu, părul, ochii şi

mândria mea. Prinţesa va fi foarte fericită să afle că are o soră.O voi aduce la palat împreuna cu cealaltă fată mai mică şi levoi dărui dragostea părintească şi tot ce e mai bun. E o fatăminunată, care, prin cântecul ei, vă dărui oamenilor speranţaîmplinirii viselor. O voi ocroti şi o voi ajuta să străluceascăprecum o stea ce a stat ascunsă printre umbre şi nori.

Şalul fermecat pluti, căzând la picioarele împăratului, caaripile albe ale unui înger.

41

ŢINUTUL CURCUBEULUI

Afost odată ca niciodată un palat atât de strălucitor căpărea a fi casa soarelui, se spunea că acoperişul erafăcut din aur. Aici locuiau un împărat şi o

împărăteasă împreună cu fiica lor, Fabiana, pe care aucrescut-o ca pe cea mai de preţ comoară. Ea devenise o fatăatât de frumoasă încât diamantele erau umbrite desplendoarea, gingăşia şi puritatea ei.

Cu toate acestea, prinţesa era foarte tristă pentru că nuavea prieteni. Într-o dimineaţă de vara cu cer trandafiriu,plimbându-se prin împrejurimile împărăţiei, ea văzu înmijlocul unui câmp verde, o sperietoare. O privi cu atenţie şio găsi foarte simpatică. Se apropie de ea şi o salută:

- Bună!- Bună să-ţi fie inima! îi răspunse aceasta, spre marea

surprindere a prinţesei.- Dar ce faci aici, departe de lume ?- Sunt făcută să sperii zburătoarele cu urâţenia mea!- Mie îmi pari o făptură simpatică. Ai vrea să ne

împrietenim ?- Bine… dar nu pot crede că tu vrei să mă consideri egala

ta…Şi aşa, Fabiana venea în fiecare seară, vorbeau despre

visele lor, îşi imaginau cum ar putea fi în alte împărăţii,priveau cum ieşeau petalele din muguri, admirau stelele ceatârnau ca mere de aur în copaci, aripile norilor din adânculcerului şi încercau să dezlege tainele lor.

Într-o seară, prinţesa, luându-se cu vorba, rămase încâmp şi nici nu observă când se făcu miezul nopţii.

42

Deodată, ochii sperietoarei prinseră viaţă, iar hainelenegre şi ponosite deveneau tot mai strălucitoare, ca ale unuiprinţ. Fabiana nu-şi putea crede ochilor… O privighetoare seaşeză pe o creangă şi începu să cânte o melodie ca într-o vrajă.Atunci, prinţul o luă de mijloc şi începură să dansezeprivindu-se în ochi. Pe cer, stelele se prinseră într-o horăsclipitoare, iar luna, care aproape adormise, deschise ochiimari şi privea cu bucurie, frunzele dansau încolăcite, iarlicuricii desenau inimi scânteietoare.

Când cântecul s-a sfârşit, prinţul şi-a pierdut căldurabraţelor şi strălucirea hainelor, a redevenit ceea ce era…

Atunci prinţesa o rugă pe sperietoare să-i spună povesteaei.

- Cu mult timp în urmă, eu stăpâneam ŢinutulCurcubeului. Aici, apele curgeau în cascade colorate iar cerulera mereu străbătut de curcubeie, copacii aveau frunze detoate culorile iar soarele era în fiecare zi altfel : roşu, galben,albastru, violet etc. În ţara învecinată domnea regina oglinziloro vrăjitoare care îşi petrecea timpul privindu-şi mereu chipulîn oglinzile care o înconjurau. Într-o zi, în timp ce eram lavânătoare, m-am trezit într-un labirint de oglinzi. Pretutindenise vedea chipul meu şi al vrăjitoarei. Atunci i-am zis că aş vreasă găsesc drumul spre casă, dar ea mi-a spus că nu voi scăpaniciodată de acolo şi voi fi obligat să-i dăruiesc ei viaţa şidragostea mea şi să-i fiu soţ… Nu am fost de acord, de aceeam-a blestemat să am un chip atât de urât încât ar fi bun doarsă sperie toate vieţuitoarele. Imaginea mea a rămas închisă înoglinda blestemelor.

- Şi cum te poţi dezlega de aceasta vraja?- Doar atunci când o prinţesă aleasă mă va iubi atât de

mult încât va accepta să-mi ţină locul de sperietoare iar eu voipleca să-mi recapăt înfăţişarea…

- Voi face eu asta pentru tine! Voi rămâne eu aici, încâmp, iar tu vei pleca repede în ţara oglinzilor.

- Bine, dar ce vor spune împăratul şi împărăteasa?

43

- Nu mă vor căuta aici, nu mă vor găsi… sunt hotărâtă,nimic nu-mi poate schimba decizia…Te rog, trebuie săporneşti la drum chiar acum!

- Bunătatea şi dragostea ta îmi vor da puterea de astrăbate distanţa şi de a rupe blestemul...

Şi, fără a se mai gândi la nimic, sperietoarea porni ladrum, iar Fabiana rămase în locul ei, asemeni unei păpuşi înmijlocul câmpului. Prinţul merse, merse şi spre zorii zilei adoua se apropie de ţara oglinzilor. Cerul era bântuit de norinegri ce se reflectau în oglinzile uriaşe. Razele soarelui păreausăgeţi îndreptate spre el, iar uşa palatului se deschidea în faţalui ca o gură de balaur.

Vrăjitoarea stăpânea Oglinda Destinelor în care urmăreatotul şi trimise repede sluga ei credincioasă,lupul-cu-ochi-de-oglinzi, să o omoare pe prinţesă.

Tânărul intră înăuntrul castelului. Aici se deschideauspirale de oglinzi creând labirinturi nesfârşite. Peste tot eraubusturi îmbrăcate în rochii de mireasă, unele albe, alteleargintii sau aurii, prăfuite şi acoperite de pânză de păianjen.

Deodată se auzi un râs înfricoşător: - Ha! Ha! Ştiu de ce ai venit. Frumoasă încercare, dar nu

vei reuşi niciodată!În timp ce prinţul rătăcea prin culoare nesfârşite,

lupul-cu-ochi-de-oglinzi se apropie de Fabiana, gata să osfâşie. Aceasta, văzând ochii strălucitori de la distanţa, începusă strige după ajutor. Astfel, din pământ au început săţâşnească tulpini şi frunze uriaşe, care, încolăcindu-se auformat o adevărată colivie în jurul ei, nelăsându-l pe lup săatace. Acesta, văzându-şi neputinţa se întoarse la stăpâna lui.

Furioasă, ea spărgea oglinzi şi era înconjurată demormane de cioburi:

- Nu eşti bun de nimic! zise vrăjitoarea… moartea ta vafi o jertfă închinată focului… Ea îşi primea puterea de la uncristal cu aripi de foc, care o însoţea pretutindeni, aşezat peumărul stâng.

44

- Vei pleca tu după prinţesă!Acesta îşi desfăcu aripile de flăcări şi plecă în căutarea

fetei de împărat.Noaptea se aşternu peste câmpuri, doar luna şi stelele

stăteau de pază, simţind din timp ameninţarea cristalului.Din razele lor au făcut adevărate gratii în jurul prinţesei.Când acesta încercă să treacă printre ele se transformă într-unmorman de cenuşă. Toată puterea vrăjitoarei dispăru şideodată, oglinzile nesfârşite se transformară în valuri de apecurgătoare. Prinţul îşi recăpătă chipul dar simţi că va fiînghiţit de vâltorile unei ape cu zeci de culori. De fapt, aceastaera rochia unei zâne ce fusese închisă în globul de oglinzi şiacum se eliberase. Zâna îl luă pe prinţ dintre valuri şi îl aşezăîn palmă.

- Zână bună, te rog, ajută-mă să-mi regăsesc iubita…sunt de mult timp plecat şi acum nu ştiu drumul înapoi!

- Te văd obosit şi flămând, te voi ajuta… Iată, ţine inelulmeu şi vei zbura cu el, trebuie doar să te aşezi în el ca într-unleagăn şi vei ajunge în ţara prinţesei tale, iar dacă vei aveanevoie de mine să priveşti în piatra lui albastră şi să măchemi.

În timp ce Fabiana îşi aştepta Făt-Frumosul, un roi dealbine uriaşe zbura în preajma ei şi văzând-o atât de frumoasăşi stând de mult timp acolo, singură în câmp, se sfătuiră şihotărâră ca fata să devină regina lor, pentru că roiul rămăsesefără regină. Ele trecură imediat la fapte. Îi zidiră picioarele înceară, apoi o hrăniră cu miere şi faguri. Albinele îi ţeseauprinţesei în fiecare dimineaţă câte o rochie din flori catifelateşi parfumate. Dar Fabiana era foarte tristă, ea îşi aşteptaiubitul şi nu îşi pierduse speranţa.

Prinţul, purtat de inelul fermecat, o zări din depărtareîmbrăcată într-o rochie cu trenă din trandafiri albi şi roşii,împrăştiind o mireasmă minunată. Zărindu-l, prinţesa începusă strige:

- Nu te apropia! Albinele uriaşe te vor omorî!

45

Atunci el coborî într-un loc retras, privi în cristalulalbastru al inelului şi o chemă pe zână.

- Ce s-a întâmplat? Pentru că m-ai eliberat din globul decristal îţi voi îndeplini o dorinţă.

- Te rog, ajut-o pe Fabiana să-şi recapete libertatea pentrua ne putea căsători!

Zâna trimise nori negri şi dezlănţui o ploaie puternică cegoni toate albinele, apoi norii se transformară în mâinitransparente care îi eliberară picioarele din ceară şi o purtarăpe sus, până în faţa prinţului. Se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi,apoi făcură planuri de nuntă.

În acest timp, împăratul şi împărăteasa nu ştiau nimic defiica lor, se îmbolnăviră de supărare. Se spunea că ar fi fostrăpită sau chiar omorâtă, dar totuşi nu pierdură speranţa şiuneori priveau spre poarta palatului.

De aceasta dată, în timp ce se uitau cu tristeţe îndepărtare, zăriră un grup de nori albi, galbeni şi violeţi carepurtau pe prinţesă şi prinţ spre palat. La început crezură căau vedenii, dar în scurt timp, mare le fu bucuria când îşivăzură fiica şi îl cunoscură pe alesul ei. Băiatul îşi aduse şi elpărinţii şi făcură o nuntă minunată cu mulţi invitaţi, chiar şisoarele, luna şi stelele, iar vântul le presăra în cale petaleparfumate.

Fabiana devenise acum şi prinţesa curcubeului. Primirădaruri multe, nestemate şi rochii, stelele îi împletiră prinţeseio coroniţă din raze iar hainele le erau împodobite cu diamanteculese din soare, dar cea mai de preţ bijuterie era iubireapurtată în inimă.

Curcubeul se ridică deasupra palatului şi se revarsă ca oploaie de artificii… Şi aşa, au trăit fericiţi până la adâncibătrâneţi, binecuvântând oamenii şi locurile cu bunătatea şichibzuinţa lor.

46

PLANETA PĂPUŞILOR

Într-o ţară îndepărtată, unde anotimpurile durează şaptezile fiecare, unde lumea se confundă cu visul, trăiauoameni care erau conduşi de puterea gândului. Noaptea

cobora uşor ca o ninsoare albastră, acoperind soarele cu valuriîntunecate şi dezvelind strălucirea blândă a stelelor.

Într-o căsuţă de la marginea pădurii, o fetiţă numităBriana adormise cu gândul la ziua următoare căci împlineaopt ani. Crescuse cu bunicii ei. Ştia că nu puteau să-iorganizeze o petrecere dar îi promiseseră un cadou frumos.

Şi iată că avu un vis… Se făcea că trăia într-un castel decristal în care se oglindeau culorile cerului, iar ea era o zânăîmbrăcată într-o rochie nespus de frumoasă. Slujitorii ei eraujucăriile care îi ascultau poruncile ca nişte fiinţe vii.

Organiza o petrecere: păpuşile dansau iar iepuraşii depluş făceau baloane de săpun, vrăjitoare cu cheiţă ţopăiau şirâdeau, magicieni din lemn scoteau porumbei din joben, tigripufoşi cu ochi de mărgele stăteau în două picioare… Era unvis minunat şi Briana ar fi putut să-l facă să devină real, dariată că lumina inundă încet camera. Deschise ochii şi o văzu pebunica ei intrând cu o ladă veche în braţe…

- La mulţi ani, draga mea! Acesta este cadoul nostru deziua ta. Fata o îmbrăţişă şi o sărută.

- Mulţumesc, bunico! Cel mai de preţ dar este iubirea şigrija pentru mine. Sunt nerăbdătoare să mă joc cu lada.

- Bine, mă duc să pregătesc micul dejun.Briana deschise lada, se ghemui înăuntru şi închise

ochii… Se simţea ca într-o ladă a timpului. Deodată începu să

47

zboare până în înaltul cerului. Pluti ca o adevărată navetăspaţială printre stele orbitoare, globuri de oglinzi colorate şicomete ameninţătoare. Se apropie de o planeta scânteietoare…era Planeta Păpuşilor. Aici erau case în formă de inimă, floridin catifea şi porţelan iar copacii erau spirale în toate culorile.Pe malul mării formate numai din mărgele şi biluţe era unpalat din sticlă, din care izvora o lumină orbitoare. Briana ieşidin ladă şi începu să meargă prin grădină. Deodată văzu opiscină plină cu diamante, în care 2 păpuşi se jucau şi făceaubulgări, de parca ar fi fost zăpadă.

- Bună, hai să ne cunoaştem! Mă cheamă Briana. Pe voi? Eu sunt Dorana iar ea este Doralia. Tu vii din lumea

copiilor, nu? Curând vom face şi noi o călătorie pe planeta ta.- Da. Bunica mi-a dăruit o ladă fermecată şi aşa am ajuns

aici.- Bine că ai ajuns în această împărăţie. Aici domneşte

prinţesa Zilei, care e bună. Dacă ajungeai în cealaltă jumătatea planetei, unde stăpâneşte Vrăjitoarea Nopţii ar fi fost vai detine…

- Aş vrea să o cunosc şi pe stăpâna voastră.- Să mergem la palat! Te invităm să vizitezi toate

încăperile.Au deschis uşa de cristal şi au intrat în holul imens şi plin

de atât de multe uşi încât nu ştiau pe care să o deschidă. Auintrat în prima cameră. Aici, un om de zăpadă le invită să ialoc la o masă şi le servi cupe pline cu îngheţată. Pe mese erauplatouri cu jucării făcute din îngheţată. Omul de zăpadă orugă pe Briana să-şi aleagă o cutie: erau şi mai mari şi maimici, învelite cu hârtie strălucitoare, poleită cu aur şi argint.Fetiţa îşi alese o cutiuţă pentru prietena ei. Înăuntru eraîngheţată care nu se topeşte şi nu se termină niciodată.

Intrară apoi în următoarea încăpere. Aici îi întâmpină unspiriduş, cel mai mare cofetar. Rafturile erau pline cu dulciuri,prăjituri şi torturi care mai de care mai gustoase… şi totul eragratis. După ce s-au ospătat pe săturate, spiriduşul o rugă pe

48

Briana să-şi aleagă un cadou. Ea a ales o casetă din ciocolatăpentru bunica ei .

- Să nu o deschizi acum, căci dinăuntrul ei se va ridica unvârtej de fum care te va adormi pe loc, spuse Doralia. Când auieşit pe hol, un iepuraş din pluş, îmbrăcat ca un majordom le-acondus spre sala modei. Aici erau milioane de haine undepăpuşile veneau şi luau tot ce doreau: rochii, costume, parfumuri,farduri, încălţăminte şi bijuterii. În mijloc erau aşezate douărochii: una albă, strălucitoare şi alta simplă dar comodă.

- Acum trebuie să-ţi alegi o rochie, îi spuse prietena ei,Dorana.

- O aleg pe cea simplă…- Bine ai făcut! Rochia albă se va murdări într-o bună zi,

dar cealaltă e fermecată – ea îşi poate schimba culoarea şiforma după dorinţa celei care o poartă…

- Iar bunicului meu aş vrea să-i iau acest ceas.- Nu e un ceas obişnuit. Atunci când îl porţi poţi vedea în

întuneric fără să fii văzută.În cele din urmă ajunseră la sala tronului. Aici stătea

prinţesa zilei, Dora. Rochia ei părea o apă albastră cu cele maifrumoase nuanţe. Trena era atât de lungă încât era purtată dezece iepuraşi albi. Părul negru, plin de bucle se revărsa peumeri. Ochii mari, verzi, străluceau prietenoşi. Ea avea înmijlocul frunţii un diamant atât de strălucitor încât de la elvenea lumina pe planeta păpuşilor.

– Mă bucur că ne vizitezi! Se vede că ai suflet bun, ai alesmai multe cadouri pentru cei dragi decât pentru tine.

Pe Planeta Păpuşilor, într-o peşteră de gheaţă, înîntuneric, înconjurată de şerpi, păianjeni înaripaţi şi păzită deun căpcăun, trăia vrăjitoarea nopţii numită Urania. Purta orochie neagră şi în jurul gâtului avea un colier din scorpioni.

Puterea ei stătea în mănuşile de foc pe care le purta,singurele care îi luminau casa şi cu ajutorul cărora făceavrăjile… Ea îi poruncise căpcăunului Gex să îi aducădiamantul prinţesei Dora şi îl transformă într-un cameleon

49

care a reuşit să se strecoare în palatul luminii. Ajuns în cameratronului s-a prefăcut deodată într-un liliac cu trei capete carescuipau gheaţă şi într-o clipită a transformat păpuşile înobiecte fără viaţă.

Briana, în tot acest timp, s-a ascuns sub trena prinţeseiDora, care acum rămăsese nemişcată ca o statuie de gheaţă.

Căpcăunul Gex, cu un râs zgomotos smulse diamantuldin fruntea prinţesei luminii, apoi se făcu nevăzut.

Se aşternuse noaptea peste împărăţie, iar Briana îşiamintise de ceasul luat pentru bunicul ei. Îl puse la mână şiacesta o ajută, ca o stea să înainteze în întuneric dar fără săpoată fi văzută. Trebuia să facă ceva, aşa că se hotârî săpornească la drum, până în împărăţia neagră pentru a readucediamantul la locul lui.

Urania era, în sfârşit, muţumită … dorinţa ei s-a împlinit,a reuşit să pună mâna pe piatra-soarelui. Nu putea să o ţină încasa ei de gheaţă aşa ca a închis diamantul într-un glob făcutdintr-un meteorit. Era fericită că reuşise să cucerească toateteritoriile şi împărăţia nopţii era acum atât de puternică.

Briana porni la drum. Deodată îi apăru în cale un nor desteluţe luminoase.

Era un roi de fluturi-licurici care aveau aripilestrălucitoare de parcă erau pudrate cu praf de stele colorate. Eişi-au păstrat lumina, nefiind atinşi de vrajă.

- Vă rog, fiţi prietenii mei şi ajutaţi-mă să ajung la reginanopţii, spuse fata.

- Bine, noi îţi vom arăta drumul.Şi zburară, şi zburară, cu lada fermecată, Briana,

potolindu-şi foamea şi setea cu îngheţata care nu se topeşte şinu se termină niciodată.

Ajunseră la peştera de gheaţă care era păzită de căpcăun.Briana a luat caseta de ciocolată şi s-a apropiat cu mult curajde acesta aşezându-i-o în braţe. Fiind foarte curios să vadă ceera înăuntru, căpcăunul deschise caseta şi deodată un vârtejde fum se înălţă înceţoşându-i ochii şi adormindu-l pe loc.

50

Fata aşeză fluturii-licurici pe umeri, ca un şal strălucitor şiînaintă în peşteră .

Păianjenii îi dădură de veste vrăjitoarei că o străină vreasă-i vorbească.

- Cine a îndrăznit să intre în palatul meu?- Eu stăpână, am bătut atâta drum pentru că am auzit că

eşti cea mai puternică regină. Eu sunt neguţătoare şi vreau, casemn de preţuire să-ţi dăruiesc unele lucruri. Stăpână, marepăcat ca o regina atât de puternică să poarte straie negre!

- Cred că mi-ar veni foarte bine şalul tău din stele, îispuse vrăjitoarea.

- Dar ţi-am adus şi cea mai minunată rochie din lume:atunci când o îmbraci ea îşi schimbă culoarea şi forma dupăcum doreşti. Stăpână, trebuie să le probezi. Vei fi cea maifrumoasă regină din univers! Dar mai întâi trebuie să-ţi scoţimănuşile de foc, că te încurcă.

Fără să stea prea mult pe gânduri, vrăjitoarea le-aaruncat şi s-a grăbit să îmbrace rochia şi şalul. Briana luărepede mănuşile, fără să ţină cont că acestea o ardeau şi cuajutorul lor o transformă pe Urania într-o piatră. Deodată,piatra s-a înălţat tot mai sus, spre stele şi de atunci rătăceşteprintre planete. Briana mai avea un lucru de făcut: să găseascăpiatra-soarelui şi să o înapoieze prinţesei Dora. Ea deschiseglobul de meteorit, scoase diamantul şi din pumnul ei ţâşni olumină orbitoare care a readus ziua pe întreaga planetă.

Şerpii care s-au eliberat de blestemul nopţii s-autransformat într-o cascadă cu apă aurie, iar păianjenii audevenit trandafiri albi cu rouă de argint. Fluturii-licurici sezbenguiau printre petale parfumate. În locul căpcăunuluiapăru un carusel plin cu lumini şi cântece în care păpuşile seînălţau râzând şi făcând multă zarvă.

Fata, uimită şi fericită de schimbările produse se îmbarcăîn lada gândului şi porni spre palat. Aici, prinţesa Dora, trezităla viaţă o aştepta cu nerăbdare. Briana puse diamantul la locullui în fruntea reginei luminii.

51

Vestea se răspândi repede în întreaga împărăţie şi toatepăpuşile se adunară să sărbătorească victoria. Ele o rugau pefată să rămână pentru totdeauna pe planeta lor dar ei i sefăcuse dor de casa şi prietenii ei. Îşi luă rămas bun, şiurcându-se în lada timpului se gândea la cât de multe va aveade povestit.

52

COŞARUL ŞIZÂNA-CELOR-SINGURI

Afost odată ca niciodată, într-o împărăţie îndepărtată,un tânăr chipeş, dar trăsăturile lui armonioase nu sevedeau pentru că erau acoperite de funingine. Doar

ochii trimiteau raze albastre. El învăţase de la tatăl său, caremurise, să cureţe hornurile caselor. Majoritatea oamenilordispreţuiau această muncă dar el îşi făcea treaba cu plăcere,străbătând străzile şi lumea, bucurându-se de libertate. Înhainele lui zdrenţuroase, mereu aproape de stele, el se simţeaca un prinţ al ţinutului. Dormea unde apuca, de parcă toateacele locuri şi case îi aparţineau. Hoinărise mult şi văzusemulte lucruri în lumina soarelui sau sub razele lunii. Deşi eraatât de singur, el iubea oamenii, străzile, felinarele, luminile şiumbrele.

Într-o bună zi fu chemat la palat să cureţe hornurile.Împăratul era foarte bătrân. El avea o fiică pe nume Bianca,despre care se spunea ca ar avea aripi, asemeni îngerilor, iaruneori zbura în înaltul cerului. La naşterea prinţesei, lacăpătâiul ei sosi o zână ce plutea asemeni unui abur din prafde stele. Ea ţinea în mână o pâine caldă care împrăştia unmiros îmbătător, spunând:

- Când mireasma va pătrunde în nările nou-născutei, easă prindă puteri şi să devină Zâna-celor-singuri! Ea va aducealinare copiilor orfani şi oamenilor fără ajutor. Dar nimeni nucunoştea acest mare secret al prinţesei.

Coşarul nostru se înfăţişă la curte. Cu faţa neagră şihainele ponosite se apucă de treabă. De acolo de sus de pe

53

acoperiş, admira bogăţiile palatului şi a grădinilor pline detrandafiri şi cascade.

Dar cel mai mult îl uimi frumuseţea prinţesei care seoglindea în lacul plin de stele şi de umbrele colorate ale lunii.

Având multe hornuri de curăţat, îl apucă noaptea.Deodată o văzu pe fata împăratului deschizându-şi aripile şiînălţându-se, purtând cu ea un coş plin cu pâini. Şi astfel,plutind pe străzi, ea zări printr-o fereastră o fetiţă bolnavă careera îngrijită de sora ei mai mare. În casă era frig iar ele încercausă se încălzească sub aşternuturile vechi.

În timp ce fetiţele se rugau, zâna cea bună intră şi luminăcamera cu rochia ei argintie. Ea luă o pâine din coş şi o împărţi,rupând-o în două bucăţi, apoi se făcu nevăzută. Fetele crezurăcă au halucinaţii din cauza febrei sau a foamei dar...încet,încet, aburul se împrăştia în casă şi deodată aşternuturiledeveniră din mătase, masa se încărcă cu bucate gustoase, iarîn sobă începu să ardă un foc strălucitor ce părea vrăjit. Fetelese închinară şi mulţumiră pentru minunea făcută.

Zâna-celor-singuri, răsplătită de zâmbetul fetiţelor, îşireluă zborul. Astfel ea îl văzu pe coşar muncind la acea oratârzie. Se apropie de el şi îi spuse:

- Eu sunt zână bună şi cred că ai nevoie de ajutorul meu.Spune-mi ce-ţi doreşti şi eu îţi voi dărui. Meriţi să ai o casă şiun pat cald, haine curate şi o masă plină cu bunătăţi.

- Dar eu sunt bine aşa, libertatea este casa mea. Mi-aş dorisă-i pot ajuta pe ceilalţi, doar atunci voi fi cu adevărat fericitşi nu mă voi simţi singur. Dacă mi-ai putea da o fărâmă dinbunătatea ta!

- Atunci, aşa să fie. Cei care te vor întâlni cu inimadeschisă să primească norocul precum apa turnată la rădăcinaflorilor!

La plecare, zâna îi dărui o scară de argint, apoi se făcunevăzută. Băiatul îşi continuă lucrul, întrebându-se dacă totula fost un vis... Privi gânditor scăriţa, apoi se urcă pe ea, pentrua curăţa mai bine hornul. Deodată, se înălţă, plutind deasupra

54

oraşului. Era de ajuns să îndrepte mâna într-o direcţie sau altaşi scăriţa îl purta într-acolo.

Coşarul înţelese totul atunci, Zâna-celor-singuri îl făcuseucenicul ei. El avea să rătăcească prin lume, să cureţehornurile şi sufletele oamenilor de funingine şi suferinţă.

Împăratul avea un frate care locuia în casa vecină, oclădire maiestuoasă înconjurată de copaci înfăşuraţi parcă înmătase şi valuri nesfârşite de flori în toate culorile. Fiicaacestuia, numită Fedra, era de o vârstă cu Bianca şi de cânderau mici îşi petreceau timpul împreună. Aceasta era foarterăsfăţată şi devenise mofturoasă, rea, leneşă şi plină deinvidie. Ea nu suporta că oamenii o lăudau şi o iubeau peBianca şi era plină de ură pentru că ea nu avea aripi şi nuputea zbura.

Într-o dimineaţă, când primele degete de luminădeschideau draperia întunericului, Fedra, înveşmântată într-opelerină neagră cu glugă, intră în pădurea deasă de la poalelemuntelui. În acest timp coşarul nostru se întorcea de la lucruşi plutind pe scăriţa fermecată o văzu pe nepoata împăratuluiintrând într-o peşteră şi mare îi fu mirarea: oare ce căuta ea înacel loc? Reuşi doar să afle că acolo locuia o vrăjitoarebătrână.

A doua zi, când se afla în vizită la palat, Fedra sestrecură în camera prinţesei şi îi puse în paharul cu apă câtevapicături de otravă. Şi iată că veni seara, iar Bianca,deschizându-şi aripile şi pregătindu-se să devină Zâna-celor-singuri îşi potoli setea luând câteva înghiţituri de apă...Deodată se prăbuşi scăpând din mână paharul, care se sparseîmprăştiind peste tot cioburi de sticlă.

Vestea morţii prinţesei se răspândi repede şi sute deoameni cu lacrimi în ochi şi braţele pline de flori veneau să ovadă.

Coşarul, care tocmai îşi terminase munca, aflase şi elcumplita veste şi atunci, făcu legătura cu vizita Fedrei lavrăjitoare, de aceea se hotărî să meargă acolo să afle adevărul.

55

Ajunse la poarta peşterii din munţi şi, după ce bătu decâteva ori îi deschise un pitic şchiop care spuse:

- Intră, stăpâna mea te aşteaptă, ştie de ce ai venit la ea...Vrăjitoarea era atât de bătrâna că părea din piatra, la fel

ca stâncile din jur brăzdate de timp. Ea îi spuse:- Dacă vei plăti bine, vei afla cum poţi să o readuci la

viaţă pe prinţesă...- Tocmai am primit banii pentru curăţarea hornurilor,

iată, îi las aici pe toţi!- Trebuie să urci până în vârful muntelui, să mergi la

Peştera Fantomelor, să aduci apă din Fântâna Vieţii şi să-istropeşti buzele.

- Bine, voi porni chiar acum la drum!Şi aşa coşarul se înălţă cu ajutorul scăriţei până acolo sus,

unde muntele străpungea cerul precum vârful unei piramidedin piatră. Văzu o intrare ascunsă printre stânci şi înaintă înPeştera Fantomelor. După ce merse mult timp prin întunericajunse la Grădina Monştrilor, plină cu vietăţiînspăimântătoare, dinozauri, balauri înaripaţi şi gândaciuriaşi. Aici trăiau oamenii-roşii care aveau pielea însângerată,ei luau dintr-o groapă imensă oase şi apoi le puneau pe foc...Mai departe erau nişte spânzuraţi îmbrăcaţi în pelerine negrecu gluga, dar, apropiindu-se, băiatul nu văzu nimic subhainele largi, cu siguranţă erau fantome... Apoi trecu de unrâu plin cu şerpi uriaşi cu cap de om, care îl ameninţau că îlomoară. Iată că în faţa lui se deschidea o prăpastie uriaşă şi opunte ce părea nesfârşită, făcută din pânza de păianjen. Dacăar fi încercat s-o treacă, s-ar fi rupt imediat... Din stâncamuntelui şi până deasupra podului coborau gratii de foc,astfel că băiatul nu mai putea să zboare cu ajutorul scăriţei...Vru să coboare spre fundul prăpastiei, dar dedesubt se vedeauvârtejuri de jăratec care l-ar fi ars. Nu ştia ce să facă dar trebuiasă meargă mai departe... Aşa că se hotărî să încerce să treacăpodeţul... dar nu făcu primii paşi, că se prăbuşi în gol... apoise trezi într-o apă transparentă precum sticla în care pluteau

56

peşti coloraţi, ce păreau că au aripi din voaluri strălucitoare şirochii dantelate. La început, coşarul crezu că sunt nişte floriminunate şi se apropie încercând să pună mâna pe ele. Dar,deodată, toţi acei peşti se repeziră la el muşcându-l, mâncânddin el.

Când Coşarul nostru deschise ochii, spre marea luiuimire era întreg şi nevătămat, ba chiar era curat, fără pete defuningine... Lângă el era o fântână al cărei spirit îi vorbi astfel:

- Toate lucrurile urâte pe care le-ai văzut până acum nusunt adevărate, sunt doar imagini, fantome care nu pot facenici un rău, doar să sperie... Dar ce e cu tine aici ?

- Caut Fântâna Vieţii... Vreau să o readuc la viaţă peZâna-celor-singuri, care a fost otrăvită...

- Eu sunt acea fântână... Ai fost foarte curajos dacă aireuşit să ajungi până aici. Dar ca să poţi lua apa trebuie să treciTestul Iubirii. Orice viaţă salvată trebuie să primească o alta înloc. În schimbul vieţii prinţesei îmi oferi viaţa ta?

- Desigur, ea e foarte importantă pentru oamenii singuri,de aceea trebuie să trăiască!

- Bine, atunci primeşti acest vas de pământ cu Apa Vieţiiiar tu vei mai avea de trăit doar trei zile.

- Aşa să fie, spuse băiatul şi urcându-se pe scăriţa luifermecată, plecă spre palat, pe un drum pe care i-l arătasespiritul fântânii.

Astfel ajunse Coşarul la căpătâiul fetei, unde era adunatămulţimea şi peste tot se auzeau plânsete şi bocete. Împăratul,fratele lui şi nepoata erau şi ei prezenţi. Băiatul se apropie şistropi buzele prinţesei cu Apa Vieţii şi deodată aceasta se trezica dintr-un somn adânc spre uimirea şi bucuria tuturor. Fedra,văzând minunea făcută, luă vasul de pământ şi bău din el,crezând că astfel va întineri, dar vasul prinse glas şi îi vorbi:

- Cei vii care vor bea din Apa Vie vor deveni fantome!Fedra deveni transparentă, ca un abur care încet, încet se

înălţă până la Peştera Fantomelor.

57

Bianca îl îmbrăţişă pe Coşar şi pentru prima dată îl privicu atenţie, era un băiat frumos şi puternic dar în adânculochilor albaştri avea o strălucire tristă. Ea spuse:

- Acum voi putea să-mi îndeplinesc rolul de a-i ajuta pecei singuri... datorită ţie! Nu ştiu cum aş putea să-ţimulţumesc... El răspunse:

- Aş vrea să-ţi mărturisesc iubirea pe care ţi-o port dinprima clipă în care te-am văzut... Apoi îi povesti toateîntâmplările prin care trecuse şi că peste două zile viaţa lui seva încheia.

Bianca începu să plângă şi să-l strângă în braţe pe băiatunindu-şi buzele şi gândurile printr-un sărut. Dintr-o dată,vasul de pământ, care era aşezat pe o masă în apropierea lorvorbi din nou:

- Viaţa Fedrei va fi în schimbul vieţii prinţesei, aşa că nute îngrijora, căci vei continua să trăieşti !

De bucurie fata îşi desfăcu aripile devenindZâna-celor-Singuri iar Coşarul se urcă pe scăriţa fermecată şiaşa plutiră în înaltul cerului, ţinându-se de mână, jucându-secu bulgări de nori şi făcându-şi leagăn din stele. Împreună, eiau continuat să-i ajute pe copiii orfani, pe bătrâni şi pe oameniisinguri, bolnavi sau aflaţi la nevoie, aducându-le alinare.

58

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE / 5PRINŢESA TRANDAFIRA/ 7POVESTEA NOROCULUI / 15POVESTEA CÂNTECULUI / 25ŢINUTUL CURCUBEULUI / 42PLANETA PĂPUŞILOR / 47COŞARUL ŞI ZÂNA-CELOR-SINGURI / 53

59