Tinerețe fără libertate și viață fără de păcate

„Ăștia arestați de la pușcărie au mâncare suficientă Mâncau săracii la ei in camera și mai ales cum erau căldurile alea, când intrau gardienii cu tăvile fierbinți cu mâncare, se încălzeau acolo ca-ntr-o vatră... Stăteau toți in chiloți și în maieu și plângeau „măăăi mi-e caaald”! Și eu ce făceam? Le lăsam oleacă ușile deschise. Îl trimiteam pe unu la ușă să pândească să nu vină comandantu’ ... se puneau țiganii ăștia, vagabonzii ăștia în genunchi și se rugau pentru mine... îi mai ajutam și eu cum puteam doamnă. Mai încercau unii poate îi ajut cu vreo scrisoare, să le aduc și răspuns ”Nu pot dom’le, da ce vrei să viu lângă tine? Am nevoie și eu să câștig o bucată de pâine, să-ngrijesc familia...”

Și fără Mărie și fără mândrie

Era încă prea tânăr dar datoria față de patrie nu ține cont de asta. Ordinul a venit în toiul iernii anului 1942. Erau toți în jurul sobei. Vestea i-a trăsnit ca un fulger care lovește când afară nu e nici un nor. Maria a început să bocească încă de la vederea plicului. „Măi Ghiță, haide du-te tu în locul lui, e și el tânăr, n-are nici anu’ de la nuntă... ”. Toți ochii erau ațintiți asupra sa. ”Nu mă duc tată, nu mă duc. Scrie clar Costache Scutaru. Nu Ghiță Scutaru. Nu mă duc.” Tânărul chemat în cătănie pleacă privirea în pământ... Își privește din nou soția scufundată în lacrimi și ofuri, apoi pe bătrâni și-n urmă frații. Îi ardeau obrajii de rușine că a sperat chiar și pentru o clipă ca Ghiță să accepte propunerea tatălui.

”La comisariat erau cu sutele, veniți și din alte sate. Ne-au chemat acolo și noi ne-am dus din ordinul generalului Antonescu”, își amintește bătrânul imobilizat acum la pat. Ochii i se deschid larg iar glasul îi devine mai solemn de fiecare dată când rostește numele unor oameni pe care i-a slujit de-a lungul vieții. Vocea încă mai poartă semnele acele vremi și respectul pentru superiori.

Merge singur spre gară. Pașii îi sunt rari și grei din cauza zăpezii. Mușchii clădiți la munca câmpului sunt amorțiți de viscolul turbat rusesc. Ar vrea să plângă dar lacrimile ar îngheța și iar zgâria fața. Și oricum nu avea nici un rost. Se lasă cărat de soartă pe ulița drumului plină de fețe moarte. Se îndreptau tăcuți toți ca mieii spre tăiere către trenuri. Peronul forfotea de oamenii cu chipurile roșii brăzdate de vânt. Vaiete, râsete, îmbrățișări , lacrimi, săruturi, toate într-același loc și în aceeași măsură. Trenurile stăteau pe șine semețe și negre ca niște corbi. Păreau că țin deja doliu pentru cei ce-aveau să pășească înăuntru.

Gara Iașiului îi întimpină pe soldați cu alura unui palat Austriac. Coboară smuncindu-se ca vitele în încercarea de a-și păstra bagăjelele de acasă. Pe peron sunt așteptați de cadre militare care aveau să-i escorteze până la Școala Regimentală din Copou. Uniformele verzi cu fețele la fel de învinețite de frig le ordonează să se încoloneze și să urmeze automobilul armatei . Fugeau în ninsoarea aceea grea în încercarea de a păstra coloanele ordonate în spatele mașinii. Întreg Copoul vuia de tropotele noilor recruți. În ciuda frigului, la balcoane puteai întrezări domnișoare sau chiar cucoane curioase. Aruncau priviri sfioase tinerilor veniți de la sat să le apere țara.

Dimineața avea loc verificarea echipamentelor. Bocancii erau lustruiți mai ceva ca bijuteriile coroanei regale. Se obișnuise de acum cu îmbrăcămintea și se trezea puțin mai devreme ca să evite să fie pedepsit . Văzuse colegi care alergau desculți pe gheață pentru indisciplinare . N-ar fi vrut să le țină companie. Frigul pe care-l suporta la antrenamente îi ajunsese deja până-n măduva oaselor. Dealurile care împrejmuiau orașul le cunoștea ca-n palmă. Trebuiau să le urce și să le coboare fără nici un scâncet. Cine rămânea în urmă era bătut crunt. ”Era nevoie de tineri puternici, cu mușchi la picioare nu de flăcăi ca vărgile .. trebuia să ne antrenăm să fim puternici pentru binele nostru nu a altuia. Cum mai fugeai pe front dacă n-aveai forță-n picioare? Cum ?”

Au urmat trei luni în care instrucția a devenit și mai grea. Antrenamentele durau mai mult și pedepsele erau mai dure. Nopțile aveau loc tot mai des simulări de război. Toate acestea anunțau aproprierea plecării pe front. Într-una din zile, Costache primește un bilet de voie care îi permitea să plece acasă. În timp ce împacheta nu se putea gândi decât la Maria și ce fericit va fi să o revadă. Ajunge de cu seară acasă și este primit cu plânsete și plăcinte de familie și soție. În mai puțin de câteva zile primește însă ordin să se întoarcă la Unitate din cauza ostilităților de pe frontul de Est . ”Închipuie-ți tu ce inimă aveam când știam că trebuie să plec iar, Dumnezeu știe pentru cât timp... Simțeam cum îmi crapă sufletul și mintea de durere. Preferam să fiu bătut cu paru decât să las iar casa. Da trebuia să fiu puternic să nu vadă ei cât sufăr eu.. și mă luam și plecam iar la Iași.” Ochii maronii și rotunzi îi sunt mărginiți de lacrimi. Suferă din nou, cine știe pentru a câta oară când povestește despre despărțiri. Mâinile îi tremură și nu contenesc să-i șteargă obrajii pătați de trecera vremii.

După jumătate de an l-au făcut gradat datorită determinării de care a dat dovadă la antrenamente și supunerii față de superiori. În anul 1943 au început să se antreneze cu pistoale. Într-una din zile le-au adus în curtea unității ținte mobile. Primii care au tras au fost Locotenenții, Căpitanii și Sergenții pentru a exemplifica soldaților maniera corectă în care trebuia atinsă o astfel de țintă. Cei mai mulți nu au nimerit însă plăcile care se mișcau. Toată suflarea unității se adunase în curte pentru a asista dacă nu chiar să ia parte la tir.

Costache se aproprie de locul la care trebuiau să se alinieze pentru a trage. Pune pușca la ochi și dintr-o singură încercare nimerește ținta drept în mijloc. Toți cei prezenți încep să aplaude performanța tânărului, mândru dar încă puțin nedumerit de admirația atât a colegilor cât și a superiorilor. Ciosu aleargă spre el și-i spune ”Mă! Bravo mă! Tu vezi ce-ai făcut?!” ”Și eu i-am zis, iaca ce-am făcut.. am respectat ordinele. După mine n-au mai tras mai mari în grad să nu se facă de râs. Și în după amiaza aia m-au făcut Sergent Major domnișoară..” . Își duce degetele de ceară la gură și-și șterge ușor mustața aspră și albă . Își trage sufletul și ochii i se limpezesc, după ce au fost spălați de lacrimi.

Anul 1943 îl prinde pe front împreună cu alte câteva sute de soldați . Ordinele erau ca întreaga armată să se deplaseze spre Ucraina. ”Și-am mers din Transnistria până-n Ucraina pe jos... Cei mai bătrâni n-au mai ajuns, s-au prăpădit pe drum... da așa-i pe front, nimeni nu te-așteaptă. Acolo am cantonat din nou, dar de această dată într-un sat.” Zise bătrânul cu privirea ațintită asupra cerului albastru care se vedea atât de aproape de la etajul la care ne aflam.

Drmul oștilor

Armatei române i se ordonă retragerea după doi ani petrecuți pe front. Vestea înveselește întreg regimentul care-și pierduse speranța de a ajunge acasă în viață. Pe data de 15 iulie 1944 Costică împlinește 22 de ani și este luat prizonier de război împreună cu toți ceilalți camarazi. Rușii reușiseră să-i înconjoare în plină retragere spre țară. Le confiscă întreg armamentul și proviziile.

Un Căpitan rus de pe un cal ordonă alinierea tuturor prizonierilor înainte de a pleca spre lagăr. În spatele său alți cinci îi imită fiecare mișcare. Soldaților li se ordonă să-și declare etnia. Costică strigă din toți rărunchii ”ROMÂN” dar după 10 secunde un glonț îi șuieră prin dreptul urechii. Sângele neamțului de lângă el îi stropește bocancii. Stă neclintit și nu scoate un sunet. Înalță ochii rugător spre cer în așteptarea următoarelor instrucțiuni.

După trei zile de mers pe jos, lipsiți de hrană și de apă ajung în localitatea Krasnîi Luci din Ucraina. La marginea acestui oraș se aflau deja alți prizonieri nemți și basarabeni. Li se ordonă să se dezbrace până la piele și li se dau niște cârpe rusești să-și acopere goliciunea. Bocancii trainici le-au fost înlocuiți cu papuci din pânză subțire iar capetele le-au fost lăsate descoperite să se-ncingă sub soarele fierbinte de iulie.

Costică încearcă să adoarmă dar nu poate. Simte cum puricii îi devorează carnea și păduchii mișunându-i prin cap. Nu se gândește decât la ziua de mâine și dacă va reuși să supraviețuiască în acest loc uitat de lume, uitat de Dumnezeu.

Li se dă trezirea când afară e încă noapte. Ultimul ajuns e împușcat ca să servească drept exemplu pentru toți ceilalți. Ca prizonieri militari nu aveau decât două variante de supraviețuire: să lucreze în mină sau să taie copacii. Prima sarcină pe care Costache a primit-o a fost la minele de cărbune.

S-a prezentat imediat la locul în care i s-a ordonat să meargă împreună cu încă cinci camarazi. Acolo au fost așteptați de doi basarabeni cu ciomage lungi, din lemn masiv în mână. Aceștia sunt însărcinați cu supravegherea prizonierilor, deși la rândul lor sunt deținuți, dar ce-i drept, mai vechi. ”Neamțu mergea înainte și rădea pereții în care a țesut Dumnezeu cărbunii. Noi cinci ne târam în genunchi și alegeam pietricelele de cărbuni. Doi în urma noastră trebuiau să vină cu doi bușteni și să-i fixeze în așa fel încât să țină acoperișul. Făceam cu schimbul. Dacă nu umpleam 30 de vagoane pe zi nu ne primeam rația de mâncare. Ne dădeau pâine din orz crudă. O strângeai în pumn și nu rămânea nimic din dânsa... După ce

mâncai erai mai flămând ca înainte.” Își împreunează mâinile și apoi mimează strângerea feliei de pâine în mână. Retrăia furia pe care o simțise când străinii își bătuseră joc de ei.

În fiecare zi mor zeci de oameni , cel mai des din cauza unor boli precum hepatita sau tifosul. Există un spital în lagăr pe care rușii s-au angajat să-l construiască pentru menținerea forței de muncă. Fiind mult mai puțini Costică e nevoit să-și care acum în spate și scândurile de susținere a minei și să și încarce în vagoane cu lopata. Santinelele merg pe lângă tunele iar deținuții sunt nevoiți să străbată câte 1500 de metri în inima muntelui ca să scoată minereuri.

După doi ani și jumătate de muncă neîntrerupți Costache se îmbolnăvește de icter. Galben la față și cu dureri mari pășește pragul spitalului din care nu avea să mai iasă timp de un an. ”Asta mi-a fost și noroc și blestem tot odată. Slavă domnului nu m-au lăsat să mor ci s-au îngrijit de mine până m-am pus din nou de picioare. N-am crezut că am să mă mai ridic din paturile alea.. Dar dacă nu mă îmbolnăveam și nu ajungeam în spital nu cred că mai eram azi aici...”. Face din nou o cruce mare și-și împreunează mâinile pe piept după ce răsuflă îndelung.

După un an de zile, tânărul e nevoit să se întoarcă în lagăr. Mai trec câteva luni și într-o seară de vară, se află că au venit în lagăr reprezentanți ai ambasadei româniei. Când au auzit veștile săpau într-o mină în care dăduseră de apă. Au fugit ca râmele de sub pietre în speranța că firicelul de apă nu avea să spargă pereții minei și să-i înece. Basarabeni și nemți fuseseră eliberați înaintea lor. Se rugau alergând ca venirea reprezentanților români să fie un semn divin, să-i trimită și pe ei acasă.

A doua zi după amiază sunt rugați să se prezinte în fața noilor veniți. Îl întreabă cum a dus-o și a spus tot, și-a vărsat fiecare picătură de amar și povestea i-a fost ascultată până la sfârșit. ”Nici animalele nu erau așa amărâte… Dis de dimineață ne-au îmbrăcat cu țoale subțiri rusești și cu papuci cu talpă de lemn. Ne-au lăsat să ne spălăm și ne-au urcat în tren. M-am uitat pe geam și mi-am dat seama că nu mă duce acasă ci la Tecuci. Acolo m-au ținut o săptămână în carantină. Ca să plec mai repede acasă, a doua zi m-am dus și m-am tăiat în prima sârmă. M-au văzut că sunt lovit și m-au și urcat în primul tren spre Bacău.”

Coboară din tren și parcă nu-i vine să creadă. E ora unu noaptea dar lumina puternică a lunii imense face să pară că afară e zi . În drum spre casă nu-și poate lua gândul de la sfaturile colegilor rămași la Tecuci și care urmau la rândul lor să se întoarcă acasă . I s-a zis ca întâi să meargă prin sat și să-ntrebe dacă soția sa nu și-a găsit alt soț în absența veștilor despre el. Auzise o poveste cu un soldat întors de pe front care fusese omorât la întoarcere de noul bărbat al nevestesii care vroia cu orice preț s-o păstreze pentru el. Simțea fiecare pietricică în talpă și fiecare fior rece pe șira spinării. Mâinile și fruntea îi erau transiprate și murdare. Hotărăște să se oprească întâi pe la părinți și mai apoi să treacă pe la casa Mariei în care se mutase cel mai probabil după nașterea fetei. Când a luat-o știa că locuința mamei soției le va rămâne lor fiind singură la părinți .

Pune mâna pe clanță iar scârțâitul porții trezește câinele și cele două pisici care stăteau tolănite pe prispă. Tatăl iese în prag și-aleargă spre poartă să-și îmbrățișeze fiul. La ușă apare o fetiță de vreo 6 anișori cu puf de pernă-n păr. În spatele ei apare Maria. Rămăsese să locuiască cu socrii care o ajutau s-o crească pe Maria mică. Fata nu și-a recunoscut tatăl dar o auzise pe mamă spunând de atâtea ori că mulți oameni s-au întors teferi din război.

”Nici eu nu știam cum arată. Ultima oară am vazut o poză cu ea și cu maicăsa când luptam pe front. Rușii mi-au luat poza când m-au dus în lagăr prizonier. Trebuia acum că m-am întors să muncesc pentru familie. Că așa sunt tații , trebuie să aducă bani pentru mâncare, haine și să țină casa.. M-am angajat în toamna aceea la penitenciarul din Bacău și am lucrat pentru 10 ani ca paznic.”