I. Introducere

"Tiganiada" este capodopera literara a iluminismului romnesc si reprezinta cea mai celebra epopeedin literatura romana.Deti redactata in doua variante ea nu ajunge sa fie publicata decat in 1925. Din aceast cazliteratura romanã va avea foarte mult de pierdut. Si alti autori pasoptisti (ex: Ion Heliade Radulescu)incepe sã scrie o epopee a neamului insa aceste proiecte nu sunt finalizate.II. GenezaIon Budai-Deleanu, om de o vasta cultura gaseste punctul de plecare al "Tiganiadei" in lucrarea"Batra homiamahia" ("Lupta broastelor cu soarecii") de Tasso, in "Don Quijote de la Mancha" a luiCervantes si in "Orlando furioso" de Aristo.III. Tema"Tiganiada" are ca tema calatoria alegorica pe care o face neamul tiganesc in cautarea unei formestatale.IV. Semnificatia titluluiTitlul este unul alegoric creat dupa modelul marilor epopei ("Iliada", "Odiseea", "Eneida"). Acestane trimite la personajul central al operei si anume la etnia tiganilor. Titlul este unul alegoric deoarecesub intruchiparea tiganilor, Ion Budai-Deleanu ascunde aspiratiile iluministe ale romanilor din Ardeal.V. CompozitaDin punct de vedere compozitional "Tiganiada" sau "Tabara tiganilor" este alcatuita din 12 cantececompuse de cantaretul Leonachi Ghianeu

simbogatita "cu multe insemna si luari aminte, criticeistorice, filosofice, filologice si gramatice de catre Mitru Perea si alti mai multi in anul 1800". O astfelde structura isi dovedeste modernitatea datorita multitudinii de voci naratoriale. Personajele carecomenteaza evenimentele in subsolul paginii devin voci naratoriale de sine statatoare. Ele nu explicaceva ci au rolul de a crea o opera in opera.VI. Firul epicActiunea se desfasoara in Muntenia lui Vlad Tepes. Domnitorul se hotaraste sa-i inaremeze petigani pentu a lupta impotriva turcilor deoarece dorea sa evite folosirea acestora ca iscoade. Pentru a-iconvinge Vlad voda le promite o localitate numita Spateni unde acestia sa se organizeze intr-oformatiune statala. Tiganii se lasara greu convinsi, mai intai avand loc un sfat care are rolul de a-ievidentia caracterul eterogen si instabil.Mai intai tiganii sunt supusi unor probe de curaj. Vlad Tepes si armata lui se deghizeaza in turcifara a fi recunoscuti de tigani iar apoi pune in calea acestora carele cu bucate. La cele doua probetiganii esueaza dovedind lipsa curajului si o pofta de mancare nemasurata.In schimbul intrarii in lupta Vlad Tepes le ofera ca recompensa localitatea Spateni plasatastrategic intre Barbatesti si Inimoasa. Denumirea localitatilor este una evident parodica, eadesemnand lipsa curajului si a tragerii de inima din partea tiganilor.Odata intrati in lupta, tabara tiganilor este tulburata de interventia Satanei care o rapeste peRomica, logodnica viteazului Parpangel. Pentru a-si regasi iubita acesta porneste intr-o calatorieinitiatica la capatul careia trebuie sa>

dovedeasca faptul ca este apt de a se insura, de a-si intemeia ofamilie si de a conduce etnia tiganilor. Bine inteles ca aceasta calatorie este tot parodica. Parpangel,eroul operei "Tiganiada" este supus unor probe, astfel trece printr-o padure vrajita si poposeste la unhan care in mod miraculos se transforma dimineata intr-o balta cu broaste. Satana reuseste de fiecaredata sa-l amageasca pe Parpangel. Dezamagit, eroul se hotaraste sa se intoarca in tabara tiganilor. Pedrum se intalneste cu viteazul Argineanu imbracat in armura vrajita si fac schimb de haine. AstfelParpangel intra in lupta impotriva turcilor. Infricosati de vederea armurii si crezand ca este Argineanuturcii bat in retragere si toata aceasta aventura eroica se termina cu o banala cadere de pe cal a luiParpangel.

Tiganiada este cea mai importanta opera literara, in ordine cronologica, din literatura noastra, dupa Istoria ieroglifica a lui D. Cantemir si a avut un destin asemanator cu aceasta Parca a fost un "blestem" al literaturii noastre premoderne, ca operele ei cele mai insemnate sa nu fie publicate la vremea lor! Nepublicarea la timp a acestor capodopere a prejudiciat dezvoltarea literaturii noastre. Daca aceste capodopere ar fi fost publicate la vremea in care au fost scrise, evolutia literaturii romane ar fi fost, fara indoiala, alta, Literatura romana ar fi capatat un alt curs, decat cel pe care il cunoastem astazi.

Un element extrem de important în structura poemul îl constituie notele de subsol. Sînt în aceste note unele „deslusiri” teoretice, sînt invocati maestri ai literaturii universale, se dau lămuriri în legătură cu procedeele artistice folosite s.a.m.d. O primă intentie a autorului trebuie să fi fost într-adevăr aceea de a facilita, prin aceste note, lectura. S-ar putea ca pe măsură ce înainta în redactarea lor Ion Budai-Deleanu să fi descoperit, pe de o parte, că notele devin pedante, incompatibile cu textul pe care îl lămureau si, pe de altă parte, că ele deschid posibilităti literare eficiente. De ce presupunem că astfel au stat lucrurile? Pentru că în versiunea A, prima versiunea asadar, notele se opresc la v. 5371 – autorul n-a dus pînă la capăt explicatiile în versiunea care constituia o formă intermediară. Putem descoperi aici si un argument pentru ceea ce cred cercetătorii în majoritatea lor – dar nu si Perpessicius, de pildă – si anume că versiunea A este o formă anterioară si nu una posterioară versiunii B. Elementul ludic, care nu lipseste în niciuna dintre versiuni, n-ar fi fost abandonat în notele de subsol din versiunea ultimă, cînd el devenise, după ce fusese descoperit si exploatat, o importantă sursă de umor si ironie... În versiunea finală, asadar, notele sînt redactate în maniera binecunoscută, ele exprimînd, ilustrînd opiniile unei colorate galerii de “cititori” ai manuscrisului... Aceste note au devenit cu totul altceva decît obisnuitele note de subsol din lucrările stiintifice (cu care se asemănă notele în primele lor redactări, cele din versiunea A). În astfel de lucrări în notele de subsol se fac trimiteri la sursele unor citate, se dau explicatii, se aduc argumente suplimentare s.a.m.d. Budai-Deleanu transformă notele de subsol în procedeu artistic. Tocmai pentru a

completa jocul din pagină si cu registrul eruditiei autorul redactează notele în stilul comentariului doct. Unele note contin comentarii filologice (inclusiv despre... starea în care s-ar afla manuscrisul lucrării...), poetice, etimologice – de pildă se explică etimologia cuvîntului Dumnezeu sau a ritmului: „Rîtmă. Lătineste ritmus, să zic versurile ce se sfîrsesc asemene: precum ele – mele etc.: precum o vară frumoasă – vreme mîngăioasă etc.“ (de fapt, cum vedem, aici se vorbeste despre... rimă...) In acest mod notele de subsol adaugă lucrării încă un plan, realizat prin procedeul modern al „vocii din off”. Autorul vrea să ne lase impresia că după încheierea redactării opera sa a fost parcursă de o serie de cititori care si-au consemnat observatiile pe marginea textului, după modelul celor care, în vechime, făceau pe marginile bucoavnelor pe care le citeau tot soiul de adnotări. Ion Budai-Deleanu introduce acele personaje în universul fictiv al poemului, le atribuie rolul de naratori care apar în notele de subsol – înainte de toate printr-un nume care sintetizează calitatea si conditia lor, dar si prin alte particularităti – stil, inteligentă, interese etc. Personajele din note sînt (nu lăsăm niciunul nenumit): Mitru Perea (singurul comentator... competent), Chir Simplitian, Cocon Idiotiseanul, Coconul Musofilos, Chir Onochefalos, Cocon Coantres, P. Filologos, Vintilă, Adrofilos, Cocon Eruditianu, C. Adevărovici, J. Răbdăceanu, Mîndrilă, Păr. Desidemon, P. Agnosie, Chir Criticos, Părintele Apologhios, P. Sfîntoievici, P. Sfîntoiescu, Căpitan Alozonios, Căpitan Pătitul, Chir Mustrul ot Puntureni, Apistos, P. Evlaviosu, Părintele Orthodoxos, Părintele Ascriteanul, Egumen de la Cioara, Micromegas,  Coconul Politicos, Popa Ciuhurezu din

Brosteni, Popa Nătărău din Tîndarînda, Alitofilos, Arhonda Suspusanul. O galerie cuprinzătoare de „comentatori”, asadar, care, cu ochii la ceea ce se întîmplă pe scenă, nu întîrzie să-si spună punctul de vedere. Ei joacă pe rînd rolul personajului care, la teatru, iese în fata cortinei si comentează, chipurile, cu spectatorii ceea ce se întîmplă pe scenă; sau rolul vocii din off întîlnită în filmele artistice din timpurile noastre. Indiferent de ceea ce spune acest comentator din afara scenei, devenind complicele nostru, el plasează sub semnul artificiului si, într-o anumită măsura, al derizoriului spectacolul la care asistăm.

Desi unele din aceste note, spuneam, prezintă, într-un stil doct pînă la ridicol, informatii necesare întelegerii textului, chiar si acestea, care par a fi „adevărate” note de subsol strict filologice, doar parodiază stilul erudit. Tonul ironic este imprimat chiar de la prima însemnare de acest gen, în care Tiganiada este pusă alături de Iliada si Eneida. Si tot de la început sîntem lămuriti că adevărata muză a autorului este aceea care l-a inspirat pe Homer în scrierea Bătăliei soarecilor cu broastele (Bathrahomiomahia).

Nu toti comentatorii care îsi notează observatiile pe marginea (în subsolul) paginilor citesc manuscrisul în acelasi timp. Lecturile „sînt” decalate în timp, atribuind textului un destin istoric. Este posibilă o supraetajare cronologică a notelor, apărînd astfel nu numai note la text, ci si note la note, care comunică între ele pe verticală. Mitru Perea comentează, de pildă, o afirmatie din text privind împroprietărirea tiganilor. La observatia sa se adaugă comentariile lui Idiotiseanul si ale lui Onochefalos:

„1. De aici acum să poate sti cu temeiu pămîntul care Vlad Vodă au dat tiganilor. a) Nu poci eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase tiganilor. Idiot.b) Ba caută să crezi, vere, căci asa este scris; si dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch”.

Subiectul Tiganiadei este important doar prin posibilitatea succesiunii rapide de planuri, el e unul din elementele întregului si îl completează foarte bine. Dar, de fapt, ce se întîmplă în Tiganiada? Foarte pe scurt, să spunem că în poemul lui Ion Budai-Deleanu e relatat un episod din timpul domniei lui Vlad Tepes. Domnitorul muntean, pe cale să dea fată cu turcii, îi eliberează pe tigani si îi înarmează împotriva acestora. Tabăra tiganilor e la Spăteni, iar acestia se adună între Alba si Flămînda – prilej pentru unul din autorii notelor de subsol de a sublinia intentiile autorului, de a îngrosa ceea ce este de altfel evident de la prima vedere: denumirile de locuri alimentează la rîndul lor ironia generală... Domnitorul trece în revista cetele de tigani cu „voivozii” lor în frunte – autorul invocînd, homeric, muza pentru a-l ajuta să ne înfătiseze defilarea acestora („O, musă! rogu-te de astă dată/ Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,/ Ca să pociu cînta cum înarmată/ Tigănimea purceasă nainte...!” – e, evident, un soi de „O, cîntă zeită mînia ce-aprinse pe-Ahile Peleianul..”. în registru... comic), o adevărată paradă, plină de culoare si, mai ales, de sunete...

În plus, Budai Deleanu a anticipat vizionar blogăreala: notele de subsol ale comentatorilor seamănă cu forumurile de la articolele de pe bloguri, iar

personajele comentatoare sunt cuprinse ca tipologie între Idiotiseanu şi Erudiţian. Ceea ce n-avea cum să anticipeze autorul ca degradare era postacul pe care eufemistic l-am putea numi Mârlan. Emblema României postcomuniste, cum spunea Conu Alecu Paleologu.

Notele de subsol sunt, de departe, partea cea mai puternică, cea mai inteligentă şi mai plină de umor a epopeii. Ceea ce multă vreme a fost considerat un text paralel, parazit, secundar, făcea, de fapt, corp comun cu versurile, cărora le era un fel de oglindă. Fără notele de subsol, practic, "Ţiganiada" nu există. Acolo se află geniul creator al lui I.B. Deleanu şi cine a spus că acele note de subsol au însemnat şi naşterea criticii româneşti nu s-a înşelat. Noi nu aveam literatură şi, dintr-odată, cineva scria deja un metatext. Pentru prima dată o operă artistică venea însoţită de propriul discurs critic, îşi oferea propriile posibilităţi de interpretare dar, în acelaşi, timp, le şi pa-rodia. Aşa ceva, şi la un asemenea nivel, nu doar că nu se scrisese niciodată la noi, dar nici nu s-a mai scris de atunci. Cum ziceam, doar "Levantul" lui Cărtărescu mai poate sta aproape de "Ţiganiada".

Țiganiada [modificare]

Articol principal: Țiganiada.

Autorul și-a declarat el însuși modelul, cel al literaturii neserioase, început încă din antichitate de Homer prin Bătălia șoarecilor cu broaștele. În Epistola închinătoare către Mitru Perea își alcătuiește, ca Cervantes, o biografie fantezistă de țigan supus austriac, care a participat la campania

din Egipt a lui Napoleon și a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Școlii Ardelene de a evoca veridic trecutul național.

Țiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tîrziu, publicată mai întîi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.

Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Subiectul.

Cele douăsprezece cînturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile țiganilor înrolați în armata lui Vlad Țepeș, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pămînteni au dușmani și protectori supranaturali.

Autorul are simțul artei ca joc, subiectul și personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului narațiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor și alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestații umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficțiunea amestecîndu-se cu critica ficțiunii, pentru că autorul „are simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:

a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice și a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiți de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cîrtitoare cu gură mare și minte puțină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à țiganilor și sfîrșește cu încăierarea acestora (întîi ordinea, apoi haosul);

b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudițian, care recunoaște împrumuturile de la alți scriitori, este lectura savantă.

Stilul.

G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenția verbală începe de la numele țiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenții onomatopeice unele atît de firești încît „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” și ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbîndu-le genul și terminația pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc).

În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidențiază valoarea Țiganiadei printr-o comparație: „Țiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei