1

Dramatis Personae

THOM PAINBărbat la 30-40 de ani, individ rece, serios, sfrijit. Arată ca un maidanez costeliv, rănit, dar cu o alură intelectuală bizară şi poate cumva uşor vulnerabil. Ar trebui să pară o persoană capabilă de o mare răutate tocmai pentru că la rândul lui a suferit de pe urma unor rele majore. Mai trebuie să fie şi carismatic, să fie în stare să “o facă pe şeful” dar fără prea mult efort, bazându-se mai mult pe calitatea lui de seducător sumbru. E undeva între Richard al II-lea şi Richard al III-lea ai lui Shakespeare. Cu toate astea, actorul trebuie să creeze un personaj care este apropiat de el şi în mare măsură dezvoltat din personalitatea sa.

PUBLICBărbaţi, femei de diverse vârste.

Decor: o scenă pustie, teatru.Costumaţie: Costum negru în întregime, cămaşă albă, cravată neagră. Hainele nu ar trebui să aibă nimic ieşit din comun: uşor purtate, nu se potrivesc de minune pe corp, dar sigur nu sunt jerpelite.Props: un chibrit, o bucată de hârtie, un ceas, o ţigară care nu se aprinde, un scaun, o batistă, un plic boţit cu o scrisoare boţită înăuntru, ochelari, un ulcior, un pahar de apă, poate şi o măsuţă.

THOM PAINIntră în întuneric, întunericul stăruie. Se aud paşi. Pauză. Aprinde un chibrit ca să aprindă o ţigară. Se stinge din greşeală înainte să aprindă ţigara.Ce mă bucur să vă văd pe toţi.Aprinde un al doilea chibrit care se stinge şi el din greşeală.Ar trebui să mă las.Pauză. Ar trebui să definim nişte termeni înainte de toate. Apoi poate o să căpătaţi o poveste. Bun. Din Noul Dicţionar Englez. (foşnet de hârtie în întuneric). Citez: “Frică:

1. Oricare dintre părţile alcătuite din două elemente ale feţei, ca ochii şi gura sau ochii. 2. Capitala statului Lower Meersham, din partea nord-central-sudică. O populaţie de

aproximativ 8.000.001 locuitori.3. Frică.4. Vezi punctul trei.

2

5. Nu există punctul şapte. (O foarte scurtă pauză). Colocvial. Arhaic. Un verb. Sau un substantiv. Depinde.” Închei citatul.

(Foşnet de pagini. Următoarele rânduri şi le spune cumva pentru el)Hei, ia te uită. „Fericitor. Adjectiv. Provoacă sau intenţionează să provoace fericire”. (Foarte încet). Fericitor.

În fine. Aşa. Hai că începem. Vă place magia? Mie nu. Dar îndeajuns despre mine. Să ne apucăm de povestea noastră. Vreţi o poveste? Aveţi nevoie să mă vedeţi, să mă auziţi? Dacă-i pe-aşa, să mă iertaţi. Nu încă. Mi-e teamă că o să râdeţi de costumul meu naţional. Promiteţi-mi că nu o să râdeţi. Ştiu că nu o s-o faceţi, prieteni, trag nădejde că nu o s-o faceţi. Dar nu pentru ca aţi promis. O să mă vedeţi în curând, presupun. Dar nu încă.O lumină fulgerătoare, poate o singură scânteiere a unui stroboscop, apoi lumina se aprinde deasupra lui Thom Pain. Acest semnal luminos ar trebui să ţină o frântură de secundă: o scânteie de lumină, apoi se aprinde lumina. Ar trebui să transmită o senzaţie discordantă şi accidentală, dar asta, repet, ar trebui să ţină doar un scurt moment. Când se aprinde lumina, iar el începe rândurile de mai jos, îşi şterge ochelarii, ţinându-i în sus, suflă în ei, îi şterge cu mâneca. Poate să îi pună deoparte sau să îi poarte.

Totuşi. Unele lucruri nu ne stau în putere. Cum ar fi forma feţei sau dacă suntem iertaţi sau cât de înalţi suntem. Unde să murim şi când.

Scurtă pauză.

O să aştept să se potolească râsetele.

Scurtă pauză.

Încă mai simt că râde cineva.

Scurtă pauză.

Aşa. Stai. Acum. În regulă.

Scurtă pauză.

Of.

3

Aşa. Povestea noastră. Nu vă faceţi viaţa grea. Nu fiţi tulburaţi de ce vi se pare obscur, încâlcit, tulbure. Aduceţi-vă aminte de simpla imagine umană din faţa voastră. Asta.

Scurtă pauză.

Un băieţel într-un costum de cowboy scrie cu un băţ într-o băltoacă, se apropie un câine. Surd sau mut, băiatul e şi el ca toată lumea, niţel timid, întru câtva prost, ruşinat, speriat, ca noi toţi, ca tine. Băieţelul nostru poartă pantaloni scurţi, pantofi, fără şosete, fără cizme de cowboy. E acolo. Visând la viaţa lui reală, din acest moment. Imaginaţi-vi-l pe acest băiat. O furtună năprasnică tocmai s-a sfârşit. Un nor pe cer, un tunet slab. Băiatul îşi scrie rândurile din apă. Uitaţi-vă la ochii lui. Fiţi înduioşaţi de hainele lui. Acum rupeţi-i mâna, răniţi-l, provocaţi-i o problemă la şold, ca să poată sta comic, să nu poată merge „chiar bine”. Acum imaginaţi-vă că băţul cu care scrie este arcuşul unei viori. Închipuiţi-vă un ansamblu de coarde. Închipuiţi-vă orice persoană în viaţă ca pe un membru al unui ansamblu de coarde. Ţinem arcuşul deasupra corzilor, gata să cântăm. Închipuiţi-vă o pasăre aşezându-se pe o ramură. Viorile sunt în flăcări. Simţiţi cum respiră lumea. Imaginaţi-vă vioiciunea, momentul de respiro, virtuozitatea. Printre toate astea, copilul. Imaginaţi-vă cenuşă răspândindu-se spre un cer de un albastru proaspăt. (Ceea ce urmează e spus aproape fără furie, ca şi cum ar fi o altă rugăminte, ca la „Închipuiţi-vă un ansamblu de coarde”) Acum duceţi-vă dracu’.

Scoate o punguliţă de stafide şi mănâncă nişte boabe fără să se grăbească, cu privirea aţintită către public.

Închipuiţi-vă, nu ştiu, o pasăre. Sau puştiul, copilul. Închipuiţi-vă ce vreţi. Sunteţi liberi, cel puţin pentru acest scurt moment, da? Cine ştie. Eu unul nu.

Scurtă pauză.

Cine ştie de ce brusc nu mai am nevoie?

Următoarea replică o zice de parcă ar întreba publicul.

Ei, ştie cineva?

Scurtă pauză, ca şi cum ar aştepta un răspuns.

4

Nu, nici eu nu ştiu. Nu vă sinchisiţi. Sau – ca să folosesc populara expresie pe care o folosim azi ca să descriem toleranţa noastră nesăbuită şi afectată faţă de orice, colapsul distincţiei, sufletul nostru naţional apus – în fine.

Nonşalant.

Şi eu sunt, gen, în fine.

Apăsat. Ca şi cum recunoaşte ceva grav.

Chiar sunt, gen, în fine.

THOM PAIN se mută în josul scenei.

Vă sperie asta? Să înfruntaţi mintea modernă? Aşa ar trebui. Nu aveţi nici un motiv să vă fie teamă. Nici unul. Sau, ştiu şi eu. (Uşor) Să vă salvez viaţa? Să vă iubesc încet şi să vă fiu onest? Să vă strâng de gât uşurel, aproape imperceptibil, şi să v-aduc un pahar cu apă rece în neliniştita noapte umedă? Cui îi pasă.

Scurtă pauză. Se întoarce cu spatele la public, urcă pe scenă. Când începe următoarea replică, un bărbat din public, aşezat în al patrulea sau al cincilea rând, se pregăteşte să plece. Bărbatul trebuie să stea în aşa fel încât să treacă prin faţa publicului. Nu este supărat sau jignit, pleacă destul de repede şi de discret. De parcă şi-ar fi dat seama că se află la un spectacol greşit şi că ar trebui să fie la un alt teatru de pe acea stradă.

Deocamdată, vorbeam despre acel copil, puştiul în costum de cowboy, care îşi făcea şi el loc în lumea afacerilor. O poveste eternă, înşirată pretenţios, ca să doriţi să aflaţi mai mult despre acea veche dorinţă care...

(Către bărbatul care pleacă) La revedere.

Bărbatul a plecat.

Au revoir, pizdă. Pardon my French.

THOM PAIN dă să-şi continue povestea. Apoi, îi vine să zică ceva despre bărbatul care plecase.

5

Aşa, unde eram, mmm... Sunt ca tipul ăsta. Oamenilor li se pare că sunt ca o persoană care tocmai a plecat.

Ştiţi voi, micul nostru spectacol, mica noastră festă despre frică, adolescenţă, natură, ură, natura spectacolului şi viceversa, inima bărbatului, a femeii etcetera.

Scurtă pauză.

Ştiţi ce, de fapt, restul, care aţi rămas, aţi face bine să plecaţi dacă aşa vă dă ghes inima, ca prietenul nostru, acum dus, care tocmai a plecat cu toată inima. Şi cu restul organelor lui. Nu ştiu. Asta a fost o paranteză. Să presupunem că nu am zis nimic. Nu vă închipuiţi un elefant roz.

Scurtă pauză.

Aşa, mica noastră poveste, băieţelul în costumul de cowboy. Am zis şi că avea un costum de cowboy? Nu are importanţă. Am zis că avea o inimă şi un corp pline de încântare şi iubire? Nu are importanţă. Oricum, iată-l pe băieţelul nostru în faţa unei băltoace, în liniştea de după furtună. Se aude un mic tunet, dar nu mai plouă. Deloc neimportant, cerul e acum în întregime albastru. Ceruri albastre pentru Copilul Harold, al cărui nume nu este Harold. Copacii sunt doborâţi, ramuri peste tot. Căţelul mult iubit al copilului aleargă către el, evitând cu graţie ce urmează să fie scris în băltoacă. Se tot învârte pe lângă el, scurmând cu labele pe la baza copacilor şi mirosind fluturii care se usucă în uşoara suflare a vântului. Ah, câinele. Pe scurt, băiatul îl iubeşte pe câine, câinele îl iubeşte pe băiat, fără întrebări, fără vreo adăugire, nimic de revizuit. Câinele se apropie, se opreşte să se scarpine. (Fără să se oprească, devine uşor distrat de nişte scame de pe mâneca jachetei sale sau de pe undeva de pe haine şi, cu mare băgare de seamă, le îndepărtează în vreme ce rosteşte următoarele rânduri). Apoi îşi coboară capul să lipăie apă dintr-o băltoacă şi este electrocutat. Un fir de înaltă tensiune căzuse şi stătea rupt, pe jos, în apă. Câinele a fost aruncat la ceva distanţă, a zburat ca o pasăre prost concepută. Ochii îi sunt arşi, deschişi şi fumegă; pernuţele labelor cu băşici sparte. A murit pe loc, au confirmat mai târziu veterinarii şi inginerii de la electrificare. Bietul câine. Băiatul râde şi tot râde şi scrie maniac în băltoaca lui. Nu ştiu de ce. Credeţi-mă, asta s-a întâmplat şi aşa cum vă zic. Se duce spre câine, îngenunchează lângă el. Îi deschide fălcile şi încearcă să-şi vâre o ureche în gura lui. Câinele are pete albe pe labe. Îl mângâie. Oh, cerul senin albastru, dosul albicios al frunzelor în vântul uşor, senzaţia aia de lume reînnoită dar aceeaşi. Băiatul cască. O maşină se apropie, încetineşte, se îndepărtează. Un moment ca oricare altul. Băiatul înghite. Trece peste asta.

6

Întrebări? (O foarte scurtă pauză, aşteaptă să vadă dacă e vreun răspuns) Nu?

Am eu una.

Când s-a sfârşit copilăria ta? Cât de rău ai fost tu rănit când ţi s-a întâmplat, când erai aşa de mic, când erai micuţul uşor de rănit, nimic altceva decât nişte ochi mari, o inimă şi câteva sute de cuvinte? Nu e minunat cum nu reuşim niciodată să ne refacem? Stricăciuni şi răni, doamnelor şi domnilor. Neglijări şi abuzuri, oh, ce paradis. Să trăieşti în frică, ajustând răul după nevoie. Pe bune. Ce viaţă fericită. Ce joc grozav. Cine suportă cel mai mult, cea mai multă viaţă şi tot zâmbeşte, tot rânjeşte spre noaptea următoare, zicând mai mult, mai mult, encore, encore, blestemaţilor, sortiţilor la pieire, hai dă-mi mai mult tot din asta, din nenorocita nenorocita asta. (Scurtă pauză. Spontan) Sau, ştiu şi eu, ce ştiu eu?

Pauză.

Oamenii mă intreabă ce-i cu numele ăsta. „Thom Pain”. Nu răspund. Sau zic „e de ceva vreme în familie”. Sau zic „Copilul Harold” fără nici un motiv. Apoi unul dintre noi pleacă.

În fine, băiatul e întins pe jos în spatele câinelui, îl ţine în braţe. Şi-a închis ochii cu degetele. Băiatul zace într-o băltoacă în spatele fostului său câine, şoptind „Da, da”. S-a întors acasă mai târziu, fără băţ sau câine. Nimeni nu l-a observat şi nici schimbarea din el. Băiatul a luat foarfecele şi şi-a tăiat părul pe jumătate. Şi-a desenat un os pe stomac cu unul din rujurile mamei sale. S-a vârât bine de tot în pat. Stătea acolo treaz, respirând prea des, muşcând dintr-un creion, încercând să ţină totul în el. Băiatul mirosea a câine ud şi mort. Picioarele îi tremurau şi a udat patul. (Scurtă pauză) Ăsta e un exemplu despre – nu ştiu – cum trec zilele, despre viaţa adevărată, despre relaţiile apropiate dintre om şi animal.

Acum închipuiţi-vă un elefant roz. Acum opriţi-vă.

Pauză.

Bun. Aşteptaţi un pic? Aşa. Mulţumesc, domnule.

(Entuziast, zelos) Acum cred că e timpul pentru loterie. Sper că v-aţi păstrat biletele, pe spatele cărora se află un număr. Avem nişte premii foarte drăguţe.

7

Se tot uită în jurul scenei, pare că se pregăteşte pentru loterie, îşi verifică buzunarele, verifică luminile din spate etc.

Aşa, sunteţi pregătiţi? OK. Începem. Cine e norocos în seara asta? O să ne distrăm.

Pauză. Firesc dar cumva grav.

Nu e nici o loterie. Cine a zis că o fie vreo loterie? Vestea bună e că nu ai pierdut. Nu ai pierdut nimic altceva decât timpul care ţi-a luat să afli asta. O bucată de timp măricică. Cândva, la un moment dat, o să mai ai 30 de secunde de trăit. Gândeşte-te la mine, la mica mea scenă comică despre loterie. Gândeşte-te la mine cum mă prostesc pe-aici cu viaţa ta şi încearcă să zâmbeşti.

Crede-mă, sunt o grămadă de oameni care nu te iubesc. Cine nu te iubeşte îndeajuns de mult şi scuipă pe micile tale speranţe, ca să te lase complet singur, din curtoazie, cu adevărat singur cu cele mari. Marile tale speranţe. Care sunt ele? (Unui bărbat din public) Domnule? Doreşti să îţi împărtăşeşti marile tale speranţe cu noi? (După o scurtă pauză) Nu? E în regulă. Înţeleg. Nu vrei să pice ghinionul pe tine. Sau poate că nu are pe ce să pice. Sau nu ai speranţă. Sau nu îţi place să împărtăşeşti. Oh, varietatea experienţelor. Te rog să simţi orice. Extaz religios, anarhie, frisoane, nimic, sânge, vecinul tău, străinul cu care te-ai căsătorit. Avem o grămadă de posibilităţi aici, modalităţi şi căi de a trăi şi a muri. Cancer, de exemplu, sau depresie. Anxietate, nesiguranţă, cunoaştere deficitară, pete pe plămâni, completă ignoranţă. Mai vrei? Criză financiară, spaţiu extraterestru, pace interioară, ruşine, dorinţă, război, eu, ură, cuvinte, iubire, nimic, mai mult, migrenă, tu, Dumnezeu. Lucrurile pe care le-ai putea simţi. Lista continuă. Apoi lista se sfârşeşte.

(Următoarele două rânduri sau aşa sunt adresate unei anumite persoane de undeva din primul rând) Dacă aş fi tu, m-aş fi săturat deja. M-aş simţi neliniştit. Aş simţi nevoia să mănânc sau să urinez. M-aş duce pe-afară, aş zăcea în iarbă sau pe pământ şi m-aş ţine în braţe. Sau aş vrea să cumpăr o floare frumoasă, să i-o dau unei femei. Sau mi-ar părea rău. Pentru mine. Dacă aş fi tu. Nu ştiu, zău. Dar, hei, simte ce vrei. De parcă ai nevoie să-ţi zic eu asta. E viaţa ta. Da?

(Se întoarce eventual spre bărbatul din primul rând, acela pe care THOM PAIN l-a întrebat despre „marile speranţe”) Dar dacă ai mai avea doar o zi de trăit? Ce ai face? E uşor. Ai fi curajos, onest şi de nestăpânit. Ai iubi viaţa şi oamenii cu o nouă şi sălbatică nonşalanţă. Dacă ai mai avea doar o zi. (Scurtă pauză) Dar dacă ai avea doar patruzeci de ani? Ce ai

8

face? Dacă eşti ca mine şi, nu te supăra, dar chiar eşti, nu ai face nimic. E trist, nu? Calul ăsta mort al vieţii, cu cât îi dai pinteni mai sălbatic, cu atât mai mort devine. (Scurtă pauză) Pe de altă parte, sunt nişte magazine simpatice pe-aici prin zonă. Azi am cumpărat un suport de candelă şi un scaun. Am pierdut pe undeva suportul de candelă.

Următoarele sunt interpretate ca mai înainte.Acum cred că ar fi un bun moment pentru loterie. Sper că v-aţi păstrat biletul – nu. Scuze, unde eram? Mă gândeam la viaţa ta. Imediat mi-a fugit gândul. OK. (Rânduri interpretate rapid, de parcă încearcă să-şi vină în fire) Azi am cumpărat un suport de candelă şi un scaun. Am pierdut pe undeva suportul de candelă. OK. Scuze. Azi am cumpărat o ... Ce?

Scurtă pauză.

Ei bine, dacă tot aşteptăm. Ei, şi un cal intră într-un bar. Barmanul spune „ce-i cu faţa asta lungă?” Iar calul zice „mor de SIDA. Şi presupun că îmi cam plâng de milă”. La care barmanul zice „Doamne, e îngrozitor. Îmi pare aşa de rău”.

Scurtă pauză.

Am uitat o parte. Dar te prinzi tu, vezi de ce e comic. E amuzant pentru că e adevărat.

Scurtă pauză.

Ce mulţime drăguţă. Nu văd nici o diferenţă. Într-o lume plină de diferenţe, diferenţe din astea scârbos de descurajante, eu nu văd nici una. Dintre tine şi mine. Păreţi cu toţii atât de minunaţi, iar eu par aşa de minunat, astfel încât nu e nici o diferenţă, nu observ nici o diferenţiere, nici o distanţă de nestrăbătut între noi, minunaţii de noi. Sau oricum, nici una care să merite să fie formulată, de vreme ce numai gândul la voi mă umple de dezgust. Gândul la voi nu mă dezgustă aşa de mult. De fapt, cu toţii sunteţi aşa de minunaţi, că aş lua pe cineva dintre voi acasă, să îl las acolo şi apoi să merg altundeva. Nu, pe bune. Adevărul? Nu îmi pasă orice ar fi. Nu e adevărat. Îmi pasă orice ar fi.

Sunt genul de persoană de la care nu ai primi veşti pentru o vreme şi, deodată, într-o bună zi, bang, nici că mai auzi ceva.

Cu toţii suntem aşa de duri, nu? Duri.

9

Observă o femeie în public.

În afară de tine. Tu eşti diferită. (Se apropie de ea, poate chiar şi coboară de pe scenă) De unde eşti, mă întreb sau mă întrebam acum două secunde. (Se retrage) Dar acum s-a terminat, am încheiat-o. Scuze. Ne mai vedem. Poţi să-mi arunci lucrurile. Mi-aş schimba lacătele dacă aş fi în locul tău. (Solemn) La revedere.

Uneori, realitatea e amuzantă. Nu pentru mine.

Hai să vorbim un pic despre iubire.

Scurtă pauză. Eventual, se uită la femeia căreia tocmai i se adresase, de parcă ar aştepta ca ea să înceapă conversaţia.

Înţeleg. Bine. Încep eu. Vă place magia? Mie da. E destul de nouă chestia asta a mea cu magia. Odată, m-am vârât binişor pe sub pielea unei femei şi-am făcut nişte trucuri cu cărţi de joc, cu un pachet care avea doar o singură carte în el. „Alege o carte”, i-am spus. Ea şi-a lins buzele, s-a atins sau m-a atins pe mine, poate am râs sau poate nu. Nu era de pe-aici. Aşa că a trebuit să vorbesc cu ea în limba internaţională a iubirii: engleza. La care ea a avut puţine de zis. Ne-am avut destul de bine, cum ne chinuiam noi din răsputeri aşa cu hainele şi chiria, tot încercând să dăm ce-i mai bun din noi, în ciuda problemelor de somn, cu mâncarea sau a celor sociale. Banii erau un subiect, îmi amintesc, o problemă. Aveam pantofi şi dinţi proşti. Cu toată sărăcia şi greutăţile astea, tot am mai râs şi noi acolo de vreo două, poate chiar de trei ori. Dar ne potriveam destul de bine, cel puţin pentru o vreme, graţie pulii mele şi pizdei ei. În fine, eram împreună - mâncam, dormeam şi ne ţineam în braţe. Jargonul amorului e aproape insuportabil de precis: pregăteşte-te, întâlneşte-te cu celălalt, ieşi în oraş. Presupune o doză serioasă de dezmeticire, pierderea viziunii şi un an de stat în casă pentru a înţelege frumuseţea acelor termeni, durerea din cuvinte. În orice caz, ăştia eram noi, un cuplu, parteneri, de nedespărţit. Şoapte de n-ai mai auzit.

„Te-ai schimbat”, a zis ea în noaptea în care ne-am întâlnit. Stătea cu ochii în patru, uneori erau sobri, avea ceva dintr-un animal de pază, un soi câinesc de-a se purta, pe care îl găseam cu vino-ncoace. Uneori, întâlneşti pe cineva despre care ştii imediat că e făcut din trilioane de celule diferite, iar ea era una dintre aceste persoane. O vibraţie acolo, un vocabular bun, picioare drăguţe, ochi frumuşei, cur. Scuze pentru limbajul murdar. Dar totul e limbaj murdar dacă te uiţi bine.

10

Cât despre povestea noastră, dacă v-aţi pierdut cumva, nu sunteţi singuri. Să nu credeţi că că sunt undeva departe, undeva, oriunde, cu vreun plan. Sunt chiar aici lângă voi, sau ascunzându-mă în spatele vostru, ca şi voi, sufăr amarnic, tot încercând să dau sens vieţii mele. Hai că glumesc, probabil că nu sunteţi singuri. Sau, cine ştie. Unde suntem, mai exact, mă întreb, după părerea voastră, după părerea mea.

Pământul e întotdeauna un răspuns.

Ne aflăm pe planeta Pământ, o planetă din sistemul solar, unul din trilioanele de sisteme solare din galaxia noastră, una din bilionul de galaxii din tot Universul. Şi tu crezi că eşti special, nu glumă. Matematică. Sunt o grămadă de zerouri pe-acolo. Ce poate să facă un om?

Nimic, pe bune. Sau nu ştiu.

Am luat vitamine. A – nu, da – A. B. D. Zinc. De fapt, zincul este un mineral. Nu vă pasă. C. E. Am zis B? Nu-mi pasă.

Faceţi-mi o favoare. Dacă aveţi o casă, când ajungeţi acasă, mai târziu, şi vă evitaţi familia, holbându-vă la câine, iar ei vă întreabă unde aţi fost, vă rog, nu le spuneţi că aţi fost undeva şi v-aţi uitat la cineva isteţ, că v-aţi uitat la un neica-nimeni cu gura aurită, care o făcea pe prostănacul aiurit. Vă rog spuneţi, în schimb, atunci când nu ziceţi nimic pentru că nimeni nu v-a întrebat oricum, că aţi văzut pe cineva care încerca. Aleg cuvintele cu grijă. Încerc. Un om care încearcă. Un sentiment într-un corp vorbăreţ. Bietul Thom-încearcă-şi-el. Bietul Thom e al naibii de rece. Îmi închipui că aveţi ceva experienţă cu elisabetanii. Ceva experienţă cu frigul. În fine.

Bun, copilul – nu, femeia. Să o mai lălăi cu femeia mea încă un pic. Mai avea încă amigdale, apendice, măselele de minte, toate bonusurile astea frumoase şi inutile. Asta şi găurile, găurile din corpul ei, din copilăria ei, lucrurile lipsă, punctele moarte. Cu tot cu plusuri şi minusuri, era o femeie foarte completă. (Scurtă pauză) Am iubit-o aşa de mult. Era aşa de frumoasă, Doamne. Avea (se mişcă într-o parte a scenei, poate în faţa unei cortine, în întuneric – eventual, căutând un loc discret în care să spună lucruri foarte intime. Vorbeşte ca şi cum se adresează regizorului secund) Pot să am un pic de lumină aici? (Aşteaptă. Nici o lumină nu se aprinde. Se întoarce exact în locul de unde a plecat şi începe din nou, exact ca

11

înainte) Am iubit-o aşa de mult. Aşa de frumoasă, Doamne. Avea de toate. Avea purici, pe care eu cred că i-am dat, aluniţe şi semne din naştere, pe care le avea ea de la sine. O cerere-ofertă sănătoasă. Eram foarte apropiaţi. Ea a simţit, în mod greşit, că putea să-mi zică orice. Mă gândesc la ea seara. Când aud un gâgâit zgomotos şi-mi ridic privirea să văd pe întunecatul cer un stol de gâşte ce se-ndreaptă spre nord sud, îmi iau pulsul şi mi-amintesc acele...

Femeii din public căreia THOM i s-a adresat mai devreme.

Din nou, scuze, trebuie să zic că-mi place tare personalitatea ta. Bunătatea, strălucirea şi loialitatea, toate astea. Sau aşa îmi închipui. (se îndreaptă spre ea, de la un punct, ar putea ieşi din scenă şi în afara luminilor. Din când în când, e conştient de public şi realizează cumva că poartă o conversaţie cu femeia în faţa celorlalţi. Totuşi, continuă) Ai vrea să ne întâlnim mai târziu? După asta? Nu ştiu unde o să fiu. Aşa că mai bine nu te deranja. Doar dacă nu cumva vrei. O să luăm ceva de băut. (Începe să îi includă pe mai mulţi din public) Dacă manierele tale strălucite de domniţă o să le îngăduiască pe cele ale unui porc de beţivan rece şi repetitiv, e în regulă, tot o să te iubesc, dar nu într-un fel pe care să-l remarci. Totuşi, în funcţie de condiţia vieţii tale şi de cât de degradată e, aş putea să fiu o partidă bună. Poate că nu trebuia să zic toate astea. (Se întoarce pe scenă) Din nou, ce ştiu eu. Şi s-ar putea să am planuri oricum. Aşa că uită că am zis ceva. Sau că mi te-am imaginat. Uită că am gândit sau am simţit orice. (Se întoarce către public) Aşa, femeia. Sau povestea noastră. Nu, hai să i-o tragem femeii pentru o vreme, dacă tot putem. Ia să mai sar eu dintr-una-n alta. Mersi. Să ne întoarcem la copilul interior. Copilul infirm cu câinele electrocutat. Am zis că faţa lui era desfigurată? Chiar şi dacă n-am zis, puteţi să vă-nchipuiţi chipul unui băieţel fără să-l desfiguraţi? Vă puteţi imagina orice fără să începe să salte pe-acolo şi să fie gâtuit? Vă puteţi imagina măcar un simplu pătrat fără ca el să o ia într-o parte, greşit şi triunghiular? (Foarte scurtă pauză. „Observă” pe cineva din public cum experimentează imaginea mentală a unui pătrat care o ia într-o parte în mintea lui sau a ei.) Aşa? Nu sunt sigur că poţi. În fine, să mergem înainte, în ciuda defectelor noastre evidente. Mă adresez celor mai imperfecţi dintre noi. Şi, de asemenea, celor dintre noi ale căror deformări sunt mai private. (Unei persoane din al treilea sau al patrulea rând, căruia Thom nu i-a vorbit până acum). Vă salut, domnule-

Aşa, băiatul. Cum devine el bărbat în băltoacă. Sau, stai, că am ajuns mai departe.

E târziu. Se întoarce acasă, casa e întunecată. Urcă scările, nemâncat. Ceva nu e tocmai în ordine. Eh, acel necaz din nopţile cu linişte asurzitoare în casa dichisită din Garden Street,

12

cine ar fi putut să pună degetul pe el, în el, cine ar fi putut să îl vadă şi să-l confirme cu mâna pe inimă? Cine a văzut băiatul, singurul copil, cum mergea din cameră în cameră, să caute o mamă sau o soră pentru el? Îndrăznesc să zic că nimeni. Personalitatea se formează în întuneric. Posibil să fie un foarte bun argument. Gândurile despre lume te apucă noaptea, fără martori. Aşa a făcut şi băiatul, pe măsură ce a crescut, s-a schimbat, s-a îndepărtat de lume în baie, în ploaie, cetăţi în fiecare loc familiar. Îndrăznesc să zic... nu, nu îndrăznesc. Ştiu că nu l-au mângâiat pe cap. Nu i-au ciufulit părul zicând ce băiat bun. Pleacă aşa cum a venit, neatins, copilăria lui se duce, iar el ajunge un străin, un imigrant în locul în care s-a născut.

Unui bărbat din public.

Am şi eu o cămaşă la fel.

În fine. În noaptea aia, după ziua cu furtună, care a fost şi ultima zi a câinelui, ei, în noaptea aia, a avut, cu tot cu tunsoarea lui nouă şi brutală, un vis umed sau, poluţie nocturnă, dacă doriţi. Cine ştie ce-o fi visat. Cu siguranţă, o chestie umană de nepătruns. Ceva ieşit din cuvintele şi singurătatea unui băieţel, noaptea. Poate o femeie aplecându-se cu ochii deschişi, amabilă, deschizându-se în faţa visătorului din faţa ei. Sau poate o versiune neclară a unei fete needucate care zice un cuvânt care lui i-a plăcut. „Voucher”. Sau „glezne”. Şopteşte unul dintre acele cuvinte amuzante care se referă la alte cuvinte, ca „aşa”. Poate că a simţit un mic spasm fericitor, o mică senzaţie fizică în noapte, venită pe muteşte. Micul lui pat şi aşternuturile cu avioane pe ele sunt acoperite de spermă şi păr prost tăiat. Ce scenă misterioasă. Şi undeva, în aceeaşi noapte, o altă copilă sângerează dintre picioare şi se uită pe geam întrebându-se cui să zică, întrebându-se ce să zică. Ce mister. Începutul anilor fertili. Natura râde la urmă, doamnelor şi domnilor, râde, din miezul nopţii, cel mai tare şi mai bine şi la urmă de voi. (Delicat, uşor, solemn) Dar gândiţi-vă. Ce paradis, aşa cum spuneam. Ce surpriză să ai un corp.

Adică peste tot în lume cu toţii de-abia dacă dormim. Cum am putea? Orice noapte petrecută în corp e o noapte neliniştită. Te tot lupţi cu gravitatea şi pierzi. Noapte neliniştită dupa alta, petrecute luptându-te cu toate cele. Astfel încât, în acea dimineaţă, dimineaţa confuză a acelei nopţi confuze, în acea dimineaţă, când a trecut printr-o livadă, băiatul a fost atacat de albine. Un cuib căzuse pe pământ şi el îl lovise din greşeală, cu ochii închişi din pricina soarelui şi din cine ştie ce alt motiv. E clar că-mi place de micul meu subiect şi de aceea nu-mi vâr nasul în motivele lui, în capul lui gol, în planurile lui stupide pe acest pământ? Aşa, albinele. I-au împresurat ochii şi gura, l-au

13

înţepat peste tot pe piele. La început, băiatul nu a scos nici un sunet. Bietul de el nu înţelegea. A crezut, atunci în livadă, că a făcut ceva rău. A crezut că durerea era deja în corpul lui şi apăruse ca să-l pedepsească, că albinele veniseră şi ele mai târziu şi încercau să-l ajute. Corpul lui exploda în răni dureroase, pe care albinele se străduiau să le ungă, să le aline. Asta după capul lui. Chiar nu înţelegea nişte lucruri. Destul de frumos dacă vă place genul ăsta de chestie. Dacă vă place ideea unui băieţel care împrăştie disperat albine înţepătoare peste corpul lui lui sângerând. Care strigă în disperare „ajutaţi-mă, albine, ajutor” şi îşi bagă mâna umflată în cuib ca să mai găsească unele.

Pauză.

Cu toţii am făcut greşeli asemănătoare. Când am confundat albina cu floarea, când ne-am dat inima primului dobitoc sau primei căţele care a venit cu viitura. În orice caz, băiatul s-a târât cât a putut, aproape că a murit, a zăcut acolo până dimineaţă, nici nu a plâns nici nu a râs, era ceva din natură, îndurerat printre greieri şi broaşte.

Pauză

Aşa că ăsta e incidentul cu albinele.

Pauză.

Am o viaţă interioară incredibil de bogată.

O pauză lungă. Treizeci de secunde, un minut. THOM PAIN se uită la public. Eventual, se holbează pentru un moment la femeia din public căreia i se adresase. Nu face mai nimic, stă acolo, trăindu-şi viaţa interioară bogată.

Da.

Scurtă pauză.

Chiar sunteţi îngăduitori. Să mă lăsaţi să mă pierd aşa. Nimeni nu mă lasă să fac nimic. Ceilalţi au întotdeauna câte un mic sfat despre sufletul meu şi mi-l iau la bani mărunţi. Hei, zic ei, ce-ai spune de o tunsoare? Chiar trebuie să fii exact aşa de înalt? Poate ar trebui să vorbeşti diferit. De ce te uiţi spre est? Tu aşa mănânci portocalele? Spală-te pe dinţi. Schimbă-te. Urăsc felul în care respiri. (Scurtă pauză)

14

THOM PAIN a fost din nou luat de val şi le-a arătat celorlalţi, necugetat, cum l-au tratat ceilalţi, cum l-a făcut lumea să se simtă. Aşa că trebuie să se adune.

Aşa că, prin comparaţie, sunteţi un grup chiar drăguţ. Aşa de lejeri, vă uitaţi atât de delicat. Când mă uit la voi, sunt izbit de un soi de ...

Se uită fix la o femeie din public.

E... Sarah? Tu eşti? Nu-mi vine să cred.

Aproape instantaneu.

Mary? Sunt sigur că eşti cineva. Mă rog, iată ce-o să fac în continuare:

Socate o batistă şi-şi suflă nasul. Când dă să o pună la loc, vede ceva printre pliurile ei care-i dă o idee. Ia staţi aşa. Gândiţi-vă. Folosiţi-vă capul şi închipuiţi-vă că ăsta e un creier. Sau mintea. Uite-l, în craniul unui băiat încă în pântece, o navă de luptă gri şi în creştere, înfăşurându-se în jurul său şi întorcându-se când acesta îşi croieşte drum spre lume. Extraordinar. Un băieţel învaţă să se târască, nervii se aprind acum că mintea se bazează pe mâini şi picioare. Un băieţel un pic mai mare face cunoştinţă cu un străin, e stânjenit, creierul îi trimite sânge în faţă, mintea îi spune „uită-te în jos, băieţele. Doare înăuntru. Fii timid.” Şi aşa mai departe. Până când un bătrân stă într-un scaun, auzul i s-a dus, ochii s-au dus, corpul pe ducă şi el – dar creierul sau mintea încă funcţionează, insistă, se face auzit, face scandal. Ei şi creierul ăsta, mintea, fie că-i într-un scaun, pe un câmp sau sub stele, în soarele strălucitor al Egiptului, în Beantown, în Whoville, tot timpul şi tot timpul se luptă, revizuieşte, îşi planifică următoarea înfrângere. Sau un bărbat stă în faţa ta, nu contează vârsta, gura i se mişcă, nişte lucruri importante nu merg bine, dar un milion de mici chestii merg – creierul işi face treaba. Dar cu mintea e o altă poveste. E un monstru. Ce ştiu ei, doctorii, aceşti distinşi autori. Dar oh, ce de amintiri sunt acolo. Mâna ei delicată pe umărul tău, pe scările unui muzeu. Câinele jucându-se cu o omidă. Insomnie, greaţă, valurile oceanului. Ploaia, gustul rimelului, senzaţia nopţii, cum poate lumea să sune. Ce viaţă plină de sentiment, ce senzaţie, nu? Apoi pune cuvintele unul peste altul. Şi-apoi uită-te cum se scufundă. Gândiţi-vă un pic. Creierul şi mintea. Toate chestiile astea. Căsătoriţi, fericiţi sau nu. Închipuiţi-vă.

Pauză.

15

Sau gândiţi-vă doar la muci. Imaginaţi-vă că asta e o batistă. Şi că tocmai mi-am suflat nasul în ea.

Face ghem batista şi, cu o fluturare de magician, o pune la loc în buzunar.

Să recapitulăm: te îngrijorezi, eşti anxios, vasele de sânge se contractă, batista se mototoleşte, e o migrenă, o lovitură la cap şi acum încerci să trăieşti. Totul pare atât de inutil, de nefolosit. Casa în care trăieşti, oceanele, munţii, forţele de apărare a păcii. Restaurantele şi aniversările, uzinele şi grădinile, toate inutile. Să le ia dracu’ pe toate, ducă-se pe pustii, zici tu când ai o mică migrenă.

Aşa că poate am o mică migrenă. Poate m-am născut cu o mică migrenă. Poate asta e tot. Doar nişte presiune aiurea pe undeva. Vorbesc încet cu un rost. Pentru că sper că o să... Nu ştiu.

Pauză

Haideţi să recapitulăm uriaşa informaţie pe care am tratat-o până acum. Vorbeam noi – de fapt, eu vorbeam – despre o fetiţă – stai că era un băieţel – care a fost înţepat de o albină şi avea un câine. Apoi despre o femeie, v-aduceţi aminte? Apoi am luat o batistă, am încercat să-mi folosesc imaginaţia pe voi. Cred că asta e tot pentru moment.

Pauză.

OK. Am făcut momentul cu loteria, gluma despre cal. Ah, ştiu. Altă glumă. De ce seamănă o fată grasă ca o motocicletă mică? (Scurtă pauză. Aşteaptă pentru o clipă să vadă dacă răspunde cineva). Ei bine, normal că nu e, nu e nici pe departe. Ar trebui să vă fie silă de voi dacă măcar pentru o secundă v-aţi gândit cum ar putea să fie. Mi-e silă de mine. Şi asta mă face să, ştiţi voi, să gesticulez mai mult decât orice. Să blestem în stânga şi-n dreapta.

Încetişor.

Sau în mine. Depinde.

Dar să continuăm. Femeia, iubita mea de mai devreme. Ei şi într-o săptămână, ne-am trezit că buzele pleznite de la herpes. Imaginaţi-vă că stăm în pat: eu confuz şi nefericit; ea gândindu-se la lucruri pe care nu le-am ştiut şi nu le voi şti niciodată. Eram atât de plini de

16

viaţă. „Dragostea cancereşte totul”. Un joc de cuvinte – mulţumesc. Avea ochi frumoşi, sunt aproape sigur. Trebuie să mă fi uitat eu. Şi pun pariu că a zâmbit, sau cel puţin a încercat, prin durerea tăioasă şi uscăciunea pe care i le provocasem.

Dragostea noastră era mult mai complicată de-atât. În plus, am minţit în legătură cu tot. Dar totul s-a petrecut cu ceva vreme în urmă, cândva demult – poate în dimineaţa asta. Sau şi mai demult, dimineaţa devreme. Poezia orelor de după miezul nopţii. Bătrânele stele licăresc peste scenă. Nu se vede nimeni. Câini vagabonzi numai piele şi os hoinăresc pe străzi. Stele şi câini dau roată casei noastre, noi suntem adormiţi îndrăgostiţi sau complet treji. Ori una ori alta.

Te face să te opreşti şi să te gândeşti. Timpurile astea în afara timpului. Cât durează totul? Cât de mult am sărutat-o atunci când am pierdut şirul timpului, cu buzele mele roşii de viaţă ce nu ziceau nimic, cu care o aduceam în mine, în saliva mea? Şi cât a zăcut salivând micul nostru erou, de care m-am şi săturat, în acea băltoacă, în pat sau în parc, că o să ajungem şi acolo? Îndeajuns de mult, cred. Îndeajuns de mult ca să înveţi ceva.

Dar să ne întoarcem la herpes. După toate eforturile mele de comunicare, ceva a murit între noi. Oare ţi-aş putea provoca şi ţie un semn asemănător, o uşoară excrescenţă, un defect al vieţii adevărate? Să nu crezi că eu cred aşa ceva. (Aceluiaşi bărbat „cu speranţe mari” de mai devreme, din audienţă) Păreri? Sentimente? (Imediat, dar cumva blând) Sunt sigur. (Publicului) Mă rog. Femeia, bărbatul şi cu mine. Bune vremuri, bune. În afară de tot ce era greşit cu noi, totul era perfect. O poveste de iubire prin coridoarele magazinelor non-stop. În sfârşit, dez-însiguraţi, norii cei stupizi se duc. Sărută-te dimineaţa, fă pipi împreună în băile încăpătoare pentru handicapaţi. Un milion de nunţi mici. Viaţa mea de până atunci era un şir de accidente nefericite. Eram plin de accidente şi de drumuri greşite înainte de ea. Dar apoi, ceea ce se pierduse a fost găsit. Fericire. Perfecţiune cu un asterisc. Da, considera că dorinţa mea e cam obraznică, cam îndrăzneaţă, că aduce prea tare cu o urgenţă. Dar în acest amestec al nostru – mă rog, nu chiar un amestec. Nu ştiu. (Scurtă pauză. Solemn) Probabil că am avut cu toţii aceeaşi experienţă dură. Da? Nu ştiu.

Scurtă pauză.

Bun, să ne întoarcem la băiat atunci, mica greşeală. A crescut şi s-a făcut o greşeală şi mai mare. Dureri chinuitoare de la crizele de creştere, piele grasă rău, timid de dispărea din peisaj. S-a uitat la parada vieţii cum se duce. A tras nişte concluzii greşite. Nu a zis mai nimic. Nimeni nu l-a întrebat vreodată ce crede, aşa că nici nu şi-a făcut obiceiul.

17

Deşi a venit vremea mai târziu.

Uneori îmi place să gândesc.

Deşi nu a fost întotdeauna cazul.

(Se uită într-un singur punct şi rămâne aşa, fixându-l, pe gânduri) Acum mă gândesc. Da. Asta fac. Împreună, eram cei mai tari. Uitaţi-vă la mine, ce credeţi. Trebuie că eram uluitori. Ce noroc pe capul meu să fiu eu cel de pe vremuri. Nopţi murdare, zile magice la spălătorie. Împărţeam furculiţele, ne scoteam hainele, simţeam că nu ne e teamă de nimic. (Revine cu atenţia spre public) Am dispărut în ea, iar ea, tot întrebându-se unde sunt, a plecat. Nu e clar ce s-a întâmplat mai exact. Aşa că încercaţi să ....

Pauză.

Vouă vă place magia? Mie da. Cred. Drept să zic, e cu dus şi întors iubirea asta a mea.

Pauză.

Odată, o molie zbura prin camera mea. Mi-era teamă. O molie fâlfâitoare şi scârboasă. Şi eu. Totul are o consecinţă, sunt sigur. Sfârşitul reflectării. Mulţumesc foarte mult.

Acum o să am nevoie nu de un voluntar, ci de un subiect din public. Nu ridicaţi mâna să strigaţi „eu, eu”. Deşi, sigur, înţeleg ce insinuaţi. O să aleg pe cineva. Ştim cine sunteţi. Ar fi bine dacă persoana ar avea haine uşoare. Iar dacă el sau ea ar vorbi o a două limbă şi i-ar plăcea niţică violenţă, ar fi chiar grozav. Aşa, ia să vedem.

Se uită prin public. Luminile teatrului ar trebui să se aprindă (cumva intermitent, sugerând că regizorul secund nu ştia că o să se întâmple asta) când el înaintează pe interval, uitându-se cu minuţiozitate la chipurile din public. Poate intra multicel înspre public. Anumite replici le poate adresa direct unei anumite persoane. E relaxat şi cu chef de vorbă, dar în spatele acestei atitudini ar trebui să se simtă pericol şi anxietate, ameninţarea că ar putea să facă ceva îngrozitor cuiva.

Îmi cer scuze, cu toţii urâm chestiile astea. Dar ca să îmi demonstrez punctul de vedere, ca să răscolim până la capăt lucrurile, am nevoie de un subiect. De un voluntar, pe bune. Unul

18

dintre voi, ăştia care vă uitaţi la mine. Unul dintre voi, inimioare pulsânde. Ia să vedem. Tu, tu sau tu?

Sau pe tine.

Parcă am făcut ca o bufniţă. Mă rog. Ce ziceţi de vremea din zilele astea? Ştiţi? Asta da zi să stai pe-afară. Salut. Azi am văzut pe cineva care plimba opt câini. Toţi foarte drăguţi, de rasă, în afara unei javre urâte, costelive, furioase şi bolnave, mai puţin iubită deci cu atât mai puţin posibil de îndrăgit. (Următoarea replică spre o persoană anume). Sper că eşti atent. Din cauza propriilor mele dureri, o să fac pe cineva să sufere fără măsură. Pentru că nu mă visez cu ea prin piscine, pentru că mi-e dor cum îşi încolăcea piciorul pe gâtul meu, cineva o să plătească. Lesele se încurcaseră. Îmi cer scuze sincer. Dar. Aşa. Ia să vedem. Voluntarul nostru, recrutul nostru. Oricine e bun, dar trebuie să fie cineva. (În josul scenei, se mută în faţa publicului) Care dintre voi o merită cel mai tare? Cine o să mă însoţească? Văd că unii dintre voi sunteţi chiar dispuşi.

Pauză lungă. Se uită în jur la chipurile din public încă o dată. Poate că i-e teamă să o ducă la capăt sau poate că nu a găsit pe cineva potrivit şi simte că – oricât de mult ar fi luat în serios nu e îndeajuns de luat în serios.

Ştiţi ce – să trecem peste asta. (Cu toată convingerea) Mulţumesc, totuşi.

Pauză. Se uită la ceasul lui pentru o clipă, se gândeşte un pic. Începe să se îndrepte către scenă. Luminile din public se sting.

Aşa că viaţa băieţelului, acum un bărbăţel, a prins şi a tot prins viteză. S-a dus la şcoală degeaba şi a plecat de-acasă spunând doar „Acum mă duc în altă parte”. Mama lui a plâns din cauza unei boli care nu avea nici o legătură cu acest episod. Tatăl lui, care e încă în viaţă, Dumnezeu să-l odihnească, a făcut cu mâna în semn de rămas-bun. Şi aşa a ajuns bărbăţelul nostru la oraş. Şi-a luat de lucru. Poate că l-aţi văzut pe undeva pe-aproape. El e tipul ăla care flutură un steag pe care scrie PARCARE lângă un semn de PARCARE. E îmbrăcat ca un telefon şi împarte flyere despre telefoane. Culege gunoiul, mănâncă în faţa intrărilor, cu privirea în jos, fără expresie. E şi el ca voi sau chiar voi, sau nu este şi nu îi place de voi. Gândiţi-vă la copilul de odinioară: urât de viaţă, cam de mărimea mea, slăbeşte, lucrează pe un rahat de salariu şi nu deţine nimic în afara unui dicţionar.

19

Într-o noapte, imaginaţi-vă că e o noapte de iarnă, într-o noapte în parc, îndepărtându-se el de otrava zilei, a dat peste o vomă, a vomitat şi apoi s-a prăbuşit. În timp ce tremura pe solul îngheţat, acoperit de lichide din stomac, salivă şi bilă, s-a întrebat dacă ar putea fi, ştiţi voi, mai multă viaţă decât asta. În apropiere, luminile puternice ale unui patinoar. A stat acolo, în noroi, şi a ascultat muzică de Crăciun şi elegii ciripitoare despre reni şi zăpadă. Frigurile copilăriei s-au întors, apoi s-au dus, după care s-au întors de două ori mai puternic şi s-au oprit. S-a ridicat şi s-a dus spre patinoar, s-a aplecat peste margine. Familii alunecau pe lângă el. Cupluri. Zi-i spiritul Crăciunului, zi-i coincidenţă, zi-i cum vrei dar, dintr-o dată, în lumina puternică şi în acea frumoasă muzică, i-a venit rău şi s-a prăbuşit din nou.

În ziua următoare, la morga oraşului, unde el vopsea băile, a văzut-o. S-a simţit uşor şi i s-a făcut cam rău, trist dar adevărat, îl luaseră de cap vaporii. S-a uitat la ea cum plânge. Era perfectă în jalea ei. O văduvă înăscută, o orfană, o persoană care suferise o pierdere serioasă şi de dată recentă. Puteţi ghici ce a urmat, aşa că aş putea să mă opresc, dar o să vă zic. Ea nu l-a văzut şi nici că l-a văzut de atunci, şi ăsta a fost sfârşitul. Probabil că nici nu ar fi trebuit să mai menţionez. Dar era un început.

Pauză. Se uită blând şi drăguţ spre public.

Sunteţi un public tare arătos. Văd că avem printre noi şi nişte cupluri în seara asta. Şi aşa au venit animalele, două câte două. Mă bucur pentru voi. (Cu convingere, cu amabilitate) Serios, mă bucur pentru voi.

Scurtă pauză.

În orice caz, după o vreme, închipuiţi-vă cum stă pe undeva, oriunde, într-o zi frumoasă dacă e să ne referim la vreme, şi îşi citeşte dicţionarul ca pe un roman, aruncând un ochi mai departe, să vadă dacă-l prinde povestea. Amintiţi-vă că bărbatul e băiatul de dinainte. Nu prea e pregătit pentru viaţa asta, nici haine potrivite, nici destulă piele la vedere. Citeşte, mai prinde câte un păduche de prin cap şi se holbează la cuvântul „furnir”. Dintr-odată, ca un câine frumos la uşa nepotrivită, sau nu, ca o ninsoare blândă dimineaţa, a apărut ea. Ea apare.

THOM PAIN se uită în depărtare, spre intrarea în teatru, de parcă ea a şi intrat acolo. El face o pauză.

20