ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE FILOLOGIE

CENTRUL DE LITERATURĂ ŞI FOLCLOR

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 821.135.1(478).09(043.3)

Elena Cartaleanu

Eroul şi eroismul în cronografia moldovenească din secolul XVI

Specialitatea 10.01.01 — Literatura română

Teză de doctor în filologie

Conducător ştiinţific:

Acad. Mihai CIMPOI, dr. hab. în filol., prof. univ.________________________

Autorul Elena CARTALEANU _____________________

Chişinău, 2009

2

CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................................................3 CAPITOLUL I ...................................................................................................................................................8 LETOPISEŢELE ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI. AUTORI ŞI MENTALITĂŢI ....................................8

§ 1. Macarie, Eftimie şi Azarie: datele biografice disponibile ........................................................ 8

§ 2. Dispute critice asupra autenticităţii cronicilor........................................................................ 10

§ 3. Cronicile ca o istorie a mentalităţilor ..................................................................................... 15

§4. Eroul medieval: repere teoretice.............................................................................................. 17

CAPITOLUL II ................................................................................................................................................26 MEDIUL ŞI CONDIŢIILE APARIŢIEI EROULUI .......................................................................................26

§1. Universul cronicilor................................................................................................................. 26

§ 2. Domnitorul bun ca garanţie a echilibrului în ţară................................................................... 34

§ 3. Originea şi legitimitatea eroului ............................................................................................. 42

§ 4. Copilul pe tron........................................................................................................................ 49

§ 5. Imaginea străinului în letopiseţe............................................................................................. 60

CAPITOLUL III...............................................................................................................................................68 DIMENSIUNEA MORALĂ A EROULUI .....................................................................................................68

§ 1. Eroul şi destinul: între Bine şi Rău......................................................................................... 68

§2. Eroul ca personaj privat........................................................................................................... 78

CAPITOLUL IV ..............................................................................................................................................86 INSTRUMENTELE STILISTICE DE PREZENTARE A EROULUI............................................................86

§1. Codul de onoare al cronicarului............................................................................................... 86

§2. Detaliile retorice şi biografice ca indiciu al deferenţei............................................................ 93

§3. Animalele ca termeni de comparaţie ....................................................................................... 96

§4. Paralela livrescă şi intertextul................................................................................................ 107

CONCLUZII ..................................................................................................................................................117 BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................122

3

INTRODUCERE

Actualitatea temei

Eroii sînt ceea ce rămîne în urma unui popor chiar după ce dovezile materiale

ale existenţei lui dispar.

Imaginile eroilor unei societăţi, la anumite etape ale dezvoltării acesteia,

sugerează spectrul valorilor sale. Într-o eră cînd literatura naţională nu produce decît

letopiseţe — precum este cazul secolului XVI — anume scrierile cronografice devin

cîmpul de reflectare a criteriilor morale şi a categoriilor etice, a credinţelor şi

convingerilor epocii, prin intermediul imaginii eroului. Eroii naţionali de astăzi,

ridicaţi la un rang emblematic — Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul

— îşi au originea în trecutul istoric al ţării. Mai multe celebre personaje literare au

fost modelate după eroi reali, reprezentaţi de cronicari (Alexandru Lăpuşneanul,

domnitor în Moldova şi protagonist al nuvelei lui C. Negruzzi [67]; Răzvan I,

domnitor şi protagonist al dramei lui B. P. Hasdeu Răzvan şi Vidra[47]; Ioan-Vodă,

monstruosul uzurpator din cronica lui Azarie şi eroul studiului istoric Ioan-Vodă cel

Cumplit [46]). Care a fost mecanismul de formare a cultului lor? Care dintre eroii

trecutului au rămas eroi pentru noi şi astăzi? Cărui fapt se datorează perpetuarea sau

abandonarea memoriei unui erou? Într-un deceniu marcat încă de millenarismul atît

de specific şi Evului Mediu,1 continuăm să revizităm şi să revizuim exponatele

patrimoniului naţional literar şi artistic. Trasînd istoria apariţiei valorilor naţionale,

vom fi capabili să le înţelegem şi să integrăm această înţelegere în percepţia lor

contemporană.

Motivaţia literară a acestui studiu se desprinde oarecum din acea ideologică.

Într-o epocă de reconsiderare a textelor canonice prin intermediul instrumentelor

textuale noi, foarte frecvent transdisciplinare, Macarie, Eftimie şi Azarie merită o 1 A se vedea, e.g., capitolul Timpul în Dicţionarul tematic al Evului Mediu Occidental de Jacques Le Goff şi Jean-

Claude Schmitt [58, p. 767].

4

cercetare nouă, construită în cheia specifică medievisticii contemporane.

Marginalizaţi, o lungă vreme, sub formule derizorii şi depreciative, aceşti învăţaţi

cărturari au stat la baza istoriografiei moldoveneşti, creînd letopiseţe suficient de

influente şi credibile pentru ca un cronicar respectabil ca Grigore Ureche să le

folosească drept surse. E timpul să eliberăm aceşti destoinici autori de eticheta injustă

de „greoi” şi „neinteligibili”. Numărăm, printre scopurile investigaţiei noastre, şi

intenţia de a revizui locul celor trei cronicari în istoria literaturii române.

Scopul şi sarcinile investigaţiei

Lipsite de un studiu monografic dedicat lor în exclusivitate, letopiseţele lui

Macarie, Eftimie şi Azarie ar merita o cercetare detaliată, multiaspectuală. Limitaţi de

volumul şi tema lucrării noastre, ne-am propus următoarele obiective:

A identifica şi a analiza personajele eroice din cronicile lui Macarie,

Eftimie şi Azarie

A defini criteriile de eroism — Ce îl face pe un erou să devină erou? — în

contextul cultural-istoric respectiv

A releva rolul imaginii eroului în cronografia moldovenească a sec. XVI.

A examina atitudinea personală a cronicarilor faţă de eroi şi eroism drept

concepţii capitale în cronografia oficială

A determina atitudinea personală a cronicarilor faţă de personagiile eroice

A confrunta modul în care diferiţi autori de cronici tratează aceleaşi

personagii

A schiţa imaginea eroului tipic al Moldovei medievale

A investiga echilibrul dintre concepţiile personale ale cronicarului şi

ideologia epocii / curţii / domnitorului

Principiile şi metodele de cercetare

Tema propusă poartă un caracter interdisciplinar, istoric-etic-literar, ceea ce

ne permite să utilizăm atît metode de cercetare general-ştiinţifice — descriptivă,

5

comparativă, structurală —, cît şi instrumentele specifice studiului literaturii (analiza

textuală, analiza stilistică, analiza discursului, comentariul socio-cultural,

psihocritica). Combinarea metodelor generale cu cele specifice este menită să

sporească siguranţa concluziilor.

În abordarea textelor primare ne-am condus de metodologia elaborată şi

testată de coordonatorii colecţiei Central-European Medieval Texts2 — o tehnică ce

îmbină atenţia faţă de detaliu cu imaginea generală asupra subiectului. Astfel,

mergînd uneori foarte departe în analiza noastră, ne-am străduit să nu pierdem din

vedere contextul şi circumstanţele — textuale, biografice, social-istorice.

Bazele teoretice ale investigaţiei întreprinse s-au conturat în urma studierii

lucrărilor din diverse domenii relevante, aparţinînd lui Umberto Eco, Eugen Russev,

Aaron Gurjewitsch, Marc Bloch, Jacques Le Goff, Dan Horia Mazilu, Şerban

Papacostea, Michel Pastoureau, Paul Cornea, Nicolae Manolescu ş.a.

Ţinem să subliniem că, întru atingerea eficientă a obiectivelor propuse, ne-am

plasat pe poziţii de credibilitate quasi deplină faţă de textul cronicilor. Vom percepe

deci textul aşa cum trebuie să-l fi perceput cititorii de epocă, fără a pune cinci secole

de ştiinţă istorică şi gîndire politică între noi. În acelaşi timp, aplicînd instrumentele

analitice ale ştiinţei literare moderne, ne-am condus după formula foucault-iană,

conform căreia „A comenta înseamnă a admite prin definiţie un exces al

semnificatului asupra semnificantului, un rest necesarmente nonformulat al gîndirii,

pe care limbajul l-a lăsat în umbră, un reziduu care-i este însăşi esenţa, dată în vileag;

însă a comenta presupune de asemenea că acest nonspus doarme în cuvinte şi că,

exploatînd supraabundenţa proprie semnificantului, e cu putinţă ca, interogîndu-l, să

facem să apară un conţinut care nu era semnificat în mod explicit. Deschizînd

posibilitatea comentariului, acest dublu exces ne pune în faţa unei sarcini infinite pe

care nimic n-o poate limita: există totdeauna un semnificat care rămîne şi căruia

trebuie să-i dăm în continuare cuvîntul; cît despre semnificant, el ni se oferă mereu

într-o bogăţie care ne interoghează, în pofida noastră, asupra a ceea ce „vrea să spună 2 János M. Bak, Urszula Borkowska, Giles Constable şi Gábor Klaniczay

6

el.” [22, p. 249] Or, o interpretare complexă va fi influenţată, direct sau oblic, de

bagajul intelectual al comentatorului, de circumstanţele în care se efectuează analiza,

de toate conexiunile fine care determină percepţia unui text. „Cititorul de astăzi al

cărţilor se întîlneşte cu cititorul de ieri”, după formula lui Nicolae Manolescu, şi, într-

adevăr, „uneori o lume întreagă îi desparte.” [61, p. 6] Textul însuşi ajunge să pară

întru totul diferit, în ochii reprezentanţilor unor epoci diferite. Nu vom reuşi niciodată

să privim letopiseţele întocmai aşa cum le vedeau contemporanii lor, însă putem

încerca să ne apropiem viziunea de a lor, pentru ca, pînă la urmă, să descifrăm

mecanismul creaţiei şi reţeaua complexă de asocieri care a stat la baza scriiturii

cronicarilor.

Noutatea ştiinţifică a lucrării

Deşi letopiseţele lui Macarie, Eftimie şi Azarie au fost cercetate anterior şi sînt

rareori omise din volumele de istorie a literaturii române, ele nu s-au bucurat încă de

un studiu interdisciplinar precum cel propus de noi. S-a mai scris despre afilierile şi

simpatiile politice şi ideologice ale cronicarilor, însă anume aspectul eroismului,

văzut prin prisma concepţiilor lor, personale şi general-acceptate, nu a avut parte de o

atenţie specifică.

Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării reiese din caracterul ei novator şi

actualitatea ei. Intenţia noastră este ca studiul de faţă să servească drept început al

unei revizuiri a rolului celor trei cronicari în istoria literară română. Fără a pretinde la

judecăţi exclusive şi aprecieri categorice, sperăm să punem şi întrebări noi, care îşi

vor aştepta cercetătorul. Explorînd detaliat un aspect îngust al textelor cronografice

din secolul XVI, deschidem calea unor studii mai generale sau mai specifice — în

alte aspecte ale acestora.

Rezultatele ştiinţifice ale investigaţiei

Tezele esenţiale ale lucrării au fost prezentate la o serie de conferinţe ştiinţifice ale

doctoranzilor şi colaboratorilor Universităţii Pedagogice Ion Creangă şi la

conferinţele anuale de totalizare ale Institutului de Literatură (actualmente de

7

Filologie) al Academiei de Ştiinţe din Moldova. Ideile de bază ale investigaţiei au

fost expuse în nouă articole şi două rezumate ale comunicărilor de la conferinţe.

Structura lucrării

Lucrarea de faţă este compusă dintr-o Introducere, patru capitole împărţite în

paragrafe, concluzii şi o bibliografie a izvoarelor (sursele primare), a lucrărilor de

referinţă şi a surselor electronice, accesate pe Web.

Cuvinte-cheie: Cronică, letopiseţ, cronicar, cronografie, erou, eroism,

domnitor, criteriu, subiectiv, obiectiv, creştin, legitim, străin, copil, topos, motiv,

simbol, semiotică, intertext, mentalitate, medieval.

8

CAPITOLUL I

LETOPISEŢELE ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI. AUTORI ŞI MENTALITĂŢI

§ 1. Macarie, Eftimie şi Azarie: datele biografice disponibile Ceea ce istoria nu uită devine legendă.

Ceea ce istoria uită devine istoriografie.

Lucian Blaga

“Cronicarul consemnează ceea ce ştie despre evenimentele care au loc în

preajma lui. Istoricul, dimpotrivă, utilizează surse derivînd dintr-o perioadă mai mult

sau mai puţin îndepărtată, pe care le tratează cu un grad variat de abilităţi critice şi

analitice, pentru a construi o imagine a trecutului sau pentru a reconstrui o

consecutivitate de evenimente.” [74] Conform acestei formule, Macarie, Eftimie şi

Azarie apar, în procesul scrierii letopiseţelor, anume în calitate de cronicari, de vreme

ce au fost contemporani cu evenimentele despre care narează şi cu personagiile pe

care le descriu. Această circumstanţă temporală conferă o valoare aparte mărturiei lor

istorice, de la care ne aşteptăm să fie autentică şi inedită. Nu trebuie să uităm însă că

percepţia imediată se deosebeşte de cea retrospectivă. Judecăţile emise ad hoc pot

apărea eronate, cînd se apreciază de la o distanţă de decenii sau, mai radical, de

secole.

Vom relata în continuare, succint, datele general acceptate despre autorii celor

trei letopiseţe, în formularea lui Ştefan Ciobanu. „Cu privire la viaţa lui Macarie se

cunoaşte că în decada a treia a secolului XVI el ocupă locul de egumen la mănăstirea

Neamţu, iar în 1531, sub domnia lui Petru Rareş, Macarie devine episcop de Roman.

Moare în anul 1557 sau 1558.” [19, p. 65] Cronicarul îşi explică motivaţia extrinsecă

din primele rînduri ale letopiseţului: „Ne-am apucat deci şi noi, care după putere şi

pînă acum ne silim cu dragoste de muncă pentru astfel de lucruri, să tragem lanţul

cuvintelor pînă în anii şi împărăţiile din vremea noastră, nu din trufia înaltei

9

înţelepciuni retoriceşti, ci urmînd porunca domnească a lui Petru, adică cel ales, cel

cumplit pentru duşmani, şi a marelui său logofăt, kir Teodor.” [27, p. 90]

Cronica lui Macarie cuprinde evenimentele din Moldova (cu unele trimiteri la

istoria europeană) dintre 1504, anul morţii lui Ştefan cel Mare, şi 1551, cînd Ştefan

Rareş urcă pe tron după fratele său Iliaş.

Despre Eftimie cunoaştem mai puţin decît despre Macarie. Numindu-se „cel

din urmă dintre egumeni”, el îşi motivează scrierea prin porunca lui Alexandru

Lăpuşneanul (niciodată numit „Lăpuşneanul” în cronica sa): „cele ce s-au întîmplat

de aici înainte ni s-a dat poruncă şi nouă de către binecinstitorul şi viteaza mlădiţă a

ortodoxiei, domnul Ioan Alexandru voievod, care mi-a poruncit mie (...) să le scriu pe

scurt, pentru ca nici acestea să nu fie acoperite în adîncimile uitării cu trecerea

anilor.” [27, p. 117]

Letopiseţul lui Eftimie descrie evenimentele dintre 1541, după revenirea în

domnie a lui Petru Rareş, şi 1554, cînd se întronează Alexandru Lăpuşneanul.

Azarie, „cel mai mic ucenic” al lui Macarie, a îndeplinit ordinul lui Petru

Şchiopul, continuînd letopiseţul învăţatului episcop. El începe deci cu a doua

jumătate a domniei lui Ştefan Rareş (1551) şi sfîrşeşte cu întronarea lui Petru

Şchiopul (1574). În formula introductivă Azarie se scuză că ar putea pierde din

vedere unele evenimente şi roagă cititorii să fie indulgenţi faţă de eventualele lapsus-

uri: „De aceea cer şi iertare, dacă pentru trecerea vremii îndelungate nu voi scoate din

uitare unele dintre acestea din cursul anilor solari sau altele care s-au întîmplat şi nu

voi aminti unele lucruri.” [27, p. 139] Observăm în treacăt topos-ul medieval labilis

memoria, sau fugitiva memoria — memoria slabă şi trecătoare.

Deşi puţine la număr, datele biografice de care dispunem facilitează

interpretarea textului la nivel atitudinal, completînd imaginea opacă a universului

medieval, aşa cum este zugrăvit de cronicile moldoveneşti în limba slavonă din

secolul XVI.

10

§ 2. Dispute critice asupra autenticităţii cronicilor Tentaţia cea mai primejdioasă: să nu semeni cu nimic.

Albert Camus Ioan Bogdan

Letopiseţul lui Macarie şi letopiseţul lui Eftimie au fost descoperite de Ioan

Bogdan şi publicate în 1891 sub coperta volumului Vechile cronice moldoveneşti

pînă la Ureche [9]. Letopiseţul lui Azarie a fost depistat mai tîrziu şi publicat în 1909

sub titlul propriu [8], împreună cu o detaliată introducere, analiză şi versiune română

tradusă. O ediţie revăzută a cronicilor (textele originale şi traducerea lui Ioan Bogdan,

completată şi comentată) a fost publicată de P. P. Panaitescu în anul 1959. [27] Fiind

astfel prezentate cititorilor români de către Ioan Bogdan, cele trei cronici au rămas

pentru mult timp încătuşate în judecăţile radicale ale istoricului, care, recunoscînd

importanţa existenţei lor, le-a negat din start valoarea literară, precum şi, în mare

parte, credibilitatea documentară. Macarie a fost înfierat cu formula de „servil

imitator al unui scriitor din epoca de decadenţă a literaturii bizantine” [10, p. 21], pe

care „nu-l preocupa corelaţiunea exactă dintre fapte şi vorbe” [10, p. 23]. Apreciind

evenimentele istorice de la distanţa a patru secole, Ioan Bogdan îi acuză pe Macarie,

Eftimie şi Azarie de lacune şi imprecizii, considerînd, în schimb, cronica lui Grigore

Ureche drept model de veridicitate. Prototipul de a cărui imitaţie excesivă sînt acuzaţi

cei trei clerici este cronica bizantinului Constantin Manasses — mai exact, traducerea

ei medio-bulgară făcută în jurul anului 1350. Cu lipsa de ceremonie specifică unor

istorici de la sfîrşitul secolului XIX, Ioan Bogdan face de nimic, dintr-o lovitură, şi

stilul, şi lexicul, şi elementarul discernămînt al celor trei cronicari, ridiculizînd, într-

un rezumat, procesul de scriere, aşa cum şi-l imaginează el: „Macarie a voit să-l

imiteze pe Manasses şi l-a imitat, n-a fost în stare însă a o face cu oarecare

independenţă; pentru aceasta îi lipsea talentul şi cunoştinţa mai profundă a limbii. El

a adoptat aşadar sistemul mai uşor de a copia pasaje întregi din modelul său şi de a

căuta să le pună înăuntrul naraţiunii sale acolo unde i se părea că se potrivesc cu

cuprinsul acesteia. (...) A produce ceva asemănător cu Manasses, fie chiar prin cel

11

mai prost plagiat din cîte s-au făcut pînă acum, pare a fi fost scopul şi ambiţiunea lui

Macarie. El a citit prin urmare şi a recitit cronica lui Manasses, şi-a însemnat toate

pasajele ce i-au plăcut şi la compunerea cronicii sale, mai ales la scrierea părţii despre

Rareş, s-a silit a găsi pentru fiecare situaţiune a eroului său expresiunea

corespunzătoare din Manasses, negîndindu-se că situaţiunile nu sînt niciodată perfect

identice, deoarece ele se compun totdeauna din elemente deosebite. Din pricina

aceasta s-au introdus în opera sa cele mai ridicole greşeli, s-au falsificat chiar faptele

ce-a voit să le povestească, şi în loc de o naraţiune frumoasă a ieşit o încurcătură, fără

ajutorul lui Manasses nedescifrabilă.” [25, p. VI-VII]

Am ţinut să cităm întregul pasaj (într-o ortografie modernizată), din cauza

semnificaţiei sale deosebite pentru soarta ulterioară a cronicilor în critica literară

naţională. Anume de la prefeţele lui Ioan Bogdan pentru letopiseţele lui Macarie,

Eftimie şi Azarie porneşte în istoria literară românească un tipar quasi-invariabil de

depreciere a acestora, de menţionare în treacăt prin două-trei fraze dispreţuitoare, cu

titlu de compilaţii părtinitoare şi lipsite de valoare, „îmbrăcate din creştet pînă în tălpi

în haina greoaie a bizantinului” [25, p. VI]. Orice coincidenţă sau asemănare, oricît

de convenţională, cu vreun episod din cronica lui Manasses este tratată ca împrumut.

Pînă şi o descriere a abilităţilor sportive ale lui Ştefan Rareş, confirmate şi de Grigore

Ureche, este aruncată deoparte cu formula că acestea „poate să fi existat numai în

închipuirea lui Azarie, care le-a descris cu cuvintele lui Manasses despre Tzimisches,

împăratul Bizantin” [9, p. 35]. Urmează o frază cu multe puncte de suspensie, care

sugerează ajustarea la intenţiile comentatorului şi care descrie, într-adevăr, un

personaj ce mînuia suliţa şi arcul cu săgeţile. Această vagă asemănare îi permite deci

istoricului să-i nege voievodului tînăr şi instruit abilitatea de a arunca suliţa şi de a

trage cu arcul, deşi meşteşugul armelor era, fără îndoială, unul dintre primele

deprinse de un fecior de domn (şi rămîne pînă în ziua de azi în educarea tinerilor

principi — viitori monarhi europeni). Azarie este acuzat chiar şi de copierea — de la

Manasses — a comparaţiei comune „a tăia ca pe un miel”, originară din arsenalul

12

imagisticii biblice, doar pentru că se întîmplase să o folosească, o dată, şi scriitorul

bizantin.

Formulele lui Ioan Bogdan au plăcut atît de mult publicului cititor, încît pot fi

urmărite în Istoriile majore ale literaturii române. Astfel, George Călinescu declară că

„Macarie scrie călugăreşte furînd figuri” [15, p. 14], iar Azarie — „despuind” [15, p.

14] pe Manasses. Alexandru Piru spune că „episcopul Macarie, egumenul Eftimie şi

călugărul Azarie duc mai departe letopiseţul Moldovei în limba slavonă (...) în stil

encomiastic, cu alterarea adevărului istoric, dar cu remarcabile efecte retorice, după

modelul cronografului bizantin al lui Constantin Manasses” [73, p. 13]. Nicolae

Manolescu opune „nacazaniile lui Ureche” „văietăturilor” [60, p. 44] lui Macarie.

Dumitru Micu menţionează, într-un alineat laconic, stilul „excesiv ornamentat şi

bombastic” al lui Macarie şi „patosul contrafăcut” [65, p. 36] al lui Azarie. Nicolae

Cartojan susţine că Macarie îmbracă viaţa Moldovei în „anacronice zorzoane de stil

bizantin, care prin bombasticismul lor lasă impresia a ceva artificial şi uneori chiar

ridicol.” [79, p. 79]

Ştefan Ciobanu dă dovadă de mai mult discernămînt şi înţelegere în aprecierea

celor trei cronicari de limbă slavonă. Fără a nega vizibila influenţă a lui Manasses

asupra limbii acestora, el nu acceptă judecata radicală a lui Ioan Bogdan despre lipsa

„talentului şi cunoştinţei mai profunde a limbii” la Macarie. Astfel, Ştefan Ciobanu

scrie, la încheierea capitolului rezervat venerabilului episcop: „Opera lui Macarie,

unitară ca stil şi concepţie religioasă, nu degenerează în plagiat. El împrumută unele

rînduri din Manasses şi în special unele comparaţii poetice, unele metafore şi unele

imagini (...). Dar aceste figuri retorice la Macarie sînt aşezate la locul lor. Ca şi în

opera lui Neagoe Basarab, aici avem de-a face şi cu împrumuturi cu caracter moral,

în spiritul învăţăturilor creştine. Credinţa în Dumnezeu se răsplăteşte, trufia se

pedepseşte, dreptatea încălcată de către oameni iese la iveală. Desigur că aici avem

de-a face cu o compilaţie în care realitatea istorică se îmbină cu formele împrumutate

şi, dacă luăm în seamă secolul în care Cronica lui Macarie a fost scrisă, ajungem la

13

concluzia că opera lui nu este lipsită de valoare, iar autorul ei are un gust literar,

desigur, adecvat timpului.” [19, p. 67-68]

Dacă gustul literar al lui Macarie nu ar fi fost adecvat timpului, ne îndoim că

letopiseţul său ar fi devenit modelul de inspiraţie drept care le-a fost cunoscut lui

Azarie sau lui Grigore Ureche. Ştefan Ciobanu nu neagă nici valoarea artistică a

cronicilor lui Eftimie şi Azarie, admiţînd că împrumuturile făcute din Manasses „nu

se simt citind cronica, autorul folosindu-se de ele cu multă iscusinţă şi cu oarecare

talent.”[19, p. 72]

Canonul şi eticheta

Eugen Russev este cel care semnalează, în fine, la 1977, că acuzaţiile „ştiinţei

burgheze române”, aduse lui Macarie şi celor doi cronicari ce i-au continuat opera,

„nu sînt juste, dat fiind că (...) nu ţin cont de particularităţile specifice ale literaturii

medievale, atît de mult dominate de etichetă.” [79, p. 79] În continuare, istoricul

literar îl citează pe Dmitrii Lihaciov, academicianul rus, care explică: „Trecerea unor

descrieri aparte, a unor discursuri şi formule dintr-o operă în alta poate fi explicată

prin tendinţa de a-şi supune expunerea cerinţelor etichetei, de a crea canoane literare.

În astfel de treceri nu există o tendinţă conştientă de a-l înşela pe cititor, de a da drept

eveniment istoric ceea ce în realitate se prezintă ca împrumut dintr-o altă operă

literară. Fapt este că dintr-o operă în alta era trecut, în primul rînd, ceea ce ţinea de

etichetă: discursul care ar fi trebuit să fie rostit în situaţia de faţă, faptele care ar fi

trebuit să fie săvîrşite de eroi în împrejurările respective, interpretarea dată de autor

celor întîmplate, corespunzînd cazului ş.a.m.d. Ceea ce trebuie să fie se amestecă cu

ceea ce este. Scriitorul consideră că eticheta determină întru totul purtarea eroului

ideal, iar el reconstituie această purtare prin analogie.” [79, p. 80]

În plus, Eugen Russev aminteşte că în Evul Mediu nu era cunoscut dreptul de

autor. Adăugăm că împrumuturile şi citatele, fără trimiterile bibliografice obligatorii

stilului ştiinţific de astăzi, constituiau, pentru scriitorii medievali, un mod de a-şi

demonstra erudiţia şi diapazonul lecturilor. Cititorul atent, egal la nivel de cultură,

14

avea să remarce intertextul. Procedeul nu este cu mult deosebit, în esenţă, de

intertextualitatea pe care am învăţat să o considerăm o trăsătură specifică

postmodernismului. Atunci cînd Grigore Ureche şi urmaşii săi întru cronografie

menţionează alte letopiseţe drept surse, ei o fac nu atît cu intenţia notei de subsol, cît

cu titlu de justificare: aşa spune izvorul, iată sursa de inspiraţie. Or, Macarie, Eftimie

şi Azarie se bazează pe propria memorie şi pe propriul spirit de observaţie pentru

consemnarea evenimentelor. Într-o clasică lucrare consacrată istoriografiei citim:

“Procesul de redactare sau copiere a unor materiale mai vechi nu era necunoscut în

antichitate şi a fost cu certitudine manifestat de către Orosius şi, mai tîrziu, de

Cassiodorus. În secolul XIII, el continuă să fie principala metodă de asamblare a

istoriilor generale.” [48, p. 69]

Într-un laconic articol, Dan Horia Mazilu, demn continuator al cauzei Şcolii

Analelor, porneşte de la acelaşi citat din Dmitrii Lihaciov, pentru a dezvolta în mod

specific problema etichetei şi canonului în literatura română veche. Astfel, el evocă

„complicatul sistem de relaţii pe care îl implică ritualitatea lumii medievale.” [62, p.

21] Abundenţa de topoi în cronici — unul dintre cele mai răspîndite fiind ajutorul

divin în bătălie — se datorează reflectării acestui ritual în domeniul culturii livreşti,

fapt care rezultă într-o „pietrificare” a formulelor şi a situaţiilor obligatorii în anumite

circumstanţe. Referindu-se anume la cronografia moldovenească în limba slavonă din

secolul XVI, Dan Horia Mazilu elucidează: „Sigur că practicînd acest

„intertextualism” sui-generis (...) scriitorul medieval nu avea intenţia de a-şi mistifica

cititorul, de a-i prezenta drept fapt real („istoric”, să zicem) ceva ce era luat din alt

text. Nicidecum. El prelua ceea ce avea legătură cu eticheta, ceva justificat de

etichetă şi — literar — de canon: acţiuni pe care personajul era „dator” să le

întreprindă în anumite situaţii, discursuri pe care „trebuia” să le rostească în

circumstanţe-tip, comentarii auctoriale potrivite cu ocaziile examinate etc.” [62, p.

24]

Ideea canonului obligatoriu în literatura medievală — îndeosebi într-o specie

de importanţă strategică cum este letopiseţul — a fost discutată şi de Aaron

15

Gurjewitsch, care notează: „Localizarea individului în operele literare ale Evului

Mediu întîmpină o serie de dificultăţi, uneori imposibil de soluţionat în totalitate, căci

strădania autorilor de a subordona individualul generalului şi de a surprinde

particularul încadrîndu-l în modele tipizante a condus la clişee, rigidizate în timp şi

aproape canonizate de aceste autorităţi ale formei.” [45, p. 27] Deşi activează într-un

Ev Mediu întîrziat, cronicarii moldoveni sînt parte a culturii europene (latura

bizantină), reflectîndu-i tradiţiile şi supunîndu-se legităţilor ei: „Cultura din Moldova

se zămisleşte în cele patru vînturi ale lumii, fără a renunţa să asculte de muzica

sferelor şi de melodia propriului suflet.” [18, p. 30]

Cronicarii nu au fost unicele victime ale tradiţiei istorice din secolul XIX,

obişnuită să scruteze Evul Mediu cu ochiul dispreţuitor al şcolii istorice germane:

„Istoricii secolelor al XIX-lea şi XX”, explică Bernard Guenée, „mîndrindu-se

cu ştiinţa lor pe care o credeau nouă, au întîmpinat dificultăţi în a recunoaşte că aceia

[istoriografii medievali — n.n.] erau pur şi simplu predecesorii lor, savanţi şi erudiţi

care se voiau, ca şi ei, buni lucrători ai trecutului. Foarte multă vreme, au văzut în

operele lor doar nişte cariere de fapte. Exploatîndu-le, au tot înmulţit contrasensurile.

Fiindcă operele istoricilor care au trăit şi au muncit în Evul Mediu sînt construcţii

savante, ambiţii şi limite primejdios de ignorat.” [58, p. 367]

Sprijinindu-ne pe judecăţile reputaţilor scriitori citaţi, sugerăm reabilitarea lui

Macarie, Eftimie şi Azarie şi încadrarea lor în literatura medievală ca autori

plenipotenţiari, iscusiţi în procedeele literare specifice vremii lor. Susţinem că unica

modalitate adecvată de a aprecia cronografia medievală este de a-i accepta regulile şi

a o privi prin prisma epocii, nu de pe poziţiile critice ale epocii contemporane.

§ 3. Cronicile ca o istorie a mentalităţilor

Cred că n-au existat scriitori care să fi fost mulţumiţi de veacul lor.

Marchizul de Vauvenargues

16

Şcoala Analelor — în special branşa ei histoire des mentalités — a influenţat

concepţia noastră asupra Evului Mediu în general şi asupra letopiseţelor cercetate în

particular. Ne-au interesat îndeosebi sentimentele şi atitudinile („o literatură care nu

se comunică decît pe sine” [84, p. 36]), precum şi modul în care acestea erau

determinate de o morală, o etică comun acceptată — naţională şi supranaţională. În

loc de a căuta „fapte”, am preferat să formulăm întrebări; am încercat să configurăm

structuri, relaţii, nu obiecte izolate.3 Obiectul cercetării noastre îl constituie în special

modul în care cronicarii narează evenimentele, nu înseşi evenimentele aşa cum s-au

petrecut (sau cum cred istoricii contemporani că s-au petrecut). Fiind vorba de

literatură, oricît de inter- şi transdisciplinară ar părea cea numită cronografie, ne

interesează procedeele narative, figurile de stil, figurile retorice, semnele,

simbolurile, aluziile şi referinţele — toate privind textele ca opere literare, nu ca

documente istorice. De aceea ne vom abţine de la aprecierea critică a veridicităţii

relatării sau corectitudinii evaluărilor faţă de evenimente şi personaje. Cronicarii au

scris aşa cum au văzut / înţeles / considerat că trebuie să scrie, şi noi avem de-a face

cu viziunea lor asupra celor narate. Ne-am străduit deci să reducem la minimum

confruntările polemice cu punctul de vedere al istoricilor români de astăzi.

Diagonala ideologică a cronicilor are aceeaşi importanţă ca şi verticala

narativă. Este insuficient să se consemneze evenimentele — pentru aceasta există

anale anonime; un letopiseţ trebuie să-i confere naraţiunii cronografice tuşa umană,

spre a-i cîştiga, în consecinţă, pe cititori. Ni se pare semnificativ faptul că Petru Rareş

i-a încredinţat înalta misiune istoriografică unei persoane vădit învăţate, culte, unui

discipol al mitropolitului Teoctist II, şi acesta vestit prin cărturărie şi calităţi politice

şi umane excepţionale. Nu a fost ales un diac oarecare, ci episcopul de Roman —

funcţie care reprezenta, pentru deţinătorul ei, traseul direct spre scaunul de

3 Alain Guerreau elaborează convingător ideea „celor două feţe ale oricărei realităţi sociale” în lucrarea sa de critică

vehementă a medievismului contemporan. [44, p. 239]

17

mitropolit.4 Faptul că Azarie a fost discipolul lui Macarie trebuie să fi decis

desemnarea lui pentru continuarea misiunii cronografice — la fel cum în cazul

candidaturii lui Macarie recomandarea şi afilierea lui Teoctist vor fi servit drept

repere de încredere.

Deşi biografiile celor trei cronicari nu reprezintă subiectul acestei cercetări, nu

ne sînt indiferente personalităţile lor, aşa cum se lasă întrevăzute din judecăţile pe

care le-au emis, din paralelele şi aprecierile ce trădează un set de categorii morale.

Anume autorul, om viu, personalitate reală, cu chip şi nume, cu lecturile, modelele şi

sentimentele proprii, va fi capabil să exprime convingător mesajul solicitat de

suveran. În acelaşi timp, deşi toţi trei cronicarii au inclus o anumită doză de

autoreferenţialitate în firul narativ, letopiseţele rămîn texte executate la comandă şi de

aceea „personalizarea” urmează a fi luată cum grano salis.

Scrutînd textul de pe poziţia secolului XXI, abordîndu-l cu mentalitatea altor

vremi, prin prisma altor lecturi şi concepţii, am dori să fim siguri că percepem acest

mesaj aşa cum fusese transmis – dar nu putem fi siguri. Chiar dacă subiectul studiului

nostru nu ar fi fost un text cercetat în traducere, mutaţiile semantice în diacronie ar fi

pretat un element de dubiu analizei. Or, „cuvintele înseşi suferă schimbări o dată cu

trecerea timpului şi deci, îndeosebi atunci cînd avem a face cu cele mai timpurii

mărturii ale unei culturi destul de diferite de propria noastră cultură, nu putem

întotdeauna siguri că un cuvînt avea, într-un secol trecut, acelaşi diapazon de

semnificaţii pe care îl are astăzi.” [12, p. 11] O situaţie similară se conturează în cazul

interpretării simbolurilor şi a alegoriilor medievale. Ştiinţa de astăzi crede că deţine

cheia spre universul semiotic al cronicarilor, dar ceea ce ni se pare clar şi evident

poate să fi avut alt înţeles pentru „cititorul ideal” din secolul XVI.

§4. Eroul medieval: repere teoretice

4 Cf. Neagu Djuvara, Ţările române între Orient şi Occident: „Episcopul de Roman era de obicei ales de către domnitor

şi de către boieri, ca să-i urmeze mitropolitului” [33, p. 154].

18

Mormîntul eroilor este inima celor în viaţă.

André Malraux

Imaginea eroului — adică a individului ideal, demn să servească drept exemplu

pentru alţii — reflectă codul propriu de bine şi rău, just şi greşit, corect şi nedrept la

Macarie, Eftimie şi Azarie. Or, anume „în acest concept se concentrează, într-o formă

exacerbată, ideea personalităţii, a libertăţii şi a dependenţei ei.” [45, p. 28] Asemeni

anonimilor din literatura scandinavă medievală, cronicarii moldoveni trebuie să fi

sesizat că „faima eroului se va arăta în deplina ei strălucire abia în viitor” [45, p. 28].

Grăbindu-se să consemneze virtuţile personagiilor destinate elogierii încă în timpul

vieţii acestora, ei exprimă, aluziv, speranţa că generaţiile ce vor să vină au să urmeze

exemplul unor atari modele de comportament şi imagini ale perfecţiunii. Cronologic,

eroii celor trei letopiseţe din studiul nostru se situează într-o epocă imediat următoare

unei perioade încărcate de magnetism eroic excepţional — epoca ştefaniană,

dominată de o personalitate carismatică ce va influenţa şi imaginaţia scriitorilor din

viitor. În mod surprinzător, Macarie, Eftimie şi Azarie nu recurg la comparaţia cu

Ştefan cel Mare decît foarte rar — e.g., în cazul nepotului acestuia, Ştefan cel Tînăr.

Erou al unei cronici medievale, şi încă o cronică de curte, fapt pe care clericii

istoriografi nici nu îl ascund, nu poate fi altcineva decît monarhul. Centru al

microcosmului statal, în cadrul căruia şi pentru care scriu Macarie, Eftimie şi Azarie,

domnitorul din Moldova secolului XVI cîrmuieşte, sub o oarecare supraveghere a

boierilor, urmărit de ochiul „atoatevăzător” al sultanului şi niciodată scăpat din

vederea Celui-de-Sus, de bunăvoinţa căruia îi depinde viaţa şi bunăstarea (acest

detaliu este îndeosebi subliniat de cronicari, în repetate rînduri). Poziţia lui nu se

deosebeşte, în general, de cea a altor monarhi absoluţi medievali — nici în ţară, nici

în cronografie. În acest sens Marc Bloch notează: „Anumite reprezentări colective ce

afectează întreaga viaţă socială sînt întotdeauna asemănătoare (cel puţin în liniile lor

mari) la un mare număr de popoare; ele par a fi simptomatice pentru anumite stadii de

civilizaţie şi variază o dată cu ele”. [6, p. 38] Inseparabil de grupul din care face

19

parte, eroul (şi eroul regal) "ipostaziază dorinţa de bine a grupului, prin separarea

netă a pozitivului de negativ".[13, p. 13] Ca şi regii francezi, despre care scria Bloch,

domnitorii moldoveni erau înconjuraţi de o aură a exclusivităţii, condiţionată de

concepţia extraordinară a omului de rînd despre regalitate. Or, această concepţie se

baza, în mare parte, pe o tipizare comună culturii paneuropene, reflectată oarecum în

folclor5: „Se poate spune că poporul reduce regii epocii respective la un număr limitat

de tipuri, fiecare dintre ele corespunzînd mai mult sau mai puţin unui motiv literar:

suveranul nobil şi drept, suveranul indus în eroare de sfetnici răi, suveranul care

răzbună onoarea seminţiei sale, suveranul susţinut la nenorocire de credinţa curtenilor

săi.” [51, p. 18] Vom regăsi unele din aceste tipuri în imaginile domnitorilor, mai

mult sau mai puţini eroici, prezentaţi în paginile celor trei cronici.

Pornind de la o definiţie a lui Roger B. Rollin [49], Ştefan Borbely rezumă

ideea că eroul "concentrează valorile integratoare ale unei comunităţi, el aparţinând

unei structuri atemporale de tip establishment. De aceea, eroul este întotdeauna o

figură a exteriorităţii, a luptei sub ochii celorlalţi, a consacrării publice. Aparţine,

deci, unui regim spectacular de sanctificare a simbolurilor de apartenenţă comunitară,

fiind manipulat la etajul superior, oficial, al ideologiei, ceea ce face din el o instanţă

sintactică uşor de stereotipizat. Nimeni nu îi cere unui erou o interioritate complicată,

irezolvabilă, ci una care se poate oricând ignora în favoarea exteriorităţii, a

spectacolului." [13, p. 17] Anume această tipizare, standardizare a eroului regal nu le

5 Este interesantă, în acest sens, remarca lui Victor Kernbach despre tradiţionalul erou al basmelor, Făt-Frumos, a cărui

descriere îl apropie de eroul arhetipal — regal — al cronicilor europene, oarecum detaşat de personalitatea reală a

monarhului vizat: „Condiţia eroismului total pe care se sprijină ideea de „erou” în tradiţia mitică românească a făcut din

Făt-Frumos nu atît personajul central al basmelor, cît un arhetip eroic. (...) Autenticul Făt-Frumos, cel mitic, este o

semidivinitate infailibilă, întrunind condiţiile esenţiale de vitejie, inteligenţă, ingeniozitate, rezistenţă la orice fel de

eforturi, răbdare, puritate morală, simţ justiţiar, abnegaţie, virtute, forţă fizică supranaturală şi putere spirituală,

înţelepciune, ştiinţă de carte (ceea ce e rar la eroii basmelor), capacitatea de a face miracole în limitele care nu tind să

depăşească normele cosmice, fidelitate absolută faţă de jurămîntul său, care nu este fidelitatea faţă de monarh (...), ci

faţă de un principiu simbolizînd echilibrul cosmic (deci şi social), căci împăraţii din folclorul românesc nu sînt altceva

decît nişte monarhi convenţionali, purtători ai ideii de coeziune concretă a unei societăţi date.” [56, p. 351-352].

20

permite cronicilor de curte să devină autentice biografii ale domnitorilor, deşi

abordarea aplicată de cronicari este mai curînd biografică decît istorică.

Vom trece acum în revistă calităţile tipice cu care cronicarii îşi înzestrează

protagoniştii, iar pe parcursul lucrării ne vom opri mai detaliat asupra atributelor

indispensabile ale domnitorului-erou.

Letopiseţele nu sînt biografii, căci aparţin unei alte specii de scriere istorică;

însă se întîmplă ca o cronică să servească drept unul din principalele documente

biografice ale unei personalităţi. Nici Ştefan cel Tînăr, nici Iliaş Rareş nu au lăsat

memorii şi CV-uri; boierii de la curtea lor nu au contribuit la volume de tipul

„domnitorul în amintirile contemporanilor”. Mărturiile lui Macarie, Eftimie şi Azarie,

alături de unele informaţii mai răzleţe din cronici străine şi împreună cu scrisorile şi

documentele oficiale păstrate, rămîn a fi principalele contribuţii la biografiile

voievozilor protagonişti. În această ordine de idei, ni se pare îndreptăţit să tratăm

unele momente ale naraţiunii ca episoade biografice, în care voievozii sînt personaje

― aproape fictive, avînd în vedere cît de reduse sînt alte surse de informare despre ei.

Această situaţie ne face să reconsiderăm statutul semantic al protagoniştilor din

letopiseţe: nivelul nostru de încredere faţă de cele relatate de autori îi plasează în

poziţia autorilor de beletristică. Personajele lor şi acţiunile lor sînt, în instanţe, la fel

de neverificabile ca şi eroii literari. Oscilăm deci între perceperea naraţiunii

cronografice drept factuală sau fictivă. Ar trebui să fie factuală, prin definiţie;

episodic însă cititorul se vede obligat să se încreadă orbeşte în ceea ce spune autorul:

„cîtă vreme o persoană reală este întotdeauna ontologic ireductibilă la povestirile

(factuale) povestite pe seama ei, un personaj fictiv se reduce la ceea ce autorul spune

despre el (sau la ceea ce autorul ne prezintă în legătură cu el). [34, p. 486]

Utilizăm termenul personaj pentru desemnarea actanţilor dintr-o cronică

(povestire factuală), sprijinindu-ne pe argumentele autorilor Noului dicţionar

enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Discutînd pericolul confuziei dintre personaj şi

persoana reală, ei notează: „Personajului pe care cititorul îl construieşte cu prilejul

21

lecturii unei povestiri factuale (de pildă, personajului „Ludovic al XIV-lea” aşa cum

apare acesta în urma lecturii unei biografii despre Ludovic al XIV-lea), îi corespunde

prin definiţie o reală (în ocurenţă, Ludovic al XIV-lea), fără ca aceasta să pună în

cauză distincţia logică dintre personajul constituit de către cititor şi persoana reală

denotată (aşa cum o dovedeşte în special posibilitatea de a-l critica pe autorul

biografiei pretextînd că personajul care se degajă din rîndurile sale nu este „fidel”

persoanei reale).” [34, p. 485]

Atenţia autorilor centrîndu-se pe domnitori şi faptele lor (Macarie făcuse cîteva

tentative de a plasa politica Moldovei în contextul central-european, însă Eftimie şi

Azarie nu mai susţin această iniţiativă ― este posibil că se simţeau şi mai puţin

informaţi vizavi de ştirile externe, spre deosebire de predecesorul lor, episcop de

Roman), specia istorică cultivată de cronicari se dovedeşte a fi mai aproape de

biografie decît de istoriografie. O biografie a tronului moldovenesc, de fapt, compusă

din istoriile celor care îl ocupă; nu ţara, nici, cu atît mai puţin, locuitorii ei contează

― contează omul ce poartă coroana. Acesta se află în focarul atenţiei numai atîta

timp cît se numeşte, legitim sau nelegitim, voievod al Moldovei. Viaţa sa de pînă la

domnie şi eventuala sa existenţă după detronare sînt tratate lapidar.

Autorii letopiseţelor îşi privesc subiectele şi personajele dintr-o perspectivă de

lungă durată. Naratorul este omniscient: Eftimie ştie că Ştefan Rareş va deveni un

personaj negativ chiar atunci cînd îl prezintă ca pe unul iniţial pozitiv şi utilizează din

plin prolepsa. Tradiţia la care pare să adere Macarie, urmat de Eftimie şi Azarie, este

cea plutarhică, în care „reprezentarea vieţii umane (bios) şi a caracterului nu trebuie

făcută pe calea enumerării analitice a calităţilor caracterologice ale omului (a

virtuţilor sau viciilor) şi a reunirii lor într-o imagine solidă, ci pe calea reprezentării

faptelor, vorbelor şi a altor manifestări şi expresii ale omului”. [3, p. 358] Astfel,

urmărim „manifestări şi expresii” ale lui Petru Rareş sau Alexandru Lăpuşneanul şi

prin ei vedem istoria ţării. Subiectul celor trei letopiseţe este nu atît ce s-a întîmplat,

cît ce s-a făcut. Este un fenomen firesc pentru o cronică ce a fost comandată de

domnitorul însuşi. Poate fi urmărit şi în cronografia medievală europeană. Totuşi,

22

datorită faptului că segmentele temporale acoperite de Macarie, Eftimie şi Azarie sînt

relativ reduse, cititorul se vede urmărind nu istoria ţării, ci reacţiile ei la faptele celor

care o conduc. Domnia lui Iliaş Rareş provoacă o criză economică şi politică în

Moldova: Macarie narează detaliat, cu elemente de psihologie şi etică, motivele şi

etapele căderii lui Iliaş. Starea deplorabilă a ţării este rezultatul direct al neglijenţei

domnitorului. Dar discursul nu se construieşte după modelul Ţara suferea, pentru că

Iliaş... ― modelul este, dimpotrivă, Iliaş a procedat [aşa sau altfel], şi iată ce i s-a

întîmplat ţării în consecinţă, ceea ce corespunde formulei plutarhice, rezumate de

Mihail Bahtin: „Realitatea istorică în care se realizează revelarea caracterului nu

serveşte decît ca mediu al acestei revelări, oferă prilej pentru manifestarea

caracterului în fapte şi în cuvinte, dar nu are influenţă hotărîtoare asupra caracterului

însuşi, nu-l formează, nu-l creează, ci doar îl actualizează.” [3, p. 359] Demonii care

îi bîntuie pe Iliaş şi Ştefan Rareş nu aparţin realităţii istorice, ci vin din interiorul lor

sau din partea influenţelor malefice din preajmă (turcul Hadîr, sfetnicii, Doamna-

mamă).6

Ar fi o tentativă din start rezervată eşecului încercarea de a defini eroul

medieval ca entitate generală. Evul Mediu european a durat cel puţin zece secole7 şi

s-a întins peste zeci de state, unităţi teritoriale, popoare, limbi şi culturi. Distilată din

acest amalgam de simboluri, valori şi tradiţii, o imagine unică, un portret-robot al

„eroului medieval” acceptat ca atare de toţi cei implicaţi s-ar reduce la o singură

trăsătură care a rămas pînă astăzi la rădăcina cultului european al eroului: vitejia.

Curajul. Îndrăzneala. Eroul poate fi frumos (Filip cel Frumos, regele Franţei), dar

poate fi, în cultura decadentă sau romantică, în egală măsură urît (controversata

6 Ne vom opri mai detaliat asupra acestui aspect în §1 al Capitolului III. 7 Clasificările cronologice uzuale, reflectate în manualele şcolare de istorie, definesc Evul Mediu ca perioada dintre

căderea Imperiului Roman de Apus (476 a. D.) şi căderea Imperiului Bizantin (1454) sau descoperirea Lumii Noi

(1492) (e.g. Larousse ― Cronologia universală, Bucureşti, Lider, 1996, p. 100); periodizările alternative plasează

sfîrşitul Evului Mediu în secolul XVII sau chiar la începutul secolului XIX (concepţia „Evului Mediu prelungit” îi

aparţine lui Jacques Le Goff). O trecere în revistă a periodizărilor poate fi găsită în articolul Evul Mediu al

Dicţionarului tematic al Evului Mediu occidental [58, p. 260-262].

23

figură a lui Richard al III-lea, regele Angliei). Eroul poate fi nobil, regal (Henric al

V-lea, regele Angliei), dar poate fi şi de obîrşie umilă (Ştefan al VIII-lea Răzvan,

voievod al Moldovei). Poate descinde dintr-un vechi neam autohton (Ştefan Tomşa),

dar poate fi şi un străin (Maxim Despotul). Se poate distinge prin generozitate

(Ruxandra, Doamna lui Alexandru Lăpuşneanul), dar poate manifesta şi cruzime

(Vlad Ţepeş). Poate fi darnic (Vasile Lupul), dar poate fi şi zgîrcit (Ludovic al XI-lea

la Franţei). Poate fi un apărător al creştinismului (în cultura europeană medievală) (sf.

Ludovic al Franţei), un credincios „indiferent” sau chiar un păgîn (Saladin). Prezente,

aceste calităţi garnisesc eroismul; absente, nu îl ştirbesc. Eroul poate fi bărbat sau

femeie; tînăr sau bătrîn. Dar un erou laş este imposibil.

Prin urmare, calitatea definitorie a eroului în letopiseţe este vitejia, audacitatea

războinică cu care îşi poartă el luptele, învingîndu-i — de regulă — pe duşmani. Un

personaj lipsit de vitejie poate fi exemplar (nu vorbim aici despre cronografia

moldovenească din secolul XVI), însă nicidecum eroic.8 Merită să observăm că, în

fond, nici unul dintre domnitorii din paginile celor trei cronici nu poate fi acuzat de

laşitate (în cazul în care nu considerăm drept semn al laşităţii exterminarea metodică

a boierilor periculoşi, practicată de Iliaş Rareş, Ştefan Rareş (după Eftimie) şi Ioan-

vodă cel Cumplit). E adevărat că domnitorii „răi” precum Iliaş, Despot sau Ioan-vodă

nu se remarcă prin campanii militare de succes — însă niciodată nu îi vom vedea

fugind de pe cîmpul de bătălie. Fuge în Polonia Ştefan Tomşa, atunci cînd, în pofida

aşteptărilor, nu este confirmat de sultan în scaunul Moldovei; lasă ţara — copleşit de

trădarea boierilor — Bogdan Lăpuşneanul, însă nici unul nu se supune fără rezistenţă.

Poziţia specifică a eroului regal — în fruntea ţării — îl obligă să servească

drept exemplu nu numai ca războinic, ci şi ca administrator. Domnitorii exemplari

„orînduiesc cu înţelepciune” afacerile interne: Alexandru este numit de Azarie

„dreptcinstitor”; Despot, arătîndu-se iniţial „blînd”, pare să „urască nedreptatea”;

Petru Şchiopul, întronat în locul teribilului Ioan-vodă, este un „judecător drept”. 8 A se compara cu definiţia cavalerului medieval în formula Mioarei Cremene: „…viteaz, leal, generos, dar mai ales

cucernic, constrîns la o anumită rigiditate etică, de multe ori ascetică” [24, p. 7].

24

O altă virtute indispensabilă este bunătatea, frecvent îmbinată cu blîndeţea.

Domnitorii aprobaţi de cronicari se disting prin bunătate faţă de săraci sau, mai

general, faţă de popor. Dărnicia, care derivă din bunătate, este deosebit de apreciată

dacă se revarsă asupra „monahilor” sau, prin contiguitate, asupra Bisericii. Relaţia cu

Biserica este unul din criteriile de bază după care Macarie, Eftimie şi Azarie îşi triază

personajele, alegîndu-i pe cei buni sau răi, exemplari sau (con)damnabili.

În fond, cerinţele înaintate eroilor de către cronicari invocă pregnant chipul

mitic al regalităţii indo-europene, unde monarhul întrunea funcţiile celor trei zei

masculini de bază. Astfel, regele trebuie să fie oştean, asemeni lui Marte;

administrator, ca Juppiter; şi preot, precum Quirinus.9 A treia secţiune a triadei —

regele-preot — nu a existat în Moldova medievală, spre deosebire de monarhia

occidentală, unde această funcţie ambiguă a generat numeroasele conflicte dintre

principii Bisericii şi principii tereştri; însă domnitorul perfect — eroic — este obligat

să susţină Biserica şi să ţină cont de opinia înalţilor prelaţi.

Un erou adevărat trebuie să corespundă şi anumitor categorii estetice.

Cronicarii menţionează că Petru Şchiopul, Ştefan Tomşa şi Alexandru Lăpuşneanul

erau „frumoşi la chip” (despre acesta din urmă se spune chiar că oamenii se uitau la

el „ca la icoana lui Hristos”). Este interesant că, scriind despre Doamnele voievozilor

respectaţi — doamna Elena a lui Petru Rareş, Ruxandra a lui Alexandru Lăpuşneanul

— autorii nu fac remarce vizavi de exteriorul lor: fiind femei căsătorite şi alcătuind

un personaj geamăn cu domnitorul, ele ar fi tratat asemenea comentarii ca o ofensă la

respectabilitatea lor.

Pozitiv sau negativ, elogiat pentru actele eroice sau dispreţuit, personajul

cronicii acţionează într-un cadru definit de hotarele naraţiunii, de intenţiile autorului

şi — în cazul letopiseţelor oficiale — de domnitorul ce a lansat „comanda socială”,

după expresia lui Eugen Russev. Legităţile acestui univers livresc, virtual, reflectă

regulile de existenţă din realitatea imediată. În această lume concentrică deasupra

tuturor domneşte Dumnezeu, într-un etern conflict cu Satana în lupta pentru sufletele 9 Concepţia triadei monarhice a fost elaborată după George Dumézil, Mythe et épopée [35, passim, în special Partea I].

25

oamenilor. Pe pămînt centrul ţării — sau chiar al regiunii, cînd în ţările vecine sînt

plasaţi monarhi-marionete — îl constituie domnitorul. Înconjurat de curteni,

domnitorul le porunceşte, dar şi depinde oarecum de ei. Curteanul poate fi fidel,

trădător sau parte a masei anonime, care se închină „ca nişte robi” la uzurpatori, iar

apoi aleargă să cerşească iertarea domnului legitim, întors pe tron. (Nu vom întîlni

însă în gîndirea politică a cronicarilor conceptul medieval de „monarh — cap şi

supuşii săi —membrele” [54, p. 15]). De regulă, domnitorul este însoţit de Doamnă şi

de copii, „doriţi şi de bun neam”. Domnitorul-erou se bucură de o ereditate ilustră şi

de un sfîrşit luminat: la bătrîneţe, cînd îl cheamă „datoria omenească, moartea”, sau

în floarea vîrstei, lovit de boală şi călugărit pe patul funerar; deplîns de toată ţara „ca

un părinte”. Ni se pare ilustrativ în această privinţă un gînd neterminat — rămas în

manuscris — al lui Ferdinand de Saussure, care spunea despre legendă (legenda o

putem înlocui cu cronica medievală fără a pierde sensul enunţului): „...fiecare dintre

personaje este un simbol ce-şi poate varia (...) a) numele, b) poziţia faţă de celelalte,

c) caracterul, d) funcţia, actele; dacă un nume este transpus, de aici poate urma faptul

că o parte din acte sînt transpuse, şi reciproc, sau că întreaga dramă se schimbă printr-

un accident de acest fel.” [30, p. 236] Fără a judeca prea aspru credinţele celor vechi,

vom ţine minte că „patina vremii face parte integrantă din cercetarea istorică,

arheologică şi artistică. De ce am nega-o, de ce am şterge-o, de ce am distruge-o?

Realitatea istorică nu este doar cea care a existat în starea sa originară, ci şi ceea ce a

făcut timpul din ea.” [70, p. 128]

Este important ca, descifrînd detaliile, să nu pierdem niciodată din vedere

întregul, tabloul de ansamblu al mentalităţii şi moralei de epocă, idealul de

perfecţiune masculină şi concepţia de conducător fără reproş, întruchipat în imaginea

eroului.

26

CAPITOLUL II

MEDIUL ŞI CONDIŢIILE APARIŢIEI EROULUI

§1. Universul cronicilor Lumea reală joacă între un haos plin de simetrii

şi un cosmos plin de asimetrii.

Lucian Blaga

Deşi domnitorul apare drept centrul universului cronicarilor şi este unicul ce

poate aspira la titlul de erou, lumea letopiseţelor este mai complexă decît simpla

schemă „domnitorul vs poporul”. Viziunea lui Macarie, Eftimie şi Azarie asupra

universului — a ordinii în lume — şi categoriile puterilor superioare în opinia

fiecăruia denotă faptul cît de diferite erau criteriile lor.

Ce consemnează, în general, o cronică? Evenimentele care, după autor, sînt

semnificative şi demne de a fi înscrise, întru învăţătura generaţiilor viitoare.

Conţinutul cronicii sugerează nivelul de informare a scriitorului şi expectanţele sale

faţă de interesele eventualilor cititori. Autorul consemnează fapte deosebite din viaţa

cotidiană a ţării — negreşit remarcate de o masă largă a populaţiei — deci accesibile

tuturor: în special manifestări extraordinare ale naturii (a fost cutremur, a nins în luna

iulie, a fost secetă, au năvălit lăcustele, a bătut grindina). E.g. la Azarie: “(1556)

Atunci a fost în ţară o iarnă aspră şi ger şi vînturi rele şi aspre.” [27, p. 141] Probabil,

acestea vor fi fost reţinute şi de memoria colectivă, pentru o vreme — neputînd fi

trecute cu vederea într-o cronică oficială. Comentariile cronicarului se reduc de

obicei la scurte pasaje privind tragismul şi semnificaţia teologică a faptelor.

Un alt strat de informaţie expusă îl constituie evenimentele politice — şi aici

cronicarul se poate arăta mai informat decît masa covîrşitoare a populaţiei

contemporane cu el. Astfel, Macarie relatează cîte ceva despre politica externă a

Imperiului Otoman în vremea domniei sultanului Selim, motivîndu-şi candid intenţia:

“Am socotit că este drept să povestim puţin celor care ascultă cu dragoste despre

27

domniile din afară.” [27, p. 92] Verbul “ascultă” se referă la auditoriul cronicii, la

plural: adresarea individuală iubite cetitoriule va veni mai tîrziu. Datele furnizate de

Macarie ţin de larga politică internaţională şi dovedesc accesul autorului la

informaţiile respective. Chiar dacă presupunem printre cititorii lui Macarie numai

persoane instruite, care rareori în secolul XVI puteau fi oameni de rînd, oricum

bănuim că nu fiecare dintre dînşii cunoştea momente atît de concrete ca numele

regiunii ungare prădate de turci în anul 1522 (“În urmă singuri cei din Belgrad s-au

predat turcilor şi l-au luat, precum şi multe alte cetăţi şi au prădat şi ţara Sremului şi

s-au întors înapoi şi au luat moaştele preacuvioasei maicii noastre Paraschiva de la

Belgrad şi le-au dus în cetatea lui Constantin.” [27, p. 93]). Relatarea unor episoade

din politica ţărilor oarecum apropiate de Moldova poate fi interpretată ca o încercare

a autorului „să includă istoria Moldovei în istoria universală”. [7, p. 47]

Cît priveşte politica internă a Moldovei, locuitorii ţării, deşi informaţi despre

şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, direct implicaţi în acţiunile militare, nu

puteau cunoaşte întotdeauna împotriva cui se luptă la nivel de stat şi din ce motive —

date oferite de cronicar. Uneori cauza războiului este transparentă: “În anul 7039,

luna august, s-a întîmplat că domnul Petru voievod, aruncîndu-şi privirile peste tot, a

trimis cu rugăminte la craiul leşesc ca să-i deie înapoi moşia lui părintească, care

fusese smulsă în vremea domnilor care au fost înainte. El însă în nici un chip nu a

primit, deci Petru voievod a hotărît să-şi ieie aceasta cu război.” [27, p. 97] Alteori

autorul, faţă bisericească, găseşte explicaţii oculte pentru evenimentele nefaste: “…au

venit o mulţime de tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării

Moldovei şi au prădat, luînd mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite de la Nistru

şi pînă la Prut toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci pînă la Hotin şi toate

vitele de la cîmp şi s-au întors în pace, împlinind mînia lui Dumnezeu” (sublinierea

noastră) [27, p. 91-92].

De vreme ce Macarie nu consemnează majoritatea evenimentelor pe măsura

desfăşurării lor, ci îşi compilează cronica post factum, sînt deosebit de interesante

momentele de analiză şi concluziile trase în consecinţă. Macarie este cleric, şi încă

28

unul de rang înalt — egumen al mănăstirii Neamţului, episcop de Roman. Bănuim că,

scris fiind de un călugăr de rînd într-o mănăstire îndepărtată de lume, letopiseţului i-

ar fi lipsit multe date preţioase, la care Macarie a avut acces.

Măsurile drastice ale suveranilor sau ale altor forţe cîrmuitoare, îndreptate

împotriva bisericii, sînt resimţite de clericii istoriografi ca jigniri personale. Eftimie

se indignează: „Iliaş, care se numea şi Mehmet, nu a putut să rabde mai mult, ci şi-a

vărsat tot veninul ascuns înăuntrul inimii sale făţarnice şi a scris pe toţi boierii mari şi

mici la birul cel mare, şi tot sfatul, dar şi vătafilor toţi în toată ţara de la cei dintîi pînă

la cei din urmă le-a poruncit să deie şi mitropolitului şi episcopilor, a scris încă şi

toate mănăstirile care sînt în Moldovlahia la haraciul cel mare şi cîţi popi şi diaconi

sînt în graniţele moldoveneşti. Şi ce să spunem multe, toate cele creştineşti şi

bisericeşti erau în mare turburare. (…) Şi pe preasfinţitul şi curata căpetenie a

preoţilor şi învăţător al Moldovei, kir Macarie episcop de Roman, l-a alungat din

scaun pe nedrept şi fără sobor şi fără pravilă.” [27, p. 120]

Evident, generozitatea şi respectul faţă de biserică sînt, în ochii cronicarilor

clerici, dovezi ale celor mai pozitive sentimente creştine. Prin urmare, cei mai

virtuoşi monarhi sînt aceia care onorează prelaţii şi construiesc lăcaşuri sfinte.

Eftimie, descriind comportamentul iniţial pozitiv al lui Ştefan Rareş, menţionează,

printre alte merite, şi onorarea bisericilor: “Şi acesta la început s-a arătat bun şi

iubitor de Dumnezeu şi mîngîia pe toţi şi dăruia bisericilor şi se purta foarte

creştineşte, dădea cinste arhiereilor şi preoţilor şi călugărilor, cum se cuvine să facă

un domn binecinstitor.” [27, p. 121]

Paralel cu suveranul acţionează nobilimea. Menirea acesteia în paginile

cronicilor este uneori de a apărea ca personaj colectiv — acompaniament şi fundal

pentru faptele şi imaginea monarhului: “Boierii deci, dacă au văzut atîta rău, o mare

spaimă i-a cuprins pe toţi şi au început să fugă în Ţara Leşească şi s-au făcut pribegi.”

[27, p. 119-120] sau “Boierii însă şi cu ceilalţi ostaşi s-au întors la ale sale.” [27, p.

121] Alteori, nobilii se separă în “fideli” şi “infideli” — criteriul de clasificare rămîne

la discreţia autorului. Astfel, “sfatul boieresc”, care l-a omorît “în chip ruşinos şi fără

29

nici o milă” pe Ştefan Rareş la Ţuţora, apare ca instrument al justiţiei divine — “l-a

încercat mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu.” [27, p. 122] Şi la venirea lui Alexandru

“boierii moldoveni şi locuitorii, dacă au auzit, au alergat către dînsul şi au primit cu

strălucire pe Alexandru şi i s-au închinat.” [27, p. 122] Contemporanii evenimentelor

descrise ar fi fost probabil în stare să restabilească, în caz de necesitate, componenţa

sfatului boieresc de pe vremea lui Ştefan Rareş sau numele boierilor care îl

întîmpinaseră pe Alexandru cu deosebit entuziasm. Pentru Eftimie însă este

important să arate, în opoziţia toţi vs unii, cît de mulţi — nenumăraţi — fură aceia

care l-au acceptat pe Alexandru şi cît de puţini membri număra opoziţia. De aceea

rebelii sînt nominalizaţi cu titluri cu tot: “Dar Gavril mare vornic şi cu Sturza hatman

şi cei puţini ce erau cu ei într-un cuget n-au socotit întru nimic jurămintele şi

făgăduinţele pe care mai înainte le trimiseseră şi le întăriseră prin scrisori şi dăduseră

credinţă pribegilor, ci şi-au pus domn la Şipote pe nenorocitul Joldea.” [27, p. 123]

Dativul posesiv în construcţia „şi-au pus domn” subliniază efemeritatea gestului:

rebelii şi-au pus un domn propriu, între ei; ţara va primi un domn adevărat, în toată

legea — un domn al majorităţii. A se remarca: Joldea nu este numit nici trădător, nici

necredincios, ci pur şi simplu nenorocit (ca un om căruia i se va tăia nasul pentru a-l

înlătura de la tron şi i se va mai lua şi logodnica, măsuri drastice omise de loialul

Eftimie, dar evocate ulterior de Grigore Ureche [86, p. 86] şi prezentate artistic de

Constantin Negruzzi [67, p. 89]). Această utilizare a prolepsei, externă planului

naraţiei primare,10 „menţine atenţia cititorului prin aluzie la desfăşurarea ulterioară a

secvenţei narative” [5, p. 410-411].

Azarie se arată adept al aceluiaşi principiu de reticenţă: “Dumnezeu, care vede

toate cele ascunse ale oamenilor, cu judecăţile pe care El singur le ştie, a descoperit

acest sfat unor boieri mari din sfatul domnesc şi au urzit în acest chip împotriva lui

Despot.” [27, p. 143] Contemporanii, care urmăriseră evenimentele îndeaproape,

trebuia să fi ştiut bine care anume boieri fuseseră implicaţi în complot. Cronicarul se

limitează la un singur nume, pe care nu poate să nu-l menţioneze — Tomşa, cel ce va 10 În terminologia acceptată de Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [5, p. 410-411]

30

şi pretinde ulterior domnia (“un om oarecare între boieri, frumos la înfăţişare, viteaz,

cu mîini puternice, cu piept tare, cu inimă îndrăzneaţă.” [27, p. 143]).

Universul unui om medieval îl reprezenta, în primul rînd, ţara sa, cu monarhul

drept centru. La o scară mai largă, un alt centru, al unui univers mai mare, era

împăratul. Pentru Moldova secolului XVI, chipul sultanului de la Constantinopol

avea o încărcătură semiotică bivalentă: (1) împăratul este entitatea legală superioară

domnitorului, un cineva îndepărtat, care întăreşte sau respinge candidaturile de

voievozi11, cere bani, armate şi servicii, dar şi le oferă, în anumite circumstanţe; (2)

împăratul poate veni să pedepsească vasalul răzvrătit, dar serveşte şi de mediator al

conflictelor. Atitudinea celor trei scriitori faţă de sultan diferă radical — de fapt,

reprezintă trei poziţii posibile vizavi de acesta.

Adjectivele alese de Macarie pentru sultanul turc sînt elocvente şi ilustrative:

“marele împărat al turcilor cel trufaş”, “s-a îndurat şi împăratul varvar”, “sufletul

barbar fără de nădejde” şi chiar “împăratul de trei ori blestemat, Suliimen.” Împăratul

se învredniceşte de consideraţie numai atunci cînd îl apreciază pe Petru Rareş —

patronul autorului: “marele singur stăpînitor”. În rest, în centrul evenimentelor

descrise se află domnitorii din ţară, sultanul fiind o forţă externă care uneori participă

la evenimente, dar numai cu roluri episodice.

Spre deosebire de Macarie, Eftimie realizează rolul politic al împăratului în

destinul Moldovei şi, în fond, este mai aproape de situaţia de pe teren. Din start,

cronicarul demonstrează o doză de respect faţă de sultan: “…şi l-a trimis la marele

împărat al turcilor, Suliimen” [27, p. 117]. Rolul de suveran superior, atribuit

sultanului, este limpede reflectat în următorul pasaj, care descrie venirea la putere a

lui Alexandru (Lăpuşneanul): „…a auzit şi marele singur stăpînitor împăratul turcesc

Suliimen despre bunătatea moravurilor lui (lui Alexandru — n. n.), despre mintea lui

cea deşteaptă şi că are obiceiuri domneşti şi înţelepciune şi virtute şi toate cele care

sînt spre laudă şi a trimis pe unul dintre dregătorii săi turci la Alexandru voievod şi

11 Despre rolul sultanului în viaţa politică a Moldovei post-ştefaniene, a se vedea [69].

31

un schiptru minunat şi cu mare cinste i-a întărit şi i-a aşezat domnia şi l-a cinstit cu

daruri împărăteşti şi a aşezat pace trainică.” [27, p. 124]

Din imaginea perfectă a lui Alexandru nu puteau lipsi binefacerile deosebit de

preţioase în ochii egumenului: “…a făcut mare cinste bisericii din ţara Moldovei şi

cinstitelor mănăstiri.” [27, p. 124]

Deşi Azarie se declară (şi, în mare parte, se şi dovedeşte) un fidel discipol al lui

Macarie, din anumite considerente el nu preia atitudinea critică a modelului său faţă

de Constantinopol. În letopiseţul lui Azarie sultanul este unul dintre figuranţii

principali, care nu lipseşte din evenimentele semnificative. Cu trista ocazie a

detronării lui Alexandru de către Despot, împăratul apare ca ultimul bastion de

speranţă: “Şi, ca un om înţelept, s-a gîndit cu mintea pătrunzătoare la cele care i-ar fi

de folos şi şi-a întors faţa în grabă spre cetatea împărătească.” [27, p. 142] Şi nu a fost

vina împăratului că domnitorului surghiunit nu i s-a făcut dreptate, căci sfetnicii

corupţi au împiedicat mersul justiţiei: “Dar Despot, luîndu-i înainte, trimisese şi cu

daruri, precum şi cîştigase cu făgăduieli pe dregătorii şi pe ostaşii împăratului, care au

fost orbiţi de mită şi s-a trimis din partea împăratului stăpînirea steagului lui Despot,

care şi-a schimbat numele în Ioan.” [27, p. 142 ] Nu împăratul însuşi a fost mituit, şi

acest impersonal “s-a trimis din partea” sugerează că — precum credea sau spera

Azarie — capul imperiului nu fusese implicat cu bună-ştiinţă într-o asemenea

nedreptate. Credinţa într-un împărat bun şi drept constituia axa necesară pentru a

susţine universul cronicarilor. Autoritatea diriguitoare a împăratului (căruia niciodată

nu i se omite calificativul “marele”) nu se discută: “…din porunca marelui împărat al

turcilor Alexandru voievod a pornit întîiul război împotriva muntenilor şi el însuşi a

intrat în graniţele lor (…).”[27, p. 124] El este şi instanţa superioară de judecată: “În

cele din urmă însuşi Dumitraşco a fost prins şi mulţi dintre cei ce erau cu dînsul au

fost prinşi vii şi au fost trimişi legaţi la cetatea împărătească, la singur stăpînitorul

Suliimen.”(evidenţierea ne aparţine) [27, p. 144]

Oricît de perfect ar fi domnitorul, poziţia sa este prea şubredă pentru a-i

permite să reprezinte stabilitatea în ţară. Împăratul, de regulă invizibil şi de aceea

32

lesne idealizabil, un chip abstract, o instanţă superioară, garantează în schimb

siguranţa. La urma urmei, domnitorii erau cît se poate de umani, palpabili; negreşit,

tustrei cronicarii comunicaseră cel puţin cu domnitorii respectivi care le-au comandat

letopiseţele. Hodie mihi, cras tibi este o frază potrivită pentru a descrie circulaţia din

jurul tronului Moldovei în cea mai mare parte a istoriei sale.

Restabilirea în drepturi a lui Alexandru are loc anume datorită sultanului:

“Dacă a auzit marele singur stăpînitor al turcilor de acestea, despre răscoalele,

turburările şi neorînduielile din Moldova, atunci şi-a adus aminte şi de Alexandru,

care era în surghiun, şi îndată a poruncit de l-au chemat la dînsul.” [27, p. 145 ]

Azarie îi primeşte intervenţia ca pe un act de rigoare, fiind departe de a contesta

dreptul sultanului de a face ordine în Moldova. Următoarea descriere, vădit

idealizată, ilustrează totuşi ideea cronicarului despre ordinea corectă în lume. Binele

— întruchipat, în cazul de faţă, de fostul domnitor, nedreptăţit — învinge răul, prin

mijlocirea instanţei superioare. În basme acest rol este, de regulă, interpretat de Sfînta

Duminică sau vreun bătrîn înţelept. În universul călugărului Azarie, dreptate face un

împărat coborît parcă din poveşti: “A privit la dînsul cu ochi prea blînzi şi milostivi.

“O, voievodule, i-a zis, am înţeles că ai fost ponegrit pe nedrept, acum îţi încredinţez

stăpînirea steagului, cinstea demnităţii de mai înainte; fii judecător drept şi milostiv

către cei săraci.” [27, p. 145]

Imaginea aproape supranaturală a sultanului este sprijinită de “pedeapsa”

acestuia pentru Tomşa, care insista să rămînă pe tron, nesancţionat: “Auzind acesta,

el a făcut un semn numai tătarilor fioroşi cu chip de fiară şi au năvălit asupra

Moldovei ca nişte cîini turbaţi şi, apucînd o mulţime de pradă, oameni şi vite, au ars

ţara şi s-au întors cu pace la ale sale.” [27, p. 145] Îl şi vedem pe vrăjitorul de care

ascultă fiarele şi fiinţele supranaturale. Azarie nu îi condamnă nici pe împărat, nici pe

tătari pentru devastarea Moldovei. Scopul scuză mijloacele? În fine, cronicarul se

întrece pe sine însuşi, descriind sfîrşitul lui Tomşa: “Şi a fugit în Ţara Leşească şi a

luat cu dînsul toate comorile domneşti, crezînd că va scăpa din mîinile atotputernice,

din care nu se poate scăpa. Dar nu a putut: acolo l-a ajuns solul împăratului Suliimen

33

şi i s-a luat viaţa în cetatea Liovului, precum şi sfetnicilor care erau cu dînsul.” [27, p.

146] Cît de sus trebuie să stea, în ierarhia personală a unui călugăr ortodox din

Moldova, sultanul turcesc, pentru a ajunge să fie numit atotputernic!

Un ultim exemplu de mitologizare a împăratului (către acel moment, Suleiman

fusese înlocuit de fiul său Selim, dar în ochii lui Azarie imaginea suveranului nu se

schimbă) este reacţia sultanului la acţiunile lui Ioan voievod: “Cînd a auzit acestea,

împăratul a răcnit aprig ca un leu în cetatea împărătească şi a trimis la căpeteniile

limbilor dinprejur care se aflau sub dînsul şi a ridicat toată oştirea agarenilor cei

stropiţi cu aur şi cu mintea trufaşă, pe cai împodobiţi cu aur şi cu arme ascuţite. La

aceştia s-au adăugat şi pîlcurile tătarilor cu chip de fiară şi cu inimă sălbatică

(…).”[27, p. 151]

Tocmai la finele cronicii cititorul află originea acestei poziţii adulatoare faţă de

scaunul împărăţiei. Azarie îl citează pe protectorul său, Ioan Golăi, de învăţătura

căruia nu ascultase voievodul Ioan şi de aceea pierise într-un mod înfricoşător: “Deci

dintre amîndouă alegeţi pe cea mai bună! Sau pleacă-ţi capul în faţa împăratului, sau

pleacă şi du-te în ţări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă.”, căci “turcii au

cuprins lumea întreagă şi sînt puternici şi îmbătaţi de slavă şi cu chip îngîmfat şi nu

se vor opri pînă ce nu vor răzbuna ruşinea ce li s-a adus de cei îndrăzneţi.” [27, p.

151]

Prin urmare, universul cronicilor de curte ale lui Macarie, Eftimie şi Azarie se

constituia din mai multe straturi de factori de decizie: boierimea, domnitorul şi, în

fine, împăratul — şi Dumnezeu. Ocazional, boierii sau voievodul acţionau ca

instrumente ale divinităţii. Nu şi împăratul, independent, superior şi quasi fabulos.

Această ierarhie, limpede reflectată în opera istoriografică a celor trei, nu mai apare

în letopiseţele neoficiale din secolul XVII.

34

§ 2. Domnitorul bun ca garanţie a echilibrului în ţară

Pacea nu înseamnă absenţa războiului.

Pacea este o virtute, o stare a conştiinţei,

o dispoziţie pentru bunăvoinţă, încredere şi justiţie.

Baruch (Benedict de) Spinoza

Pe cît de variate sînt nenorocirile care îi ameninţă pe domnitori, pe atît de

uniforme apar descrierile perioadelor fericite, dacă respectivii ajung să aibă parte şi

de acestea. Asemenea lui Petru Rareş al lui Macarie, Alexandru Lăpuşneanul, eroul

lui Azarie, vine să instaureze în ţară o veritabilă epocă de aur. În frumoasa imagine

pictată de cronicarul care o potriveşte cu iscusinţă imediat după tabloul mişcător al

asasinării lui Ştefan Rareş, poporul şi armata, parcă presimţindu-şi norocul, îl primesc

cu braţele deschise pe noul voievod: “Toţi s-au veselit de domnul lor, căci era

dreptcinstitor şi îi mîngîia pe toţi.” [27, p. 140]

Urcat pe tron, Lăpuşneanul are grijă de trei momente esenţiale: evaluează

starea economică a ţării (“Iar voievodul a cercetat toate casele în care se păstra aur şi

le-a văzut pe toate goale” [27, p. 140]), asigură continuitatea dinastiei (“şi-a luat în

căsătorie pe doamna binecinstitoare, Roxandra” [27, p. 140]) şi stabileşte politica

externă a statului (“înainte de toate a trimis în părţile dimprejur la căpeteniile limbilor

şi a întocmit să trăiască în pace cu străinii” [27, p. 140]). Conştient că aceste trei

domenii de interes — economia trainică, siguranţa succesiunii dinastice şi buna pace

cu vecinii — conturează sfera de preocupări a unui domn bun, Azarie îşi informează

cititorii că Alexandru, domnitorul perfect, s-a ocupat de toate.

Liniştea şi atributele pacifice în general par a fi deosebit de preţioase pentru un

domnitor. Toţi trei cronicarii menţionează abilitatea de a face ordine drept o calitate

fundamentală a domnitorilor buni. Şi, dimpotrivă, un domnitor nepriceput se distinge

prin haosul şi neliniştea pe care le ridică în jurul său. Preţuirea deosebită a păcii este o

35

trăsătură relevantă a Evului Mediu, unde „lipsa de securitate este un cuvînt-cheie”.

[37, p.78]

După ce Petru Rareş intervine, la rugămintea craiului János, împotriva nobililor

răsculaţi din Transilvania (Macarie sugerează că participarea voievodului nu era

dezinteresată, craiul “făgăduindu-i cetatea Bistriţei în acea ţară, cu tot ţinutul din jurul

ei şi veniturile, dacă va dobîndi domnia şi alte mai multe spunea că va căpăta de la

dînsul” [27, p. 96]), el îşi primeşte răsplata promisă şi încă un bonus: “Iar craiul

Ioanăş, auzind de aceasta, a fost bucuros şi a mai adăugat pe lîngă cetatea făgăduită şi

altă, anume Boluanăş.” [27, p. 97] Însă cetăţile refuză să se supună deciziei craiului.

Cronicarul se foloseşte de ocazie pentru a-l schiţa pe Rareş în zale de cavaler nobil,

neobosit în luptă: “viteazul domn Petru voievod, a doua oară în acelaşi an, în luna

septembrie, s-a repezit în persoană ca un tînăr erou asupra lor şi a arătat împotriva lor

minunată pornire şi fapte bărbăteşti.” [27, p. 97] Episodul ce urmează face uz de

personificare sau, mai curînd, de metonimie într-un mod deosebit de pitoresc.

Cetăţile, nu locuitorii, apar pe rol de personaje actante: “Unele din cetăţile despre

care am vorbit mai înainte, împinse de nevoie şi fără voia lor, s-au supus craiului

Ioanăş, altele de teamă, aflînd despre celelalte că n-au putut ţine piept vitejiei acestui

bărbat, s-au turburat şi s-au cutremurat şi s-au alipit şi acestea cu supunere de

bunăvoie.” [27, p. 97] (Notăm între paranteze că, fără îndoială, sintagma “vitejia

acestui bărbat” se referă la Petru Rareş, nu la Ioanăş, pe care Macarie are toate

motivele — în prolepsă — să nu-l placă.) În acest moment voievodul Moldovei dă

dovadă de calităţi proprii unui adevărat domnitor, nu doar oştean eroic, ci şi

administrator excelent: “Şi, întorcîndu-se Petru voievod de acolo la ale sale cu

strălucită izbîndă, după ce făcuse bună rînduială, a adus cu sine o mulţime de talanţi

de aur şi altele, pe care le-a luat de la locuitorii acelei ţări, cu care în chip vădit a

îndulcit domnia.” [27, p. 97] Acest pasaj este remarcabil sub mai multe aspecte. El

afirmă abilitatea atît de preţioasă a lui Rareş de a face ordine — “bună rînduială” —

şi încă pe un teritoriu străin, în cetăţi pînă nu demult vrăjmaşe. Pentru a nu ştirbi

imaginea perfectă, cronicarul are înţelepciunea de a lăsa în afara textului metodele

36

aplicate de domn pentru pacificarea locuitorilor. Important este că, spre deosebire de

János, care nu este în stare să facă ordine în propria ţară, Rareş instaurează buna

rînduială în nişte oraşe străine, cu care abia terminase de luptat.

Macarie pare să consemneze cu satisfacţie volumul prăzii de război, aduse de

Rareş din Transilvania: “O mulţime de talanţi de aur şi altele, pe care le-a luat de la

locuitorii acelei ţări”. Însă sintagma imediat următoare — “cu care în chip vădit a

îndulcit domnia” — poate fi percepută atît în sensul ei literal, cît şi ca o notă

sarcastică, aceasta din urmă fiind sugerată îndeosebi de adjectivul “vădit”. Fără

îndoială, o pradă bogată nu poate decît bucura inima unui voievod — şi pentru că

eroul episodului este Petru Rareş, patronul regal al autorului, campaniile sale, fie şi

de cotropire, sînt relatate cu toate detaliile accesibile scriitorului.

După instaurarea pe tron a lui Alexandru Lăpuşneanul, Moldova, conform lui

Eftimie, are parte de o perioadă extrem de fericită, o adevărată pax alexandriana12:

„De altfel era pace adîncă peste tot, care bucura auzul oamenilor şi pentru toţi pacea

însemna o comoară. Şi slava înaripată despre dînsul s-a răspîndit peste ţări şi mult se

povestea peste tot pămîntul luminat de soare despre rîvna lui binecinstitoare şi despre

dragostea lui către Dumnezeu şi către sfintele biserici şi s-a făcut vestit numele său şi

în toate părţile şi în domniile dimprejur.” [27, p. 124]

Acest pasaj sugerează că, deşi capabil să se bucure de izbînzile militare ale

eroilor săi, Eftimie considera că anume pacea în ţară este succesul suprem al unui

domnitor. Împăciuirea clanurilor concurente de boieri, aplanarea conflictelor de la

curte, săturarea săracilor şi liniştea la hotare (şi buna înţelegere cu sultanul, puterea

terestră supremă în universul cronicarului) — de toate urma să se îngrijească un

domnitor bun.

Lăpuşneanul instaurează pacea, iertîndu-i pe trădători; la Macarie Ştefan Rareş

epurează ţara de străini, acţiune menită — şi istoric, şi stilistic — să contrasteze cu

12 Remarcăm insistenţa cu care tema „monarhului bun” reapare în imaginea unui erou regal naţional: mitul istoric al lui

Carol IV, rege al Boemiei şi împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană, insistă asupra trăsăturilor

„paşnice”, „luminate” ale protagonistului. [31, p. 177]

37

afluxul de turci, încurajat de Iliaş: „Pe leşii, care cotropiseră Moldova şi care se

uniseră cu cei ce pribegiseră mai înainte, i-a înspăimîntat cumplit, scoţînd cu vitejie

sabia împotriva lor, ca un cal nărăvaş, plin de îndrăzneală, a arătat de la cei dintîi paşi

şi de la întîiul iureş ce căldură vitejească avea în piept.” [27, p. 105] Ştefan Rareş este

tînăr, deci imaginea sa conţine mai multe referinţe la energia şi vigoarea tinereţii,

cum fusese şi cazul lui Ştefan, fiul lui Bogdan III. Expectanţele faţă de Alexandru,

bărbat în toată firea, sînt altele decît faţă de un voievod mai puţin avansat în vîrstă.

Neliniştea, dimpotrivă, este semn al vremurilor grele şi atribut al încercărilor

sorţii. De aceea starea disperată a lui Petru Rareş, încolţit de “toată lumea de fiare

păgîneşti,” [27, p. 99] este fixată printr-un verb care conţine semele „mişcare

neorientată” şi „nelinişte” — “iar la mijloc se zbătea voievodul Moldovei”. [27, p.

99] În continuare, informat fiind despre planurile complotatorilor, “i s-a cutremurat

inima şi teama şi turburarea l-au cuprins.” [27, p. 99] Urmează o descriere clasică a

unei izbucniri emoţionale: “îi curgeau pentru aceasta din ochi lacrimi şi suspine dese

cu gemete îi ieşeau din adîncul inimii şi era chip ce trezea milă şi vrednic de plîns.”

[27, p. 99] Macarie scrie într-o epocă cînd tradiţia (cel puţin cea literară) nu îi

interzicea eroului să-şi trădeze sentimentele; mai mult, canonul literar dispunea de

modele transmise încă din Antichitate.13 Nu contează deci dacă disperarea lui Petru

Rareş s-a exteriorizat anume în forma citată mai sus — cîteva decenii mai tîrziu, şi

Alexandru Lăpuşneanul va fi văzut de Azarie plîngînd [27, p. 143]. În creştinismul

medieval, lacrimile sînt percepute ca un instrument spiritual şi mijloc de purificare a

sufletului14 — „fericiţi cei ce plîng, căci aceia se vor mîngîia” spune Predica de pe

Munte (Matei 5: 4) — şi imaginea unui domnitor „binecinstitor” nu este ştirbită de

lacrimile ce i se preling pe obraz. În acelaşi timp, plînsul şi suspinele contribuie la

concentrarea senzaţiei de tragic în fragmentele respective.

13 Cf. „Tunc princeps, alta trahens suspiria” din Chronicon Salernitanum [17, p. 170], întîlnit şi la Silius Latinus şi

Gregorie de Tours — şi în Eneida lui Vergiliu. 14 Tema lacrimilor ca dar divin pentru sufletul în pocăinţă este explorată pe larg în cartea Le Don des larmes au Moyen-

Âge. Un instrument spirituel en quête d'institution de Piroska Nagy [66].

38

Poziţia centrală a domnitorului ca axis mundi îl face punctul de sprijin şi de

referinţă al ţării. Anume de el depinde stabilitatea şi deci bunăstarea statului. Axioma

ne poartă şi mai departe: un domnitor instabil nu poate asigura o domnie stabilă.

Drept dovadă a faptului că aceasta era şi convingerea cronicarilor noştri servesc

imaginile domniilor perfecte: Petru Rareş, în vremea cînd nu invadează Polonia şi nu

face ordine în Transilvania, îi asigură ţării nişte ani paşnici şi luminoşi; Alexandru

Lăpuşneanul este văzut „întocmind lucrurile ca un om înţelept” [27, p. 140] la

debutul primei sale domnii şi ca un făuritor metaforic al păcii — după revenirea pe

tron: „De atunci s-a liniştit furtuna aducătoare de valuri şi se plutea fără turburare pe

marea vieţii, căci sufla de-a dreptul zefirul dumnezeiesc al dreptei credinţe”. [27, p.

146] Ipoteza noastră — bun este domnitorul ordonat şi măsurat — este confirmată de

trierea celorlalţi voievozi în buni şi răi cu remarce privind ordinea şi liniştea în ţară:

talentele organizatorice ale lui Bogdan III sînt trecute sub tăcere de Macarie, care nu-

şi ascunde dezaprobarea faţă de iniţiativele lui războinice; Ştefan cel Tînăr domneşte

singur prea puţin pentru a se distinge în această privinţă — iar liniştea şi ordinea sînt

caracteristici proprii mai curînd vîrstei înaintate; Petru Rareş este domnitorul perfect,

Pater Patriae. După care vine Iliaş, oaia neagră a familiei, şi dezechilibrează statul

ordonat de tatăl său: „pe toate le-a turburat şi le-a clintit.” [27, p. 103] La plecarea lui

Iliaş, Macarie mai evocă o dată dezordinea provocată de el — „şi nu s-a întins mult

turburarea ca urmare a acestora” [27, p. 104] — pentru a crea un contrast cu Ştefan

Rareş, în vremea căruia „iarăşi au strălucit razele dreptei credinţe şi iarăşi s-a luminat

zorile binefacerii” [27, p. 105]

Eftimie împărtăşeşte viziunea lui Macarie: liniştea, odihna le sînt proprii doar

domniilor fericite. După luptele cu ungurii, Petru Rareş „a venit în cetatea sa de scaun

a Sucevei şi s-a odihnit de ostenelile sale” [27, p. 118] (imediat după care odihnă „a

plecat la Hîrlău şi acolo a tăiat capetele lui Septiliciu şi a lui Avraam Rotîmpan” [27,

p. 118]). Iar după întronarea lui Iliaş, ca rezultat al nelegiuirilor sale, „toate cele

creştineşti şi bisericeşti erau într-o mare turburare.” [27, p. 120] Boierii şi oştenii,

39

siliţi de Iliaş să-l întovărăşească la Constantinopol, merg „cu mare grijă şi supărare şi

întristare” [27, p. 121].

Mînia apare drept unul din principalele vicii ale lui Ştefan Rareş: „cu creşterea

smintelii se făcuse necumpănit, din mînie este obiceiul să urmeze dorinţe

necuviincioase.” [27, p. 121] Mînia aduce cu sine şi alte păcate, înşirate cu indignare:

„... a pornit cu o mulţime de chipuri de rele şi toate nedreptăţile şi s-a dedat la chinuri

şi acest murdar ucigaş băutor de sînge era plin de mînia femeiască, precum şi de

cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine în toate faptele necuviincioase, făcea

desfrînări şi jafuri, omoruri şi lăcomie şi alte necuviinţe asemănătoare, căci era aspru

şi chinuitor rău, şi pe mulţi a omorît cu multe şi deosebite chinuri” (evidenţierile ne

aparţin). [27, p. 121-122]

Axa lexicală a pasajului citat se sprijină pe două enumeraţii: a lucrurilor urîte

comise de domnitor şi a trăsăturilor propriu-zise ale acestuia. Ştefan este vinovat de

rele, nedreptăţi, chinuri, mînie femeiască şi bărbătească, i.e. desfrînări; jafuri,

omoruri, lăcomie, alte necuviinţe şi chinuri, el însuşi fiind calificat drept un murdar

ucigaş băutor de sînge, aspru şi chinuitor rău. Aşadar, dintre cele şapte păcate de

moarte — mîndria, zgîrcenia, mînia, lenea, lăcomia, desfrîul şi invidia — voievodului

i se impută cel puţin trei; în plus, el se face vinovat de încălcarea unei bune porţiuni

din Decalog, comiţînd omoruri, jafuri şi, fără îndoială, rîvinind la bunurile şi soţiile

altora.

Nu se ştie cu siguranţă: comportamentul lui Ştefan a provocat enumeraţia sau

enumeraţia de-a gata a fost ajustată la comportamentul lui Ştefan. Altfel spus, ne

întrebăm dacă generalizarea făcută de Eftimie este secundară evenimentelor sau

reprezintă calapodul pe care s-au ajustat evenimentele. Astfel, pentru a-i convinge pe

cititori că Ştefan Rareş „a început să cugete şi să facă întru totul ca fratele, cu unele

chiar să-l întreacă” [27, p. 121], Eftimie, cu stăruinţa prelatului obişnuit cu încercarea

conştiinţei şi spovedania, îl acuză pe voievod de diverse vicii şi păcate, menţionînd că

acesta a greşit şi cu gîndul, şi cu fapta. Sugerăm că această enumeraţie, oarecum

repetitivă, a fost necesară pentru a-l echivala pe Ştefan cu Iliaş. Or, Iliaş apare ca

40

sortit pierzaniei mai întîi de toate prin greşelile sale contra religiei: se converteşte, de

facto, în mahomedanism şi comite un păcat aproape egal prin gravitate — înscrie la

bir Biserica şi boierimea. Şi, adiţional, s-a mai dedat la torturi şi execuţii. Pentru a

justifica echivalenţa lui Ştefan cu fratele mai mare, cronicarul se vede nevoit să

revină, iar şi iar, asupra ideii că prezenţa lui Ştefan pe tronul Moldovei ajunsese o

pîngărire a domniei şi a coroanei; de aceea motivul murdăriei voievodului este reluat,

la distanţe măsurate (dorinţe necuviincioase, murdar ucigaş băutor de sînge, s-a

murdărit pe sine, desfrînări, necuviinţe, năravul spurcat de fiară, viaţă necurată şi

desfrănată), alături de motivul descumpănirii totale (a adus hogi turci chinuiţi de

demoni, să vorbească cu asprime — comportament dezechilibrat; cu creşterea

smintelii, necumpănit, din mînie, plin de mînia, era aspru). Şi de aceea Eftimie insistă

ulterior asupra ideii de lumină în imaginea lui Alexandru Lăpuşneanul: partizan al

domnitorului, autorul exploatează din plin valoarea stilistică a antitezei.

Cu atît mai curios apare efortul lui Azarie de a zugrăvi un Ştefan Rareş pozitiv.

Cînd Azarie vrea să-i demonstreze cititorului că Ştefan Rareş era un domn excelent,

el evocă trei domenii de activitate, esenţiale pentru o persoană regală: “…Ştefan cel

Viteaz petrecea în chip binecinstitor, domnea şi întocmea de toate.” [27, p. 139] Este

adevărat că ordinea enumerării ne poate pune pe gînduri. Însă un alt detaliu este mai

important: nota “binecinstitor” alături de verbul “petrecea”. Polisemia bogată a

verbului a petrece permite o lectură ambivalentă a sintagmei. Pe de o parte, a petrece

înseamnă, după Dicţionarul Universal al Limbii Române, “a-şi duce viaţa şi a-şi

ocupa timpul (într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă); a trăi”. Pe

de altă parte, un sens ulterior se egalează cu “a se distra, a se desfăta, a se veseli, a se

bucura de viaţă”.[83, p. 645] O viaţă de petreceri şi ospeţe nu indică nicidecum un

domnitor bun (acuzaţiile lui Macarie şi Eftimie la adresa lui Iliaş semnalează că şi

acest obicei prost îi era propriu) — însă un domnitor nu poate să se lipsească de

pompa cuvenită regalităţii. De aici menţiunea “binecinstitor”: Ştefan petrece, însă

fără a ofensa morala şi obiceiurile. Cu cîteva decenii înainte de evenimentele relatate

de Azarie, Neagoe Basarab îi oferea fiului său o descriere a veseliei pe care şi-o poate

41

permite un voievod — probabil, este tocmai definiţia “petrecerii binecinstitoare”,

favorizată de Azarie: „Fătul mieu, eu am gîndit că aşa se cade domnului să şază la

masă boiarii săi cei mari şi cu cei mici. Cîndu şade domnul la masă, întîi pohteşte

trupul lui să mănînce şi să bea. Apoi pohteşte şi veselie multă. Iar tu, fătul mieu, să nu

cumva să-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, că omul în lumea aceasta şade între

viaţă şi între moarte. Pentr-aceia se cade să te socoteşti foarte bine, să nu-ţi slobozeşti

mintea de tot spre veselie, nici iar spre întristăciune. Că de te vei întrista foarte, deacii

toţi den casa ta şi toate slugile tale se vor întrista şi se vor îngrija; iar de vei vrea să

faci voia lor şi să te veseleşti cu totul, acea veselie făr’ de măsură va mînia pre

Dumnezeu şi va osebi sufletul omului de la dînsul. Ci în vremea aceia, mai bine să fie

plăcută veselia ta lui Dumnezeu, decît oamenilor.”[4, p. 193]

I se cuvine deci domnitorului să petreacă, în mijlocul curtenilor săi, pentru a-şi

susţine prestigiul voievodal şi pentru a nu cufunda curtea în tristeţe — însă cu

măsură, ca să nu jignească sentimentele celor sobri şi măsuraţi. Şi Petru Rareş apare,

la apusul vieţii, petrecîndu-şi “bătrîneţile cu noroc bun, în băi şi băuturi şi mîncări”

[27, p. 103], în descrierea lui Macarie, însă această odihnă este una binemeritată,

după anii de zbucium şi faptele glorioase, zugrăvite elocvent de cronicar — un drept

otium post negotium.

Convingerea promovată de Macarie, Eftimie şi Azarie este că un domnitor bun

e cel care asigură ordinea şi echilibrul în ţară (şi pacea, preferabil). De aceea

domnitorii concepuţi ca pozitivi a priori sînt reprezentaţi instaurînd perioade

luminate de linişte şi regulă — fiind pozitivi, nici nu puteau fi văzuţi altfel; pe cînd

voievozilor „negativi” li se impută zdruncinarea ordinii în ţară şi smintirea

moravurilor. Pentru domnitorii percepuţi neutru, precum Bogdan III, cronicarii se

limitează la stricta relatare de evenimente, fără generalizări despre ordine şi luminare.

42

§ 3. Originea şi legitimitatea eroului

Ereditatea — singurul zeu căruia îi cunoaştem numele.

Jean d’Ormesson

Legitimitatea domnitorului joacă un rol esenţial pentru recunoaşterea lui ca

adevărată căpetenie a statului şi pentru atribuirea calităţilor eroice. Un uzurpator nu

poate fi erou, şi cronicarii vor trece sub tăcere calităţile acestuia — pentru că

uzurpatorul nu are calităţi, el ocupă un loc străin care nu i se cuvine.15 Astfel,

menţionîndu-i pe cei doi domni ai Moldovei din timpul pribegiei lui Petru Rareş,

Macarie nu ne comunică nimic despre aceştia ca personalităţi: nici de bine, nici de

rău. Presupunem că, dacă cronicarul ar fi dispus de informaţii defăimătoare asupra lui

Ştefan, zis Lăcustă, (1538-540) şi Alexandru Cornea (1540-1541), el nu ar fi omis

ocazia să schiţeze o imagine de contrast dintre pozitivul Rareş, destituit, şi chipurile

negative ale celor care i-au luat locul. Însă reticenţa lui Macarie pare să trădeze mai

curînd un amestec de dispreţ şi compasiune pentru cei doi decît indignare. Maxima

De mortuis aut bene aut nihil ne vine în minte cînd citim puţinul scris de Macarie

despre cel care i-a luat locul lui Petru Rareş: „De acolo s-a întors ca mare învingător

acel trufaş stăpînitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsînd ca stăpîn al

domniei pe un oarecare Ştefan. Pe vremea acestuia a fost foamete cumplită în toată

ţara Moldovei şi în Muntenia. Şi nu după mult timp, înlăuntru, la patul domnesc, a

băut paharul cel neînduplecat al morţii.” [27, p. 102]

Cunoscînd înclinaţia lui Macarie spre alegorii şi paralele mistice, ne-am fi

putut aştepta ca foametea din ţară să se explice prin răsplata divină16 pentru

15 Cf. analiza originii eroului indo-european şi amerinidian din Prefaţa lui Jeremiah Curtin la volumul Hero-Tales of

Ireland [28, p. X-LII). 16 Cf. Nicolae Costin, care tratează un episod similar în cheia fatalistă: „În dzilele lui [ale lui Iliaş Rareş — n. n.], certat-

au Dumnădzău ţara pentru spurcate faptele lui, cu geruri mari, de au săcat pomeţii şi viile.” [23, p. 228].

43

nedreptatea ce i s-a făcut domnitorului legitim, Rareş.17 Însă textul nu sugerează

nicidecum că noul domnitor, Ştefan, ar fi contribuit în vreo formă la detronarea lui

Petru. Probabil, aceasta explică atitudinea neutră denotată de cronicarul oficial al lui

Rareş. Şi moartea lui Ştefan Lăcustă este consemnată nu ca o pedeapsă divină, ci în

cheia satis facere naturae: “a băut paharul cel neînduplecat al morţii”. Menţiunea “la

patul domnesc” trimite, pe de o parte, la laitmotivul medieval al Morţii care nu iartă

pe nimeni — Totentanz, Dansul Macabru, în care Moartea îi ia cu sine pe toţi, bogaţi

şi săraci, împăraţi şi sclavi, tineri şi bătrîni.18 Pe de altă parte însă, acest detaliu

sugerează că Macarie fusese bine informat despre circumstanţele morţii lui Ştefan

Lăcustă, asasinat de boieri „în timpul unei nopţi din decembrie 1540.”[68, p. 43]

Despre următorul domnitor aflăm şi mai puţin: “Şi după dînsul iarăşi, altul, un

oarecare Alexandru, poreclit Cornea, şi abia şi-a uns gura cu mierea stăpînirii şi a

pierit înainte de vreme.” [27, p. 102] Acest un oarecare sugerează o urmă de dispreţ

şi indică, probabil, că, pînă a deveni domnitori, nici unul, nici celălalt nu se făcuseră

remarcaţi de Macarie — de aceea nu ni se spune nimic despre antecedentele sau

familia lor. Moartea prematură a lui Alexandru Cornea, pe care autorul o va descrie

ceva mai jos, este percepută mai curînd ca o necesitate tristă, decît ca o răsplată

dreaptă — însuşi Alexandru, “nenorocitul Cornea”, părăsit de toţi boierii imediat ce

se răspîndeşte vestea întoarcerii lui Rareş, este o victimă a circumstanţelor, cînd “a

fost prins de unii şi trimis lui Petru voievod şi a fost dat pradă armelor şi hrană săbiei

în anul 7049, luna februarie.” [27, p. 102] Domnitorul reinstaurat nu pare să se afle în

conflict personal cu cel destituit — însă legile crude ale războiului îi cer să-l înlăture

pe Cornea aşa cum, probabil, Cornea s-ar fi văzut obligat să-l înlăture pe Rareş, într-o

situaţie similară (rugămintea celui învins de a fi însemnat la nas şi trimis la călugărie,

după un obicei moştenit din Bizanţ şi aplicat ulterior în cazul lui Joldea, nu a fost

17 Or, chiar porecla domnitorului, Lăcustă, omisă de Macarie, se explică prin invazia insectelor vorace, invazie care a şi

provocat foametea în ţară. A se vedea, e.g., N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1600 [23,

p. 223]. 18 A se vedea, e.g., Schmitt, Jean-Claude, Strigoii. Viii şi morţii în societatea medievală [80, passim].

44

satisfăcută).[2, p. 446] Macarie sesizează că, fie şi legate de datoria militară,

asemenea fapte nu împodobesc imaginea domnitorului despre care scrie cu atîta

admiraţie. De aceea episcopul încearcă să atenueze efectul negativ al actelor de

cruzime, explicînd că Rareş nu avea altă soluţie: „Şi adunînd pe cei care se lepădaseră

de dînsul, silit de împrejurări, s-a îndreptat spre chinuiri şi cu mîini barbare a tăiat

fără milă pe cei prinşi, puţin mai înainte spuşi [trădătorii Mihul şi marele logofăt

Totruşanul — n.n.] şi tăind capetele lor, le-a trimis marelui împărat, dînd daruri foarte

bogate stăpînitorului turc.” [27, p. 102-103]

Or, Neagoe Basarab, contemporan cu Macarie şi domnitor în exerciţiul

funcţiunii, dedică răzbunării un capitol aparte din Învăţăturile sale, pledînd iertarea

creştinească: “Şi măcar de ai fi fost şi necăjit, tot să nu aibi mînie, nici urîciune spre

vecinul tău, ca apoi ţi-i face rană şi, mai mult, vei călca şi porunca lui Dumnezeu. Ci-

l iartă şi-l priimeşte (sic) pre cel ce-ţi va fi făcut necazu, şi de vei face aşa, tu nu vei

înfolosi pre acela, ci pre tine, că-ţi va da Dumnezeu pentru aceasta plată.”[4, p. 266]

Istoria, nu literatura, confirmă că eterna dilemă a unui domn creştin — să

pedepsească sau să ierte — se rezolva, de regulă, prin decizia înţeleaptă de a înlătura

un element ameninţător mai curînd decît de a-l lăsa în libertate, gata să uneltească.

Istoria, iarăşi, este cea care îi atenţionează pe domnitorii prea milostivi de pericolele

ce îi pasc.

Structura întregii epopei a destituirii şi reinstaurării lui Petru Rareş în

interpretarea lui Macarie aminteşte de modelul de desfăşurare a naraţiunii în basme

sau balade: a fost odată ca niciodată un erou înzestrat cu toate calităţile posibile şi

însoţit de o familie perfectă; duşmanii perfizi au uneltit împotriva lui şi eroul,

preîntîmpinat de slujitorul loial, se salvează, părăsit de toţi şi însoţit doar de calul

fidel; trece peste obstacole naturale, scapă ca prin minune de cei care îi doresc

moartea; ajunge la Fiinţa Superioară, obţine dreptatea, îi pedepseşte pe trădători — şi

redevine eroul luminat şi blajin de la începutul poveştii. Şi acum va mai fi trăind,

dacă nu va fi murit.

45

Macarie însuşi pare să perceapă acest segment narativ ca pe unul izolat în

cadrul cronicii, un fel de “nuvelă în nuvelă”, încă o specie antică înviată de scriitorii

Evului Mediu tardiv19 şi preferată îndeosebi de renascentişti. Această presupunere

este confirmată de formulele — introductivă şi finală — utilizate de autor. Astfel,

peripeţiile lui Rareş sînt anunţate de următorul pasaj: „Însă, după mine, nu este nimic

neschimbat în această viaţă, nici stăpînirea domnească, nici bogăţie, nici noroc bun în

această viaţă, care să nu fie turburat de furtuni şi supărări; dar de ce va fi spunerea

acestor cuvinte? Dumnezeu ne-a încercat şi împlinind judecăţi tainice, precum a

ispitit pe Iov, îndată a ales pe cei mai de frunte. Ce şi cum s-au întîmplat, vino,

cuvînt, şi vesteşte povestirea şi cele vrednice de amintit.” [27, p. 98]

Fortuna labilis, un topos cunoscut în literatură, este comun şi textelor

medievale, în special celor de inspiraţie şi orientare moralizatoare creştină. Neagoe

Basarab îl tratează în expresii asemănătoare celor ale lui Macarie: „Iară lumea aceasta

cu adevărat iaste rea şi înşelătoare şi pizmătariţă şi urîtoare. Că cît dăruiaşte pre

priiatenii ei, apoi iar cu mînie şi cu urgie întoarce şi ia înapoi şi-i trimite goli de toate

bunătăţile şi îmbrăcaţi în ruşine şi însărcinaţi cu toate greutăţile în scîrba cea de veci,

şi pre cei ce-i înalţă iarăşi degrab’ îi supune suptu picioare şi-i smereşte cu sărăciia

cea mai de apoi şi sunt bucurie tuturor vrăjmaşilor lor. Aşa şi într-acesta chip suntu

darurile ei. Aşa suntu milele ei, şi iaste vrăjmăşia priiatenilor ei şi făcătoare de rău

tuturor celor ce fac voia ei şi cu mînie aruncă-i jos pre toţi cei ce se razimă de dînsa,

şi slăbeşte pre toţi ceia ce să nădăjduiescu spre dînsa.”[4, p. 128-129] Iată un voievod

preîntîmpinîndu-şi fiul, un viitor voievod şi el — şi iată cronicarul consemnînd că

anume aşa şi se întîmplă, hodie mihi cras tibi, nimic nou şi nimic etern şi neschimbat.

Asemenea schimbări dramatice de circumstanţe şi noroc nu reprezintă decît unul din

aspectele destinului regal. Căci un domnitor trebuie să fie întotdeauna gata de

încercări — anume în dificultăţi i se descoperă adevărata esenţă, ceea ce limba

română va numi atît de plastic os domnesc.

19 E.g., Simon de Keza, Gesta Hungarorum [29, passim]

46

Legitimitatea domnitorului nu prezintă o problemă pentru cei trei cronicari:

domnitorul este drept, dacă domneşte bine, şi domneşte bine, dacă este drept.

Moldova nu a avut aristocraţie ereditară ca atare, în înţelesul în care aceasta a existat

în Europa de Vest şi Centrală. S-au aflat familii capabile să-şi traseze originea destul

de departe în timp, şi către oameni puternici, dar în general funcţia deţinută decidea

greutatea boierului în politică şi societate, iar funcţiile se schimbau cu fiecare voievod

nou. În plus (sau de aceea?), Moldova nu a avut nici monarhie ereditară în tot sensul

cuvîntului. Fiul mai mare al voievodului era, în mod normal, văzut drept moştenitor

al tronului, cît timp domnea tatăl său, însă nimic nu garanta că anume el va deveni

succesorul de facto. Mai ales dacă domnitorul era înlăturat, nu pleca din cauze

naturale. În ascensiunea prinţului spre tron, faptul că el fusese moştenitorul putea

acţiona atît în favoarea, cît şi în detrimentul său. Cum notează Dinu C. Giurescu în

legătură cu „legenda” dinastică a lui Ioan Vodă cel Cumplit, „este firesc (...) că Ion

Vodă se arată fiul lui Ştefăniţă: în secolul al XVI-lea ocuparea scaunului ţării se

motiva încă printr-o obîrşie domnească, indiferent dacă era legitimă sau nu.” [42, p.

17]

De aceea, deşi autorii de cronici salută urcarea la tron a urmaşilor direcţi şi

legitimi ai voievozilor defuncţi, precum Bogdan III, Ştefan cel Tînăr, Iliaş şi Ştefan

Rareş, Bogdan IV, în momentele de criză dinastică este suficientă pretenţia la o

descendenţă domnească. Despre Petru Rareş Macarie anunţă cu pioşenie că „şi acesta

era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub

obroc” [27, p. 95]. Eftimie repetă ad litteram formula, prezentîndu-l pe Alexandru

Lăpuşneanul: „Căci este şi acesta unul dintre fiii veşnic pomenitului Bogdan

Voievod, şi a fost ascuns ca odinioară lumina sub obroc sau ca luceafărul sub

pămînt.” [27, p. 122] Azarie, care scrie după moartea lui Alexandru şi nu din porunca

unui urmaş direct al acestuia, nu mai consideră necesar să-i discute familia,

mulţumindu-se să remarce că „Alexandru, unul dintre boieri”, era „om voinic şi

frumos la chip, liniştit şi blînd.” [27, p. 140]

47

Insurgentului Trifăilă, care a venit „într-o vreme nepotrivită, rea” şi „a turburat

aprig pe locuitorii ţării”, i se neagă revendicările dinastice: cronicarul menţionează

doar că acesta „îşi zicea fecior de domn” [27, p. 92]. Însă un pretins fecior de domn

— nici nu ştim din care voievod îşi trăgea obîrşia, după propria legendă, Trifăilă,

susţinut în pretenţiile sale de domnitorul Ţării Româneşti Neagoe Basarab [2, p. 247]

— care vine să-l detroneze pe un domnitor al ţării neîndoielnic legitim nu se poate

aştepta la o recunoaştere din partea cronicarului oficial. La rîndul său, Azarie, extrem

de nemulţumit de Ioan Vodă cel Cumplit, priveşte sceptic aspiraţiile acestuia la o

origine regală: „...era un oarecare surghiunit în cetatea Rodos, anume Ioan, şi nu ştiu

cine era şi de unde se trăgea şi al cui fiu era, zicea că se trage din neam de domn.”

[27, p. 148] Ceva mai tîrziu, Grigore Ureche se va simţi obligat să citeze zvonurile în

circulaţie: „...unii zic că au fost ficior de armean, alţii zic că au fost ficior unui

Ştefan-vodă” (iar interpolatorul Axinte Uricariul va confirma: „Aşa să află el scris la

uricile lui.”) [86, p. 101] Invocarea paternităţii lui Ştefan-vodă, adică Ştefan cel

Tînăr, fiul lui Bogdan III, îi permitea viitorului voievod să-şi traseze originea direct

de la Ştefan cel Mare [42, p. 17] — iar o origine din strămoşi nu doar regali, ci şi

glorioşi nu face decît să adaoge şanse unui pretendent la tron.

Nici Despot vodă nu a omis ocazia de a-şi construi o genealogie regală. Azarie

relatează că „s-a ridicat un oarecare numit Despot, de la nemţi, numindu-se pe sine

fiu de domn” [27, p. 142] — fără comentarii ulterioare. De altfel, cronicarul nu-i

neagă uzurpatorului anumite calităţi: acesta este „om iscusit în războaie” [27, p. 142].

Grigore Ureche, mai informat, va privi sceptic legenda lui Despot: „s-au ivit Dispot

pre poreclă, iar numele i-au fost Heraclu Vasilică, ce au fost de naşterea sa din

ostrovul Samos, carile fiind italian au fostu ştiind multe limbi (...) avîndu-şi viiaţă

între soţii, s-au încleştat cu o samă de evangheliţi (că el încă n-au fostu pravoslavnic)

şi s-au făcut ficioru de domnu.” [86, p. 88] Însă Azarie scrie despre Ioan şi despre

Despot post factum, cînd domniile acestora se vor fi consumat. Nu vom afla niciodată

dacă şi Alexandru Lăpuşneanul nu ar fi rămas înfierat cu formula „un oarecare...îşi

48

zicea fecior de domn”, în cazul cînd roata istoriei s-ar fi întors altfel şi comisul20 Ioan

Joldea, ales de boieri, s-ar fi menţinut pe tronul Moldovei. Nu este corect să ne

aşteptăm la obiectivitate din partea unor letopiseţe, fie ele oficiale sau scrise din

propria iniţiativă a autorilor: cronicarul medieval percepe şi narează evenimentele

prin prisma propriei epoci, poziţii sociale şi biografii — şi nici nu consideră că ar

trebui să procedeze altfel. Obiective nu pot fi decît analele rudimentare, dacă se

limitează la schema „anul — evenimentul”, fără să-şi permită aprecieri — exprimate

prin adjective, adverbe sau subordonate atributive. Pretendentul la domnie care se dă

drept fiu de voievod va fi recunoscut ca atare nu pentru că dovezile sale sînt

plauzibile — ci pentru că numai un adevărat fiu de voievod va reuşi să dobîndească

tronul la care rîvneşte. Şi, evident, deoarece cujus regio ejus religio, scriitorul va fi

întotdeauna loial unui domnitor, unei idei, unui partid politic, unei convingeri etice,

în fine.

Însă domnitorul instaurat pe tron trebuie să fie în afara îndoielilor. Este notoriu

că şi Petru Rareş, şi Alexandru Lăpuşneanul se trag din domnitori iubiţi în ţară —

Ştefan cel Mare şi, respectiv, Bogdan III. Ioan-vodă se numeşte fiu nelegitim al lui

Ştefan cel Tînăr, şi acesta un voievod viteaz, mort prematur. Istoria nu pare să fi

înregistrat pretendenţi din neamul lui Iliaş Rareş, de exemplu: înrudirea cu „fiul

pierzării” ar fi reprezentat mai curînd o publicitate negativă pentru cel ce aspiră la

tron. Pînă la urmă, nu contează dacă ceea ce „să află el scris la uricile” este adevărat

sau nu. Morala implicită — subiectul nu ajunge să fie discutat de nici unul dintre

cronicari — este că, dacă pretendentul, cu voia lui Dumnezeu, ajunge să domnească

suficient de mult şi bine, înseamnă că a meritat să se facă domn şi, pînă la urmă,

homo ornat locum, non hominem locus.

Ne întrebăm cît de departe se întinde nimbul eroismului patern asupra imaginii

filiale. Pînă cînd voievodului i se iartă anumite stîngăcii sau omisiuni de dragul

ilustrului său tată şi cînd această protecţie încetează să funcţioneze? Exemplele lui

Iliaş şi Ştefan Rareş se dovedesc, încă o dată, extrem de grăitoare în acest sens. 20 Dregătorie indicată de Alexandru Boldur în Istoria Basarabiei [11, p. 171].

49

Macarie îşi scrie cronica deja după ce domnia celui dintîi se va fi consumat, deci

naratorul cunoaşte, de fapt, ce fel de voievod are să devină urmaşul eroicului Petru

Rareş. Fiind el însuşi o victimă a nelegiuirilor acestuia, cronicarul îi comunică din

start cititorului că Iliaş „nu s-a arătat întru nimic asemănător tatălui său, ca şi cum nu

l-ar fi crescut ca fiu”. [27, p. 103] Eftimie, nu mai puţin indignat de comportamentul

nedemn al tînărului domnitor, admite totuşi că Iliaş „mai întîi mergea bine şi se arăta

binecinstitor şi blînd către toţi şi iubitor de boieri şi de toţi cei ce stăteau în jurul lui”.

[27, p. 118] Observăm deci că figura luminoasă a tatălui nu îl protejează pe fiu de

critică şi imprecaţii. Însă atunci cînd Macarie intenţionează să-l laude pe Ştefan

Rareş, fratele lui „Iliaş Mehmet”, el sugerează asemănarea fiului mijlociu21 cu

răposatul tată: „...Ştefan, cel cu inimă îndrăzneaţă, destinat de mai înainte pentru

înălţimea domniei, ieşit din acelaşi sînge ca şi Iliaş, dar cu năravuri cît de puţin

asemănător.” [27, p. 105] În aceeaşi manieră, Azarie vede în Bogdan IV reflectarea

imaginii tatălui, Alexandru Lăpuşneanul: „...întru toate era următor în obiceiuri

învăţăturilor tatălui său, arătînd şi vitejie”. [27, p. 148]

Aceste exemple ne permit să deducem că, deşi o descendenţă ilustră adaugă

strălucire imaginii unui domnitor, confirmîndu-i oarecum calităţile eroice, un

personagiu nedemn nu se salvează prin invocarea părintelui perfect. Cu atît mai

strident va fi contrastul dintre tatăl, pozitiv, şi fiul care nu îl merită.

§ 4. Copilul pe tron Copiii învaţă bunătatea de la natură,

iar răutatea de la oameni.

Nicolae Iorga

Este firesc ca eroul, într-un text epic îndeosebi, să fie prin excelenţă bărbatul

nobil, adult, plin de forţă. Însă vicisitudinile vieţii regale — pe care cronicarul se

21 Ştefan Gorovei atestă existenţa celui de-al treilea fiu al lui Petru Rareş, Constantin, care a murit la Istambul în

împrejurări misterioase [43, p. 97].

50

angajează să le descrie fidel — nu întotdeauna ţin cont de convenţiile istoriografice.

Categoriile marginalizate de personaje — femeile, copiii, actanţii mai puţin nobili —

apar în paginile letopiseţelor, cu sau fără voia autorilor, pentru că aşa s-a întîmplat în

realitate. Autorul admirator poate face ca un domn slab şi nehotărît să pară puternic şi

viteaz, însă nu va îndrăzni să declare că Ştefan cel Tînăr avea 20 de ani la încoronare,

dacă în realitate nu avea decît 9. Letopiseţele lui Macarie, Eftimie şi Azarie oferă un

material deosebit de bogat anume pentru studiul copiilor şi adolescenţilor în istoria

tronului moldovenesc, pentru că între 1504 şi 1574 ţara a avut parte de doi domnitori

nevîrstnici.

Cea mai frecventă şi comună menţiune a copiilor în cronici vine în combinaţia

“femeile şi copiii”, adică ceea ce ştirile moderne numesc “populaţia civilă”. Aceştia,

luaţi împreună, apar ca dependenţi de protagoniştii bărbaţi. În Cronica moldo-rusă,

e.g., legenda de etnogeneză de la începutul lucrării vorbeşte despre “femeile şi copiii”

pelerinilor plecaţi din “Roma veche”: cînd voievodul ungur le propune acestora să se

stabilească cu traiul pe pămînturile sale, ei trimit acasă, ca să vadă dacă familiile lor

mai sînt unde le lăsaseră, şi le aduc cu sine. [26, p. 77] La fel şi Dragoş,

descălecătorul, întors acasă după vînarea bourului, purcede pentru colonizarea noilor

pămînturi împreună cu tovarăşii săi, cu femeile şi copiii lor. [26, p. 79] Negreşit,

asemenea menţiuni nu sînt decît logice: altfel, descălecătorii s-ar fi pomenit în situaţia

precară a primilor romani, cu Romulus în frunte, care au fost nevoiţi, spune legenda,

să-şi răpească soţii de la tribul vecin al sabinilor, pentru că nimeni nu accepta să se

înrudească de bunăvoie cu o ceată războinică de origine dubioasă. [39, p. 728]

Nici una dintre cronicile anonime moldoveneşti nu menţionează vreun copil ca

personalitate individuală, actantă: tot ce vedem sînt enumerările copiilor de domnitor

cu mamele lor şi, uneori, anul morţii lor. Extrem de rar, cronica indică anul naşterii

sau vîrsta la care a murit fiul sau fiica de voievod. Cronica moldo-germană încalcă

oarecum şablonul, caracterizîndu-le pe cele două fiice ale lui Ştefan cel Mare cu

Maria-Voichiţa ca “frumoase”, fără a le zice însă pe nume; pentru Bogdan,

moştenitorul tronului, aflăm chiar (ocazie excepţională) data exactă a naşterii, 16

51

iunie 1479. În aceeaşi lucrare copiii devin uneori protagonişti sau participanţi ai

evenimentelor, e.g. episodul cu cei 12 copii din Caffa, robiţi de turci, care s-au salvat

şi au ajuns în Moldova (“Dumnezeu a dat noroc ca vîntul să ducă toate corăbiile la

Chilia” [26, p. 73]) cu încă 32 de “corăbii mari cu averi, cu comori mari.” [26, p. 73]

Comportamentul lui Ştefan cel Mare în aceste circumstanţe fusese, probabil, cît se

poate de firesc pentru epoca şi condiţia sa: „Şi acolo a venit Ştefan voievod cu oastea

lui cu 400 de care şi a luat toate averile împreună şi cu tinerii şi i-a adus pe toţi la

Suceava, atunci a împărţit domnul pe tineri prin Suceava. În acelaşi timp, au aflat

cafezii şi veneţienii că copiii erau la Ştefan voievod şi au fost foarte bucuroşi de

aceasta. Şi i-au trimis foarte mulţi bani şi cereri ca el să lase liberi pe tineri. Iar Ştefan

voievod a îmbrăcat pe toţi tinerii şi i-a lăsat pe toţi liberi şi, care au vrut să se ducă

acasă, pe aceia a poruncit să-i călăuzească în ţara Ungurească. Mulţi dintre dînşii au

rămas în Suceava, care şi astăzi sînt acolo.” [26, p. 73]

Această naraţiune, în general realistă, provoacă îndoială doar într-un aspect: să

fi fost, într-adevăr, doar 12 tineri, păziţi de numai 4 turci? Şi cît de mulţi poate

însemna “mulţi” din 12 — rămaşi în Suceava? Altminteri, copiii apar iarăşi mai

curînd ca obiecte decît ca subiecte: prizonieri mai întîi ai turcilor, apoi ai

domnitorului moldovean — nu încape îndoială că nimeni nu fusese trimis acasă din

chiar senin, fără răscumpărare. Întîmplarea fericită care îmbogăţise vistieria lui Ştefan

cel Mare avu şi urmări mai puţin pozitive: „În acelaşi an, pînă în luna ianuarie, a

trimis împăratul turcesc foarte mulţi soli, unul după altul, la Ştefan voievod, că

trebuie să-i trimită înapoi comorile şi pe tineri, ceea ce el nu a făcut. Aceasta a fost

pînă în luna ianuarie.

11-lea. 6983 (1475)

În luna ianuarie, ziua 10, într-o joi, a avut Ştefan voievod o mare bătălie cu

turcii puţin mai sus de Vaslui, lîngă o apă care se cheamă Bîrlad.” [26, p. 73] Poate că

întîmplarea cu tinerii evadaţi nu fusese unicul motiv al acestei invazii otomane, însă,

negreşit, impertinenţa voievodului trebuie să fi grăbit sau intensificat mînia

sultanului.

52

Un alt moment unde Cronica moldo-germană menţionează copii este unul din

episoadele “gotice” de descriere a luptelor, şi anume pîrjolirea Brăilei: „În luna

februarie, în ziua 27, a pornit Ştefan voievod asupra Brăilei, în Muntenia, şi a vărsat

mare şi mult sînge şi a ars tîrgul cu totul şi nu a lăsat în viaţă nici copiii din mame şi a

despicat sînul mamelor şi a scos pe copii din el.” [26, p. 71] Cititorul modern nu

trebuie să se aline cu iluzia că asemenea detalii ar ţine de domeniul fantasticului.22

Imagini de acest gen făceau parte, integral, din războiul medieval, tot aşa cum

atrocităţi abominabile sînt relatate despre acţiunile militare moderne.23 A nimici

populaţia unui oraş însemna, literalmente, a o nimici cu desăvîrşire, pînă la ultima

suflare. Alta este întrebarea de ce alte cronici moldoveneşti nu consemnează

amănuntele “tehnice” ale luării cetăţilor de către oastea Moldovei. O explicaţie ar fi,

probabil, că letopiseţele moldo-polon, moldo-rus, de la Bistriţa, de la Putna, scrise

fiind de către (foarte probabil) clerici şi destinate, predominant, unor cititori locali,

promovau un alt tip de imagine a Moldovei şi a domnitorului ei decît o făcea Cronica

moldo-germană, scrisă de un oştean (oricine ar fi fost el) şi orientată spre publicul

occidental. De aceea, pe cît insistă letopiseţele slavoneşti asupra faptelor de “bun

creştin” ale lui Ştefan, pe atît Cronica moldo-germană ţine să-l arate ca pe un

“cavaler”, adică luptător.

Imaginea copiilor în cronici e utilizată şi pentru a-i conferi domnitorului

descris trăsături pozitive, “umane”. Povestind despre peripeţiile lui Petru Rareş,

alungat de pe tron, gonit prin munţi şi, în fine, reinstalat din mila sultanului, Macarie

îi menţionează de repetate ori familia — “iubita lui doamnă Elena şi doriţii şi de bun

neam copii, Iliaş şi Ştefan.” [27, p. 103] Familia însemna urmaşi — moştenitori

legitimi; de aici remarca de “bun neam”. Citim printre rînduri: copil nelegitim

(circumstanţă pe care cronicarul, incapabil să o treacă cu vederea, o formulează cît 22 După formula lui B. P. Hasdeu, „Pentru a judeca de gradul civilizaţiunii unui popor, nu trebuie să ne bazăm pe

propriile noastre idei moderne, ci să-l confruntăm, fără prevenţiune, cu toate celelalte popoare din aceeaşi epocă.” [46,

p. 71]. 23 Un exemplu strălucit şi zguduitor al tehnicilor de manipulare în lumea ştirilor îl prezintă articolul Six-step Guide to

Justifying Atrocities („Ghid de şase paşi pentru justificarea atrocităţilor”), apărut recent în cotidianul Irish Times [94].

53

mai eufemistic: “Şi acesta era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca

odinioară lumina sub obroc” [27, p. 95]), deşi fiu de voievod, şi conştient că acest

detaliu al originii sale nu era secret nici pentru supuşii săi, nici pentru duşmanii

concurenţi pentru domnie, Petru Rareş trebuie să fi ţinut mult la prezenţa unor

moştenitori legitimi, care să-i continue linia. De aceea pierderea familiei, pe lîngă

faptul că ar fi fost o dureroasă lovitură personală, ar fi constituit şi dezastrul

aspiraţiilor dinastice ale lui Rareş. Macarie trebuie să fi înţeles mult prea bine

complexitatea situaţiei create şi îi transmite şi cititorului anxietatea voievodului

pribegit: rătăcind prin munţi, “gol, rănit la mîini şi desculţ”, Petru, care pare să fi

pierdut iremediabil domnia şi este aproape să piară şi el “înaintînd pe drumuri

nepătrunse, stăpînite de fiare”, este vrednic de toată mila, pentru că “plînge şi suspină

de pierderea copiilor şi a puterii” [27, p. 100]. Această ordine de enumerare ni se pare

deosebit de semnificativă. Pierzîndu-şi soţia, descendentă din despoţii sîrbi — o

legătură deci cu puţinii domnitori ortodocşi din vecinătate şi, în plus, rudă prin alianţă

cu familia lui Neagoe Basarab, nobilii ungari Frangipani şi principii polonezi

Wiesznowiecki [43, p. 83] — şi copiii, Petru Rareş ar fi pierdut şi mult din

stabilitatea poziţiei sale, chiar dacă ar fi redevenit domn.24 Astfel, pierderea copiilor

însemna oarecum pierderea puterii; din fericire, nu şi neapărat viceversa.

Urmărind îndeaproape complicatele peregrinări ale lui Rareş, Macarie nu scapă

din vedere familia sa, probabil pentru că, precum vădesc şi alte documente de epocă,

grija acesteia constituise prioritatea voievodului, oricît de cumplite ar fi fost

vremurile şi oricît de ameninţată îi era propria viaţă. Astfel, evadînd din Suceava,

singur (Macarie pictează aici portretul romantic al fugarului însoţit de singurul său

prieten fidel, calul), domnul mazilit are grijă să-şi evacueze doamna şi copiii în

Transilvania, într-o cetate a sa: “A scăpat de potopul care le înghite pe toate ca un

nou Noe şi a salvat familia lui în cetatea Ciceiului, unde o trimisese cu puţin înainte.”

[27, p. 100] Aşa cum patriarhul biblic nu uitase să-i îmbarce pe arca salvatoare pe 24 Nicolae Iorga subliniază şi rolul benefic al Doamnei Elena pentru dezvoltarea cărturăriei în Moldova şi „ridicarea şi

împodobirea bisericilor” [52].

54

descendenţii săi cu familiile lor, paralela cu Noe este cît se poate de binevenită. O altă

comparaţie conturează imaginea mişcătoare a unui paterfamilias iubitor: “Şi a întins

braţele sale şi a cuprins cu dragoste părintească pe copiii săi nevîrstnici şi i-a sărutat,

asemenea unui vultur, care acoperă cu aripile pe vulturaşii fără pene.” [27, p. 100]

După Macarie, asedierea Ciceiului de către János al Ungariei avea ca intenţie

nu numai înlăturarea fizică a lui Petru Rareş, ci şi (precauţie firească) nimicirea

oricăror succesori posibili: “…cu gîndul ca sau să arunce jos pe domn de pe zid, sau,

surpînd zidul, să înăbuşe tot neamul lui, turburat fiind de lăcomia averii…”[27, p.

100]. Încă o dată deci copiii apar ca o proprietate de valoare şi atribut necesar.

Restabilit în domnie, Petru Rareş se îngrijeşte mai întîi să cureţe cetatea de trădători

şi potenţiali rebeli şi numai după aceasta aduce de la Cicei “pe iubita lui doamnă

Elena şi pe doriţii şi de bun neam copiii lui, Iliaş şi Ştefan” [27, p. 103]. Dragostea

deosebită a domnitorului pentru progenitura sa se manifestă şi în faptul că (după

Eftimie), atunci cînd Iliaş fusese trimis ostatic la Ţarigrad, “l-a însoţit însuşi Petru

voievod şi cu doamna Elena şi cu toţi boierii mari şi tot sfatul şi arhiereii şi cu toţi

egumenii moldoveni pînă la rîul Dunărea” [27, p. 118] — ceea ce constituia un drum

destul de lung de la Suceava.

Stilul letopiseţului lui Macarie, mai cursiv decît al cronicilor anonime,

presupune şi mai multă atenţie, fie şi lirică, acordată detaliilor vieţii personalităţilor.

Pentru prima dată, un copil devine protagonist într-o asemenea scriere: Ştefan cel

Tînăr, fiul lui Bogdan III şi nepotul lui Ştefan cel Mare. La momentul urcării pe tron,

Ştefan avea nouă ani şi a fost încoronat după tot tipicul, uns de către mitropolit.

Macarie nu menţionează un consiliu de regenţă, însă este greu de imaginat ca un copil

să fi condus ţara singur, la această vîrstă şi în circumstanţele complicate ale vremii.

Nici un muşchi nu se clinteşte pe figura sobră a cronicarului oficial, care, fidel rolului

său, anunţă cum “fiind într-al doilea an al domniei sale”, adică în vîrstă de zece ani,

atunci cînd o oaste tătară începe să prade ţara, „…aflînd despre ei Ştefan voievod,

îndată s-a ridicat împotriva lor cu ostaşii lui şi i-a învins, ucigîndu-i peste tot. Şi s-au

înecat în Prut, s-au înglodat în Ciuhru şi pe cîţi au rămas i-a gonit pînă la Nistru şi

55

acolo s-au înecat din fuga prea mare. Alţii dintre ei au fost prinşi şi vii. Iar Alb sultan

abia a scăpat cu puţini dintre ai săi, şi acela rănit la cap. Alţii cîţi au putut să fugă au

scăpat pe jos şi goi şi fără arme şi au ajuns la locurile lor ruşinaţi. Slavă Domnului

Dumnezeului nostru Isus Hristos, care atunci a răsplătit astfel pe duşmanii noştri.”

[27, p. 92] Ne este greu să ni-l imaginăm pe tînărul voievod în fruntea acestei armate

vertiginoase, deşi, cunoscînd precocitatea copiilor medievali, putem crede lesne că a

participat la luptă sau cel puţin a însoţit oastea. Cu regret, Macarie nu spune nimic

despre educaţia şi învăţătura lui Ştefan cel Tînăr. Tot ce aflăm este că “cursul vieţii”

îl “îndrepta cu pricepere după rînduiala celor înţelepţi”. [27, p. 93] Pricepere şi

înţelepciune care s-au dovedit însă insuficiente, de vreme ce voievodul se arată

influenţabil, ca un tipic adolescent, de sfetnicii săi, care par să-şi fi folosit autoritatea

asupra domnitorului pentru a se debarasa de propriii adversari sau concurenţi:

“Umblînd ei cu acestea, Ştefan voievod a tăiat capul hatmanului său şi tot deodată

întîiului său sfetnic, numit Arbure, în luna aprilie, la curţile domneşti de la Hîrlău.”

[27, p. 93-94]

Datorită reticenţei cronicarului, episodul complotului împotriva domnitorului,

relatat cu multă precauţie, pare să se fi rezolvat într-un mod aproape mistic: „Iar

Ştefan voievod, neavînd ajutor de nicăieri, s-a îndreptat cu amărăciunea lui către

Dumnezeu, care a suflat asupra lor duhul mîniei şi, cu judecăţile pe care singur le

ştie, i-a risipit în hotarele şi în domniile dimprejur, dintre care puţini au mai recăpătat

mai tîrziu locurile lor, ci toţi după voia lui Dumnezeu şi-au sfîrşit viaţa în ţări

străine.” [27, p. 94] O interpretare a acestei alegorii ar fi că “iparhii şi eghemonii şi

ipaţii” s-au certat între dînşii şi nu şi-au înfăptuit intenţiile. Ideea promovată de

Macarie este, probabil, aceea că Dumnezeu are grijă de cei mici şi slabi — Ştefan are

acum 15 ani. Grigore Ureche, mirean şi privind lucrurile mai curînd politic decît

ocult, explică nereuşita complotului prin sprijinul “ţării” (adică al micii boierimi şi al

ţărănimii [2, p. 430]): “Şi văzîndu că lui Ştefan-vodă i-au venit ţara întru ajutoriu, s-

au răsipitu printr-alte ţări, lăsîndu-şi ocinele şi moşiile.” [86, p. 72] Imaginea lui

Ştefan cel Tînăr se aproprie de idealul eroului medieval — tînăr, viteaz, cu o

56

excelentă ereditate; uman fiind, nu evită greşelile, însă rămîne unul din domnitorii pe

care Macarie îi admiră sincer.

Dacă la Macarie copiii lui Petru Rareş fuseseră, iniţial, participanţi pasivi ai

evenimentelor, mutaţi dintr-un loc în altul şi semnificativi doar în calitate de urmaşi

ai ilustrului lor tată, de la Eftimie aflăm mai multe despre Iliaş şi Ştefan Rareş ca

personalităţi individuale. Imaginea lui Iliaş aminteşte de portretul unui alt teenager pe

tron, Ştefan cel Tînăr. Nu supunem psihanalizei cazul, dar nu putem omite

circumstanţele specifice, în care a crescut Iliaş. Or, de la un copil care trăise trei ani

într-o permanentă tensiune psihologică,25 cît timp tatăl său fusese mazilit şi fugar, şi

care se trezeşte deodată cu toată puterea ţării în mînă ne putem aştepta mai curînd la

acţiuni impulsive şi gafe decît la o domnie înţeleaptă şi luminată. Influenţabil, însă nu

de persoanele potrivite, cum consideră Eftimie (“a nesocotit sfatul celor mai bătrîni şi

îndemnul celor ce crescuseră împreună cu dînsul” [27, p. 118]), Iliaş începe să se

încline tot mai mult spre credinţa musulmană, ascultînd de un oarecare Hadîr,

“pervers prin moravuri şi mai pervers cu sufletul.” [27, p. 119] Urmărind istoria lui

Iliaş povestită de Eftimie, cititorul nu poate trece cu vederea un moment curios: deşi

enumeră conştiincios toate nedreptăţile şi nelegiuirile tînărului voievod, cronicarul

pare să-l elibereze, pe cît este posibil, de responsabilitate, blamîndu-i pe aceia care îl

învaţă de rău şi îl îndeamnă la rele. „Şi cu acesta [Hadîr] stătea de vorbă şi se sfătuia

şi-l învăţa şi i-a fost învăţător amar şi de rele. Şi Iliaş a primit sămînţa pe care satana

a răspîndit-o şi a semănat-o în amîndouă sufletele lor şi punînd în undiţă ceva

ademenitor, aşa a tras către dînsul pe cel fără minte. Şi adunînd toată otrava răutăţii şi

amestecînd în ea închipuirea cugetului său, a făcut o băutură păgubitoare pentru

sufletul său şi în cele din urmă a tîrît în prăpastia pierzării pe cel pervertit şi ademenit,

pe nenorocitul Iliaş, cel nepriceput. Căci ce este mai rău pentru om decît cuvîntul şi

învăţătura care nu sînt părtaşe celui preabun? Căci dacă obiceiurile bune le pot strica

vorbele rele, cu atît mai mult obiceiul de a sta de vorbă cu cei vicleni, încît mintea lui 25 „În afecţiunile psihiatrice sau emoţionale nu se poate vorbi despre leziuni fizice vizibile, şi totuşi pacientul suferă din

cauza unor simptome cît se poate de reale.”[14, p. 261].

57

s-a prefăcut în rău şi s-a umplut peste măsură de deşertăciune şi prin înşelăciune i s-a

făcut inima de aramă şi s-a înrăit cu totul, cînd a căzut în adîncimea relelor şi umbla

ca un nebun şi cu îndemnul demonilor se apuca de toate faptele necuviincioase, ca şi

cum ar fi fost cufundat şi înecat în păcate printr-o întunecare năprasnică.” [27, p. 119]

Cîteva detalii, mai curînd stilistice decît faptice, ne reţin atenţia aici. Imaginea

artistică generală este a unui “nepriceput” ademenit spre pierzanie. Se pare că toate

nenorocirile lui Iliaş se trag din predilecţia sa pentru persoane nepotrivite şi

încrederea nemeritată pe care le-o acordă acestora. Nu ne putem aştepta ca cei doi ani

petrecuţi anterior la Istambul să-i fi asigurat o educaţie temeinică în materie de

ortodoxie şi morală stabilă! Lamentîndu-se astfel, Eftimie admite, aparent, că nici

înainte Iliaş nu se remarcase prin caritate: “s-a înrăit cu totul”. A se observa opoziţia

implicită dintre inima de aur şi “inima de aramă” a lui Iliaş. În fond, şi aurul, şi

arama sînt metale relativ maleabile — însă aurul simbolizează nu atît tăria, cît

nobleţea şi tot ce este bun, pe cînd arama — dată pe faţă? — este metalul ieftin, care,

în plus, se acoperă repede cu patină.

Descriind în continuare nelegiuirile lui Iliaş, Eftimie mai repetă o dată, în

încheiere, că voievodul fusese mai curînd obiectul proastelor influenţe decît

vinovatul: “Acestea le înfăptuia el pe toate cu învăţătorul şi vrăjitorul său, de trei ori

blestemat Hadîr, care era şcoală şi taină a fărădelegii.” [27, p. 119] În mijlocul

acestor fapte îngrozitoare, următoarea informaţie apare ca o neaşteptată trăsătură

pozitivă, semnificativă prin inocenţa ei: “Lucrul şi sîrguinţa şi grija lui erau jocul cu

păsările.” [27, p. 119] Deodată vedem adolescentul care nu şi-a trăit din plin

copilăria. Probabil, şi Eftimie simţise că aceste detaliu este important pentru crearea

unei imagini complexe a protagonistului cronicii, una pictată în semiumbre, nu doar

în alb şi negru.

Ne-am fi putut aştepta ca mama domnitorului, în opoziţie cu sfetnicul turc, să

fi constituit o influenţă pozitivă asupra tînărului Iliaş. Însă anume “la îndemnul

mamei sale, doamna Elena, s-a făcut chinuitor şi pierzător de oameni şi chinuia pe

boieri, şi multora le-a scos ochii, pe alţii i-a dat cu totul morţii, pe alţii i-a sugrumat în

58

închisori, şi alte chinuri deosebite au pătimit amarnic şi şi-au aflat sfîrşitul.” [27, p.

119] Intenţiile lui Eftimie ca narator sînt aici radical deosebite de obiectivele

autorului Cronicii moldo-germane. Dacă în aceasta din urmă cruzimea activităţilor

militare ale lui Ştefan cel Mare nu era decît o trăsătură firească a unui mare luptător

medieval, pentru Eftimie cruzimea este cruzime, oricît de obişnuită ar părea ea la cei

puternici. Cît despre rolul mamei voievodului în aceste evenimente, ar fi bine să ne

abţinem de la judecăţi pripite şi să acceptăm afirmaţia scriitorului cum grano salis. A

defăima pe cineva, atribuindu-i responsabilitatea pentru anumite crime, este o tehnică

de propagandă veche cît lumea, nu mai puţin obişnuită în secolul XVI decît este

astăzi. Probabil, nu vom afla niciodată care curteni fuseseră sursa de informaţie a lui

Eftimie şi agenda ascunsă a cărui “partid” boieresc a propagat-o cronicarul, conştient

sau inconştient.

Discipol fidel al lui Macarie, Azarie îl “construieşte” pe Alexandru

Lăpuşneanul după modelul lui Petru Rareş. Ca şi predecesorul său, Alexandru

manifestă deosebită grijă faţă de familia sa. Ca şi Petru Rareş, Alexandru era copil

natural, deci şi pentru dînsul prezenţa unui moştenitor legitim şi a unei soţii de neam

domnesc fusese extrem de importantă. Aflăm de la Azarie cîte ceva despre educaţia

fiilor de voievod Bogdan şi Petru: “…au fost bine crescuţi şi daţi să înveţe cărţile şi

învăţăturile ortodoxiei.” [27, p. 140] Pesemne, cronicarul accentuează învăţătura

orientată spre credinţa ţării, amintindu-şi de “nelegiuitul” Iliaş, care nu fusese educat

corect. Ca şi Petru Rareş, Lăpuşneanul îşi adăposteşte doamna şi copiii, apucînd calea

pribegiei. Asemeni lui Petru, voievodul întors din exil curăţă mai întîi ţara de

trădători, apoi se reuneşte cu familia.

Pe patul de moarte, Alexandru îşi transmite domnia fiului său mai mare. Ca şi

Iliaş, tînărul Bogdan rămîne să cîrmuiască sub supravegherea mamei sale, “iar

îndrumători erau Gavriil logofătul şi Dimitrie hatmanul şi doamna cîrmuitoare peste

toţi.” [27, p. 147] În treacăt, Ruxandra primeşte un compliment neobişnuit pentru o

femeie medievală şi totodată foarte tipic spiritului vremii: Ruxandra “era cu minte de

bărbat.” [27, p. 147]

59

Rămas să domnească singur după moartea mamei sale, Bogdan nu are decît 17

ani, atît de tînăr încît, spune Azarie, “nu-i dăduse încă musteaţa,” [27, p. 148] şi se

arată la fel de influenţabil ca altădată Iliaş şi Ştefan Rareş: „Mai tîrziu s-au lipit de

dînsul nişte oameni înşelători, vrăjitori, scornitori şi mai ales făcători de rele,

îndemnători spre rele şi au hrănit inima lui cu vicii, cum roade viermele lemnul cel

dulce, pînă ce l-au făcut de a îndepărtat de la dînsul pe toţi sfetnicii lui de frunte şi a

apropiat de dînsul tineri şi proşti şi din cei ce se ţineau de glume şi a dat ascultare

sfaturilor lor (…). Şi se făcea de ruşine împreună cu ei şi-şi pierdea vremea în jocuri

şi în alergări cu caii, şi împărţea mulţime de averi tovarăşilor de joc şi făcătorilor de

glume, dăruind haine ţesute cu aur şi îmbrăcăminte moi celor ce se ţineau de glume.”

[27, p. 148]

Bogdan pare să fie, astfel, încă un adolescent copleşit prea devreme de grijile

statului. Fiind domnitor însă, nu i se iartă — mai ales de către un călugăr —

predilecţia pentru distracţiile fireşti vîrstei sale şi plimbările “pe la marginile Ţării

Leşeşti” [27, p. 148] (după Constantin Gane — ca să-şi viziteze logodnica; [41, p. 66]

în timpul uneia dintre plimbări va fi luat prizonier de nobilul polon Zborovschi în

scop de şantaj [11, p. 174], iar boierii se vor folosi de ocazie ca să-l detroneze). Mai

mult decît atît, prieteniile tînărului voievod sînt inacceptabile din punct de vedere

politic: „După puţin timp şi-a alipit oameni de altă credinţă şi de altă limbă, sfetnici

leşi şi era şi petrecea cu dînşii şi toate comorile domneşti cu un cuvînt se risipeau cu

rău pentru leşii cei necuraţi şi spurcaţi.” [27, p. 148] Astfel, pentru Azarie, nu turcii,

ci polonezii sînt duşmanii cei mai periculoşi. De aceea a fost nevoie de „cuvintele de

bună învăţătură ale arhiereilor” — pe care însă Bogdan „nu le lua în seamă, şi pe

sfetnicii cu gînduri bune nici nu voia să-i vadă la faţă.” [27, p. 148] Anume arhiereii

îl sfătuiesc pe Bogdan să se dezică de amicii catolici — religia domnitorului este o

problemă de stat, iar trădarea lui Iliaş, Turcitul, trebuie să fi fost încă proaspătă în

memoria supuşilor săi. Domnia nu îşi putea permite încă un scandal religios.

Documentele contemporane lui Bogdan IV confirmă că suspiciunile curtenilor erau

întemeiate: de la debutul domniei sale, voievodul, întărit pe tron de sultan, caută să

60

consolideze legăturile ţării sale cu Polonia, în expresii precum „Şi aşa, preastrălucite

milostive rege, Dumnezeu mi-i martor cum gîndesc eu să slujesc Măriei voastre, ca să

fie pe viitor în creştinătate linişte şi pace veşnică în timpul domniei Măriei voastre,

tatăl meu milostiv.” [21, p. 61] Asemenea declaraţii îngrijorau probabil şi Imperiul

Otoman, de vreme ce Azarie admite că „auzind (...) despre acestea, marele împărat al

turcilor, Selim, în mai multe rînduri a trimis să-l oprească [pe Bogdan] de la pornirile

cele rele.” [27, p. 148] Nesupunerea — „Şi nu a voit, ci şi ţara sa o nesocotea” [27, p.

148] — l-a costat pe fiul lui Alexandru Lăpuşneanul domnia: periculosul Ioan „prin

viclenia sa a înşelat pe dregătorii împăratului” [27, p. 148], iar Bogdan, „auzind (...)

atunci de sosirea celui cu nărav de fiară, a lăsat tronul tiranului şi a plecat de bună

voie şi s-a dus fugind în ţări străine.” [27, p. 149]

Recapitulînd, putem spune că în cronicile moldoveneşti din secolele XV-XVI

copiii nu apar drept protagonişti decît atunci cînd devin domnitori, prin hazardul

sorţii. Altfel, feciorii “doriţi şi de neam bun” sînt atributul indispensabil al unui bun

voievod, asigurîndu-i astfel continuitatea dinastiei, însă nu acţionează de sine stătător

în paginile cronicilor. Dragostea şi grija pentru familie întregesc imaginea unor

domnitori-model, cum sînt reprezentaţi Petru Rareş de către Macarie şi Alexandru

Lăpuşneanul — de către Eftimie şi Azarie. Cît despre copiii şi adolescenţii cu

sceptrul în mînă, mai devreme sau mai tîrziu aceştia, lipsiţi de influenţa benefică a

părinţilor sau/şi supuşi unei influenţe proaste, ajung să dăuneze ţării şi să piardă, pînă

la urmă, tronul. Vae terrae ubi puer rex.

§ 5. Imaginea străinului în letopiseţe Nu e de-ajuns să scrii în aceeaşi limbă

şi să te conduci după acelaşi cod, pentru a spune că ai aceeaşi patrie.

G. Papini Străinii, „un indispensabil element al grupului” [81, p. 322], ocupă un loc

specific în paginile cronicilor. Pe de o parte, străinii sînt alogeni ţării şi populaţiei, vin

din alte pămînturi, ţin (sau sînt bănuiţi) de altă confesiune sau religie decît cea

creştină ortodoxă şi rămîn marginalizaţi şi suspecţi, chiar dacă trăiesc de decenii în

61

comunitatea respectivă. Pe de altă parte, era posibilă tranziţia din străin suspect în

domnitor — şi atunci, de vreme ce veneticul era negreşit un uzurpator, originea sa

străină devenea încă un punct de imprecaţie. În plus, străinii rămîneau foarte

susceptibili în faţa mîniei populare, care putea fi provocată de orice stimul negativ —

foamete, epidemii, fenomene naturale inexplicabile. Or, „cînd o comunitate se simte

în pericol, diferenţa străinilor va fi percepută drept potenţial ameninţătoare şi

ostilitatea faţă de ei va creşte sau va fi alimentată.” [71, p. 46]

În societatea medievală, ca şi în cea antică, exilul era conceput ca o pedeapsă

grea: fugarul sau izgonitul îşi pierdea influenţa, poziţia socială şi, de regulă,

posesiunile de care se bucurase în ţara de origine. Pribegii căutau să se întoarcă sau

unelteau din străinătate, punînd la cale eventuale lovituri de stat. Astfel, Alexandru

Lăpuşneanul fusese “adus din hotarele leşeşti de toţi pribegii moldoveni” [27, p. 122]

şi a fost sprijinit de un considerabil contingent de oşti străine: “...ca să ia domnia în

Moldovlahia şi a ajuns la Nistru cu toţi pribejii săi şi cu căpeteniile de pîlcuri leşi şi

cu oştile.” [27, p. 122] Nu am identificat în cronicile leşeşti date despre oaspetele

moldovean, dar bănuim că, dacă Alexandru ar fi atentat la securitatea tronului polon,

istoriografia locală l-ar fi tratat cu acelaşi dispreţ cu care Macarie, Eftimie şi Azarie îi

privesc pe numeroşii pretendenţi nejustificaţi la scaunul din Suceava.

Gradul de toleranţă faţă de străini variază de la autor la autor, depinzînd şi de

personajul concret. Astfel, Macarie îl numeşte pe înaltul dregător Mihu, „de neam

arbănaş” [27, p. 98], adică albanez, drept cauza nenorocirilor lui Petru Rareş.

Detronarea lui Rareş, ca şi a altor domnitori cu alură pozitivă, se înfăptuieşte cu

sprijinul oştilor străine: „...turcilor li s-au alipit puterile tătăreşti cu chip de fiare şi

împreună cu fruntaşii de pîlcuri munteneşti şi de la miază-noapte cei greoi la minte,

cu haine scurte şi cu picioare lungi, s-au revărsat ca apa tulbure.” [27, p. 98-99] Este

semnificativă comparaţia armatelor insurgente cu apa tulbure — nu un simplu şuvoi

de apă, care spală totul din calea sa, ci unul de apă murdară, detaliu ce subliniază

repulsia autorului faţă de mercenarii în cauză.

62

Lui Maxim Despotul, în schimb, nu i se impută faptul că nu era moldovean,

cum nu este invocată drept punct de acuzaţie originea sîrbă a soţiei lui Petru Rareş,

chiar dacă Macarie a fost nedreptăţit de dînsa, ca şi de fiul ei Iliaş. Eftimie nu pare

lezat în sentimentele sale patriotice de faptul că Alexandru Lăpuşneanul a dobîndit

tronul Moldovei cu cel mai vivace suport din partea regelui Poloniei — „Şi a tras cu

sine mult ajutor şi de la craiul leşesc şi dintre nobilii cei mari ai aceştii ţări şi viteji

luptători de la margine şi mulţi pedestraşi, pe care obişnuiesc să-i numească drabi.”

[27, p. 122] Introducerea următoarei fraze, referitoare la originea domnească a

pretendentului, prin adverbul căci sugerează faptul că acceptarea şi sprijinirea lui

Alexandru în Polonia fusese condiţionată de ereditatea sa ilustră: „Căci este şi acesta

unul dintre fiii veşnic pomenitului Bogdan Voievod.” [27, p. 122]

Provenienţa dubioasă, însă negreşit străină, a unor uzurpatori precum Despot-

Vodă şi Ioan-Vodă cel Cumplit devine încă un motiv de dispreţ din partea lui Azarie.

În realitate, nu atît sîngele străin, cît credinţa ne-ortodoxă îl indignează pe clericul

cronicar. Faptele urîte ale lui Despot se împletesc, în conştiinţa autorului, cu

apartenenţa-i confesională, fiind poate şi condiţionate de aceasta. Astfel, şirul

acuzaţiilor include, omogen: „...era aplecat spre nedreptăţi şi a aruncat asupra

oamenilor dări grele şi nu se îndura de cei săraci şi ura datinele creştine ortodoxe, a

adus cu dînsul sfetnici de altă credinţă, luterani, urîţi lui Dumnezeu,26 căci şi el însuşi

era de aceeaşi credinţă cu ei.” [27, p. 143] Deşi apare vinovat de atîtea nedreptăţi

(„dările grele” menţionate sînt noul impozit, un galben de pe familie, introdus de

domnitor — impozit atît de revoltător, încît fusese pe cale de a provoca o revoltă

ţărănească [64, p. 579]), noului voievod i se impută în detalii un singur păcat:

prădarea proprietăţilor Bisericii. „Pe călugări şi mănăstirile nu le iubea, a adunat la

dînsul, înşelătorul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe şi împodobite cu

mărgăritare ale sfintelor icoane din toate mănăstirile şi s-a împodobit pe sine.” [27, p.

143] 26 Dan Horia Mazilu menţionează faptul — ignorat de Azarie şi ignorat sau necunoscut de Ureche — că Despot a

garantat Moldovei o adevărată libertate a cultelor, permiţînd exercitarea oricărei confesiuni [63, p. 113].

63

Iubirea de călugări şi mănăstiri (pentru care fusese lăudat de Macarie Ştefan

Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul — de Eftimie) trebuia să se reflecte prin dăruirea

acestora a unor tezaure precum raclele scumpe pentru păstrarea moaştelor sfinţilor, a

unor moaşte procurate din ţările vecine şi a unor teritorii — sate, heleştee, păduri etc.,

precum mărturisesc din abundenţă uricele domneşti de epocă.27 De altfel, Despot se

poartă ca un alt Henric VIII anume pentru că este şi el protestant şi consideră că

bisericile trebuie eliberate de obiecte preţioase, iar icoanele urmează a fi nimicite [59,

p. 131]. Nu aflăm nimic despre iconoclasmul domnitorului, însă pare limpede că

ascetismul său nu se referea la propria persoană, ci doar la lăcaşurile de cult. Nu

numai a prădat bisericile — cum făcuse şi Iliaş, ca să se îmbogăţească — ci „s-a

împodobit pe sine”. De aceea este deosebit de oportună paralela trasată de Azarie: „s-

a arătat ca un al doilea Baltazar prin năravuri şi fapte.” [27, p. 143] Textul Cărţii lui

Daniel narează despre regele Baltazar următoarele: „Regele Baltazar (Belşaţar) a

făcut un mare ospăţ pentru o mie din dregătorii săi şi în faţa celor o mie a băut vin.

Baltazar cînd era în toiul ospăţului, la băutul vinului, a poruncit să aducă vasele de

aur şi de argint pe care Nabucodonosor, tatăl său, le luase din templul din Ierusalim,

ca regele să bea vin din ele, împreună cu dregătorii săi, femeile sale şi concubinele

sale. Atunci au fost aduse vasele de aur şi de argint care fuseseră luate din templul lui

Dumnezeu din Ierusalim şi au băut din ele regele şi dregătorii săi, femeile sale şi

concubinele sale. Ei au băut vin şi au preamărit pe dumnezeii de aur, de argint, de

aramă, de fier, de lemn şi de piatră.” (Daniel 5:1-4)

Urmările acestui sacrilegiu sînt fatale pentru împărat. Avertizat de misterioasa

inscripţie Mene, mene, techel ufarsin (în tîlcuirea profetului Daniel: „Dumnezeu a

numărat zilele regatului tău şi i-a pus capăt, l-a cîntărit în cîntar şi l-a găsit uşor, a

împărţit regatul tău şi l-a dat Mezilor şi Perşilor”), Baltazar vede răsplata divină

împlinindu-se foarte curînd: „Chiar în noaptea aceea a fost omorît Baltazar, împăratul

Caldeilor.” (Daniel 5:30) Continuînd comparaţia, Azarie explică detronarea promptă

a lui Despot prin intervenţia divină, provocată de suferinţele celor asupriţi: „Căci de 27 E.g. în volumul lui Nicolae Iorga Scrisori de boieri. Scrisori de domni [53].

64

la acesta au fost suspine, plîngere şi gemete ale tuturor celor asupriţi şi prădaţi fără

dreptate şi toţi se rugau cu jale lui Dumnezeu din adîncul inimii, să-i mîntuiască din

ghearele acestui om crud. Prin acestea s-a îndurat Dumnezeu şi a luat în seamă ploaia

de lacrimi şi a miluit pe cei ce se rugau cu rîvnă.” [27, p. 143]

Un alt domnitor care provoacă indignarea pioasă a lui Azarie este Ioan-Vodă,

„armeanul”. Admiţînd că nu ştie „cine era şi de unde se trăgea şi al cui fiu era” [27, p.

148] acesta, cronicarul indică limpede că Ioan nu venea din ţară. Pretenţiile sale la

origine regală sînt respinse ca şi pretenţiile lui Despot: „zicea că se trage din neam de

domn.” [27, p. 148] Atît de urît este Ioan pentru Azarie, încît scriitorul transformă

pînă şi faptul că Ioan era învăţat într-o acuzaţie: „Era un om foarte primejdios, rău şi

cu minte adîncă, elocvent şi învăţat în cărţi. Acesta dar se silea cu orice fel de

meşteşuguri, chiar de mită, dînd făgăduieli şi vorbe, ca să primească puterea şi prin

viclenia sa a înşelat pe dregătorii împăratului.” [27, p. 148] Pentru prima dată în cele

trei letopiseţe caracterizarea personajului include o referinţă la studiile sale — şi

aceasta se face cu titlu de acuzare. Imaginea apocaliptică ulterioară a uzurpatorului,

de frica căruia domnitorul legitim, Bogdan Lăpuşneanul, „a plecat de bunăvoie şi s-a

dus fugind în ţări străine” [27, p. 149], întrece prin forţă (şi exagerare, ne permitem să

bănuim) cele mai macabre pagini ale lui Macarie sau Eftimie. Boierii i se închină lui

Ioan „ca nişte robi” [27, p. 149] — comparaţia sugerează supunerea oarbă a unor

indivizi vrăjiţi de viclenia veneticului. Ca şi Despot, Ioan se face repede vinovat de

lăcomie financiară: „El însă dacă a primit scaunul domniei, s-a apucat să adune aur.”

[27, p. 149] Anume aurul apare drept agentul coruperii domnitorului: „O, aur, tiran,

rădăcină a tuturor relelor, ţesătură a vicleniei, lepădat de Dumnezeu şi tovarăş al

Diavolului, făcător de rele, ucigaş al prietenului şi trădător al neamului, băutorule de

sînge, cum te învîrţi şi răscoleşti, străluceşti pe dinafară şi pătrunzi înăuntrul inimii,

neavînd obiceiul de a te sătura.” [27, p. 149] Este aici o intenţie metonimică, viciile

aurului transmiţîndu-i-se celui obsedat de el. Nici unul din cronicari nu îl acuzase pe

vreunul dintre domnitorii „pozitivi” de lăcomie — remarcile „a luat o pradă bogată”

erau întotdeauna menite să sublinieze succesele militare ale eroilor. Însă de lăcomie

65

se face vinovat şi Iliaş Rareş, şi (la Eftimie) fratele acestuia, Ştefan; Despot şi Ioan, la

fel, sînt prezentaţi ca adunători nesăţioşi de bogăţii. Ioan, „mai negru decît corbul”,

procedează după modelul clasic al unor împăraţi romani precum Nero sau Tiberius,

provocînd moartea unor demnitari bogaţi, pentru a-şi însuşi moştenirea lor [85, p.

141-142]: „Şi unora deci le-a tăiat capetele şi le-a luat averile, crescîndu-le pe ale sale

prin adunări nedrepte, altora le-a jupuit pielea ca la berbeci, pe alţii i-a sfîrtecat în

patru şi pe unii i-a îngropat de vii, ca morţii.” [27, p. 149] Declarat urmaş al tradiţiei

literare a lui Macarie, Azarie, asemeni învăţătorului său, descrie — producînd,

indubitabil, o impresie profundă chiar şi asupra cititorului medieval — formele

abominabile de omor, practicate de Ioan. Dacă în Cronica moldo-germană atrocităţile

comise de Ştefan cel Mare la asaltul unor cetăţi munteneşti erau prezentate rece, fără

exclamaţii emoţionale, de autorul militar obişnuit cu asemenea imagini, atunci

călugărul Azarie apare vizibil scandalizat. Alte surse confirmă că această enumeraţie

lugubră nu conţine hiperbole: „egumenul Iacob Molodeţ al mănăstirii Slatina şi

preotul Cozma au fost îngropaţi de vii, fostul mitropolit Gheorghe de la Neamţ a fost

ars de viu.” [2, p. 465] În goana sa după aur Ioan, „robul aurului (...) a lipsit pînă şi pe

ostaşi de leafa lor” [27, p. 149] (detaliu care sugerează că armata trecuse, către acea

vreme, la o compoziţie predominant sau exclusiv mercenară).

Un pasaj aparte este rezervat comportamentului condamnabil al voievodului

faţă de Biserică: el se face vinovat de coruperea unuia din înalţii prelaţi („A aruncat şi

pe episcopul Gheorghie în focul atotmistuitor, căci şi acesta era lacom şi foarte zgîrcit

şi a pus mîna pe averea lui, care era mare.” [27, p. 149]); circumstanţele acestui caz

rămîn opace, probabil din cauza reticenţei profesionale a scriitorului. Dacă Iliaş şi

Despot se limitaseră la prădarea bisericilor şi mănăstirilor, nefiind „iubitori de

monahi”, atunci Ioan ajunge la a-i vătăma corporal pe aceştia din urmă: „...pe

călugări i-a cercetat cu multe nenorociri şi s-au umplut temniţele de călugări legaţi şi

se goleau mănăstirile şi le-a luat toate veniturile pe care le aveau pentru hrană şi

vicleanul a adunat la dînsul toate averile lor şi călugării erau alungaţi de peste tot ca o

murdărie.” [27, p. 149] Continuînd cauza promovată de ne-ortodoxul Despot-vodă,

66

Ioan, „nedrept cinstitor în credinţă”, nu numai despoaie mănăstirile de podoabe, ci se

remarcă şi prin iconoclasm — „hulea chipurile dumnezeieşti zugrăvite pe pereţi şi de

pe icoane, s-a arătat ca moravuri ca un al doilea Copronim.” [27, p. 149] Comparaţia

cu împăratul bizantin Constantin V, realizată la evocarea poreclei extrem de urîte a

acestuia, se bazează anume pe activitatea distructivă a sus-pomenitului faţă de icoane.

Moldova mai cunoscuse un iconoclast ideologic, Iliaş Rareş — aspirînd spre Islam, el

acceptase interdicţia musulmană şi ebraică de a zugrăvi imagini umane: „sfintele

icoane, chipul lui Hristos şi al preasfintei născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor

sfinţilor le numea idoli” [27, p. 119]. Ioan aminteşte de Iliaş Rareş şi prin alte fapte,

care îl revoltaseră cîndva pe Eftimie: Iliaş, „neruşinatul”, „a început să se înfrîneze de

la vin şi de la carnea de porc (...) şi s-a arătat potrivnic întru toate credinţei noastre

binecinstitoare şi ortodoxe.” [27, p. 119] În acelaşi avînt antiortodox, Ioan „silea pe

oameni să muncească în zilele de sărbătoare şi duminicile” (moment oarecum straniu,

de vreme ce confesiunile protestante obişnuiesc să respecte Ziua a Şaptea cu mare

străşnicie); „şi-a luat femeie în Postul Mare şi nu numai el, dar şi pe alţii i-a îndemnat

să facă fărădelegi, însurîndu-se.” [27, p. 150] Înstrăinarea voievodului de locuitorii

ţării pe care o conducea apare totală: el este de altă credinţă, se poartă urît cu

reprezentanţii biserici oficiale, care rămînea încă strîns încorporată în instituţiile de

stat, strică obiceiurile, se dedică diverselor vicii şi adună aur din contul celor omorîţi.

Printre acuzaţiile aduse de Azarie figurează una pe care scriitorul preferă să nu

o desfăşoare: „Şi se socotea pe dînsul mai înţelept decît domnii care fuseseră mai

înainte de dînsul; de aceea nenorocitul a atras blestemul asupra sa şi mînia lui

Dumnezeu a venit asupra lui.” [27, p. 149] Acest pasaj, curios prin reticenţă, faţă de

obişnuita volubilitate a lui Azarie, face aluzii în spiritul principiului „cine are ochi —

să vadă”. Greşeala lui Ioan fusese că a încercat să elibereze ţara de jugul turcesc —

el, numit în Moldova din ordinul sultanului. Se considera mai înţelept decît domnii

precedenţi, adică decît toţi voievozii de după Ştefan cel Mare, care, aşa sau altfel,

făceau ţara tot mai dependentă de Poartă. Însă Azarie împărtăşea opiniile

67

protectorului său Ioan Golăi,28 condus de maxima „cu turcii nu te apuca de luptă.”

[27, p. 151] Din motive asupra cărora nu putem decît specula, cronicarul preferă să

treacă sub tăcere politica antiotomană a lui Ioan-vodă. Lupta acestuia contra Porţii

este prezentată ca o răzbunare personală împotriva sultanului, care — demiurg

terestru în universul lui Azarie — l-a înlocuit pe tron cu Petru (Şchiopul), „auzind de

faptele lui fără cale şi necuviincioase.” [27, p. 150] Iată o ilustraţie a modului cum

cronicarul poate manipula opinia publică faţă de un eveniment anume. Fără a se

denatura, în aparenţă, realitatea, unele fapte sînt abia schiţate, altele se reliefează

apăsat, iar anumite detalii se trec sub tăcere — şi tabloul istoric arată aşa cum şi-a

dorit autorul. Or, cronica lui Azarie nici nu pretinde la imparţialitate. Interesele

domnitorului în vremea căruia scria călugărul fuseseră declarate din start, iar Ioan-

vodă este prezentat ca o figură şi mai diabolică decît ar fi părut într-o relatare

obiectivă din aceleaşi considerente din care Eftimie insistase asupra fărădelegilor lui

Ştefan Rareş (încă un domnitor neînţeles, aparent, de propriii boieri [2, p454-455]) —

pentru a realiza un contrast cu pozitivitatea excepţională a voievodului care avea să-i

urmeze.

Conchidem că străinii, în masă, pot servi ca instrument al justiţiei divine, ca

unealtă de disciplină sau ca mijloc de catalizare a evenimentelor pozitive. Străinii

luaţi aparte sînt priviţi cu suspiciune cînd pretind la tron şi cu respect cînd acordă

servicii acestuia. Un domnitor venit de peste hotare, precum Despot-vodă sau Ioan-

vodă, este tratat cu ostilitate, în special dacă nu este ortodox. În ochii cronicarilor

clerici afilierea religioasă contează mai mult decît locul de naştere.

28 Enciclopedia României [75, p. 368] prezintă drept varianta de bază a numelui acestei vechi familii de boieri vasluieni

Golia, iar Golăi vine în paranteze.

68

CAPITOLUL III

DIMENSIUNEA MORALĂ A EROULUI

§ 1. Eroul şi destinul: între Bine şi Rău

Pentru a-şi atinge scopul, Diavolul poate cita şi din Biblie.

William Shakespeare

Forţele binelui şi răului sînt într-o permanentă competiţie pentru dominarea

personajelor din cronici, asemeni competiţiei zeilor în epopeile lui Homer. Viaţa este

o eternă arenă de luptă a răului cu binele, adică a Diavolului cu Dumnezeu. Efectiv

orice eveniment din cele trei cronici este asociat, de către autori, cu acest antagonism

— invizibil, dar perceptibil. Nu vom urmări cît de corecte erau presupunerile celor

trei clerici şi unde mistica se împleteşte cu psihologia. Vom cerceta însă o serie de

exemple ale acestei atitudini, pentru că ea constituie prisma prin care sînt percepute

personajele şi faptele lor cu motivaţia acestora.

Cititorul e condus de naraţiune şi comentarii la inevitabila concluzie că toate

relele vin de la Diavol, iar cele bune — de la Dumnezeu. Nimic mai firesc decît

această convingere, pentru nişte creştini fideli cum, fără îndoială, trebuia să fi fost

Macarie, Eftimie şi Azarie, toţi trei feţe bisericeşti. Siguranţa că lucrurile se întîmplă

tocmai aşa stăpîneşte literatura medievală. Atunci cînd cauza relelor îi este atribuită

Necuratului, acesta preia oarecum răspunderea pusă pe umerii oamenilor. De aceea

toţi “răii” cronicilor nu fac rău decît dacă sînt îndemnaţi sau ispitiţi de forţele

malefice. Această viziune asupra originii răului îi este comună literaturii cronografice

medievale. Carol IV, regele Boemiei şi împăratul Sfîntului Imperiu Roman de

Naţiune Germană între 1355 şi 1376, scrie în a sa Autobiografie: „In tempore illo,

cum essemus in Lucca, diabolus, qui semper querit quem devoret, et offert hominibus

dulcia in quibus fel latet, cum ante diu fuissemus temptati per eum nec tamen divina

69

gracia adiuvante victi, instigavit homines pravos et perversos, cum per se non

valuisset, qui patri nostro cottidie adherebant, ut nos de tramite recto in laqueum

miserie et libidinis seducerent, sique seducti a perversis eramus perversi una cum

perversis.”29

Acest topos, avîndu-şi originea într-o frază biblică — “Fiţi treji, privegheaţi.

Potrivnicul vostru, Diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (1

Petru 5:8.) — este frecvent invocat, într-un fel sau altul, de toţi trei cronicarii, drept

motivare a faptului că personagii vrednice sau, cel puţin, nebănuite de înclinaţii rele

se dovedesc purtătoare de rele învăţături, molipsindu-i, apoi, pe cei ce le stau alături.

Eftimie explică prima faptă urîtă a lui Iliaş Rareş ca una provocată “din urzeala

duşmanului neamului nostru, Diavolul, căci nu-i plăcea să rabde ca oamenii creştini

să fie în pace.” [27, p. 118]

Pe lîngă aceasta, citatul confirmă o altă convingere medievală, proprie şi

cronicarilor moldoveni — Diavolul nu are suficientă putere pentru a acţiona singur,

de aceea este nevoit să-şi înfăptuiască intenţiile prin medierea celor slabi,

influenţabili sau corupţi de la bun început: cum per se non valuisset. În relatarea lui

Azarie, căderea lui Ştefan Rareş a fost urzită de aceleaşi forţe malefice: „Pe cînd

Ştefan cel Viteaz petrecea în chip binecinstitor, domnea şi întocmea toate, duşmanul

cel viclean nu a mai răbdat îndelung rîvna cea bună, ci a vîrît ură în boierii lui cei

mari, care fuseseră cinstiţi de dînsul cu binefaceri.” [27, p. 139] Dacă aruncăm o

privire de ansamblu asupra celor trei cronici, se face remarcată următoarea tendinţă:

boierii, independent de epocă şi de domnitorul căruia îi slujesc, par a fi extrem de

susceptibili la înrîuririle diabolice. Astfel, şi Ştefan cel Tînăr a ajuns să taie capul

hatmanului Arbure, „întîiului său sfetnic,” [27, p. 94] ca rezultat al uneltirilor unor

curteni, care, la rîndul lor, fuseseră îndemnaţi de Necuratul: „...vrăjmaşul cel vechi n- 29 În vremea aceea, pe cînd ne aflam la Lucca, Diavolul, care caută mereu pe cine să înghită şi le oferă oamenilor

dulciuri în care se ascunde fiere, cum înainte am fost de multe ori ispitiţi de el, însă totuşi, prin mila lui Dumnezeu, n-

am fost cuceriţi, a aţîţat oameni răi şi stricaţi (căci singur el nu este suficient de puternic pentru a face aceasta), oameni

care au fost în fiecare zi în apropierea tatălui nostru, pentru a ne abate de pe calea cea dreaptă în mlaştina răutăţii şi

desfrîului. Ademeniţi de către oameni stricaţi, am fost corupţi deopotrivă cu cei corupţi. [55, p. 58].

70

a răbdat mai mult rîvna cea bună, ci a început să sădească la primii sfetnici mai

înainte zişi nesaţiul, mama invidiei, şi duşmănie cruntă” [27, p. 93] (adică un păcat de

moarte — invidia — provoacă altul — lăcomia, „spre bucuria lupului cel şiret,

Diavolul,” [27, p. 121] ca să folosim cuvintele lui Eftimie).

Evenimentele politice înseşi sînt prezentate, întîi de toate, ca o confruntare

dintre intenţiile mîrşave ale Diavolului şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.

Astfel, povestind despre conflictul dintre Bogdan III, fiul lui Ştefan cel Mare, şi Radu

cel Mare, Macarie condamnă războiul, însă în nişte expresii care fac să se

întrezărească îndoiala cronicarului vs categoriile “drept” şi “nedrept”: “Şi după

trecerea unui an, fiind aţîţat de Radul, voievodul muntenesc, s-a pregătit [Bogdan —

n. n.] puternic cu oaste împotriva lui şi, amîndoi fiind creştini, era lucru necinstitor,

chiar dacă era pe dreptate.” [27, p. 91] Loial ţării sale, Macarie nu poate să nu admită

că Bogdan ar fi fost în dreptul lui, dacă decidea să reacţioneze violent la ofense.

Grigore Ureche relatează mai desfăşurat cum anume voievodul Munteniei l-a “aţîţat”

pe cel moldovean, în paragraful Cîndu au prădat Radul-vodă domnul muntenescu

Putna: „Pre aceia vreme Radul-vodă domnul muntenescu, neavîndu nici o pricină

asupra lui Bogdan-vodă, sculatu-s-au cu toată puterea sa şi cu Roman Pribeagul, de

au intratu în ţară şi au prădatu şi au arsu ţinutul Putnii şi pe de ceia parte de Siretiu,

de multă pradă şi perire au făcut. Şi decii s-au întorsu înapoi fără de nici o

zminteală.” [86, p. 67]

Fără îndoială, în codul de onoare al domnitorilor, asemenea ofense nu se spală

decît cu o altă incursiune, ceea ce Bogdan tocmai intenţionează să facă, însă, spre

bucuria vădită a cronicarului, conflictul se rezolvă înainte ca domnitorii să-şi aducă

daune ireversibile. Mijlocirea lui Maxim, feciorul de despot, viitorul mitropolit şi

modelul de rol al lui Macarie însuşi (aşa cum va deveni ulterior Macarie pentru

ucenicul său Azarie), îi trimite pe voievozi “amîndoi împăcaţi la ale lor.” [27, p. 91]

Acest episod are o geometrie explicită: la nivelul superior se înfruntă Diavolul

şi Dumnezeu. Jucării în mîinile necuratului, Radu al Munteniei şi Bogdan al

Moldovei se pregătesc să se înfrunte, la rîndul lor (“şi astfel voiau să pregătească prin

71

această vărsare de sînge mare bucurie Diavolului” [27, p. 91]) — aparent, fără să-şi

dea seama cine le-a inspirat vrajba. Privind la evenimente în retrospecţie, Macarie le

vede însă anume aşa, la două niveluri, şi, pentru că ambii domnitori stau de partea

răului, Dumnezeu alege pe un “pururea fiu al luminii” [27, p. 91] care să apere

interesele binelui. Din punct de vedere cantitativ, forţele răului prevalează, înaintînd

doi voievozi, care se luptă între ei şi prin aceasta îşi condamnă sufletele la pierzanie;

din partea binelui vine mediatorul Maxim, singur, însă evident mai puternic, căci este

sprijinit de Cel-de-Sus.

Este explicabil de ce cronicarii găsesc scuze pentru pornirile nedemne ale

eroilor lor regali. Conform lui Eftimie, Iliaş, fiul mai mare al lui Petru Rareş, devenit

domnitor la o vîrstă adolescentină, cade rapid în dezmăţ şi desfrîu nu din propria

iniţiativă, ci sub influenţa unor sfetnici răuvoitori. Prima nelegiuire pe care o comite

— decapitarea hatmanului Vartic — se întîmplă “din urzeala duşmanului neamului

nostru, Diavolul, căci nu-i plăcea să rabde ca oamenii creştini să fie în pace”. [27, p.

118] Cel puţin, aceasta este versiunea lui Eftimie. După Macarie însă — care suferise

direct de pe urma unor “grele încercări nenorocite” provocate de Iliaş, ajungînd să fie

“despoiat de scaun” [27, p. 104] (episcopal) — domnitorul i-a tăiat capul hatmanului

Vartic “înmulţindu-se în rele şi adăugînd alte nebunii mai rele şi necuviincioase” [27,

p. 104] la cele comise deja. De altfel, Macarie nici nu pare să se mire că fiul lui Petru

Rareş a decăzut atît de jos, de vreme ce acesta “niciodată nu voia să vadă înaintea

ochilor pe cei cu gînduri bune” [27, p. 104]. Căderea lui este precipitată şi de faptul

că “ziua asculta sfatul fiilor lui Agar, iar noaptea îşi apleca urechile şi inima

necuratelor turcoaice” [27, p. 103] — rezultatul firesc fiind că, pînă la urmă, “şi-a

dobîndit locuinţă cu desăvîrşire într-însul Diavolul.” [27, p. 103-104]

Merită atenţie variaţia în atitudinea lui Eftimie faţă de greşelile lui Iliaş, “cel

nepriceput”. O parte considerabilă din naraţiunea dedicată domniei acestui voievod

încearcă să explice că, de fapt, Iliaş nu era decît un om slab — un adolescent

influenţabil, vom adăuga noi — care a căzut victima unor înrîuriri malefice. În

practică, acestea se întruchipează în personaje diferite — sfetnicii musulmani,

72

îngrozitorul Hadîr, “pervers prin moravuri şi mai pervers cu sufletul.” [27, p. 119]

Este semnificativă convingerea fermă a autorului că Hadîr şi sfetnicii “agareni” sînt

răi şi reprezintă uneltele Diavolului anume pentru că sînt musulmani, religia

mahomedană fiind “credinţa cea rea”. Din momentul în care Iliaş schimbă “dreapta

credinţă” pentru aceasta, el renunţă şi la “faptele bune pentru înşelăciune şi rea

nărăvire”. [27, p. 118] Renunţarea la credinţa creştină şi la protecţia divină care i-ar fi

fost garantată, ca unui bun creştin şi, în plus, ca unuia uns în domnie, îl face dublu

susceptibil la emanaţii malefice. Eftimie amalgamează politica, religia şi superstiţiile,

explicînd, pe de o parte, alungarea nelegiuită a episcopului Macarie din scaun prin

uneltirile Doamnei, mama voievodului, şi a unor curteni interesaţi; pe de altă parte,

invocă farmecele: „Şi pe preasfinţitul şi curata căpetenie a preoţilor şi învăţător al

Moldovei, kir Macarie episcop de Roman, l-a alungat din scaun pe nedrept şi fără

sobor şi fără pravilă, cu sfatul şi îndemnul mamei sale doamna Elena, şi a lui Nour şi

a lui Mitrofan, care a fost şi episcop. După aceea atît de neruşinat s-a purtat ca un

cîine turbat şi era cuprins de farmece.” [27, p. 120-121]

Lexicul şi sintaxa acestui pasaj sînt remarcabile sub aspect stilistic. Autorul

recurge la părţi de propoziţie omogene, pentru a sublinia mesajul secvenţei. Astfel,

Macarie este şi “preasfinţitul”, şi “curata căpetenie a preoţilor”, şi “învăţător al

Moldovei” — deşi primele două calificative sînt incluse în conceptul de episcop. El

este alungat: a) pe nedrept; b) fără sobor; c) fără pravilă. Acestea se întîmplă “cu

sfatul” şi “îndemnul” doamnei Elena — încă o pereche de omogene aproape identice

semantic. Dispreţul lui Eftimie faţă de răuvoitorii episcopului se exprimă subtil prin

menţionarea lor prin nume numai, fără funcţii. Or, dacă Mitrofan a ajuns episcop

după Macarie, el trebuie să fi fost faţă bisericească; şi nici Nour, sfetnic al

voievodului, nu se poate să fi fost un nimeni la curte. Alături de şirul atributelor

pentru Macarie, cei doi răuvoitori sînt amintiţi în treacăt. Într-o tentativă finală de a

salva onoarea domnitorului, Eftimie sugerează că acestuia i s-ar fi făcut farmece —

numai vraja, negreşit provocată de „agareni”, ar fi fost capabilă să-l încline pe fiul şi

urmaşul lui Petru Rareş, unsul lui Dumnezeu, să se comporte „ca un cîine turbat”.

73

Cea din urmă comparaţie este suficient de expresivă în sensul ei literal — însă putem

privi ceva mai departe de nivelul textual, pentru a descoperi încă un înţeles implicit.

Un simptom important al turbării este aquafobia — asemeni cîinelui care nu este în

stare să bea apa dătătoare de viaţă şi suferă de sete, Iliaş, „cuprins de farmece”, nu

poate reveni la ceea ce, după Eftimie, l-ar salva — religia în care fusese crescut. Este

limpede că, pentru cronicar, religia musulmană se egalează cu vrăjitoria, moment

confirmat de sintagma „plin de răutate mai ales în toate meşteşugurile diavoleşti şi în

vrăjitorie,” [27, p. 119] referitoare la Hadîr, preceptorul turc al voievodului.

Dacă confruntăm letopiseţul lui Eftimie cu cel al lui Macarie, se face remarcat

îndeosebi un detaliu cronologic: pentru Eftimie, decapitarea hatmanului Vartic este

prima din fărădelegile lui Iliaş, care iniţial fusese “binecinstitor şi blînd către toţi şi

iubitor de boieri.” [27, p. 118] Peste o vreme, “înlăuntrul lui a început (…) boală în

ascunsul inimii lui viclene.” [27, p. 118] Inima vicleană, atribuită lui Iliaş la o etapă

cînd acesta apărea încă drept un voievod bun, sugerează, în cataforă, că lucrurile nu

vor rămîne la fel de frumoase pentru mult timp. Ne întrebăm dacă, la momentul

cronologic al evenimentelor, adică în primul an al domniei lui Iliaş Rareş, Eftimie ştia

deja că acesta are o “inimă vicleană” — sau lucrurile au fost ajustate pentru efect

dramatic. Totuşi, în explicaţia cronicarului, Iliaş ordonă decapitarea hatmanului nu

pentru că el însuşi ar fi fost om hain şi crud, ci “din urzeala duşmanului neamului

nostru, Diavolul”. Enunţul care urmează este suficient de ambiguu — s-ar părea că

ambiguitatea făcuse parte din intenţia autorului: “căci nu-i plăcea ca oamenii creştini

să fie în pace”. [27, p. 118] Cui nu-i plăcea — Diavolului sau lui Iliaş — rămîne în

suspensie. Oricum, această fărădelege pune începutul căderii tînărului domnitor: “de

aici s-a început sămînţa necredinţei”. [27, p. 118] La Macarie executarea lui Vartic

apare, dimpotrivă, ca punctul culminant al mişeliei domnitorului: el o ordonă

“înmulţindu-se în rele”. [27, p. 104] Poate că jocul cauză-efect nu fusese atît de

forţat, ci mai curînd un fenomen firesc: după formula Lordului Raglan, „judecăm

fiecare eveniment după consecinţele lui şi presupunem că aceste consecinţe trebuie să

le fi părut la fel de inevitabile celor care făceau parte din el.” [76, p. I] Cronicarii

74

privesc lucrurile în retrospectivă şi le reconstruiesc în scopuri narative, pentru ca

cititorul, absent din scenă, să cuprindă cu văzul întregul tablou al întîmplărilor.

Invocînd uneltirile diabolice drept cauza convertirii lui Iliaş în religia

mahomedană şi a consecventei sale depravări, nici Macarie, nici Eftimie nu par să

facă o legătură între interesul tînărului voievod pentru cele turceşti şi faptul că el a

petrecut o vreme la Poartă, drept ostatic, după întoarcerea lui Petru Rareş în tron. În

mod curios, Macarie trece sub tăcere acest eveniment — deşi nu se poate să nu fi ştiut

despre el, iar Eftimie, deşi îl menţionează, nu trasează conexiuni: “În anul 7052

(1544), luna mai 15, Petru voievod a trimis pe fiul său cel mai mare, Iliaş, la

Ţarigrad, la marele împărat singur stăpînitor, unde se numeşte la Porta împărătească

şi l-a însoţit însuşi Petru voievod şi cu doamna Elena şi cu toţi boierii mari şi tot

sfatul şi arhiereii şi cu toţi egumenii moldoveni pînă la rîul Dunărea.” [27, p. 118]

Este foarte probabil ca Macarie, episcop de Roman, să fi participat personal la acest

alai, care a făcut o cale destul de lungă — de la Suceava pînă la Dunăre. Cu o

premoniţie lugubră, Petru Rareş ar fi spus unui sol, la cîteva luni după plecarea lui

Iliaş: “de cînd fiul meu a trecut peste Dunăre, din acea zi eu îl socotesc ca mort.” [43,

p. 96]

Pentru Ştefan Rareş însă Eftimie nu mai găseşte nici o scuză. Trecerea acestuia

din “lumină în întuneric” este bruscă şi nemotivată: “Şi acesta la început s-a arătat

bun (...) Dar nu mult după aceasta, s-a schimbat cu o prefacere neaşteptată şi iarăşi s-

a revărsat răutatea, ca şi cum nu s-ar fi mulţumit cu cele ce rămăseseră în urmă.” [27,

p. 121] Diferenţa din atitudinea cronicarului faţă de cei doi fraţi se datorează

diferenţei de vîrstă a acestora. Iliaş este urcat pe tron la 16 ani — un copil, maleabil şi

susceptibil la influenţe, fără capacitatea de a discerne dintre sfetnici buni şi sfetnici

răi. Ştefan însă are 20 de ani, cînd îi succede fratelui. Este căsătorit şi are un fiu30 —

este deci un bărbat în toată firea, care a atins de mult vîrsta discernămîntului şi ar

trebui să ştie ce face. În interpretarea lui Eftimie, Ştefan şi numai Ştefan este 30 După Ştefan Gorovei, soţia lui Ştefan Rareş se numea Ecaterina, iar fiul său — Petru. Soarta lor ulterioară nu este

cunoscută [43, p. 97].

75

responsabil de propriile vicii şi fapte abominabile: “s-a schimbat”, “s-a făcut”, “s-a

dedat”. Dacă Iliaş se înclinase spre torturi „la îndemnul mamei sale, doamna Elena,”

[27, p. 119] atunci Ştefan găseşte în propriul suflet resursele pentru înclinaţii

malefice: “era aspru şi chinuitor rău.” [27, p. 122] Eftimie a omis intenţionat din

naraţiune faptul că voievodul fusese căsătorit, pentru a sublinia cît de nepotrivit era

acesta pentru postul său. Or, un bun domnitor este neapărat şi un bun familist, ideal

susţinut de toţi trei cronicarii, precum demonstrează portretele verbale ale lui Petru

Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul. Viciile lui Ştefan, “plin de mînia femeiască, precum

şi de cea bărbătească” [27, p. 121], care “făcea desfrînări şi jafuri, omoruri şi lăcomie

şi alte necuviinţe asemănătoare” [27, p. 121-122] apar indubitabil incompatibile cu

demnitatea voievodală. Pe cît fusese iubit de popor tatăl său — primit „cu braţele

deschise” [27, p. 102] la întoarcerea din exil — pe atît de urît le este supuşilor săi

Ştefan: „De aceea era urît şi nesuferit tuturora, pentru uciderile şi năravul spurcat de

fiară şi toţi deci au început să-l părăsească şi să fugă ca de un şarpe cumplit.” [27, p.

122] Şi „fiară”, şi „şarpe” sînt eufemisme comune pentru Necuratul. Ştefan, care se

înconjurase de „turcoaice şi hogi turci şi dintre cei chinuiţi de demoni” [27, p. 121],

pare să preia caracteristicile satanice, provocînd repulsia şi frica celor din preajma lui.

Cu atît mai pregnantă este deosebirea lui Alexandru Lăpuşneanul, „voievod

pus de Dumnezeu,” [27, p. 123] de cei doi predecesori ai săi. Pentru a sublinia

suportul divin al cauzei noului domnitor, Eftimie sugerează, prin adjective, caracterul

luminos al domniei. Ascuns anterior „ca lumina sub obroc sau ca luceafărul sub

pămînt” [27, p. 122] (cu aceeaşi formulă voalată fusese explicată de Macarie originea

de bastard regal a lui Petru Rareş), Alexandru „a strălucit ca o stea strălucitoare de la

miază-noapte şi în drum spre miază-zi” [27, p. 122]. Această comparaţie poate fi

citită la două niveluri. Pe de o parte, cronicarul indică foarte clar că Lăpuşneanul a

venit de la nord, adică din Polonia, cu suportul unor oşteni leşi. Pe de altă parte, în

întuneric şi frig era scufundată Moldova după domnia lui Iliaş şi cea a lui Ştefan

Rareş şi o nouă stea strălucitoare, venind de la nord spre sud, încălzeşte şi luminează

atmosfera glaciară. Sensul pozitiv al imaginii lui Alexandru este reflectat şi în

76

atitudinea acestuia faţă de noii supuşi, care „au alergat către dînsul şi au primit cu

strălucire pe Alexandru şi i s-au închinat” [27, p. 122] — Lăpuşneanul „a privit către

toţi cu ochi luminaţi şi preafrumoasă faţă cu bunăvoinţă şi milostivire.” [27, p. 122]

Pînă şi indignarea sa este un act necesar, nu unul provenind din înclinaţia sa către

vicii, cum fusese în cazul lui Ştefan Rareş. Nevoit să menţioneze mînia noului

voievod la primirea veştii despre trădarea marelui vornic Gavril şi a hatmanului

Sturza, Eftimie aplanează impresia generală: „Iar Alexandru voievod cel cu sufletul

mare, dacă a auzit aceasta, s-a umplut foarte de furie şi mînie.” [27, p. 102-103]

Mînia şi furia nu izvorăsc deci din sufletul său, nu îi sînt proprii ca trăsături, ci sînt

provocate de evenimente externe. Imediat după prinderea făptaşilor, natura pozitivă a

lui Alexandru se reflectă într-un act de mărinimie: „...ca om deştept şi înţelept şi

milostiv, i-a învrednicit de i-a iertat pe toţi.” [27, p. 123] Fără a face o declaraţie

deschisă, Eftimie îi lasă pe cititori să se convingă singuri cît de creştineşte se poartă

Alexandru, spre deosebire de Ştefan Rareş: el îi iartă pe vinovaţi, deşi aceştia îşi

încălcaseră „jurămintele şi făgăduinţele”.

Semul luminii şi binelui este prezent în majoritatea lexemelor asociate cu

Alexandru. Poporul vine de pretutindeni „să se îndulcească cu vederea feţii lui, a

bunătăţii şi a blîndeţii şi a frumuseţii şi ca la icoana lui Hristos, aşa priveau la

voievod.” [27, p. 123] Această comparaţie, deşi pare exagerată, se poate să fi conţinut

o parte de adevăr. Să ne amintim că Alexandru venise în ţară după şase ani de domnii

crunte, care au stors ţara de finanţe (precum urma să se convingă foarte curînd noul

voievod: cercetînd cuferele vistieriei, „le-a văzut pe toate goale” [27, p. 140]) şi au

decimat numărul boierilor fideli tronului. Edificat pe o figură de stil, acest enunţ

reflectă şi sentimentele locuitorilor ţării la momentul încoronării Lăpuşneanului. Or,

autorul nu declară că Alexandru era asemeni unei icoane, ci că poporul îl privea cu

aceleaşi sentimente cu care contempla icoana. Ipoteza noastră este confirmată de

propoziţiile următoare: „Li se părea că este în vis şi nu aievea, pentru necinstea

domnilor de mai înainte, foşti din neamul lui Petru voievod.” [27, p. 123]

77

Cronicarul reia de cîteva ori motivul blîndeţii, frumuseţii şi bunătăţii lui

Alexandru, aplicînd procedeul stilistic de la capitolul „Ştefan Rareş”: repetiţia

insistentă. Dacă pentru Ştefan majoritatea lexemelor declarau desfrîul, murdăria şi

influenţele diabolice, atunci imaginea lui Alexandru, în opoziţie perfectă, sugerează

calităţile specific creştine, prezentîndu-l ca pe un tată blînd al supuşilor săi, înţelept şi

milostiv. În timp ce Ştefan Rareş, schimbat „cu o prefacere neaşteptată,” începuse „să

vorbească cu asprime către oameni şi să jignească pe toţi şi cu creşterea smintelii se

făcuse necumpănit,” [27, p. 121] Lăpuşneanul, „ca un creştin credincios (...) stătea de

vorbă cu toţi cu blîndeţe şi bunăvoinţă şi cuvînta cu măsură aleasă şi cu modestie şi

cu linişte şi cu facere de bine.” [27, p. 123] Şi încă o dată: „Toţi cei ce priveau la

dînsul aduceau mulţămire atotţiitorului Dumnezeu cu laudă, căci era bun şi milostiv

faţă de toţi oamenii.” [27, p. 123] Bunătatea şi milostenia sînt, fără îndoială, calităţile

indispensabile ale unui domnitor bun; însă nu despre toţi voievozii s-a scris că erau

milostivi faţă de toţi oamenii. Astfel, Ştefan Rareş, lăudat de Macarie, „era iubitor de

monahi şi hrănea pe cei săraci” [27, p. 105], limitîndu-şi deci activitatea umanitară la

două categorii de populaţie. Iliaş, fratele său, fusese, după Eftimie, „iubitor de boieri”

[27, p. 118], la debutul domniei. Negativul Despot-vodă apare iniţial „blînd şi urînd

nedreptatea,” [27, p. 143] pentru ca apoi „să dea pe faţă otrava ascunsă şi rea, pe care

o avea în inimă şi era aplecat spre nedreptăţi şi a aruncat asupra oamenilor dări grele

şi nu se îndura de cei săraci.” [27, p. 143] Intervenţia divină are loc anume în urma

suferinţelor poporului: „...toţi se rugau cu jale la Dumnezeu din adîncul inimii, să-i

mîntuiască din ghearele acestui om crud.” [27, p. 143] Acest detaliu subliniază

deosebirea uzurpatorului Despot de Alexandru, aproape egalat în virtuţi cu Hristos.

Tot prin mijlocirea Celui-de-Sus explică Azarie înlăturarea lui Ioan-vodă, zis

cel Cumplit. Am discutat mai detaliat în paragraful dedicat străinilor obiecţiile lui

Azarie faţă de originea şi comportamentul acestui voievod. Luteranismul lui Ioan

ajunge să fie egalat cu directa influenţă a Satanei, cum se întîmplase şi cu

convingerile islamice ale lui Iliaş Rareş. „Nedrept cinstitor în credinţă” [27, p. 149],

Ioan este în repetate rînduri acuzat de viclenie. Or, „Cel Viclean” este un eufemism

78

canonic pentru Diavol, şiretenia fiind percepută de toţi trei cronicarii clerici ca o

caracteristică preluată de la forţele malefice. Viclenia şi „meşteşugurile” apar

întotdeauna condamnabile şi de aceea le sînt proprii doar personajelor negative.

Astfel, polonezii se folosesc de „înconjurări viclene” pentru a captura nişte boieri ai

lui Bogdan III [27, p. 91], Iliaş poartă „boală în ascunsul inimii lui viclene” [27, p.

118] şi cade pradă „lupului cel şiret, Diavolul.” [27, p. 121] Viclenia diabolică a lui

Ioan pare să aibă o legătură directă cu faptul că el este din cale-afară de cult: nu în

„cărţile şi învăţăturile ortodoxiei” [27, p. 140], ca fii lui Alexandru Lăpuşneanul sau

ca episcopul Macarie, „prea alesul dintre filosofi” [27, p. 141], ci „primejdios, rău şi

cu minte adîncă, elocvent şi învăţat în cărţi”. [27, p. 148] Succesele lui Ioan se

datorează faptului că el acţionează „cu orice fel de meşteşuguri.” [27, p. 148]

Concludem că cronicarii, într-un mod firesc pentru nişte clerici evlavioşi şi

într-o formă caracteristică gîndirii medievale, concep lumea ca un etern cîmp de luptă

dintre Dumnezeu şi Satana. Ambii preferă să acţioneze prin intermediari —

Dumnezeu prin prelaţi sau voievozi deosebit de pozitivi, Diavolul prin persoane

corupte şi înclinate spre vicii. Anumite trăsături de caracter şi abilităţi ale

personajelor sînt, la fel, categorisite de partea Celui-de-Sus sau a Celui Viclean.

Dreptatea şi lumina înving totuşi răul şi fărădelegile inspirate de Diavol — fiecare din

cele trei cronici are un final oarecum fericit, optimist.

§2. Eroul ca personaj privat

Orice om care duce o viaţă publică trebuie portretat ca un actor;

adică — cu masca în mînă. Lucian Blaga

Prin însăşi natura sa, eroul se deosebeşte de semeni şi contemporani. Statutul

de erou îi impune, volens-nolens, o linie de comportament deosebită de cea a

majorităţii. Eroul nu intră în mainstream: în cel mai bun caz, îl orientează. De regulă

însă, eroul reprezintă individualul, iar tendinţa generală aparţine colectivităţii. Or,

79

cum notează Aaron Gurjewitsch, anume în conceptul eroului “se concentrează, într-o

formă exacerbată, ideea personalităţii, a libertăţii şi a dependenţei ei” [45, p. 28]

pentru o comunitate.

Eroul cronicilor este, prin excelenţă, voievodul (mai ales dacă de acesta sau

de vreunul din înaintaşii/urmaşii săi actualmente în favoare a şi fost comandată

cronica). Din cînd în cînd, unor boieri sau feţe bisericeşti de poziţie înaltă li se

permite să probeze aureola eroismului. Dilema subordonării unui cleric, atît de

dramatică în Evul Mediul occidental, se manifesta mai şters în cazul Moldovei lui

Macarie, însă nu lipsea cu desăvîrşire.

Cu cît mai personalizată devine cronica — Macarie este primul cronicar ce

face referinţă la sine în paginile letopiseţului, devenind astfel, din autor, personaj, co-

participant la evenimente — cu atît mai personală pare viziunea autorului asupra

actanţilor. Aceasta nu presupune neapărat subiectivitatea pregnantă sau lipsa de

obiectivitate în favoarea agendei politice. O viziune proprie poate fi foarte bine

manifestată şi exprimată chiar într-o lucrare comandată din eşaloanele superioare.

Pentru ca să apară Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, atît de umani şi —

canonic — umanişti [1, p. 899], trebuia să fi existat, înaintea lor, Macarie, Eftimie şi

Azarie, care transformă tradiţia seacă a analelor într-o naraţiune mai vie, mai sinceră,

oarecum “mai aproape de inimă”. Cu regret, informaţia de care dispunem la moment

nu ne permite să sperăm că Cronica moldo-germană le-ar fi fost cunoscută altor

autori de letopiseţe, influenţîndu-le scriitura. În lumina datelor actuale, anume

Macarie, Eftimie şi Azarie apar ca primii istoriografi ai noii tradiţii, personalizate, de

scriere a letopiseţelor.

O dată cu mărirea proximităţii dintre autor şi personaje, amănuntele vieţii

acestora devin oarecum mai vizibile. Macarie, Eftimie şi Azarie au fost contemporani

cu cel puţin unele din evenimentele istorice relatate şi trebuia să-i fi cunoscut pe

voievozii care i-au angajat să scrie letopiseţele. Bănuim că impresia documentalităţii

făcea parte din agenda artistică a celor trei autori, iar o serie de procedee stilistice

erau menite să creeze acest efect.

80

Încă Caesar a exploatat cu succes vorbirea directă a personajelor, în De bello

Gallico şi Bellum civile. Faptul de a le acorda cuvîntul eroilor, în paginile unei lucrări

de istoriografie, contribuie la schiţarea unei imagini vii a acestor eroi mai eficient

decît descrierile, oricît de minuţioase. Detaliile minore, particulare sunt cele ce

conturează chipul verosimil al personajului. Credem cronicarul pe cuvînt cînd citim

că Ştefan cel Mare era om “mînios” [86, p. 57] din fire. Însă şi mai convingător sună

citatul direct din raportul solului Finley, venit să trateze despre continuul casus belli,

Pocuţia: indignat de tergiversări şi amînări, voievodul exclamă (in suo rutenico):

Vzyaly esmi tu bukato zemlye, choczu stobi my szya ney dostalo! (“Am luat această

bucată de pămînt, vreau să-mi rămîie mie!”) [8, p. 479]. Această frază, transmisă ad

litteram de solul regelui polon, nu numai dovedeşte că „voievodul vorbea limba

rusă”31, ci şi ne poartă, peste secole, o înregistrare, aproape de fonograf, a unei fraze

rostite în stare de vădită afectare.32

Macarie, Eftimie şi Azarie exploatează din plin posibilităţile stilistice ale

citării — fie şi dubioase ca autenticitate. Iată explicaţia lui Azarie despre cauzele

căderii lui Ştefan Rareş: “Aşa dar, boierii mai înainte zişi, care l-au părăsit, adică

pribejii, au trimis de la leşi scrisoare tainică, către sfetnicii cei dintîi, ca să fure cu

înşelăciune minţile lor slabe. “Vreţi oare puterea Moldovei”, spuneau ei, “Ştefan cel

cu mîinile tari este împins de tinereţea lui şi are de gînd să se ridice în chip barbar

împotriva voastră şi să închine ţara turcilor, în acelaşi chip ca şi fratele său, Iliaş.”

[27, p. 139] În loc să descrie, cu abundenţă de adjective şi invective, mişelia

curtenilor, Azarie îi lasă pe cititori să evalueze singuri perfidia discursului

complotatorilor. Amintirea “turcitului” Iliaş, feciorul nedemn al lui Petru Rareş, mai

era încă proaspătă în memoria ţării — probabil, deosebit de bine îl ţineau minte

boierii înşişi, martori involuntari ai declinului ţării şi ai decăderii tînărului domnitor.

A sugera că succesorul — nimic de mirare — ar putea-o lua pe urmele fratelui mai

31 Comentariul îi aparţine lui Ioan Bogdan [8, p. 479]. 32 Articolul Mariei Magdalena Szekely Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan [82] explorează în detalii dovezile „umanităţii”

voievodului în documentele de epocă.

81

mare, în desfrîu şi (mai rău) păgînătate, trebuia să fi fost suficient pentru a stîrni

neîncrederea şi îndoielile curtenilor.

Cu o tuşă finală de documentalism, Azarie transcrie ultimele cuvinte ale

domnitorului asasinat mişeleşte (vai, ca un miel): “O, săracă dreptate, pe tine te plîng

şi de tine suspin, căci tu ai pierit şi ai murit înainte de mine.” [27, p. 140] Este greu să

credem că autorul cronicii ar fi auzit, personal, această patetică frază — de fapt, este

destul de îndoielnic ca cineva să fi desluşit măcar ceva din cele rostite de voievodul

străpuns de pumnale, sub propriul cort prăbuşit. Însă ca discurs de rămas-bun sentinţa

este, să recunoaştem, cît se poate de potrivită. Ea serveşte încă o dată scopul de a

conferi vivacitate naraţiunii şi de a spori dramatismul unei scene deja înfiorătoare.

La capitolul Alexandru Lăpuşneanul Azarie aplică acelaşi procedeu. Învins în

prima confruntare cu Iacob Ieraclit, poreclit Despotul, voievodul, rămas “singur, cu

puţini (…) să se bată”, suspină: “O, vai (…) mi-ar fi fost mai bine să trăiesc cu

fiarele, decît cu oameni necredincioşi.” [27, p. 142] Aforistică precum replica de mai

sus a muribundului Ştefan Rareş, această frază pare să exprime mai curînd opinia

cronicarului însuşi despre duşmanii domnitorului.

Mai jos, un alt citat — “O Doamnă, să ne oprim cu plînsul, să ştergem

întristarea. Dacă, întocmai ca Iov, am primit cele bune din mîinile Domnului, de ce

nu am răbda pe cele rele? Domnul a dat, Domnul a luat, după cum a vrut Domnul, aşa

a fost.” [27, p. 142] Aparent, şi acesta este la fel de artificial. Pe de altă parte, cum

încă îşi mai putea linişti soţia un domnitor pios şi cu frică de Dumnezeu, precum

subliniază, în repetate rînduri, acelaşi Azarie? Chiar dacă nu acestea au fost cuvintele

rostite în realitate de Alexandru Lăpuşneanul, el le-ar fi putut rosti sau chiar trebuie

să fi rostit ceva în aceeaşi cheie.

Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanul, este unul dintre puţinele

caractere feminine care chiar acţionează, în paginile celor trei letopiseţe. Azarie pare

să o admire sincer pe Ruxandra ca văduvă a Lăpuşneanului şi regentă pentru

nevîrstnicul Bogdan (precum confirmă Dan Horia Mazilu, istoria Moldovei şi a

Munteniei a cunoscut mai multe văduve de domnitori care ţinuseră suficient de ferm

82

cîrma domniei) [64, p. 413-415]. Pe lîngă epitetele obişnuite “bună” şi “dulce”,

cronicarul îi dedică un panegiric detaliat, care trebuie să se fi bazat totuşi pe date

reale, legate de această Doamnă. În primul rînd, aflăm că anume ea stătea în fruntea

“consiliului de regenţă” — “Cînd Bogdan a primit steagul domniei, fiind încă tînăr,

era ocîrmuitoarea domniei mama lui, Roxanda [sic], iar îndrumători erau Gavriil

logofătul şi Dmitrii hatmanul şi Doamna cîrmuitoare peste toţi.” [27, p. 147]

Probabil, bănuind că cititorilor neiniţiaţi în circumstanţele concrete acest aranjament

le-ar putea părea oarecum bizar, Azarie se grăbeşte să explice: “Căci [Ruxandra —

n.n.] era cu minte de bărbat, cu suflet mare, împodobită cu înţelepciune, căci era ca

un rai însufleţit care-şi hrănea grădina cu binefaceri.” [27, p. 147] Rîndurile ce

urmează enumeră, cu un lux realmente bizantin de ornamente verbale, binefacerile

Doamnei pentru efectiv toată lumea: boieri, săraci, bătrîni, bolnavi şi călugări

(îndrăznim să sperăm totuşi că “necruţînd aurul şi fără să socotească” este o hiperbolă

şi nu reflectă adevărata atitudine a Doamnei faţă de vistieria ţării). Un singur detaliu,

o tuşă de culoare naturală, nu poleită cu aur, ne spune ceva despre Ruxandra ca

persoană vie, nu ca instituţie (şi acest moment denotă că, într-un fel sau altul, Azarie

trebuie să o fi cunoscut îndeaproape sau să fi avut relaţii înalte la curte): “Dar era

foarte neputincioasă cu trupul şi întotdeauna îşi odihnea corpul pe aşternut moale”.

[27, p. 147] Atît se spune — şi ea devine nu o icoană împodobită şi aurită, ci o femeie

vie, reală, pe care viaţa a pus-o la multe încercări (moartea tatălui, convertirea

fratelui, asasinarea celuilalt frate, mutilarea logodnicului, cînd mîna domniţei

devenise nimic altceva decît permisul de acces la tron33; exilul; văduvia, copiii minori

şi o ţară întreagă pe umeri — la 33 de ani [64, p. 413]).

Ieromonahul Azarie este la fel de bine informat cît priveşte activităţile lui

Bogdan, fiul Ruxandrei. Paragraful dedicat acestui tînăr voievod este interesant în

sensul că lucrurile pe care Azarie i le impută voievodului ca greşeli ar putea fi

33 Ovidiu Pecican trasează în studiul său Sînge şi trandafiri o paralelă interesantă dintre destinul Ruxandrei, fiica lui

Petru Rareş, şi cel al Ruxandrei (istoric, Roxana), eroina Alexandriei, care devine şi ea soţia învingătorului (Alexandru

Macedon) în lupta pentru tronul tatălui ei (Darius) [72, p. 72].

83

prezentate, cu acelaşi succes, drept trăsături neutre sau chiar pozitive (e.g. într-o

lucrare modernă despre psihologia adolescenţilor). Mai întîi aflăm ce era de laudă în

feciorul lui Alexandru Lăpuşneanul: „Şi era un tînăr bine făcut şi nu-i dăduse încă

musteaţa; la început era cu suflet drept, învăţat în cărţi şi nehrănind rele într-însul, ci

milostiv şi blînd, întru toate era următor în obiceiuri învăţăturilor tatălui său, arătînd

şi vitejie, căci era cu inima vitează, învăţat în a învîrti lancea şi a întinde arcul în

coarde, aruncînd săgeata.” [27, p. 148] Cum se şi cuvine unui voievod, care stă în

fruntea oştirii ţării, Bogdan este iniţiat în arta războiului (Grigore Ureche va preciza

că Bogdan “cu suliţa la halca nu pre lesne vrea avea potrivnic” [86, p. 101] — halca

fiind un joc sportiv-militar [64, p. 249-250]). Învăţat în cărţi, milostiv, blînd şi viteaz

— iată virtuţile admirate de cronicar.

Mai tîrziu însă, susţine autorul, caracterul şi comportamentul perfect al lui

Bogdan suferă schimbări dramatice. Teoria pedagogică obişnuită a celor trei cronicari

vizavi de păcatele tinerilor este că un copil, tabula rasa, poate fi cu relativă uşurinţă

înclinat spre rele — niciodată nu se admite că răul s-ar fi putut naşte chiar în sînul

vinovatului. Ca şi în cazul lui Iliaş Rareş, turcit, sau al lui Ştefan cel Tînăr, întors fără

motive aparente împotriva hatmanului Arbure, se găsesc “sfetnici răi”, care îi abat din

calea dreaptă: „Mai tîrziu însă s-au lipit de dînsul nişte oameni înşelători, vrăjitori,

scornitori şi mai ales făcători de rele, îndemnători spre rele şi au hrănit inima lui cu

vicii, cum roade viermele lemnul cel dulce, pînă ce l-au făcut de a îndepărtat de la

dînsul pe toţi sfetnicii lui de frunte şi a apropiat de dînsul tineri şi proşti şi din cei ce

se ţineau de glume şi a dat ascultare sfaturilor lor, întocmai ca odinioară Ruvoam, fiul

lui Solomon.” [27, p. 148] Aluzia la Ruvoam, fiul regelui Solomon, este

semnificativă şi serveşte de cataforă: acest rege al Israelului a nesocotit sfaturile

înţelepte ală bătrînilor sfetnici, optînd în schimb pentru soluţia propusă de “tinerii

care au crescut cu dînsul” — soluţie realmente neînţeleaptă, care mai conţinea şi o

formulă blasfemică despre defunctul rege Solomon şi care a provocat, pînă la urmă,

un război civil în ţară (3 Regi 12). Azarie îi preîntîmpină pe cititori despre pericolul

pe care îl va aduce asupra ţării comportamentul nesocotit al domnitorului (istoricii de

84

astăzi explică pierderea ţării de către Bogdan prin plimbările sale frecvente în

Polonia, unde avea o logodnică şi unde l-a prins insurgenţa lui Ioan, viitorul domnitor

[64, p. 493-494]). Dacă “sfetnicii de frunte” sunt plasaţi în opoziţie cu cei “tineri şi

proşti şi din cei ce se ţineau de glume”, reiese, probabil, că sfetnicii de frunte erau

oameni în vîrstă, înţelepţi şi puţin interesaţi de distracţii. De altfel, pentru Azarie

“tînăr” pare să se egaleze automat cu “prost” — aşa sunt toţi tinerii — însă

domnitorul nu are dreptul să fie ca şi ceilalţi, nu trebuie să-şi permită îndeletnicirile

proprii vîrstei sale, nu se poate asocia cu cei care nu aduc folos ţării. Prea multe sunt

puse în joc.

„Şi se făcea de ruşine împreună cu ei şi-şi pierdea vremea în jocuri şi în

alergări cu caii, şi împărţea mulţime de averi tovarăşilor de joc şi făcătorilor de

glume, dăruind haine ţesute cu aur şi îmbrăcăminte moi celor ce se ţineau de glume.”

[27, p. 148] Glumele şi jocul sunt două lucruri pe care sobrul ieromonah nu le poate

accepta la un voievod — dezgustul său faţă de aceste ocupaţii nedemne transpare

limpede din repetiţia dublă. Dacă nu am şti că Bogdan abia ieşise din anii copilăriei

(“nu-i dăduse încă musteaţa”), aceste preocupări ar părea, într-adevăr, bizare pentru

un domnitor în toată firea. Însă Bogdan nu este nicidecum în toată firea — este un

tînăr energic, care, pesemne, încearcă să se detaşeze de “învăţatul în cărţi”, jocurile şi

glumele fiind cît se poate de normale în adolescenţă. Nu este o anomalie nici

preferinţa lui Bogdan pentru tovarăşi de vîrsta lui. Ne este greu să-l admonestăm atît

de crunt pe un tînăr care se vede obligat să asculte de sfatul celor bătrîni şi să se

dedice lecturii şi treburilor statale, în timp ce semenii săi, tineri curteni, nu sunt

împovăraţi de asemenea obligaţii şi îşi văd de distracţii, nestingheriţi de îndatoririle

ce revin unui monarh. Însă cronicarul este istoriograf, nu psiholog şi binele ţării

rămîne prioritar în ochii lui. Iar binele ţării nu îi permite să laude un domnitor care

“cuvintele de bună învăţătură ale arhiereilor nu le lua în seamă şi pe sfetnicii cu

gînduri bune nici nu voia să-i vadă la faţă.” [27, p. 148]

Autorul aplaudă dărnicia Doamnei Ruxandra — “necruţînd aurul şi fără să

socotească, a vărsat ploaia pentru mîngîierea celor chinuiţi de boale cu binefaceri

85

pentru cei neputincioşi şi săraci şi a umplut cu binefaceri mîinile celor ce se trudeau

la bătrîneţe rele şi pline de dureri.” [27, p. 147] Însă dărnicia lui Bogdan nu mai

reprezintă decît risipă şi pagubă: “După puţin timp şi-a alipit oameni de altă credinţă

şi de altă limbă, sfetnici leşi, şi era şi petrecea cu dînşii şi toate comorile domneşti cu

un cuvînt se risipeau cu rău pentru leşii cei necuraţi şi spurcaţi” [27, p. 148]: aceste

daruri abundente sunt îndreptate nu în interiorul ţării, spre mîntuirea sufletului

domnitorului sau spre uşurarea suferinţelor celor bolnavi — fac parte şi ele din

distracţiile necugetate.

Am arătat, pe exemplul a trei personaje din Letopiseţul lui Azarie, cum

cronicarul poate varia registrele naraţiunii, oscilînd între oficial şi personalizat,

general şi detaliat. Senzaţia de variere se atinge prin mijloace preponderent stilistice.

Astfel, introducerea vorbirii directe are efectul de a înviora discursul autorului şi de a

apropia de realitate chipul eroului. Inserarea unor momente autentice din viaţa privată

a actanţilor îi convinge pe cititori de veridicitatea celor relatate, adăugîndu-le o notă

de omenesc.

86

CAPITOLUL IV

INSTRUMENTELE STILISTICE DE PREZENTARE A EROULUI

§1. Codul de onoare al cronicarului

Onoarea-mi este viaţa; ambele cresc împreună;

luaţi-mi onoarea şi viaţa îmi este sfîrşită. William Shakespeare

Literatura medievală este un complex sistem de semne, simboluri şi convenţii

şi numai citind printre rînduri, ghicind ceea ce nu se spune şi reconstituind cele abia

indicate, putem aspira la o înţelegere de profunzime. Pentru a crea o panoramă

completă a evenimentelor despre care scrie, cronicarul oficial nu poate să nu

menţioneze fapte notorii, chiar dacă acestea îl pun într-o lumină nefavorabilă pe

domnitorul curent sau pe strămoşii săi. Un scriitor iscusit poate însă, fie trecînd sub

tăcere, fie deghizînd, fie interpretînd, fie oferind doar o versiune din mai multe,

promova acea imagine a întîmplărilor, care corespunde mai bine intereselor sale.

Anume explicaţiile şi justificările propuse de istoriograf scot în lumină preferinţele

sale personale, datoria oficială combinată cu un sistem de valori şi un cod etic

propriu. La formarea acestora contribuie atît spiritul vremii, cît şi religia, ocupaţia şi

studiile scriitorului. În continuare vom urmări, printr-o serie de exemple selectate din

Letopiseţele lui Macarie, Eftimie şi Azarie, cum reuşesc cronicarii să îmbine,

cîteodată extrem de iscusit, naraţiunea documentară cu promovarea unui specific

sistem de valori, cu ideile lui de bine şi rău, corect — greşit, onorabil şi ne-onorabil.

Se întîmplă ca cronicarul să se vadă nevoit să balanseze între condamnarea

unor acţiuni evident greşite de pe scara sa de valori ca faţă bisericească şi respectul

său pentru voievodul despre care scrie. De aceea îşi explică clar poziţia în faţa

paradoxului: „Şi după trecerea unui an, fiind aţîţat de Radul, voievodul muntenesc, s-

a pregătit [Bogdan] puternic cu oaste împotriva lui şi amîndoi, fiind creştini, era lucru

necinstitor, chiar dacă era pe dreptate, (…) şi astfel voiau să pregătească prin această

87

vărsare de sînge prea mare bucurie Diavolului, dacă nu le-ar fi luat înainte darnicul

Dumnezeu prin obişnuita lui iubire de oameni, căci le-a trimis un mijlocitor, pururea

fiu al luminii, adică pe Maxim despot…”[27, p. 91]

Criteriile morale ale cronicarului se dovedesc totuşi suspect de flexibile, atunci

cînd se descrie activitatea distructivă a domnitorului său: „Şi iarăşi după alt an, nu a

putut să rabde răutatea leşească, a pornit cu război împotriva lor şi, nefiind nimeni să

i se împotrivească, a ajuns prădînd pînă la vestita lor cetate Leov, numită astfel, de

obicei, de către dînşii, şi a înconjurat cetatea cu oastea, tăind şi arzînd. Şi cînd s-a

întors înapoi, a lovit cetăţile şi a luat multă pradă de acolo, iarăşi s-a grăbit către ale

sale, bucurîndu-se.” [27, p. 91]

De ce oare războiul precedent, cu Radu, voievodul Munteniei, fusese calificat

drept “lucru necinstitor”, iar jefuirea unor pămînturi ale polonezilor, şi ei creştini, este

acceptat ca unul drept? Se pare că cronicarul oficial s-a sfiit să istorisească povestea

tensionată care provocase acest conflict — repetatele tentative ale lui Bogdan de a

obţine mîna prinţesei poloneze Elisabeta. Reconstituim informaţia, recurgînd la

Grigore Ureche, care, în rolul său de cronicar neoficial, nu se mai vede silit să

ascundă adevăruri istorice: „…după multe solii ce trimisese Bogdan-vodă la craiul

leşescu pentru soru-sa Elisafta, pre carea de multe ori o cerşusă şi nu-i o didease,

văzîndu că nimica nu poate folosi, socoti că are vreme ca să-şi răscumpere ruşinea sa

dinspre craiul leşescu cu sînge nevinovatu şi de iznoavă au început a strînge oaste”

[64, p. 68].

Aşadar, la un moment dat, partea polonă n-a mai onorat înţelegerea

semioficială, lăsîndu-l pe voievodul moldovean fără logodnică şi fără Pocuţia, care

fusese anterior cedată Poloniei cu ideea că Moldova o va primi apoi ca zestre a

viitoarei Doamne. Jignit şi întărîtat, Bogdan s-a răzbunat aşa cum făcea şi tatăl său:

prădînd şi arzînd localităţi din sudul Poloniei. Vecinii îi întoarseră gestul: „Nu mult

după acestea, s-au ridicat craiul leşesc cu toată puterea sa împotriva Ţării Moldovei,

arzînd şi înspăimîntînd pe oameni a ajuns la Botăşani [sic] şi prin înconjurări viclene

a prins pe cîţiva dintre boierii domnului şi iarăşi s-au înapoiat la ale sale” [27, p. 91].

88

Poziţia unui cronicar, mai ales oficial, faţă de figuranţii străini din

evenimentele pe care le descrie este întotdeauna complicată. Macarie nici nu pretinde

să fie imparţial: răzbunarea lui Bogdan este dreaptă şi legitimă, pe cînd contralovitura

polonezilor (care totuşi fuseseră cei atacaţi) este o măsură de “viclenie” (să ne

amintim despre perceperea vicleniei ca atribut al Diavolului şi deci propriu celor

protejaţi de el). Reiese oare că, în codul său moral, a jefui şi a omorî populaţia

nevinovată a unei ţări, regele căreia l-a jignit pe regele incursorilor, este corect şi etic,

în timp ce a “prinde” pe unii boieri ai agresorului este o “viclenie” (“viclean”

conotează, inevitabil şi absolut, negativul)?.. Da, dacă autorul este cronicar oficial.

Istoriograful pare să aibă o concepţie strictă prin care delimitează lupta

onorabilă de cea mai puţin onorabilă. Nu numai leşii acţionează prin viclenie. În

campania ungurească, nici otomanii nu duc un război drept: „…iarăşi a năvălit

mulţimea turcească în Ţara Ungurească, cu însuşi singur stăpînitorul lor, împăratul de

trei ori blestemat, Suliimen, trei ani după ce au supus Rodosul şi însuşi regele şi toată

oastea lui au fost nimiciţi cu desăvîrşire, prin meşteşuguri perfide…”[27, p. 94]

Fireşte, nici nu ne putem aştepta ca, după imprecaţia “de trei ori blestemat”, Macarie

să admită meritele militare şi talentul strategic al sultanului — trăsături de altfel

recunoscute de contemporanii săi, chiar şi de aceia aflaţi în tabere inamice.

Incursiunile reciproce moldo-polone au durat mai mulţi ani, unul dintre

rezultate fiind slăbirea apărării comune moldo-polone împotriva tătarilor. Cronicarul,

faţă bisericească, găseşte însă motivaţii oculte pentru evenimentele nefaste: „…au

venit o mulţime de tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării

Moldovei şi au prădat, luînd mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite de la Nistru

şi pînă la Prut toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci pînă la Hotin şi toate

vitele de la cîmp şi s-au întors în pace, împlinind mînia lui Dumnezeu.” [27, p. 91-92]

Putem presupune că, în viziunea autorului, mînia lui Dumnezeu fusese îndreptată

împotriva Moldovei ca pedeapsă pentru războaiele dintre ţări creştine. El lasă însă la

discreţia cititorilor interpretarea acestei explicaţii.

89

Tot aşa cum justificase răzbunarea lui Bogdan pe polonezi pentru jignirea

adusă (“răutatea”), Macarie percepe ca îndreptăţită incursiunea lui Ştefan cel Tînăr în

Ţara Românească — ultima campanie a voievodului: “În acelaşi an, iarăşi, din

pricina obrăzniciei acelora [i.e. a muntenilor], Ştefan voievod, în timp de toamnă, a

intrat în ţara lor şi a pătruns pînă unde a vrut…”[27, p. 95]

Mai jos, cronicarul mărturiseşte explicit cum „Petru voievod, dacă a văzut cu

jale pe leşi cotropind hotarele Moldovei, a ieşit la luptă aprins de mînie, şi a pătruns

înăuntrul ţării lor, socotind ca lipsă de vitejie şi slăbiciune dacă nu va răzbuna jignirea

primită.” [27, p. 98] Justificarea voievodului sună cît se poate de corect — dacă nu

am cunoaşte, din rîndurile precedente, că atacurile polonezilor fuseseră provocate tot

de agresiunea moldovenilor: „În anul 7039, luna august, s-a întîmplat că domnul

Petru voievod, aruncîndu-şi privirile peste tot, a trimis cu rugăminte la craiul leşesc

ca să-i deie înapoi moşia lui părintească, care fusese smulsă în vremea domnilor care

au fost înainte. El însă în nici un chip nu a primit, deci Petru voievod a hotărît să-şi

ieie aceasta cu război.” [27, p. 97]

Anume după înfrîngerea lui Petru în acest război, “cei îngîmfaţi au căpătat

îndrăzneală şi au prădat aprig marginile”. Aşadar, cînd polonezii se răzbună pe

agresorul lor, ei sînt “îngîmfaţi”, în timp ce voievodul căruia îi slujeşte cronicarul are

tot dreptul să răspundă la jigniri. Chiar cuvintele alese de cronicar sugerează întru

totul corectitudinea şi intenţiile pacifice ale lui Petru şi îndîrjirea polonezilor: Petru,

“aruncîndu-şi privirile,” “a trimis cu rugăminte”. Iar leşii “în nici un chip n-au primit”

să restituie Pocuţia cedată benevol (deşi cu speranţe de recuperare) de către Bogdan.

Tabloul dezastrului provocat de acest al doilea război evocă maniera Cronicii moldo-

germane (e.g. “şi a pus să fie spintecaţi mulţi ţigani, aşa încît sîngele curgea din

castel afară” [26, p. 73]), inspirată de scene din literatura Cruciadelor:34 „Astfel au

căzut ca nişte spice trupurile leşilor, care i-au stat împotrivă, şi peste tot a înfrînt

34 Cu privire la metodele medievale de a purta război, a se vedea, e.g., cartea lui Alain Demurger Cavalerii lui Christos

[32].

90

pîlcurile lor şi a biruit pe întîii luptători, iar cîmpurile care erau acolo le-a făcut strat

de trupuri, iar apele rîurilor erau amestecate cu sînge.” [27, p. 98]

O convenţie din codul onoarei promovat de Macarie este că jignirile regale se

spală cu sînge — de regulă, sîngele populaţiei civile. O altă lege nescrisă a Evului

Mediu este că iarna nu se poartă război (în ţară străină). Armata otomană, de

exemplu, nu pornea în expediţie înainte de mijlocul lunii mai şi trebuia să se întoarcă

la tabăra permanentă către sfîrşitul lui septembrie, cel tîrziu (aceasta a fost una din

cauzele de ce ea n-a ajuns, in corpore, sub pereţii Vienei decît o dată, cînd a şi

pierdut — eveniment descris con gusto de Ion Neculce în al său Letopiseţ). În

Cronica moldo-germană autorul consemnează, despre o incursiune a lui Ştefan cel

Mare în Muntenia, cînd acesta “a ars ţara aproape cu totul în ziua de 14 martie”, că

“era prea frig, încît el nu a putut rămîne cu oastea şi s-a întors acasă.” [26, p. 72] De

aceea invazia unui pretendent la tron în Moldova apare extrem de nedreaptă şi

condamnabilă: „În anul al zecelea al domniei lui a ieşit din Ţara Muntenească într-o

vreme nepotrivită, rea, adică în vreme de iarnă, un oarecare Trifăilă, care-şi zicea fiu

de domn, în vremea cînd fiecare ostaş se odihneşte şi războiul încetează şi a năvălit în

ţara Moldovei şi a turburat aprig pe locuitorii ţării aceştia.” [27, p. 92]

Avem aici două fapte certe — că Trifăilă a năvălit iarna şi că îşi zicea fiu de

domn — combinate într-o subtilă relaţie de cauză şi efect. Pretendentul îşi zicea fiu

de domn — Macarie nu îi admite nici măcar scuza de a fi crezut de alţii, nu spune se

zicea că… sau îi ziceau. Munteanul pare să fi fost unicul care credea în originile sale

regale. Şi, de vreme ce era triplu inoportun la tronul Moldovei — străin, ne-regal şi

venind peste domnul legitim — nici nu ştie sau nu vrea să ţină cont de ceea ce

respectă toţi luptătorii, duşmani sau prieteni ai Moldovei: că iarna ostaşii sînt lăsaţi la

vatră şi deci nu se poartă război. Cel puţin, nu un război serios de uzurpare ca acesta.

Pe lîngă intenţia criminală deci, Trifăilă mai este marcat ca outsider, pentru că nu

cunoaşte regulile sau nu joacă după reguli. Răsplata o primeşte pe potrivă: “Şi s-a

ciocnit cu oştile domnului mai jos de Vaslui, la poduri, şi acolo şi-a găsit sfîrşitul

sufletului său cel rău şi mulţi alţii au pierit cu dînsul.” [27, p. 92]

91

Este foarte probabil ca, datorită înaltei sale poziţii în ierarhia bisericească,

Macarie să fi avut acces la curte şi să fi cunoscut nu din auzite intrigile boierilor,

îndreptate mai rar împotriva domnitorului şi mai des împotriva colegilor de divan.

Mărturia lui Macarie pare să fi fost unica informaţie despre circumstanţele care au

provocat decapitarea hatmanului Arbure şi a fiilor săi. Deja Grigore Ureche, scriindu-

şi letopiseţul, se vede nevoit să admită că “lucrul adevărat nu să ştie” [86, p. 71].

Macarie, la rîndul său, nu are decît presupoziţii: “…vrăjmaşul cel vechi n-a mai

răbdat mai mult rîvna cea bună, ci a început să sădească la primii sfetnici mai înainte

zişi, nesaţiul, mama invidiei, şi duşmănie cruntă. Umblînd ei cu acestea, Ştefan

voievod a tăiat capul hatmanului său şi tot deodată întîiului său sfetnic, numit

Arbure…”[27, p. 93-94] El nu încearcă, în nici un caz, să justifice comportamentul

boierilor. Nu crede însă că în sînul unui creştin asemenea gînduri — de trădare şi

uneltire împotriva aproapelui — pot apărea din nimic. De aceea sugerează — este

chiar convins — că trebuie să fi fost lucrările necuratului, “vrăjmaşul cel vechi”. Cît

despre voievod, nu este vina sa că se arată influenţabil, ca un tipic adolescent (nu

împlinise nici 15 ani), de sfetnicii săi, care par să-şi fi folosit autoritatea asupra lui

Ştefan pentru a se debarasa de adversari sau concurenţi proprii.

Următorul episod al cronicii ilustrează că, porniţi pe calea trădării, boierii

perfizi sînt sortiţi să fie traşi tot mai adînc în mlaştina păcatului. Căci revolta

împotriva domnitorului este o crimă de neşters. Domnitorul, uns cu mir de mitropolit,

este, într-o măsură considerabilă, o persoană nu mai puţin sacră decît episcopii. Deşi

în Moldova practica medievală timpurie — de a-l încorona şi “hirotonisi” pe rege,

aducîndu-l, formal, la rangul de înalt prelat [50, p. 141-142] — nici nu existase

vreodată, imaginea voievodului ca uns al lui Dumnezeu se percepe pe tot parcursul

cronicii. De aceea Grigore Ureche se va întreba, în Certarea şi învăţătura ulterioară

descrierii asasinării lui Ştefan Rareş de către boieri, dacă a fost corect şi creştineşte

ceea ce au făcut ei, “de au omorît pre cel mai mare, că pre cel mare Dumnezeu l-au

lăsat şi judeţul său cel cerescu pre pămîntu i-au datu…”[86, p. 86]

92

Intervenţia lui Petru Rareş în sprijinul lui János, regele Ungariei, împotriva

nobililor răsculaţi, este descrisă de Macarie surprinzător de detaliat pentru un cleric.

Conform naraţiunii, lupta s-a purtat între “duşmani” şi “creştini”: “Iar creştinii au

chemat în ajutor pe Dumnezeu şi au pornit lupta cu dînşii; duşmanii îndată au luat-o

la fugă şi au dat dosul…”[27, p. 96] Asigurîndu-şi sprijinul divin, moldovenii îi

înving pe duşmani, adică ungurii răsculaţi şi secuii (unguri din Ardeal) care li se

alăturaseră: “Şi au căzut o mulţime dintre dînşii lîngă rîul Bîrsei, străpunşi şi tăiaţi şi

ucişi, şi au fost ca un gunoi al pămîntului (…) Şi s-au întors învingători la luptă cei cu

nume de creştini, cu căpeteniile lor, şi, luînd pradă de la duşmani, au adus-o cu multă

cinste domnului Petru voievod.” [27, p. 97]

Chiar dacă intervenţia Moldovei în problemele interne ale Ungariei, oricum

cotropită de otomani, nu era tocmai firească şi chiar dacă unicul motiv pentru care

Petru acceptase să intervină fusese promisiunea lui János de a-i ceda “cetatea Bistriţei

în acea ţară, cu tot ţinutul din jurul ei şi veniturile” [27, p. 96] — lupta purtată de

moldoveni (şi de domnitorul căruia îi slujeşte el însuşi) este, în ochii lui Macarie,

infailibil dreaptă şi deci meritînd toată susţinerea cerească. Dacă Macarie ar fi fost

romancier, ar fi utilizat aici, probabil, prolepsa, făcînd aluzie că, odată, această cetate

a Bistriţei îi va prinde bine lui Petru Rareş, prigonit.

Rezumînd, constatăm că Macarie promovează un sistem propriu de valori,

care, în general, se bazează pe codul moral al creştinismului, însă cronicarul nu apare

totdeauna imparţial. Flexibilitatea sa devine deosebit de evidentă în cazurile cînd

condamnă agresiunea, însă o acceptă dacă vine din partea domnitorului din ţară,

justificînd-o ca fiind necesară în circumstanţele respective. Trădarea faţă de domn

este însă cea mai grea crimă.

93

§2. Detaliile retorice şi biografice ca indiciu al deferenţei

O poveste onestă se deapănă mai bine cînd este spusă simplu.

William Shakespeare

Macarie îşi exprimă foarte subtil dezaprobarea faţă de Bogdan III. El nu îl

condamnă explicit în nici un episod pe fiul şi moştenitorul lui Ştefan cel Mare. Însă

lipseşte istoria lui Bogdan de detaliile, mai curînd retorice decît biografice, pe care le

împrăştie cu atîta generozitate atunci cînd povesteşte despre Petru Rareş şi Ştefan

Rareş. Bogdan nu primeşte decît strictul necesar de naraţiune cu un procent redus de

limbaj figurat. Şi cum ar trebui să vorbească cuviosul episcop despre domnitorul care,

abia încoronat, fiind în al doilea an al domniei, porneşte război cu vecinul muntean,

“lucru necinstitor, chiar dacă era pe dreptate” [27, p. 91]? Conflictul iminent, “prea

mare bucurie Diavolului”, este evitat ca prin minune, şi nu datorită înţelepciunii

domnitorului, ci graţie intervenţiei unui mediator experimentat. De altfel, tot ce

Macarie găseşte de cuviinţă să nareze despre domnia lui Bogdan sînt campaniile sale

militare — cronicarul însuşi privindu-le cu un ochi vădit dezaprobator, poate cu

excepţia invaziei lui “Trifăilă, care-şi zicea fiu de domn”. Istoria lui Bogdan se

încheie la fel de sec cum începuse — “În anul 25 către şapte mii, luna aprilie, şi-a

aflat sfîrşitul la Huşi” [27, p. 92]. Macarie nu pictează imagini mişcătoare ale

supuşilor înlăcrimaţi — de fapt, trecerea în nefiinţă a domnitorului este consemnată

atît de laconic, încît autorul creează impresia că a preferat să tacă, pentru a nu spune

prea mult din cîte credea despre răsposatul voievod.

Totuşi, în comparaţie cu ceea ce avea să vină după doar cîteva pagini, Bogdan

nu a fost un domnitor rău, deci Macarie evită aprecierile negative. Nu şi-a trădat

religia, cum avea să facă Iliaş, nu s-a evidenţiat prin acte de cruzime extremă, ca

Ştefan Rareş în relatarea lui Eftimie, nu a stors ţara de bani, nu s-a purtat urît cu

Biserica — însă faptul că Macarie nu găseşte nimic bun de spus despre voievod

94

semnalează că nici prin fapte caritabile acesta nu s-a distins: de mortuis aut bene aut

nihil.

Ştefan cel Tînăr, fiul lui Bogdan, are parte de descrieri mai bogate şi pare să se

bucure de o oarecare simpatie a cronicarului. Faptul că a urcat pe tron la o vîrstă

fragedă explică susceptibilitatea sa la sfaturile sfetnicilor, chiar şi la cele pe care,

după Macarie, mai bine le-ar fi ignorat. Astfel, deşi “cursul vieţii” îl îndreaptă treptat

pe Ştefan cel Tînăr “după rînduiala celor înţelepţi”, el nu rezistă influenţei unor

curteni corupţi de “vrăjmaşul cel vechi”, adică Diavolul, şi îi taie capul “hatmanului

său şi de o dată întîiului său sfetnic, numit Arbure, în luna aprilie, la curţile domneşti

de la Hîrlău, în anul şapte mii şi unu către treizeci”. [27, p. 93-94] Acest eveniment

pare să aibă, în ochii cronicarului, o importanţă crucială, de vreme ce este consemnat

nu numai anul, ci şi luna în care s-a petrecut. În comparaţie, descriind campaniile lui

Bogdan III, Macarie indicase majoritatea datelor într-o manieră cu mult mai relaxată

— “după trecerea unui an”, “şi iarăşi după alt an”, “în anul al zecelea al domniei

sale” — lăsînd pe seama cititorilor calculele precise, iar uneori limitîndu-se la un

simplu “nu mult după acestea”. [27, p. 91-92] Nu putem justifica această lipsă de

detaliu prin vechimea evenimentelor, de vreme ce domnia lui Ştefan cel Tînăr,

imediat următoare domniei lui Bogdan, este documentată cu o precizie remarcabilă.

O supoziţie ar fi că autorul nu a considerat repetatele ciocniri dintre Bogdan şi

polonezi fapte demne de amintire şi consemnare exactă. Alta este răceala generală

faţă de acest domnitor, care se face simţită pe tot parcursul istoriei sale. Nu

întîmplător invazia uzurpatorului Trifăilă, cel “care-şi zicea fiu de domn”, şi

rezistenţa pe care i-a opus-o voievodul legitim se bucură de mai multă atenţie din

partea istoriografului: acest război fusese unul drept, pe propriul teritoriu, de apărare

împotriva unui impostor — nu o “vărsare de sînge” care ar fi adus “prea mare bucurie

Diavolului”. [27, p. 91]

Această ipoteză o sprijină faptul că două războaie de apărare duse de Ştefan cel

Tînăr sînt înfăţişate cu mai multă simpatie pentru domnitor. Invazia lui Alb, “unul

dintre sultanii tătăreşti”, se ciocneşte de o rezistenţă demnă de bunicul principelui:

95

“Atunci, aflînd despre ei Ştefan voievod, îndată s-a ridicat împotriva lor cu ostaşii lui

şi i-a învins, ucigîndu-i peste tot.” [27, p. 92] Nu contează că lupta propriu-zisă

trebuie să fi fost purtată de înalţii curteni (Grigore Ureche, probabil informat din alte

surse, îl menţionează pe „Petrea Cărăbăţul vornicul,” [86, p. 71] care a condus oastea

Ţării de Jos în bătălie), nu de domnitorul care atunci nu avea decît zece ani. Patosul

frazei sugerează aprobarea cronicarului, iar tabloul post quam are dimensiuni

epopeice: „Şi s-au înecat [tătarii — n.n.] în Prut, s-au înglodat în Ciuhru şi pe cîţi au

rămas, i-a gonit pînă la Nistru şi acolo s-au înglodat din fuga prea mare. Alţii dintre ei

au fost prinşi şi vii. Iar Alb sultan abia a scăpat cu puţini dintre ai săi, şi acela rănit la

cap. Alţii cîţi au putut să fugă au scăpat pe jos şi goi şi fără arme şi au ajuns la

locurile lor ruşinaţi.” [27, p. 92]

În Prut s-au înecat, iar în Ciuhru şi în Nistru s-au înglodat — poate că Ciuhrul

secase în vara anului 1518, aşa cum ciocnirea decisivă fusese pe 8 august, sau poate

că autorul variază verbele cu intenţii pur stilistice, fără subtext faptic. Or, duşmanul

înglodat apare şi mai ruşinat decît cel înecat — dar, înecaţi sau înglodaţi, tătarii au

pierit fugind de armata tînărului voievod. Izbînda primeşte aprobarea şi admiraţia lui

Macarie, care rezervase atît de puţine cuvinte pentru campaniile de pradă ale lui

Bogdan şi care acum serveşte detalii pitoreşti pentru completarea tabloului viu —

oastea cotropitoare zdrobită, risipită, învinsă. Acesta este, aşadar, un război drept.

Macarie conchide: „Slavă Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos, care atunci a

răsplătit astfel pe duşmanii noştri.” [27, p. 92] Fraza, destul de convenţională, capătă

o altă dimensiune în paralel cu sentinţa anterioară a cronicarului, care calificase

invazia tătărească din 1514 drept împlinire a „mîniei lui Dumnezeu”. În cazul de faţă,

armata moldovenească servise oarecum drept instrument de pedeapsă pentru hoardele

lui Alb — şi atunci, şi acum este vorba de tătarii de la Perecop.

Morala implicită, pe care Macarie o sugerează doar variind bogăţia

descrierilor,35 este că — fireşte — nu poate fi dreaptă şi aprobată de forţele cereşti o 35 În cazul fragmentelor de faţă avem un tipic episod cînd „distincţia dintre naraţie şi descriere se suprapune raportului

dintre diegesis şi mimesis” [5, p. 164] — descrierea, împletită în naraţiune, nu o stopează, dar condensează imaginea.

96

campanie de pradă, fie şi provocată de „obrăznicia” vecinilor, dacă aceştia sînt şi ei

creştini; însă într-o luptă de apărare a propriei ţări pînă şi cel mai slab va izbîndi,

susţinut de Dumnezeu însuşi. Bogdan, domnitor războinic şi experimentat, nu reuşise

să se opună tătarilor; Ştefan, copil, reuşeşte, cu ajutorul conducătorilor săi de oşti.

Deşi nu domnitorul însuşi îndeplinise operaţiunea defensivă, Macarie preferă să nu

accentueze acest detaliu. Ideea promovată este că Dumnezeu îi ajută pe orfani şi pe

cei mici şi slabi; ea va fi reluată în fragmentul privind complotul împotriva lui Ştefan,

cînd criza politică este rezolvată în mod miraculos. [27, p. 94]

Macarie îşi comunică rareori atitudinea faţă de persoana şi faptele domnitorului

prin aprecieri directe (codul nescris al cronicarului nu îi permite să personalizeze

istoria). În schimb, el mizează pe faptul că cititorul va remarca personajele

evidenţiate prin detalii şi va intui că bogăţia descrierii este proporţională cu

importanţa eroului în ochii autorului (în aceeaşi ordine de idei, şi „păgînul” Iliaş are

parte de multă atenţie: nicidecum demn de admiraţie, dar imposibil de ignorat).

§3. Animalele ca termeni de comparaţie Omul este utopia animalelor.

Lucian Blaga

În colecţia de simboluri utilizate de Macarie pentru a conferi plasticitate scrierii

sale, simbolurile zoologice, în general uzuale în cronografie, însă nu extrem de

frecvente, ocupă un loc remarcabil. Cititorul medieval era obişnuit cu alegoria

bestiară — în primul rînd, din Sfintele Scripturi şi din discursul ecleziastic. Şi

folclorul local, din cîte putem judeca astăzi, utiliza intens comparaţii şi metafore

bazate pe zoonime. Prin urmare, imaginea animalului ca instrument stilistic într-o

cronică le era familiară destinatarilor acesteia.

97

Pentru comoditatea analizei, vom împărţi animalele în patru categorii:

domestice, sălbatice, exotice şi înaripate. Oricît de bizară ar părea clasificarea din

punct de vedere biologic, tabloul prezentat de letopiseţ o îndreptăţeşte.

Animalele domestice sînt cele familiare cititorilor şi cronicarului, jivine

cunoscute din viaţa cotidiană. Ele au o importanţă economică, reprezentînd un

esenţial articol de proprietate, şi de aceea devin frecvent pradă a incursorilor: „În anii

de două zece şi şapte mii şi o singură dată doi (7022 — 1514), a venit o mulţime de

tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării Moldovei şi au

prădat, luînd mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite de la Nistru şi pînă la Prut

toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci pînă la Hotin şi toate vitele de la cîmp şi

s-au întors în pace, împlinind mînia lui Dumnezeu.” [27, p. 91-92]

Deci prada se constituie din oameni şi vite. Linia de acţiune a tătarilor este, în

fond, logică. Oamenii şi vitele sînt prada care merge singură, ea nu trebuie dusă în

căruţele ce complică şi încetinesc mersul grupului şi nici nu împovărează şaua şi calul

războinicului. Bănuim că, pe lîngă arta de a năvăli vertiginos şi a curăţa tot ce are

valoare de pe faţa pămîntului, tătarii trebuie să fi posedat şi abilităţile unor adevăraţi

cowboy, pentru a aduna şi duce, de la Prut pînă în Pericop, cirezi şi turme de boi,

vaci, cai şi oi. Popor de stepă, nomad, tătarii vedeau în vite cea mai eficientă

modalitate de depozitare a capitalului. Desigur, vitele, ca şi oamenii, puteau fi şi

vîndute, pe drum sau acasă. Dar dacă prizonierii tătarilor ajungeau în primul rînd pe

pieţele de sclavi ale Imperiului Otoman — tătarii erau principalii furnizori ai acestora

— vitele puteau reprezenta prada “personală” a hoardelor.

Însă privite ca simbol, nu ca marfă sau pradă, vitele nu semnifică nimic pozitiv.

Cronicarul spune despre urmăritorii fugarului Petru Rareş: “Cei neînvăţaţi şi cu

minte de vită şi năzuitori la rele, cînd au aflat aceasta, au înconjurat mănăstirea şi au

năvălit ca nişte ţapi sălbatici.” [27, p. 99] Egalabilă cu boule, imprecaţia cu minte de

vită întăreşte şi explică adjectivul neînvăţaţi: proşti şi greoi la cap din născare,

“năzuitorii la rele” nu au studii pentru că nu sînt capabili să le însuşească. Portretul

negativ al trădătorilor este completat prin comparaţia ca nişte ţapi sălbatici. Ţapul nu

98

sugerează decît trăsături urîte: animalul este considerat prost, desfrînat, sturlubatic —

acestea subliniate prin adjectivul “sălbatic”. Or, folclorul românesc asociază

invariabil capra/ţapul cu lucrările Diavolului: capra este un “animal rău” [20, p. 43-

47].

Un alt animal domestic este cîinele. Deşi nu ne îndoim că în vremea lui

Macarie cîinele, domesticit, avuse nu o dată ocazia să-şi demonstreze meritele şi

valoarea, în acest context cîinele este şi el un animal rău, chiar unul diabolic.

Duşmanii de acasă ai lui Petru Rareş, sărind ca nişte cîini îndrăciţi, întrec orice

măsură: Cîte rele n-au fost oare atunci, ce n-au îndrăznit ei? [27, p. 99] se indignează

cronicarul. Imaginea haitei de cîini înfuriaţi, gata să rupă în bucăţi orice, se potriveşte

situaţiei disperate a voievodului.

Calul, prietenul fidel al oşteanului, este un simbol mai valoros în contextul

acestei cronici: principala ocupaţie a eroilor este lupta sau călătoria. Anume calul, şi

nu cîinele, reprezintă pentru Macarie fidelitatea şi, în general, prietenul adevărat.

Fireşte, Petru Rareş, eroul-oştean de rang regal, nu poate fi întovărăşit decît de un

animal la fel de nobil. De aceea este important să se sublinieze că, evadînd din

mănăstirea înconjurată de duşmanii “ca nişte ţapi sălbatici”, voievodul se salvează

călare: “El, dispreţuind toate, s-a pornit pe fugă, căutînd scăpare pe un cal repede,

fiind lipsit de toate ale sale ca un rob fugar.” [27, p. 99] Tabloul ce urmează e demn

de pana unui scriitor romantic: „Şi a ajuns în nişte locuri prăpăstioase şi abrupte şi văi

păduroase şi, neputînd străbate, a lăsat acolo şi pe calul său iubit, care nu primea pe

alt călăreţ. Înaintînd pe drumuri nepătrunse, stăpînite de fiare, şi printre pereţii înalţi,

gol, rănit la mîini şi desculţ, mergea pe un drum neumblat şi aspru, acest mare între

viteji şi înfuriat ca leul în bătălii.” [27, p. 100]

Imaginea ar putea fi rodul fanteziei autorului şi al convenţiilor lirice şi narative,

însă, incidental, documentele epocii confirmă că Petru Rareş avea un cal anume, la

care ţinea foarte mult. Calul acesta, murg, după Nicolae Iorga [53, p. 176, nota de

subsol], nu s-a pierdut, ci a ajuns în siguranţă la Bistriţa, unde şi-a aşteptat stăpînul cît

timp acesta a pribegit la Constantinopol, căutînd să-şi recapete domnia. O mărturie

99

interesantă sînt scrisorile voievodului mazilit către bistriţeanul Toma Boldoffer, pe

care îl numeşte “bunul nostru prieten”. Boldoffer pare să fi fost inelul de legătură

dintre Rareş şi familia sa, rămasă în cetatea Ciceiului, posesiune moldovenească în

Transilvania. Confortul şi siguranţa soţiei şi a copiilor stau alături de comoditatea

calului: „…să vă sîrguiţi şi să găsiţi cale, cu dumnealui judele şi Sfatul, ca să aflaţi

deplin cum îi merge doamnei noastre şi copiilor, şi cînd veţi afla aceasta, să

îndemnaţi pe Toader a se întoarce cu răspuns la noi unde va auzi că sîntem. (…) Vă

mai rog şi pentru cal, să vă sîrguiţi cu el. Şi ce veţi putea face bine femeii şi copiilor,

ce hrană şi alte lucruri, tot va fi plătit.” (Scrisoarea din “miercuri spre Sîmpietru, anul

1540”) [53, p. 174-175].

În iarna anului următor, 1541, Petru Rareş aşteaptă să se întoarcă în Moldova şi

menţionează murgul încă o dată, scriind de la Silistra: “Pe viitor îngrijiţi-vă, mă rog,

jupînilor, de calul mieu cu sîrguinţă. De ne va lăsa Dumnezeu să trăim, vă vom

răsplăti.” [53, p. 176] Este interesant faptul că, descriindu-l în paginile următoare pe

Ştefan Rareş, fiul voievodului, Macarie îl va compara cu acest animal elegant: “ca un

cal nărăvaş, plin de îndrăzneală”. [27, p. 105]

În mişcătoarea descriere a peregrinărilor voievodului, fiarele nu mai apar ca

simbol, ci ca ameninţare reală, cu colţi şi gheare. Starea de spirit a domnitorului

pribeag este descrisă laconic şi pitoresc: înfuriat ca leul în bătălii. Această furie

nobilă este reacţia adecvată a sîngelui domnesc la nedreptatea care i s-a făcut. Nu

smerit şi plîns, ci hotărît să supravieţuiască, în pofida tuturor greutăţilor. În acest

context, simbolul leului este pozitiv cu desăvîrşire, marcînd regalitatea şi demnitatea.

Secvenţa care descrie începutul dizgraţiei lui Petru Rareş abundă de jivine:

„[Mihul] (…) a trimis în taină o scrisoare către marele împărat al turcilor pentru

răsturnarea domnului. Acesta, neîntîrziind întru nimic, ci îndată, suflînd ca vîntul

fioros de la apus şi ca furtuna care vîjîie din greu şi s-a sculat urlînd cumplit ca leul,

aducînd cu sine mulţime de fiare. Căci turcilor li s-au alipit puterile tătăreşti cu chip

de fiare şi împreună fruntaşii de pîlcuri munteni şi de la miază-noapte cei greoi la

minte, cu haine scurte şi cu picioare lungi, s-au revărsat ca apa turbure, căci şi aceştia

100

ştiau despre venirea turcilor, ca un vîrtej trufaş voiau să înghită Hotinul cu ziduri tari

şi cu tunuri puternice. Şi într-un cuvînt toată lumea de fiare păgîneşti care se afla

împrejur a fost ridicată de Suliimen, singur stăpînitorul turcesc, cel prea trufaş,

întocmai, cum s-ar spune, ca o pasăre cu aripile mari care se repede asupra unei

păsărele cu pene puţine.” [27, p. 98-99]

Compararea sultanului cu leul este un clişeu, însă trădează un şir de asociaţii

psihologice interesante. Ca şi leul, sultanul este un personaj exotic: Macarie nu l-a

văzut în carne şi oase nici pe unul, nici pe altul. Ca şi leul, sultanul sălăşuieşte în nişte

pămînturi îndepărtate şi aride. Aceasta s-a referit la latura geografică a simbolului. Pe

de altă parte, leul este regele animalelor, nu în ultimul rînd pentru că este cel mai

puternic dintre ele. Cine, în lumea cunoscută de episcopul moldovean, se putea egala

în putere şi influenţă cu sultanul? Fiind un personaj regal, sultanul, ca şi leul, este

stăpînitor şi nobil. Însă, după Dicţionarul de Simboluri Chevalier şi Gheebrant,

“[leul] poate fi pe cît de ocrotitor, pe atît de insuportabil: între aceste două poluri

oscilează numeroasele lui înţelesuri simbolice.” [16, p. 221] Puterea şi nobleţea nu

implică automat o imagine absolut pozitivă. În hermeneutica creştină, leul are

conotaţii pozitive şi deopotrivă negative, simbolizînd uneori regalitatea lui Hristos,

iar alteori ferocitatea diabolică. Într-adevăr, pentru Macarie leul nu pare să fie

animalul pozitiv cu desăvîrşire. Înfricoşător şi impredictibil, leul îşi impune

autoritatea, însă, pentru a-şi zugrăvi domnitorul preferat, Macarie va recurge la

simbolismul vulturului, pe cînd sultanul este cel prea trufaş.

Dacă sultanul este ca un leu, supuşii săi sînt, fireşte, fiarele. Hiperonimul fiară

are, în textul lui Macarie, conotaţii exclusiv negative: toată lumea de fiare păgîneşti.

Printre ele se numără puterile tătăreşti cu chip de fiare. La această formulă trebuie să

fi contribuit nu numai firea feroce a războinicilor de stepă, ci şi trăsăturile lor

mongoloide, înăsprite de viaţa dură şi stresantă pe care o duceau. Însă nu numai

tătarii şi turcii se ridică împotriva lui Petru Rareş. Printre “fiarele păgîne” păşesc şi

fruntaşii de pîlcuri munteni şi [de] la miază-noapte cei greoi la minte, cu haine scurte

şi cu picioare lungi. Aşa cum caracteristicile fiziognomice ale tătarilor îi aduc în

101

categoria de fiare, rafinamentul excesiv, după Macarie, al polonilor nu este cu nimic

mai bun. Probabil, experienţa cronicarului în comunicarea cu aceştia l-a adus la o

concluzie extrem de nefavorabilă despre facultăţile lor mentale.

În continuare vine prima reprezentare a lui Petru Rareş ca vieţuitoare înaripată:

sultanul este ca o pasăre cu aripile mari care se repede asupra unei păsărele cu pene

puţine. Imaginea artistică a păsării de pradă îndreptate spre una mică şi lipsită de

apărare se integrează foarte bine în contextul descrierii precedente, a oştirilor

sălbatice chemate de sultanul-leu. Este semnificativ că, deşi principala hrană a

păsărilor de pradă sînt totuşi animalele mici, nu păsările, cronicarul îi egalează pe cei

doi antagonişti în categorie: ambii sînt “păsări”, una mai mare şi mai puternică, alta

mai mică. Or, cam acesta şi era raportul Imperiului Otoman faţă de Moldova.

Ulterior însă “înariparea” lui Rareş este chemată să indice nu slăbiciunea, ci

nobleţea şi puterea sa, şi mai ales avîntul. Chiar fără a spune “pasăre”, Macarie

sugerează această impresie: “…şi a trimis singur stăpînitorului turcesc o scrisoare pe

ascuns, ca şi cum ar fi avut aripi, cerînd ajutor de la dînsul, ca de la un prea

puternic.” [27, p. 101] Invitat la Constantinopol să-şi pledeze cauza, “el a primit cu

bucurie, şi-a lăsat doamna şi copiii şi a alergat cu picior repede, a ajuns ca în zbor în

hotarele turceşti, scăpînd de cursele ungureşti.” [27, p. 101] Cursa ca pericol din care

se salvează domnitorul mai apare o dată, în comparaţia extinsă “şi a sărit Petru

voievod ca o fiară din capcană şi ca un vultur din cursă.” [27, p. 102] Aici fiară nu

înseamnă decît animal vînat, ne-domestic. Imaginea vulturului care zboară din cursă

sugerează încă o dată nobleţea protagonistului şi setea sa de libertate. Vulturul nu este

o pasăre ce se lasă prinsă. El nu se domesticeşte în slujba omului, ca şoimul sau

porumbelul.

Două tablouri de familie, pictate cu tandreţe de cronicar, îl reprezintă pe Petru

Rareş în aceeaşi alegorie de vultur. Mai mult, odraslele sale sînt nişte cópii minuscule

ale speciei: “Şi a întins braţele sale şi a cuprins cu dragoste părintească pe copiii săi

nevîrstnici şi i-a sărutat, asemenea unui vultur, care acoperă cu aripile pe vulturaşii

fără pene.” [27, p. 100] Nu vom intra în detalii zoologice, întrebîndu-ne cum îşi

102

sărută vulturul puii. Cert este că imaginea este cît se poate de impresionantă şi

memorabilă.

Apoteoza lui Rareş este demnă de un împărat roman:36 “Iar domnul Petru

voievod îşi petrecea bătrîneţile cu noroc bun, în băi şi băuturi şi mîncări şi ca o

pasăre cu pene de aur sau ca un vultur alb pe acoperiş.” Dubla comparaţie aviară

sugerează, pe lîngă regalitate, bogăţia (pene de aur). În acelaşi timp, păsări cu pene de

aur nu se găsesc decît în basme, ca şi, bănuim, vulturi albi pe acoperişurile locuinţelor

omeneşti. Prin urmare, acest domnitor este unul neobişnuit, o adevărată rara avis in

terris. (Printre cele şapte păcate de moarte, frecvent reprezentate în Evul Mediu prin

imagini grafice, păcatul trufiei este simbolizat de către vultur [88, p. 502]. Fără

îndoială, regalitatea implică şi o doză de mîndrie exagerată.) Penele albe se pot datora

şi vîrstei înaintate. Este curioasă menţiunea băilor, ca îndeletnicire a voievodului,

alături de simbolul vulturului. După Bestiarul Mitologic Românesc, “această fiinţă

este nemuritoare, pentru că, o dată la treizeci de ani, merge la fîntîna lui Iordan, se

scaldă acolo şi întinereşte.” [20, p. 194] Nu este clar dacă Macarie avuse în vedere

anume această credinţă populară, însă oricum băile sugerează curăţenia — domniei şi

a voievodului — adică lucrurile se fac “cu mîinile curate”, iar cîrmuitorul însuşi este

o persoană curată, neîmpovărată cu păcate şi, negreşit, cultivată.

Simbolul şarpelui ca animal cu desăvîrşire negativ pare a fi comun, din motive

evidente, majorităţii popoarelor creştine. Nu este deci întîmplător că anume cu un

şarpe veninos — întruchiparea Satanei — este comparat un cîrmuitor turc stabilit în

Muntenia: „În acelaşi an a răposat întru Domnul şi Basaraba voievod al Ţării

Munteneşti, în luna septembrie, şi s-a aşezat în locul lui un turc oarecare, anume

Mehmet, care se trăgea din neamul lui, dar ce fel de trecere a luminii în întuneric? Se

lepădau deci de el oamenii, cum fuge cineva de năpîrcă.” [27, p. 93] “În folclorul

românesc şarpele este o prezenţă temută şi malefică: o dată pentru relele pe care

muşcătura le aduce omului; a doua oară pentru ameninţarea, de natură mitologică, pe 36 Paralela romană se impune şi datorită faptului că acvila, animalul „totemic” al lui Jupiter, simboliza, în Roma antică,

puterea şi victoria [92, p. 406].

103

care şarpele o reprezintă pentru umanitate şi chiar pentru binele şi echilibrul lumii în

general” [20, p. 208]. Anturajul proaspătului domnitor evada, temîndu-se de

contaminare cu necurăţenia acestuia. Oare nu contaminarea cu “erezia” musulmană

va deveni cauza decăderii nenorocitului Iliaş Rareş? Nu întîmplător Eftimie va scrie

mai tîrziu despre Ştefan, fratele lui Iliaş, că “toţi (…) au început să-l părăsească şi să

fugă ca de un şarpe cumplit,” căci voievodul “era urît şi nesuferit tuturora, pentru

uciderile şi năravul spurcat de fiară.” [27, p. 122] Într-adevăr, în comparaţie cu Iliaş,

care nu făcea decît să sărăcească ţara şi să decadă singur, Ştefan “era aspru şi

chinuitor rău, pe mulţi a omorît cu multe şi deosebite chinuri.” [27, p. 122]

O expresie frazeologică inclusă în naraţiune — “…unde vom arăta corbul cel

mai negru” [27, p. 100] — se înscrie plastic în istoria lui Petru Rareş, unde

domnitorul însuşi apare mereu înaripat. Corbul — şi nu dracul, conform variantei mai

răspîndite (astăzi), de neconceput sub pana unei feţe bisericeşti respectabile — este,

în general, o pasăre malefică, un prevestitor şi aducător de rele. La această imagine

trebuie să fi contribuit, în mare măsură, culoarea sinistră a penajului, croncănitul

înfiorător şi preferinţa pentru hoituri. Un detaliu curios este că deşi vulturul, ca

specie, preferă prada moartă (spre deosebire de pajură, cu care este frecvent

confundat), această predilecţie gastronomică nu se reflectă sensibil în imaginea sa de

pasăre cu desăvîrşire nobilă şi plină de demnitate.

Diferit de tatăl său, Iliaş Rareş nu pare să fi meritat comparaţii “regale”. Nu se

poate lăuda decît cu succesele sale într-un hobby cam copilăresc (copil şi era): „Iliaş

(…) om cu inimă moale şi cu suflet slab; nu s-a arătat întru nimic asemănător tatălui

său, ca şi cum nu l-ar fi crescut ca fiu, ci pe toate le-a turburat şi le-a clintit, adică

aşezămintele sfintelor biserici ale lui Dumnezeu şi legile domneşti şi de săraci

nicidecum nu se îndura, pe sine se socotea prea înţelept şi se fălea cu prinderea

păsărilor.” [27, p. 103]

Sesizăm dispreţul cronicarului faţă de acest tînăr iresponsabil: “pe sine se

socotea prea înţelept”, deci probabil nesocotea sfatul bătrînilor (unul dintre bătrînii

sfetnici trebuia să fi fost chiar Macarie — textul trădează o notă de amor-propriu

104

lezat). Ne putem imagina o curte domnească, abia dezmeticindu-se din succesiunea

cîrmuitorilor (Schimbarea domnilor — bucuria nebunilor, spune proverbul), cu toate

problemele cotidiene şi extraordinare — şi noul voievod prinde păsări! Nu vînează

cu şoimi, nu se avîntă ca un vultur în luptă, nu îşi întinde aripile ca să cuprindă ţara.

În mod paradoxal, sub pana succesorului lui Macarie, Eftimie, această îndeletnicire

va apărea ca unica trăsătură pozitivă, “umană” a bietului Iliaş: “lucrul şi grija şi

sîrguinţa lui erau jocul cu păsările” [27, p. 119].

În unele cazuri, simbolurile zoomorfice sînt sugerate prin context, fără ca fiarei

să i se spună pe nume. Astfel, despre craiul Ioanăş, un om “perfid şi rău voitor”,

aflăm că el este unul dintre aceia care “cu limba linge şi cu coada loveşte” [27, p.

100]. Oricare ar fi fost dihania nerecunoscătoare subînţeleasă — sîntem liberi să

descifrăm singuri — imaginea rămîne extrem de sugestivă.

Altă dată, obiectele neînsufleţite îşi însuşesc activitatea caracteristică

animalelor: Cornea “a fost dat pradă armelor şi ca hrană săbiei” [27, p. 102], tot aşa

cum trupurile trădătorilor erau, în unele culturi, aruncate la lei sau cîini, spre ruşine şi

nimicire. Sabia care se hrăneşte cu victimele sale este o metaforă înfiorătoare şi

exactă.

În fine, încă un animal exotic, ca şi leul, este tigrul. Dacă leul mai are şansa de

a fi interpretat ca simbol pozitiv sau negativ, tigrul este, pentru Macarie, o fiară cu

desăvîrşire rea: “O, invidie, fiară crudă, tigru care se hrăneşte cu oameni, săgeată

fără fier, lance mai ascuţită decît toate,” [27, p. 104] exclamă el. Leii, după opinia

unor paleontologi, populaseră cîndva peninsula Balcanică, pe cînd tigrul este absolut

străin pămînturilor în care ar fi putut călători Macarie. Imaginea tigrului antropofag

ca o concentrare de trăsături malefice şi pericol s-ar putea dovedi un împrumut din

lecturi. Brehm susţine acest punct de vedere, patru sute de ani mai tîrziu: “Tigrul

[este], pe de-o parte, cel mai frumos dintre animale, pe de altă parte — cea mai

groaznică şi cea mai periculoasă pentru om din toate fiarele. El este o adevărată

ciumă a ţărilor în care trăieşte. El este adevăratul flagel al Indiei, aducînd an de an, ca

sacrificiu ferocităţii sale, hecatombe umane înfricoşătoare.” [87, p. 172] Probabil,

105

cronicarul a considerat că tigrul, care se hrăneşte cu oameni, este o metaforă mai

puternică decît vreun animal de pradă local, ca lupul, pentru a exprima toată

nocivitatea invidiei, unul din cele mai grele păcate de moarte. În fond, citatul de mai

sus exprimă destul de exact urmările devastatoare ale acesteia.

Eftimie menţionează lupul de două ori în legătură cu acelaşi personaj, Iliaş

“Mehmet” Rareş. Plecînd la Ţarigrad să îmbrăţişeze legea musulmană,

“necredinciosul Iliaş” stoarce ţara de ultimii bani şi îşi asigură boierii că “eu (…)

iubesc şi cred în legea creştinească, dar mă duc la împărat să uşurez şi să scad

haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine

face astfel de vorbe împotriva mea va fi pedepsit cu capul”. Cronicarul comentează:

“Voia să ascundă firea lui de fiară cu făţărnicie şi blîndeţe, căci era un lup îmbrăcat

în piele de oaie”. [27, p. 120]

Deoarece provine din Evanghelii (“Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la

voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori”, Matei 7:15), frazeologismul lup

în piele de oaie apare în mai multe limbi europene. Expresia conturează cuprinzător

imaginea voievodului nedemn, care spune una şi intenţionează alta (ne putem întreba

dacă autorul cronicii era conştient de adevărata intenţie a domnitorului, la momentul

plecării acestuia, sau concluziile au fost trase post factum, după ce s-a aflat despre

transformarea lui Iliaş în Mehmet). De fapt, sintagma nu vine decît să formuleze ceea

ce autorul implicase anterior, în mai multe rînduri, asociind figura lui Iliaş cu lexeme

precum înşelăciune, mincinos, fărădelege şi făţarnic.

Însă peste cîteva zeci de rînduri, în finalul istoriei fiului mai mare al lui Petru

Rareş, Eftimie revine la imaginea anterioară: “După aceea l-au luat pe cel înşelat cu

mare bucurie şi l-au dus şi l-au turcit după legea lor şi vînătoarea a fost gata, spre

bucuria lupului cel şiret, Diavolul.” [27, p. 121] Alături de frazeologismul citat mai

sus, enunţul capătă un înţeles aparte — mai exact, imaginea artistică lup în piele de

oaie capătă un supra-sens. Lupul nu este doar fiara sălbatică, mîncătoare de oi,

periculoasă, ascunsă în pielea unui animal domestic, tradiţional perceput ca blînd şi

inofensiv. Lupul este Diavolul însuşi, iar oaia invocă metafora evangelică a Bunului

106

Păstor, Isus, şi a oilor sale, credincioşii. Şi atunci lup în piele de oaie înseamnă nu

“un animal rău în pielea unui animal bun”, ci Diavol ascuns sub masca unui bun

creştin.37 Pe de altă parte, lupul mai simbolizează, comun, lăcomia nesăturată, şi

exact aşa se arătase Iliaş în ultima perioadă a domniei sale, întrecînd, după Eftimie,

orice limite: “…a scris pe toţi boierii mari şi mici la birul cel mare, şi tot sfatul, dar şi

vătafilor toţi în toată ţara de la cei dintîi pînă la cei din urmă le-a poruncit să deie şi

mitropolitului şi episcopilor, a scris încă şi toate mănăstirile care sînt în Moldovlahia

la haraciul cel mare şi cîţi popi şi diaconi sînt în graniţele moldoveneşti.” [27, p. 120]

Astfel, Eftimie exploatează din plin imaginea lupului ca animal malefic, în

chipul lui Iliaş. Deşi sintagma care îl numeşte direct pe tînărul domnitor lup nu vine

decît aproape de finalul secvenţei dedicate acestuia, aparatul lexicologic sugerează

trăsăturile, reale sau simbolice, ale fiarei — lăcomie, răutate, perfidie.38 Această

continuitate a unei imagini iniţial convenţionale, care apoi primeşte încă un strat de

sensuri, demonstrează că, într-un text gîndit cu grijă, nimic nu este întîmplător.

Rezumînd, se poate spune că Macarie recurge la simboluri zoologice din

diferite încrengături ale regnului animal, preferînd mamiferele şi păsările. Acestea

sînt menite să stea la baza unei comparaţii sau metafore, constituindu-i corpul sau

suportînd-o. Animalele ce poartă conotaţii pozitive sînt asociate cu personajele

pozitive; cele negative, respectiv, cu figuranţii negativi. Majoritatea acestor simboluri

provin din arsenalul simbolistic comun Europei medievale creştine: leul şi vulturul ca

animale regale, năpîrca (şarpele) ca simbol al pierzaniei, calul ca simbol al nobleţei şi

fidelităţii, cîinele reprezentînd, alternativ, prietenia sau ferocitatea oarbă, turbată.

Evocarea animalelor este mai mult decît o figură de stil şi un mijloc de a-i conferi

plasticitate imaginii artistice. Semiotica unui animal concret îi serveşte scriitorului

pentru comunicarea mai puţin explicită a unor idei proprii vizavi de eroul în cauză. 37 Asocierea lupului cu forţele diabolice nu este rară în Evul Mediu: “În imaginile din Evul Mediu european, vrăjitorii

cel mai adesea se preschimbau în lupi pentru a se duce la sabat, pe cînd vrăjitoarele purtau la aceleaşi ocazii jartiere din

blană de lup. În Spania, pe lup călăreşte vrăjitorul.” [16, p. 251]. 38 Trebuie să menţionăm însă că, în folclorul românesc, lupul este, dublu, atît malefic, cît şi favorabil, ultima conotaţie

fiind moştenită din imaginea animalului totemic, protector, din credinţele precreştine [20, p. 186-187].

107

Economisind epitetele, autorul poate spune suficient de mult din ceea ce are în gînd

doar asociind un animal sau altul cu figuranţii naraţiunii sale. De cele mai multe ori

însă, calificativele şi comparaţiile/simbolurile zoologice se completează reciproc.

Acesta este cazul lui Iliaş Rareş, iniţial tratat cu tot setul de calificative asociate şi cu

lupul, iar apoi, mai aproape de finalul istoriei sale, numit direct “lup în piele de oaie”.

Unele personaje rămîn asociate stabil cu anumite animale, pe tot parcursul

naraţiunii. Precum am văzut, Macarie impune paralela Petru Rareş — vultur, acesta

din urmă, într-adevăr, o pasăre nobilă, cu alură regală. Sultanul este “ca un leu

înfuriat” — o imagine ambivalentă, de vreme ce leul are, în simbologia creştină, o

conotaţie negativă şi pozitivă deopotrivă, în dependenţă de context şi de intenţia

autorului — însă uneori, ca şi în cazul dat, intenţia autorului pare să fi fost anume

ambiguitatea. Tătarii, care îi servesc sultanului drept instrument de pedeapsă pentru

moldovenii şi polonezii rebeli, au “chipuri de fiară”.

§4. Paralela livrescă şi intertextul

Ai grijă ce cărţi citeşti tot aşa cum ai grijă cu cine te întovărăşeşti;

căci obiceiurile şi firea îţi vor în aceeaşi măsură influenţate de ambele. Paxton Hood

Cititorul-model39 al lui Azarie, Eftimie, dar mai cu seamă al lui Macarie

trebuia să fie o persoană suficient de cărturară nu numai pentru a citi slavoneşte

originalul cronicii, ci şi pentru a înţelege numeroasele aluzii şi referinţe intertextuale.

Episcop al Ţării de Jos, Macarie apare, prin letopiseţul său, ca o persoană cultă, cu un

bagaj bogat de lecturi destul de diverse. Aluziile intertextuale la care recurge

episcopul ne permit să restabilim cu aproximaţie diapazonul lecturilor sale. Astfel,

dacă unele nume trimit la tradiţia biblică, altele sînt împrumutate din mitologia

grecească sau din istoria europeană medievală. Menirea lor este să scoată în relief, 39 Noţiune elaborată de Umberto Eco în lucrarea Şase plimbări prin pădurea narativă [36].

108

prin paralele mai subtile sau mai pregnante, unele trăsături ale personajelor. Referinţa

la un nume celebru evocă şi circumstanţele din istoria eroului, paralela trasîndu-se,

aşadar, nu numai între eroul cronicii şi eroul biblic/mitologic, ci şi între situaţia

istorică descrisă de autor şi episodul legendar. Cronicarii îşi aplică cultura livrescă, cu

clişeele, arhetipurile, simbolurile şi prejudecăţile ei, la tratarea evenimentelor şi

personagiilor despre care narează. Aluziile literare le permit să exprime, într-o

echivalenţă a notelor de subsol, idei care uneori pot fi percepute numai la lectura pe

diagonală şi care nu întotdeauna apar menite unei recunoaşteri făţişe. Referinţele

biblice au un rol deosebit de important în acest sens. Macarie, Eftimie şi Azarie

abordează textele sacre într-o cheie specifică tradiţiei culturale din care fac parte.

Cum explică Paul Cornea, „În timpul Evului Mediu, o regulă foarte generală, care-i

învoia pe toţi teologii, era că Scriptura are în mod esenţial două sensuri: unul literal şi

altul spiritual, cel din urmă restituit sub formă alegorică şi divizat în trei subîmpărţiri:

sensul alegoric (propriu-zis), sensul moral (tropologic), sensul anagogic. În realitate

nu era vorba de patru sensuri diferite, ci mai degrabă de patru niveluri sau perspective

de evaluare a unui şi aceluiaşi sens, care exprimă deopotrivă unitatea fundamentală a

credinţei şi complexitatea naturii divine. În lumea creştină, reprezentarea plurală a

conţinutului semantic al Bibliei a fost abreviată de un cleric din secolul al XIV-lea,

Nicolaus de Lyra, în următoarele versuri: „Littera gesta docet, qui credas allegoria, /

Moralis quid agas, quo tendas anagogia,” adică „sensul literal ne învaţă istoria, sensul

alegoric — cum se disimulează credinţa, sensul moral — cum trebuie să ne

comportăm, sensul anagogic — care sînt scopurile ultime.” ” [22, p. 231] Vom vedea

în continuare cîteva mostre ale acestei metodologii aplicate.

Iabin/Iavin

Descriind lupta sîngeroasă de lîngă Braşov, în care Petru Rareş i-a acordat

suport lui János al Ungariei în suprimarea unei răscoale, Macarie încearcă să repereze

cît mai detaliat circumstanţele militare şi tabloul luptei propriu-zise, chiar dacă se

vede nevoit să admită faţă de cititorii săi că nu posedă expertiza necesară în materiile

109

despre care vorbeşte: “Iar duşmanii se arătară a fi mai puternici şi prin armele, care

se obişnuiesc a se numi puşti,40 şi prin altele mai mici asemănătoare lor, din care

aveau mulţime mare, pe unele le aveau gata, iar pe altele le pregăteau.” [27, p. 96] Şi

mai departe: “…duşmanii îndată au luat-o la fugă şi au dat dosul, iar armele, despre

care am vorbit mai înainte, cu carele şi cu vizitii, despre care mai bine ştiu cei ce au

grijă de asemenea lucruri, cît de folositoare erau atunci, pe toate le-au părăsit cu

ruşine.” [27, p. 96-97] Această sfială nu este decît aparentă şi clericul considera că nu

i se cuvine unei feţe bisericeşti să denote cunoştinţe prea extinse în arta războiului.

Desigur, cel mai beligerant cronicar moldovenesc rămîne necunoscutul autor al

Cronicii moldo-germane, care oferă con gusto detalii exacte despre tehnica şi tactica

militară a lui Ştefan cel Mare şi a adversarilor acestuia. Este interesant că imediat

după această scuză de ignoranţă întru cele militare Macarie adaugă o tuşă

profesională, citînd din Psalmi: “Şi au căzut o mulţime dintre dînşii lîngă rîul Bîrsei,

străpunşi şi tăiaţi şi ucişi şi au fost ca un gunoi al pămîntului, după psalmist, care

spune despre Avim cel de mult: streinii de altă limbă în pîrîul Chisului.” [27, p. 97]

Clericul se grăbeşte parcă să rectifice impresia de cunoscător prea bun al celor

lumeşti, amintindu-i cititorului că, de fapt, domeniul său sînt cărţile sfinte.

În versiunile moderne ale Bibliei Avim apare ca Iabin: “Şi Domnul i-a dat [pe

evrei] în mîinile lui Iabin, regele Canaanului, care domnea în Haţor. Acesta avea

căpetenie peste oştire pe Sisera care locuia în Haroşet-Goim. Şi au strigat fiii lui

Israel către Domnul; căci Iabin avea nouă sute de care de fier şi a apăsat cumplit pe

fiii lui Israel douăzeci de ani.” (Jud. 4: 2-3) În lupta decisivă de lîngă pîrîul Chison,

oştile lui Iabin, conduse de Sisera, au fost zdrobite de armata evreilor, în frunte cu

Barac: “şi a căzut toată oştirea lui Sisera de sabie şi nimeni n-a rămas” (Jud. 4: 16).

Drept urmare, “a supus Domnul Dumnezeu în ziua aceea pe Iabin, regele Canaanului,

în faţa fiilor lui Israel. Şi s-a întărit mîna fiilor lui Israel din ce în ce mai mult asupra

lui Iabin, regele Canaanului, pînă ce au stîrpit pe Iabin, regele Canaaneilor.” (Jud. 4: 40 O analiză a armelor disponibile armatei moldoveneşti în această perioadă poate fi găsită în monumentalul volum al

lui Radu Rosetti Istoria artei militare a românilor [78, p. 243-508].

110

23-34). Această semnificativă victorie a fost ulterior comemorată, ca şi alte

evenimente din istoria Israelului, în Psalmi. Anume la acest pasaj face aluzie

Macarie: “Fă-le lor [i.e duşmanilor] ca lui Madian şi lui Sisara şi ca lui Iavin, la rîul

Chişon. / Pierit-au în Endor; făcutu-s-au ca gunoiul pe pămînt.” (Psalmi, 82: 9-10).

Strict vorbind, situaţia istorică descrisă de cronicar — bătălia dintre ungurii

răsculaţi şi moldovenii, aliaţi regelui — reprezintă mai curînd reversul celei biblice,

unde cei asupriţi îi înving pe asupritori, şi nu o ceată de străini vine să înăbuşe o

răscoală a localnicilor. Însă mobilul comparaţiei trebuie să fi fost nu atît dreptatea

războiului, cît imaginea unei armate zdrobite în preajma unui rîu. Pe de altă parte,

Macarie insistă să-i numească pe moldoveni “creştini”, în opoziţie cu secuii

“duşmani”. Tot aşa cum puterea divină i-a susţinut pe evrei în lupta cu străinul Iavin,

“creştinii au chemat în ajutor pe Dumnezeu (...); duşmanii îndată au luat-o la fugă şi

au dat dosul.” [27, p. 96] Aşadar, exemplul biblic, pe lîngă evocarea circumstanţelor

geografice — izbînda de lîngă rîu — mai are şi menirea de a sugera care anume, în

opinia autorului, este poporul preferat de Cel-de-Sus.

Iov

Unul dintre cele mai lirice fragmente din letopiseţul lui Macarie începe astfel:

“Însă, după mine, nu este nimic neschimbat în această viaţă, nici stăpînirea

domnească, nici bogăţie, nici noroc bun în această viaţă, care să nu fie turburat de

furtuni şi supărări; dar de ce va fi spunerea cestor cuvinte? Dumnezeu ne-a încercat şi

împlinind judecăţi tainice, precum a ispitit pe Iov, îndată a ales pe cei mai de frunte.

Ce şi cum s-au întîmplat, vino, cuvînt, şi vesteşte povestirea şi cele vrednice de

amintit.” [27, p. 98] Iov, marele suferind al Vechiului Testament, era un exemplu

extrem de frecvent pentru morala creştină, iar istoria sa este una dintre cele mai

cunoscute. Pasajul de mai sus e marcat de resemnare şi vanitas vanitatum; în afara

contextului, apare ca o meditaţie destul de uzuală pentru un cleric învăţat şi, probabil,

în etate. Contextul însă îi conferă fragmentului un înţeles mai integrant şi, de fapt, ne

111

permite să-l considerăm o prolepsă pentru evenimentele ce vor fi descrise în

continuare.

Meditaţia vine imediat după menţionarea unei strălucite victorii a lui Petru

Rareş asupra polonezilor (“cîmpurile care erau pe acolo le-a făcut strat de trupuri, iar

apele rîurilor erau amestecate cu sînge” [27, p. 98]), după care voievodul “s-a întors

învingător cu bine, mulţumind lui Dumnezeu pentru izbînde, în anii curgători de la

creaţiune 7046 (1538) în săptămîna cărnii.” [27, p. 98] Relatînd, aşadar, un eveniment

cît se poate de fericit pentru ţară şi domnitorul ei, cronicarul găseşte de cuviinţă să

adauge un alineat la tema fortuna labilis. După care, fidel promisiunii sale (“vino,

cuvînt, şi vesteşte povestirea”), trece la insurgenţa dregătorului Mihul, care reuşeşte

să-l scoată pe Rareş din tron şi să-l lanseze într-o pribegie plină de primejdii.

În acest context, paralela cu Iov este mai mult decît îndreptăţită — trebuie să fi

fost, de fapt, prima paralelă la care s-ar gîndi o persoană suficient de versată în

Sfintele Scripturi. Iov, omul înstărit din ţinutul Uz, care a fost încercat şi ispitit în

credinţă şi smerenie, care a avut totul şi a pierdut tot — „imaginea nevinovatului care

luptă cu tenebrele şi demonstrează falsitatea tezelor prea facile asupra sensului

nenorocirii” [40, p. 133] — este un exemplu potrivit pentru o comparaţie cu Rareş.

Ca un bun romancier, Macarie sugerează mai degrabă decît povăţuieşte, dîndu-le

cititorilor nişte slabe indicii deghizate în învăţături. Ca şi Iov, Rareş pierde totul —

tronul, ţara, bogăţiile, influenţa, şi este pe cale de a-şi pierde familia şi viaţa. Însă

paralela mai are o latură: cititorul cult ştie că, pînă la urmă, Iov va primi înapoi toate

cele pierdute, pentru că va trece cu cinste peste încercări : “Şi Domnul l-a pus pe Iov

iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat pentru prieteni, şi i-a întors îndoit

tot ce avusese mai înainte.” (Iov 42: 10). La fel şi Petru Rareş, eroul lui Macarie, va fi

restabilit în funcţie, după multe peripeţii, şi îşi va petrece “bătrîneţile cu noroc bun, în

băi şi băuturi şi mîncări şi ca o pasăre cu pene de aur sau un vultur alb pe acoperiş”

[27, p. 103].

Autoreferenţialitatea

112

Cronica lui Macarie conţine încă o paralelă cu Iov, pe care autorul evită să o

traseze explicit, care devine însă evidentă după lectura integrală. Destinul personal al

cronicarului ajunge, la un moment dat, să îl repete pe cel al eroului său. În anul 1548,

cînd a fost “o iarnă aspră, încît şi copacii s-au uscat”, episcopul Macarie cade pradă

“celor meşteri în rău şi înşelăciuni”, care “au ţesut minciuni pline de clevetiri şi au

aţîţat pe Doamna Elena şi mai ales pe fiul ei Iliaş” [27, p. 104]. Lovit pe neaşteptate

şi pe nedrept, asemeni patriarhului biblic şi asemeni răposatului domnitor, episcopul

destituit se vede “căzut într-o cumplită cădere, vrednică pe plîns, (…) despoiat de

scaun, ca un rob fugar, şi (…) cuprins de grele încercări nenorocite, (…) mai gol

decît văzduhul”. [27, p. 104] Despoiat de scaun — cum fusese şi Rareş; ca un rob

fugar — exact aceeaşi comparaţie i-a fost aplicată, anterior, voievodului trădat şi

încolţit. Niciodată slujitorul smerit nu îşi va permite o paralelă directă dintre sine şi

voievod. Însă prin utilizarea unui vocabular şi a unei frazeologii similare, scriitorul

spune foarte limpede tot ce e de spus. Rareş fusese direct comparat cu Iov; Macarie

este comparat cu Rareş, indirect — iată trei personaje, unul antic şi livresc, altul

regal, al treilea duhovnicesc, care suferă în mod similar, nu îşi ascund disperarea, dar,

cu toţii, îşi îndreaptă speranţa spre Atotputernicul (“Dar ochiul dreptăţii nu le-a trecut

cu vederea, ci le-a văzut drept” [27, p. 104]), şi, pînă la urmă, vor fi răsplătiţi.

Macarie nu îşi permite o cataforă, nu sugerează prin nimic că starea sa umilă se va

schimba vreodată: cu atît mai mult impresionează această emoţionantă descriere a

catastrofei, pusă la locul ei în cronologia istorisirii (“Acestea dar le-am spus,

abătîndu-mă de la povestire, căci amărăciunea din suflet ne-a silit să vorbim” [27, p.

104]).

Noe

“Dar căpeteniile cetăţii, cărora el singur le dăduse această cinste, aveau şi

aceştia gînduri rele împotriva domnului, ca să-l deie cu totul pieirii. Voievodul, ca om

înţelept, a sesizat aceasta, i-a scos afară cu meşteşug şi a predat cetatea în păstrare

ungurilor. A scăpat de potopul care le înghite pe toate, ca un nou Noe, şi a salvat

113

familia lui în cetatea Ciceiului, unde o trimisese cu puţin înainte.” [27, p. 100]

Patriarhul Noe este un personaj biblic nu mai puţin popular decît Iov. Fiind omul pe

care, cu familia lui, Dumnezeu a hotărît să-l lase în viaţă, pentru a continua seminţia

omenească, Noe a luat pe celebra sa arcă nu doar cîte o pereche din toate vieţuitoarele

pămîntului, ci şi rudele cele mai apropiate — propria soţie şi trei feciori cu soţiile lor.

(Motivul salvării familiei de primejdia morţii se va repeta, ulterior, în istoria lui Lot,

fugarul din Sodoma.) Paralela dintre Petru Rareş şi Noe poate fi citită la două

niveluri. Lectura de suprafaţă arată că, asemeni personajului legendar, voievodul

destituit are grijă de securitatea propriei familii. O interpretare mai profundă relevă

că, în ochii lui Macarie, Rareş însuşi este un nou Noe nu doar prin semul “salvează

familia”, ci şi prin “speranţa umanităţii”. Dacă Noe nu ar fi ascultat de porunca

divină, toată viaţa terestră (poate cu excepţia peştilor), adică toate animalele şi toţi

oamenii, ar fi dispărut sub apă fără speranţă de renaştere. Dacă Petru Rareş (cel păzit

de Dumnezeu, cum subliniază cronicarul) nu ar fi “scăpat de potopul care le înghite

pe toate” şi nu şi-ar fi salvat familia (speranţa continuităţii pentru neamul domnesc,

care provenea de la Ştefan cel Mare), destinul Moldovei, sugerează Macarie, ar fi fost

la fel de trist ca şi cel al pămîntului înecat de ploi.

Este semnificativ că anume Petru Rareş, emiţătorul comenzii pentru cronică,

este antrenat în atîtea paralele şi metafore biblice — cantitatea acestora se

concentrează strict în biografia voievodului respectiv. Putem presupune că agenda

ascunsă a lui Macarie, care scria cu mulţi ani după trecerea lui Rareş în lumea celor

drepţi, era să păstreze intactă memoria voievodului — intactă şi neîntinată de faptele

urîte ale urmaşului său, Iliaş, care păcătuise deosebit de greu anume împotriva

calităţii de creştin. Pentru ca nu cumva vreun cititor, prezent sau viitor, să creadă că

tatăl ar fi avut vreo afinitate cu purtarea nedemnă a fiului. De altfel, devine evident

din naraţiune că Iliaş este corupt de influenţa “fiilor lui Agar” deja după ce devine

domnitor — însă Macarie ţine să înlăture orice urmă de îndoială ce ar putea cădea pe

chipul luminos şi luminat al lui Rareş. Imediat după anunţarea alegerii lui Iliaş pentru

tron, cronicarul asigură cititorul că tatăl şi fiul nu semănau deloc: “…Iliaş, un om cu

114

inimă moale şi cu suflet slab; nu s-a arătat întru nimic asemănător tatălui său, ca şi

cum nu l-ar fi crescut ca fiu, ci pe toate le-a turburat şi le-a clintit, adică aşezămintele

sfintelor biserici ale lui Dumnezeu şi legile domneşti şi de săraci nicidecum nu se

îndura, pe sine se socotea prea înţelept şi se fălea cu prinderea păsărilor.” [27, p. 103]

Dalila/Dalida

Biblia este o sursă de referinţă extrem de comodă prin vastitatea naraţiunii şi

diversitatea personajelor. Efectiv orice situaţie, orice circumstanţă, penibilă sau

fericită, orice nuanţă de caracter poate fi identificată în largul spaţiu al acestei cărţi,

rod al înţelepciunii atîtor generaţii. Nu lipseşte nici imaginea soţiei perfide — Dalila,

trădătoarea lui Samson. Macarie o aduce în scenă pe Dalila printr-un curios procedeu

de negare — eroina despre care vorbeşte nu este ca Dalila, ci rămîne o soţie fidelă.

Este vorba de Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, care “atîrnîndu-se de gîtul lui,

plîngea cu durere şi-l săruta din toată inima, nu ca Dalila, ucigătoarea pe Samson, şi

ca Tindarida pe soţul ei, eroul cel viteaz.” [27, p. 100]

Vom înţelege mai limpede de ce anume această eroină biblică negativă a fost

evocată, dacă ne amintim că soţia lui Petru Rareş nu era originară din Moldova — era

o străină, fiica despotului sîrb Iovan Brancovici. Este adevărat că, strict vorbind,

Dalila nu era o soţie legitimă, ci doar o concubină — însă în comparaţia generată de

scriitor contează nu detaliile matrimoniale, ci faptul trădării. Dalila află de la Samson

care este secretul forţei sale extraordinare: fiind nazoreu, adică promis lui Dumnezeu,

eroul nu are voie să-şi taie părul, semn al legămîntului său, să bea alcool şi să

consume orice provenind de la viţa-de-vie. Basmele populare au dezvoltat ulterior

motivul puterii nemăsurate care depinde de lungimea părului. [91, p. 136] Dar nu

lungimea părului, ci faptul că acesta era intact asigura protecţia divină pentru

Samson. În momentul în care eroul a fost privat de cele şapte cosiţe, semn al

statutului său unic de nazoreu, susţinerea divină încetează automat. Acelaşi ar fi fost

rezultatul dacă eroul consuma vin sau mied, sau mînca din produsele viţei-de-vie.

115

Provenind dintr-o ilustră familie străină, soţia lui Petru Rareş ar fi putut,

probabil, căpăta susţinerea rudelor la repatriere, în cazul detronării ireversibile a

soţului. Ea însă a optat să împartă exilul cu domnitorul mazilit, închisă în cetatea

Ciceiului cu cei trei copii ai săi, şi, după mărturia lui Grigore Ureche, a acordat un

suport solid, nu doar pur moral, pentru cauza aparent disperată a voievodului fugar

[86, p. 79].

Tindarida

Evocarea unui alt celebru personaj feminin, Tindarida, imediat după eroina

biblică Dalila ilustrează eclectismul specific primilor umanişti: legendele biblice şi

miturile Antichităţii fac parte din acelaşi arsenal informaţional, reprezentînd bagajul

necesar unei persoane culte. Variate mărturii sugerează că mai mulţi dintre cărturarii

Evului Mediu occidental — timpuriu, îndeosebi — au suferit din cauza dilemei dintre

moştenirea clasică, păgînă, şi propriile aspiraţii creştine. „În instituţiile dominate de

clerul creştin era normal să fie suspiciuni faţă de literatura păgînă, adică literatura

clasică a Antichităţii, aşa că există exemple de atacuri la adresa acestor autori şi a

limbii în care au scris, spre deosebire de limba latină ulterioară, mai familiară, ce a

Bibliei (Vulgata) şi a bisericilor.” [77, p. 103] Celebra frază din visul sfîntului

Ieronim — Ciceronianus non christianus [38, p. 269] — se referă anume la această

luptă dintre dragostea de carte şi convingerea că nu acestea sînt cărţile pe care s-ar

cuveni să le imite.

Macarie nu mai are aceste scrupule. Uşurinţa cu care navighează printre

referinţele la mitologia biblică şi la cea clasică denotă familiaritatea sa cu ambele

sisteme de referinţă. Numele Tindaridei, adică al Clitemnestrei, fiica lui Tindareu,

trimite cititorul la „ciclul troian” de mituri greceşti. Se pare că cronicarul consideră

biografia Clitemnestrei suficient de larg cunoscută pentru a nu menţiona detalii — nu

se evocă nici numele soţului ei, „eroul cel viteaz”, Agamemnon, nici măcar numele

acestei fiice a lui Tindareu[90, p. 513] (în fond, cititorul mai puţin versat în mitologia

antică s-ar fi putut gîndi la cea de-a doua Tindaridă, Elena, soţia lui Menelaos — de

116

facto, fiică a lui Zeus [89, p. 431]). Însă cititorul-model al lui Macarie cunoaşte în

egală măsură mitologia biblică şi cea clasică şi va prinde aluzia din zbor.

Imaginile Dalilei şi a Clitemnestrei se completează reciproc, pentru a contura

chipul femeii perfide, antipodul căreia trebuie să fie soţia lui Petru Rareş. Ea nu îşi

trădează soţul în mîinile duşmanilor, precum Dalila, şi nici nu îl omoară prin

intermediul amantului, asemeni Clitemnestrei [89, p. 662]. Sugerăm că cronicarul a

considerat oportun să aducă în arenă ambele femei legendare, pentru că nici una

dintre ele, luată aparte, nu satisfăcea condiţiile necesare paralelei biografice. Dalila

era o străină, ca şi Doamna, însă nu era soţie legitimă; Clitemnestra însă era soţia lui

Agamemnon şi îi dăruise şi copii. Umberto Eco, citîndu-l pe Jean Pepin [93, p. 78],

numeşte acest procedeu alegorie interpretativă. Este un exemplu de allegoria in

factis, opusă allegoria in verbis [93, p. 85], ambele specifice gîndirii şi scrierii

creştine medievale.

Macarie îşi îndeplineşte conştiincios misiunea de cronicar, relatînd

evenimentele domniei voievozilor dintre 1504 şi 1551. În acelaşi timp, scriitorul

reuşeşte să-şi expună propriile consideraţii asupra circumstanţelor politice şi asupra

personajelor sale, cifrînd această agendă ascunsă în trimiterile, aparent nevinovate şi

foarte fireşti, la personaje biblice şi evenimente legendare. Cititorul competent —

cine are ochi să vadă — va privi dincolo de aparenţe şi va citi printre rînduri mai

multe despre poziţia politică a cronicarului decît clericul hotărîse să spună deschis.

De altfel, contingentul cititor — în slavonă — dintre contemporanii lui Macarie

trebuie să fi presupus automat persoane destul de instruite în istoria biblică. Aluziile

biblice şi — mai rar —cele mitologice constituie un cod demi-opac prin care autorul

comunică lucruri pe care nu poate sau nu consideră de cuviinţă să le declare deschis.

117

CONCLUZII

O carte nu este, la urma urmei,

decît un extras din monologul autorului. Paul Valéry

Care sînt, aşadar, caracteristicile unui erou, în viziunea lui Macarie, Eftimie şi

Azarie? Deşi cronicile au fost scrise în diferite decenii ale secolului XVI şi sub

domnii diferite, cei trei cărturari au împărtăşit un ideal comun al eroismului, întrupat

în două personagii deosebit de marcante — Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul. Şi

alţi voievozi primesc laude şi sînt aduşi ca exemplu de perfecţiune şi virtuţi — însă

numai Petru este numit, clar, erou, iar Alexandru este înzestrat cu aceleaşi calităţi,

egalîndu-l.

Autorii îşi apreciază personajele după un şir de criterii şi apoi rafinează

caracterizarea prin aplicarea unor procedee stilistice. În Capitolul I am conturat

diapazonul cercetării noastre şi am trasat conceptul de erou aşa cum urma să-l tratăm

pe parcursul lucrării. Am constatat că eroul în letopiseţele oficiale din secolul XVI nu

poate fi altcineva decît domnitorul. Un nobil, chiar unul de înaltă origine şi acoperit

de glorie, poate merita calificative de laudă, însă nu se învredniceşte niciodată de

panegiricele rezervate voievozilor.

În Capitolul II am cercetat o serie de caracteristici, după prezenţa sau absenţa

cărora cronicarii îşi apreciază eroii. De vreme ce eroul prin excelenţă, în contextul

acestor lucrări, este domnitorul, problema legitimităţii sale se dovedeşte una deosebit

de importantă. Chestiunea originii eroului este încă un subiect fin, de vreme ce eroul

nu poate avea ereditate nedemnă (însă, precum demonstrează istoria şi constată cu

amărăciune autorii, un erou poate avea copii nedemni). Pretenţia la originea

domnească constituia un element indispensabil al imaginii tuturor candidaţilor la

tronul Moldovei din secolul XVI. Ne-am convins că, în esenţă, logica cronicarilor

tratează aceste aspiraţii în ordinea “de la efect la cauză”: autorii îi recunosc drept fii

de domn pe cei care reuşesc să urce pe tron şi sînt aprobaţi de ei înşişi (Petru Rareş,

118

Alexandru Lăpuşneanul). Uzurpatorii sau pretendenţii eşuaţi sînt sortiţi formulei

depreciative „îşi zicea fiu de domn”. Am dedicat un paragraf aparte domnitorilor-

copii sau adolescenţi, exemplele lor ilustrînd concepţiile cronicarilor asupra vîrstelor

vieţii, eredităţii şi educaţiei. Macarie, Eftimie şi Azarie sînt înclinaţi să-i trateze pe

tinerii domnitori ca pe nişte adulţi, cerîndu-le să procedeze cu aceeaşi înţelepciune şi

chibzuinţă ca voievozii înaintaţi în ani. Macarie sugerează că Dumnezeu are o grijă

deosebită de bunăstarea celor mici şi orfani (cazul complotului contra lui Ştefan cel

Tînăr), însă refuză să accepte îndeletnicirile puerile ale lui Iliaş Rareş (prinsul

păsărilor) şi înclinaţia acestuia spre semenii săi. Tot aşa, Azarie lasă să se întrevadă

că Bogdan Lăpuşneanul şi-a pierdut tronul din propria vină, refuzînd să asculte de

sfaturile celor bătrîni şi înţelepţi şi înclinîndu-se prea mult în direcţia Poloniei. Pe

lîngă origine regală, un domnitor bun trebuie să încorporeze mai multe trăsături de

caracter, care l-ar indica drept un conducător demn al poporului său. Macarie, Eftimie

şi Azarie proiectează acest criteriu în problema echilibrului creat sau zdruncinat de

voievod. Un domnitor care asigură buna pace, ordinea şi dreptatea în ţara sa este cel

înzestrat cu bunătate, blîndeţe, înţelepciune, sentimentul justiţiei şi — detaliu estetic

indispensabil scrierilor medievale — frumuseţe. Domnitorul bun, eroic, este viteaz şi

neînfricat în luptă, însă, uman fiind, îşi poate permite nişte erupţii pur omeneşti de

deznădejde, cînd se găseşte într-o situaţie disperată. Voievodul rău nu va fi niciodată

capabil să asigure liniştea şi echilibrul; menirea lui este să zdruncine şi să tulbure,

acţiuni care sînt direct legate, în concepţia cronicarilor, de vicii şi păcate.

Am abordat în acest capitol şi problema străinilor prezentaţi în paginile

cronicilor de curte. Or, rolul străinilor în evenimentele descrise nu poate fi ignorat,

cum nu poate fi trecută cu vederea nici atitudinea extrem de părtinitoare a cronicarilor

faţă de aceştia. Mai multe evenimente decisive au loc cu participarea armatelor

străine — ele servesc ca instrument al justiţiei divine (tătarii care pradă Moldova,

„împlinind mînia lui Dumnezeu”), ca unealtă de disciplină (oştirile turceşti care vin

să-l pedepsească pe Ioan-vodă) sau ca mijloc de catalizare a evenimentelor pozitive

(Alexandru Lăpuşneanul vine la putere cu sprijinul, militar şi financiar, al

119

polonezilor). Un domnitor de origine străină, precum Despot-vodă sau Ioan-vodă,

este tratat cu ostilitate, în special dacă nu este ortodox. În acelaşi timp, străinilor

ortodocşi (Maxim Despotul, Doamna Elena a lui Petru Rareş) nu li se impută

naţionalitatea lor, de vreme ce în ochii cronicarilor clerici afilierea religioasă

contează mai mult decît locul de naştere. Un loc aparte în divizarea personajelor în

străini şi locali îl ocupă sultanul. Urmărim gradaţia atitudinii cronicarilor faţă de

această figură feroce şi îndepărtată: de la ură şi blesteme (Macarie) la recunoaşterea

rolului conducător şi decisiv al împăratului în universul din care face parte şi

Moldova (Eftimie) şi pînă la laudă şi înălţare aproape în rînd cu domnii pămînteni

preferaţi (Azarie). Aceste trei poziţii, atît de diverse, sînt exprimate prin diferite

instrumente stilistice în cadrul cronicilor şi ilustrează nu numai opiniile personale ale

scriitorilor şi ale domnitorilor cărora le slujeau ei, ci şi evoluţia de relaţii dintre

Moldova şi Imperiul Otoman: de la relativă independenţă şi lipsă de intervenţie către

momentul morţii lui Ştefan cel Mare — la controlul strict instaurat după mazilirea lui

Ioan-vodă.

În Capitolul III am urmărit modalitatea în care cronicarii şi-au manifestat

atitudinea faţă de personaj. Astfel, relaţia acestuia cu Dumnezeu sau influenţarea de

către Diavol apar decisive pentru plasarea domnitorului în categoria de bun sau rău

(moment semnificativ, aceste aprecieri nu sînt niciodată declarate deschis, ci se indică

prin detalii precum ajutorul direct al forţelor celeste sau atitudinea

curtenilor/poporului faţă de domn). Relaţia cu Biserica face parte din relaţia cu

Dumnezeu, dărnicia faţă de clerici şi faţă de lăcaşurile sfinte fiind indicată ca proprie

numai domnitorilor apreciaţi de autori. Activitatea distructivă împotriva Bisericii

este, dimpotrivă, un semn al voievodului menit pierzaniei. Macarie, Eftimie şi Azarie

consideră providenţa divină factorul decisiv al dreptăţii, care se face, mai devreme

sau mai tîrziu, în privinţa celor buni şi celor răi. Drept instrumente ale Providenţei pot

servi diverse personaje terestre: un boier cumsecade (Ştefan Tomşa), un grup de

curteni indignaţi (cazul Ştefan Rareş, la Eftimie) sau chiar voinţa sultanului, deşi

120

acesta, musulman, apare, în alte contexte ale aceloraşi cronici, absolut eterogen

sistemului creştin de dreptate şi providenţă.

Variind registrele naraţiunii, oscilînd între oficial şi personalizat, general şi

detaliat, cronicarul îşi priveşte personajele sub un unghi de vedere sau altul. Senzaţia

de variere se atinge prin mijloace preponderent stilistice. E.g., introducerea vorbirii

directe are efectul de a înviora discursul autorului şi de a apropia de realitate chipul

eroului. Inserarea unor momente autentice din viaţa privată a actanţilor îi convinge pe

cititori de veridicitatea celor relatate, adăugîndu-le o notă de omenesc.

În Capitolul IV am urmărit cele mai semnificative procedee stilistice — la

nivel de lexic sau de context — prin care Macarie, Eftimie şi Azarie conturează

imaginile personajelor şi, în special, îşi trădează propria atitudine faţă de evenimente

şi actanţi, atitudine care nu întotdeauna corespunde cu judecata declarată făţiş şi

vizibilă la nivelul superficial de lectură. Fiecare cronicar apreciază evenimentele şi

actanţii după un cod de onoare propriu, format dintr-o împletire a propriilor

convingeri morale cu agenda domnitorului pentru care scrie. Ne-am oprit în detalii

asupra codului lui Macarie, pe care l-am găsit deosebit de clar trasat şi servind drept

sprijin pentru Eftimie şi Azarie, care i-au continuat letopiseţul.

Parţialitatea autorului se deconspiră eficient prin cantitatea şi bogăţia descrierii

sau a naraţiunii. Scriitorul reuşeşte să-i trimită cititorului mesajul său de dispreţ

pentru personaj prin simplul fapt că nu menţionează decît strictul necesar dintr-un

eveniment sau altul. Astfel, reticenţa lui Macarie faţă de războaiele duse de Bogdan

III cu muntenii şi polonezii — economia de adjective şi adverbe şi contururile abia

schiţate — exprimă dezaprobarea clericului în faţa conflictelor dintre creştini mai

pregnant decît ar fi făcut-o frazele indignate.

Un alt mijloc artistic în acest sens sînt comparaţiile cu animale, întîlnite cu

preponderenţă în letopiseţul lui Macarie. Imaginile jivinelor şi ale păsărilor, locale

sau mitic-heraldice, conferă plasticitate descrierilor şi permit interpretări profunde, de

vreme ce deschid largi cîmpuri asociative. Acelaşi merit îl au şi paralele biblice / din

antichitatea greco-romană. Şi în acest caz Macarie, dintre cei trei cronicari, este cel ce

121

excelează prin bogăţia aluziilor şi paralelelor de multe straturi. Persoană cultă şi

învăţată, episcopul se putea aştepta de la cititorii săi docţi să descifreze agenda

ascunsă de după chipurile familiare ale lui Noe sau Dalila. Imaginea unui erou biblic

sugerează, pe lîngă paralela imediată, şi o referinţă la viaţa şi circumstanţele generale

ale acestuia. Într-un caz exclusiv de autoreferenţialitate, Macarie cifrează în chipul lui

Iov atît reflectarea suferinţelor lui Petru Rareş, cît şi nedreptăţile care i se făcuseră lui

înşişi, aruncat deoparte „ca un mort viu”.

Constatăm, în final, că ideea eroismului a fost reflectată de către Macarie,

Eftimie şi Azarie în chipurile a doi domnitori reprezentaţi ca perfecţi şi descrişi, cu

trăsăturile şi faptele lor, în detalii, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul, iar

numeroasele personagii negative scot în relief calităţile pozitive ale domnitorilor

buni. Petru Rareş este unicul care primeşte calificativul de „erou”, vădit superlativ, şi

întruneşte — conform cronicarilor — caracteristicile care îl fac modele de

perfecţiune. Imaginea lui Petru Rareş, migălos pictată de Macarie, a influenţat vizibil

portretul lui Alexandru Lăpuşneanul din letopiseţele lui Eftimie şi Azarie. El se

egalează întru totul cu Rareş în virtuţi — lipseşte doar cuvîntul „erou” propriu-zis.

Macarie, Eftimie şi Azarie deschid pentru cititorul contemporan o fereastră

direct în inima Moldovei medievale. Ei nu sînt istorici, ci cronicari în toată puterea

cuvîntului, consemnînd, în cea mai mare parte, evenimente cărora le-au fost martori

sau contemporani. Diferiţi ca personalităţi şi atitudini, prelaţii împărtăşesc o etică

general-creştină şi rămîn o preţioasă sursă primară pentru cercetătorii mentalităţii

medievale. Poate că documentele politice prezintă mai imparţial evenimentele vremii,

însă numai prin cele trei cronici putem privi cu ochii intelectualului medieval la un

univers atît de îndepărtat şi totodată atît de similar cu al nostru.

122

BIBLIOGRAFIE

1. ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ „ALEXANDRU PHILIPPIDE”, Iaşi. Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900. Ed. a doua. Chişinău: Editura Academiei Române; Gunivas, 2002. 1024 p.

2. ACADEMIA ROMÂNĂ, SECŢIA DE ŞTIINŢE ISTORICE ŞI ARHEOLOGIE. Istoria românilor. Vol. IV. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001. 878 p.

3. BAHTIN, MIHAIL. Probleme de literatură şi estetică. Bucureşti: Univers, 1982. 399 p.

4. BASARAB, NEAGOE. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Chişinău: Litera, 1997. 343 p.

5. BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU, LILIANA ET AL. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Ed. a doua. Bucureşti: Nemira & Co, 2005. 606 p.

6. BLOCH, MARC. Regii taumaturgi. Iaşi: Polirom, 1997. 373 p.

7. BOBÎNĂ, GHEORGHE. Umanismul în cultura românească. Chişinău: Epigraf, 2005. 270 p.

8. BOGDAN, IOAN. Documentele lui Ştefan cel Mare. Vol. II. Bucureşti: Socecul, 1913. 412 p.

9. BOGDAN, IOAN. Letopiseţul lui Azarie. Analele Academiei Române. Seria II. Tomul XXXI, 1908-1909. Mem. Secţ. Ist. Bucureşti. Bucureşti: Socecul, 1909. 135 p.

10. BOGDAN, IOAN. Vechile cronice moldoveneşti pînă la Ureche. Bucureşti: Socecul, 1891. 210 p.

11. BOLDUR, ALEXANDRU V. Istoria Basarabiei. Ed. II. Bucureşti: ed. Victor Frunză, 1992. 543 p.

12. BOLLARD, JOHN K. „Arthur in the early Welsh tradition” // Wilhelm, James J. (ed.) The Romance of Arthur. New York, London: Garland Publishing Inc., 1994. 582 p.

13. BORBELY, ŞTEFAN. De la Herakles la Eulenspiegel: Eroicul. Cluj-Napoca: Dacia, 2001. 376 p.

123

14. CARTWRIGHT, FREDERICK F., BIDDISS, MICHAEL D. Bolile şi istoria. Bucureşti: BIC ALL, 2005. 311 p.

15. CĂLINESCU, GEORGE. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (ediţie nouă, revăzută de autor. Text stabilit de Al. Piru). Craiova: Vlad & Vlad, 1993. 1058 p.

16. CHEVALIER, JEAN, GHEEBRANT, ALAIN. Dicţionar de simboluri. Vol. II. Bucureşti: Artemis, 1995. 423 p.

17. CHRONICON SALERNITANUM // Sidwell, Keith (ed.) Reading Medieval Latin. Cambridge: Cambridge University Press, 1995. 398 p.

18. CIMPOI, MIHAI. Vînturile lumii şi focul sacru din vatra proprie // Dolgan, Mihail (coord.) Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. Chişinău: Tipografia Centrală, 1998. 815 p.

19. CIOBANU, ŞTEFAN. Istoria literaturii române vechi. Bucureşti: Editura Eminescu, 1989. 471 p.

20. COMAN, MIHAI. Bestiarul mitologic românesc Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Româneşti, 1996. 262 p.

21. CORFUS, ILIE. Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001. 338 p.

22. CORNEA, PAUL. Interpretare şi raţionalitate. Iaşi: Polirom, 2006. 600 p.

23. COSTIN, NICOLAE. Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601. // Costin, Nicolae. Scrieri. Vol. I. Chişinău: Hyperion, 1990. 477 p.

24. CREMENE, MIOARA. Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti. Iaşi: Polirom, 2003. 360 p.

25. CRONICA LUI CONSTANTIN MANASSES. Traducere mediobulgară. Text şi glosar de Ioan Bogdan. Bucureşti: Socecul, 1922. 364 p.

26. CRONICA MOLDO-GERMANĂ. CRONICA MOLDO-RUSĂ // Dodiţă, G., Marin, V. (coord.) Istoria limbii şi literaturii vechi moldoveneşti. Crestomaţie. Chişinău: Lumina, 1966. 314 p.

27. CRONICILE SLAVO-ROMÂNE DIN SEC. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan. Ed. revăzută şi completată de P. P. Panaitescu. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959. 329 p.

28. CURTIN, JEREMIAH. Hero-Tales of Ireland. New York: Dover Publications,

124

1999. 558 p.

29. DE KÉZA, SIMON. Gesta Hungarorum. Budapest: CEU Press, 1999. 235 p.

30. DE SAUSSURE, FERDINAND. Curs de lingvistică generală. Iaşi: Polirom, 1998. 421 p.

31. DELSOL, CHANTAL, MASLOWSKI, MICHEL ETC. (coord.) Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală. Chişinău: Cartier, 2003. 596 p.

32. DEMURGER, ALAIN. Cavalerii lui Christos. Chişinău: Cartier, 2003. 458 p.

33. DJUVARA, NEAGU. Ţările române între Orient şi Occident. Bucureşti: Humanitas, 2008. 432 p.

34. DUCROT, OSWALD, SCHAEFFER, JEAN-MARIE. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Bucureşti: Babel, 1996. 530 p.

35. DUMÉZIL, GEORGES. Mythe et épopée. Paris: Gallimard, 1995. 1463 p.

36. ECO, UMBERTO. Şase plimbări prin pădurea narativă. Constanţa: Pontica, 1997. 189 p.

37. ECO, UMBERTO. Faith in Fakes. London: Vintage, 1986. 306 p.

38. FARMER, DAVID HUGH. Oxford — Dicţionar al sfinţilor. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999. 577 p.

39. FERRARI, ANNA. Dicţionar de mitologie greacă şi romană. Iaşi: Polirom, 2003. 1000 p.

40. FOUILLOUX, DANIELLE, LANGLOIS, ANNE ET AL. Dicţionar cultural al Bibliei. Ed. a doua revizuită. Bucureşti: Nemira & Co, 2006. 361 p.

41. GANE, CONSTANTIN. Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Vol. I. Chişinău: Universitas, 1991. 415 p.

42. GIURESCU, DINU C. Ion Vodă cel Viteaz. Chişinău: Universitas, 1992. 154 p.

43. GOROVEI, ŞTEFAN S. Muşatinii. Chişinău: Basarabia, 1991. 168 p.

44. GUERREAU, ALAIN. Viitorul unui trecut incert. Chişinău: Cartier, 2003. 304 p.

45. GURJEWITSCH, AARON J. Individul în Evul Mediu european. Iaşi, Polirom: 2004. 291 p.

125

46. HASDEU, BOGDAN PETRICEICU. Ioan-Vodă cel Cumplit. // Hasdeu, Bogdan Petriceicu. Scrieri alese. Volumul II. Chişinău: Literatura artistică, 1988. 422 p.

47. HASDEU, BOGDAN PETRICEICU. Răzvan şi Vidra // Hasdeu, Bogdan Petriceicu. Scrieri alese, vol. I, Chişinău: Literatura artistică, 1988. 506 p.

48. HAY, DENYS. Annalists and Historians: Western Historiography from the eighth to the eighteenth centuries. London: Methuen & Co Ltd., 1977. 215 p.

49. HERO/ANTI-HERO. Ed. by Roger B. Rollin. New York: Webster Division

McGraw-Hill Book Company, 1973. 374 p.

50. HOLMES, GEORGE (ED.). The Oxford Illustrated History of Medieval

Europe. Oxford: Oxford University Press, 2001. 398 p.

51. HUIZINGA, JOHAN. Amurgul Evului Mediu. Bucureşti: Humanitas, 2002. 485 p.

52. IORGA, NICOLAE. Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor. Vol. I. 1928. http://www.unibuc.ro/CLASSICA/iorgabiserica1

53. IORGA, NICOLAE. Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Bucureşti: Eurosong & Book, 1999. 285 p.

54. KANTOROWICZ, ERNST H. The King’s Two Bodies. Princeton: Princeton University Press, 1997. 567 p.

55. KAROLUS IV. Karoli IV Imperatoris Romanorum Vita ab Eo Ipso Conscripta. Budapest: CEU Press, 2001. 259 p.

56. KERNBACH, VICTOR. Universul mitic al românilor. Bucureşti: Lucman, sine anno. 376 p.

57. Larousse ― Cronologia universală. Bucureşti: Lider, 1996. 602 p.

58. LE GOFF, JACQUES, SCHMITT, JEAN-CLAUDE (coord.) Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental. Iaşi: Polirom, 2002. 866 p.

59. LINDSEY, KAREN. Divorced, Beheaded, Survived: A Feminist Reinterpretation of the Wives of Henry the VIII. New York: Da Capo Press, 1996. 262 p.

60. MANOLESCU, NICOLAE. Istoria critică a literaturii române. Vol. I. Bucureşti: Minerva, 1990. 332 p.

126

61. MANOLESCU, NICOLAE. Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură. Bucureşti: Paralela 45, 2008. 1525 p.

62. MAZILU, DAN HORIA. Etichetă şi canon în literatura română veche // Analele Universităţii din Bucureşti. Limba şi literatura română. Anii 1992-1993. p. 21-24.

63. MAZILU, DAN HORIA. Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie. Iaşi: Polirom, 1999. 257 p.

64. MAZILU, DAN HORIA. Voievodul dincolo de sala tronului. Iaşi: Polirom, 2003. 622 p.

65. MICU, DUMITRU. Scurtă istorie a literaturii române. Vol. I. De la începuturi pînă la primul război mondial. Bucureşti: Iriana, 1994. 398 p.

66. NAGY, PIROSKA. Le Don des larmes au Moyen-Âge. Un instrument spirituel en quête d'institution. Paris: Albin Michel, 2000. 444 p.

67. NEGRUZZI, CONSTANTIN. Alexandru Lăpuşneanul // Negruzzi, Constantin. Negru pe alb. Chişinău: Litera, 1997. 304 p.

68. NOUZILLE, JEAN. Moldova: Istoria tragică a unei regiuni europene. Chişinău: Prut Internaţional, 2005. 369 p.

69. PAPACOSTEA, ŞERBAN. Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale. Bucureşti: Corint, 2001. 396 p.

70. PASTOUREAU, MICHEL. O istorie simbolică a Evului Mediu occidental. Chişinău: Cartier, 2004. 495 p.

71. PEARSALL, DEREK. Strangers in Late-Fourteenth-Century London // Akenhurst, F.R.P., Cain Van D’Elden, Stephanie (ed.). The Stranger in Medieval Society. Minneapolis, London: University of Minnesota Press, 1998. 168 p.

72. PECICAN, OVIDIU. Sînge şi trandafiri: Cultura ero(t)ică în epoca ştefaniană. Chişinău: Cartier, 2005. 208 p.

73. PIRU, ALEXANDRU. Istoria literaturii române. Bucureşti: Editura „Grai şi suflet — cultura naţională”, 1994. 413 p.

74. POUNDS, NORMAN J. G. The Multiplicity of Things // Die Viefalt der Dinge: Neue Wege zur Analyse mittelaltericher Sachkultur. Viena: Verlag der Ősterreichischen Akademie der Wissenschaften, 1994. 235 p.

75. PREDESCU, LUCIAN. Enciclopedia României. Cugetarea. Bucureşti:

127

Saeculum I.O. Vestala, 1999. 960 p.

76. RAGLAN, FITZROY RICHARD SOMERSET. The Hero: A Study in Tradition, Myth, and Drama. New York: Dover Publications, 2003. 307 p.

77. ROBINS, R. H. Scurtă istorie a lingvisticii. Iaşi: Polirom, 2003. 340 p.

78. ROSETTI, RADU (GENERAL). Istoria artei militare a românilor. Bucureşti: Corint, 2003. 536 p.

79. RUSSEV, EUGEN. Cronografia moldovenească din veacurile XV-XVIII. Chişinău: Ştiinţa, 1977. 507 p.

80. SCHMITT, JEAN-CLAUDE. Strigoii. Viii şi morţii în societatea medievală. Bucureşti: Meridiane, 1998. 336 p.

81. SIMMEL, GEORG. Der Fremde // Park, Robert E., Burgess, Ernest W. (ed.) Introduction to the Science of Sociology. 3rd ed. Chicago: University of Chicago Press, 1969. 513 p.

82. SZEKELY, MARIA MAGDALENA. “Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan” // Magazin Istoric, nr. 2, 1999 (versiunea electronică).

83. ŞĂINEANU, LAZĂR. Dicţionar Universal al Limbii Române, ed. revăzută şi adăugită. Chişinău: Litera, 1998. 1362 p.

84. TIUTIUCA, DUMITRU. Teoria literară. Iaşi: Institutul European, 2002. 398 p.

85. TRANQUILLUS, CAJUS SUETONIUS. Vieţile celor doisprezece Cezari. Bucureşti: Gramar, 2005. 381 p.

86. URECHE, GRIGORE. Letopiseţul Ţării Moldovei // Letopiseţul Ţării Moldovei. Ed. T. Celac. Chişinău: Hyperion, 1990. 638 p.

87. БРЭМ, А. Э. Жизнь животных, том I. Москва: Терра, 1992. 524 p.

88. ИЛЛЮСТРИРОВАННАЯ ЭНЦИКЛОПЕДИЯ СИМВОЛОВ. Москва: АСТ, 2003. 727 p.

89. МИФЫ НАРОДОВ МИРА 1 (энциклопедия). Гл. ред. С. А Токарев. Второе издание. Т. 1. Москва: Советская Энциклопедия, 1991. 671 p.

90. МИФЫ НАРОДОВ МИРА 2 (энциклопедия). Гл. ред. С. А Токарев. Второе издание. Т. 2. Москва: Советская Энциклопедия, 1992. 719 p.

91. ПРОПП, ВЛАДИМИР ЯКОВЛЕВИЧ. Исторические корни волшебной сказки. Москва: Лабиринт, 2004. 509 p.

128

92. ХОЛЛ, ДЖЕЙМС. Словарь сюжетов и символов в искусстве. Москва: Крон-Пресс, 1999. 656 p.

93. ЭКО, УМБЕРТО. Искусство и красота в средневековой эстетике. Санкт-Петербург: Алетейя, 2003, 252 p.

[Webografie]

94. Six-step guide to ‘justifying atrocities’//Irish Times din 13.01.2008, ediţia online: http://www.irishtimes.com/newspaper/opinion/2009/0113/1231738220178.html

129

ADNOTĂRI

ADNOTARE

Lucrarea cercetează imaginea eroului în cronografia moldovenească din

secolul XVI şi concepţia de eroism în viziunea cronicarilor de epocă. Macarie,

Eftimie şi Azarie, autorii a trei letopiseţe de curte în limba slavonă, au consemnat

evenimentele importante din istoria Moldovei, consecutiv, din ordinul domnitorilor

Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul şi Petru Şchiopul. Cronicile prezintă un tablou

viu al mentalităţii de epocă, reflectînd atît agenda politică a voievozilor respectivi, cît

şi categoriile etice ale autorilor. Aceştia îşi apreciază personajele după un şir de

criterii şi apoi rafinează caracterizarea prin aplicarea unor procedee stilistice.

Ideea eroismului a fost reflectată de către Macarie, Eftimie şi Azarie în

chipurile a doi domnitori reprezentaţi ca perfecţi şi descrişi, cu trăsăturile şi faptele

lor, în detalii, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul, iar numeroasele personagii

negative scot în relief calităţile pozitive ale domnitorilor buni. Petru Rareş este unicul

care primeşte calificativul de „erou”, vădit superlativ, şi întruneşte — conform

cronicarilor — caracteristicile care îl fac modele de perfecţiune. Imaginea lui Petru

Rareş, migălos pictată de Macarie, a influenţat vizibil portretul lui Alexandru

Lăpuşneanul din letopiseţele lui Eftimie şi Azarie. El se egalează întru totul cu Rareş

în virtuţi — lipseşte doar cuvîntul „erou” propriu-zis.

Variind registrele naraţiunii, oscilînd între oficial şi personalizat, general şi

detaliat, cronicarul îşi priveşte personajele sub un unghi de vedere sau altul. Senzaţia

de variere se atinge prin mijloace preponderent stilistice. Inserarea unor momente

autentice din viaţa privată a actanţilor îi convinge pe cititori de veridicitatea celor

relatate, adăugîndu-le o notă de omenesc.

Lucrarea deschide noi perspective de cercetare a cronografiei medievale şi

moderne din perspectiva istoriei mentalităţilor, subiectul fiind investigat cu ajutorul

unor variate instrumente interdisciplinare.

130

ABSTRACT

Hero and Heroism in 16th-century Moldavian Chronography

The thesis researches the image of the hero in Moldavian 16th century

chronicles and the idea of heroism as reflected in them. Three clerics, Macarie,

Eftimie, and Azarie, wrote the Slavonic language chronicles by orders of three

voyevods, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, and Petru Şchiopul. The chronicles

are a lively image of medieval mentalities, and reflect both the monarchic customers’

political agenda and the authors’ own ethic categories.

Of all the rulers described in the chronicles, only two qualify as true heroes

(the hero of a medieval court chronicle can only be a royal): Petru Rareş and

Alexandru Lăpuşneanul. They appear to possess all the necessary heroic features, but

only the former is explicitly called a hero. The image of the latter was clearly

modelled after him. Both are of royal stock (and, incidentally, both are illegitimate,

which is not an indictment), both are devoted Christians, patrons of the Church and

monastery/builders; both are married to princesses and father sons; both are clever,

fair, good organisers, courageous, kind, peace-loving yet skilled warriors, and as

handsome as an icon.

In order to make their characters live in the pages the authors use a variety of

textual instruments, as reticence, suspense, gradation, comparison, allegory, direct

and indirect quotation, intertext, etc., together with Biblical and mythological topoi

and images.

Keywords: chronicle, chronicler, chronography, hero, heroism, voyevod,

criterion, subjective, objective, Christian, stranger, child, topos, motif, symbol,

semiotics, intertext, mentality, medieval.

131

РЕЗЮМЕ

Герой и героизм в молдавских летописях 16-го века

В работе рассматривается образ героя и понятие героизма в славяно-

молдавских летописях 16-го века. Написанные клириками Макарием,

Ефтимием и Азарием по заказу Петру Рареша, Александру Лэпушняна и Петру

Шкьопул, летописи отражают как мировоззрение эпохи и политическую

программу заказчиков, так и личные этические критерии авторов.

Лишь двое из описываемых в летописях монархов являются, в глазах

писателей, настоящими героями — это Петру Рареш и Александру

Лэпушнянул. И тот, и другой обладают необходимыми герою чертами, но

только Рареш прямо назван героем. Образ же второго создан по подобию

первого. Оба они — незаконнорожденные отпрыски государей; оба умны,

справедливы, отважны, добры; при всем своем миролюбии, оба — доблестные

военачальники; и оба чрезвычайно хороши собой. Последний атрибут —

неотъемлемый условный элемент облика средневекового героя и, собственно,

не связан с реальными эстетическими характеристиками персонажа.

Дабы достичь желаемого эффект и убедить читателя, летописцы

используют ряд таких писательских приемов, как градация, аллегория, прямое

и непрямое цитирование, интертекст и т.д. Библейские и мифологические

топосы и образы, присутствующие в текстах, доказывают широкий кругозор и

начитанность авторов.

Ключевые слова: летопись, летописец, хронография, герой, героизм,

князь, критерий, субъективный, объективный, христианский, законный,

иностранец, ребенок, топос, мотив, символ, семиотика, интертекст, менталитет,

средневековый.