Universitatea din BucureştiFacultatea de Istorie

Şcoala Doctorală

TEZĂ DE DOCTORAT

Imaginea Transilvaniei în viaţa publică din România în anii 1866-1876

Conducător ştiinţific, Drd. Iulian-Liviu PîrnacProf. univ. dr. Nicolae Isar

2008

Imaginea Transilvaniei în viaţa publică din Româniaîn anii 1866-1876

Drd. Iulian-Liviu Pîrnac

2

Planul lucrării

Introducere ………………………………………..…………….......... p 7

Capitolul I Instaurarea dualismului austro-ungar în Transilvania şi

consecinţele sale ..……………………………………………….….........p 17

1. Antecedentele dualismului austro-ungar ……………………..... p 17

2. Instaurarea dualismului austro-ungar …………………………... p 18

3. Consecinţele dualismului austro-ungar pentru românii din Transilvania

şi Ungaria (1866-1876) ……………………………………..…….. p 21

4. Populaţia şi habitatul ………………………………….………... p 34

5. Trăsăturile generale ale economiei Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi

Maramureşului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

……….......................................................................................…. p 43

5.1. Agricultura, creşterea animalelor şi silvicultura …………....... p 44

5.2. Industria ………………………………………......…………... p 48

5.3. Creditul …………………………………………….....………. p 50

5.4. Transporturile şi comerţul …………………………....……… p 52

6. Naţionalităţile şi regimul dualist ………………………….……. p 56

7. Românii şi regimul dualist (1866-1876) ……………….……..… p 59

Capitolul al II-lea Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă

din România (1866-1876) .……………....................................……...… p 73

3

1. Atitudinea românilor din Transilvania, Ungaria şi Romania faţă de

realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867

………...........................................................................………..… p 75

2. Presa din România în sprijinul cauzei naţionale a românilor din

Transilvania şi Ungaria (1866-1876) ………………….………….. p 82

2.1. Atitudinea principalelor organe de presă din România faţă de

consecinţele politice ale instaurării noului regim austro-ungar ….. p 83

2.2. Atitudinea “Românului” faţă de consecinţele sociale, economice şi

culturale ale încheierii pactului dualist austro-ungar

……………..................................................................................….. p 96

3. Bilanţul primului deceniu de regim dualist pentru românii din Austro-

Ungaria …………………………………………………….…….. p 106

Capitolul al III-lea Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului

român (1866-1876) ..……….……………………………………..… p 110

1. Atitudinea oamenilor politici, de stat şi de cultură români faţă de

realizarea, semnificaţia şi consecinţele încheierii pactului dualist austro-

ungar în anii 1866-1876 ………………...………………..……….. p 110

2. Interpelarea lui Mihail Kogălniceanu din 14/26 martie 1867 şi

semnificaţiile ei antidualiste ……………………….…..………… p 114

3. Ion C. Brătianu şi problemele românilor din Austro-Ungaria în anii

1866-1876 ……………………………………...............……...… p 123

4. C. A. Rosetti şi “Românul” în sprijinul cauzei românilor de peste

Carpaţi …………………………………………......……………... p 131

4

5. Titu Maiorescu – susţinător al şcolilor şi bisericii româneşti din

Transilvania …………………………………………….....……... p 135

Capitolul al IV-lea Societăţile culturale şi ştiinţifice în sprijinul românilor

transilvăneni în anii 1866-1876 ..…….……………....................….. p 140

1. Consideraţii generale privind locul şi rolul societăţilor culturale,

ştiinţifice şi literare în epoca modernă a istoriei românilor

…………………………………………………………….........… p 140

2. ASTRA – un reazim al naţionalităţii române ...………………. p 144

3. Societăţile cultural-ştiinţifice maramureşene, arădene, bucovinene şi

vieneze în sprijinul mişcării naţionale …………………….……... p 148

4. Academia Română – depozitara culturală a nestinsului dor secular de

unire a tuturor românilor …………………………….………….. p 151

5. Societatea Transilvania – societatea cu una dintre cele mai frumoase

misiuni ………………………………………………………..….. p 174

Capitolul al V-lea Locul problemei naţionale din Transilvania în cadrul

politicii externe a României (1866-1876) …………………….…….. p 180

1. Politica externă a lui Alexandru Ioan Cuza şi chestiunea Transilvaniei

(1859-1866) …………………………………………………....… p 181

2. Politica externă a României şi problema naţională din Transilvania

(1866-1871) ………………………………………………....…... p 183

3. Politica externă a României şi problema naţională din Transilvania

(1871-1876) ……………………………………………….……... p 201

5

Concluzii ……………..………………………………………..…….... p 213

Anexe ............................................................................................... p 223

Bibliografie ……………………....…………………………...........…. p 233

1. Izvoare ………………………………………….........………… p 233

1.1. Arhive ………………………………………………......…..... p 233

1.2. Colecţii de documente …………………………...........…….. p 233

1.3 Corespondenţă …………………………………………….…. p 234

1.4 Cuvântări, discursuri parlamentare, memorii ………...……... p 234

1.5 Periodice ……………………………………………….……... p 235

2. Sinteze şi lucrări de specialitate .………………….………...… p 237

Rezumatul tezei de doctorat în limba engleză ………………………. p 243

6

INTRODUCERE

Istoria românilor este, fără îndoială, istoria unui popor romanic,

plămădit în vatra vechii Dacii care, timp îndelungat, a trebuit să ducă o luptă

energică şi tenace cu imperiile vecine pentru a-şi păstra fiinţa etnică, limba şi

religia creştin-ortodoxă, luptă ce constituie, de fapt, caracteristica

fundamentală a istoriei noastre naţionale, aceasta punându-şi amprenta

asupra modului de existenţă, asupra acţiunilor, concepţiilor şi idealurilor

poporului român.

În epoca modernă a istoriei românilor, lupta poporului nostru pentru

dreptate socială, libertate şi unitate statală a intrat într-o etapă nouă,

superioară, în condiţiile afirmării, tot mai puternice, a naţiunii române, ale

formării statului român modern, România, ale răspândirii şi generalizării

noilor realităţi social-economice şi politice, de esenţă capitalistă, ale

intensificării luptei de eliberare naţională a popoarelor europene de sub

dominaţia otomană, habsburgică şi ţaristă, începând cu prima jumătate a

secolului al XIX-lea şi atingând apogeul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea.

În cadrul epocii moderne a istoriei românilor, perioadă care urmează

Revoluţiei române de la 1848-1849 până la 1878, cu momente şi aspecte

esenţiale, în procesul de constituire a României moderne – Unirea

Principatelor, reformele modernizatoare ale domnitorului Alexandru Ioan

Cuza, instalarea prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor, elaborarea

Constituţiei din 1866 şi instaurarea regimului monarhiei constituţionale şi, în

sfârşit, războiul de independenţă a României, din 1877-1878 – se constituie,

7

fără nici o îndoială, drept una dintre cele mai importante etape din istoria

naţională a românilor.

Anii 1859 şi 1867 se impun în istoria românilor ca momente de

referinţă, iar perioada care le uneşte este împărţită în două etape, cea a

domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi cea a deceniului următor

(1866-1876), care a pregătit, prin fapte împlinite, atât cucerirea neatârnării,

cât şi realizarea de paşi însemnaţi pe drumul modernizării şi integrării

României ca entitate europeană şi internaţională.1

Noul cadru istoric, generat de formarea statului român modern şi de

perspectivele obţinerii independenţei României, a avut consecinţe pozitive şi

în ceea ce priveşte dezvoltarea şi radicalizarea solidarităţii naţionale a

românilor din România, manifestată prin puternicul şi constantul sprijin

moral, material, cultural şi, ulterior, şi politico-diplomatic, cu mişcarea

naţională a românilor din Transilvania, Banat, şi Bucovina – teritorii istorice

româneşti aflate sub dominaţie străină, în condiţiile, tot mai vitrege, de după

realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867.2

1 Vezi, Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Edit. Militară, Bucureşti, 1992, p. 5.2 Vezi, în acest sens, Transilvania (1867-1900), în Din istoria Transilvaniei, vol. II, sub îngrijirea lui Miron Constantinescu, Edit. Academiei, Bucureşti, 1961, p 231-241; Transilvania în vremea dualismului austro-ungar din perioada 1867-1868, în Istoria României, Petre Constantinescu-Iaşi (coord.), vol. IV, Edit. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 643-681; Vasile Maciu, România şi pactul dualist austro-ungar din 1867, în Unitate şi continuitate în istoria poporului român, sub redacţia prof. univ. D. Berciu, Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 287-314; Transilvania între anii 1866-1876, în Istoria poporului român, sub redacţia acad. Andrei Oţetea, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 283-284; Ion Ilincioiu, Consecinţele nefaste ale constituirii monarhiei dualiste ausro-ungare asupra popoarelor oprimate în Unirea Transilvaniei cu România.1918, sub redacţia I. Popescu-Puţuri şi A. Deac, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Edit. Politică, Bucureşti, 1978, p. 146-158; Dualismul austro-ungar şi românii, în Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ediţie nouă, îngrijită de Georgeta Penelea, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; Istoria României. Transilvania, 2 (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 151-171; I. Bulei, Scurtă istorie a românilor, Edit. Meronia, Bucureşti, 1996, p 90-91; N. Bocşan şi S. Retegan, Transilvania. 1848-1878, în Istoria românilor (tratat), Acad. Dan Berindei (coord.), vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 709-780, ş.a.

8

În acest context istoric, se înscrie şi perioada 1866-1876 din istoria

Transilvaniei, de la sfârşitul regimului liberal (1860-1865) şi până la finele

primului deceniu de la realizarea compromisului dintre Austria şi Ungaria

(1867), perioadă ce a făcut obiectul unor numeroase articole ale presei

româneşti din Transilvania şi Ungaria (“Gazeta Transilvaniei”, “Telegraful

român”, “Concordia”, “Albina”, “Federaţiunea”, “Orientul latin”, s.a.) şi din

România vremii (“Românul”, “Reforma”,“Tribuna română”, “Perseverenţa”,

“Trompeta Carpaţilor”, ş.a), a dezbaterilor din Parlamentul român şi a

preocupărilor importante ale politicii externe a României, din deceniul

premergător cuceririi independenţei de stat.

Trebuie să subliniem faptul că perioada 1866-1876 din istoria

Transilvaniei a constituit, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până

în prezent, un obiect deosebit de cercetare pentru istoriografia românească şi

străină, fapt concretizat în publicarea de izvoare şi diverse materiale

documentare, de sinteze, studii şi lucrări de specialitate, ample şi

competente, referitoare la istoria Transilvaniei din primul deceniu de la

realizarea dualismului austro-ungar, în anul 1867.

În acest sens, dorim să prezentăm, în ordinea editării, o parte din

vastul material bibliografic, rod al cercetării istorice româneşti şi străine şi

pe care le considerăm mai importante pentru subiectul prezentei teze de

doctorat:

- George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă,

1890.

- Gh. Adamescu, Câteva cuvinte despre dualismul austro-ungar, 1892.

- Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale

românilor de sub Coroana ungară, vol. II, 1902.

- Ibidem, vol. III, 1905.

9

- Ibidem, vol. IV, 1906.

- L. Eisenman, Le compromise austro-hongrois de 1867, 1904.

- Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, 1905.

- H. W. Steed, The Habsburg Monarchy, 1913.

- Louis Leger, Histoire de l’Austriche-Hongrie, 1920.

- Eneea Hodoş, Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor

săi, 1944.

- A. J. May, The Habsburg Monarchy. 1867-1914, 1959.

- Din istoria Transilvaniei, vol. II, 1961.

- Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionarismului

românesc, 1972.

- Keith Hitchins, Studiu privind istoria modernă a Transilvaniei, 1980.

- Idem, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania,

1987.

- Idem, Românii. 1866-1947, ediţia a II-a, 1998.

- Idem, Afirmarea naţiunii. Mişcarea naţională românească în Transilvania.

1860-1914, 2001.

- Vasile Netea, Lupta maselor din Transilvania pentru libertate naţională.

1848-1881, 1974.

- Idem, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale

între anii 1859-1918, 1979.

- Victor Grecu, Revoluţia, unirea, independenţa în Transilvania, 1984.

- P. Abrudan, M. Racoviţan, Transilvania. Documente istorice, 1991.

- Milton Lehrer, Ardealul, pământ românesc. (Problema Ardealului văzută

de un american), 1991.

- Histoire de la Transylvanie, 1992.

10

- S. Retegan, D. Suciu, G. Cipăianu, Mişcarea naţională a românilor din

Transilvania între 1848-1919. Documente, 1996.

- Traian Dumitrescu, Transilvania. Pământ strămoşesc multimilenar, II,

1997.

- Erich Zolner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, 2, 1997.

- Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), 1999.

- D. Suciu, Antecedentele dualismului austro-ungar şi lupta naţională a

românilor din Transilvania. 1848-1867, 2000.

- Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, tratat, vol. VII/1, (pentru

subcapitolul Transilvania. 1848-1878, autori N. Bocşan, S. Retegan), 2003,

ş.a.

Cu toate acestea, în prezenta teză de doctorat, cu tema Imaginea

Transilvaniei în viaţa publică din România în anii 1866-1876, vom încerca

să prezentăm, cât mai veridic, poziţiile presei şi ale Parlamentului român, în

condiţiile favorabile oferite de Constituţia din 18663, faţă de importantele

înfăţişări istorice pe care le-a cuprins istoria românilor din Transilvania şi

Ungaria în primul deceniu de la realizarea compromisului austro-ungar din

anul 1867, cu credinţa fermă că memoria acestor evenimente istorice trebuie

mereu reîmprospătată, pentru ca imaginea acestui străvechi teritoriu

românesc să fie cea reală şi conformă cu adevărul istoric.

Pentru conceperea, elaborarea şi realizarea prezentei lucrări am

parcurs un vast material bibliografic. Ca izvoare am cercetat o serie de

arhive şi colecţii de documente, o bogată corespondenţă, comentarii,

3 Vezi, în acest sens, Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiei şi Legii Electorale, Bucureşti, 1883; C.C. Angelescu, Izvoarele Constituţiei de la 1866, Bucureşti, 1926; I. C. Filitti, Izvoarele Constituţiei din 1866. (Originile democraţiei române), Bucureşti, 1931; D. Ionescu, Gh. Tuţui, Gh. Matei, Dezvoltarea constituţională a statului român, Bucureşti, 1957; Istoria României. Crestomaţie. III. Epoca modernă, Bucureşti, 1981, p. 134-136; N. Isar, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 290-299.

11

discursuri parlamentare şi memorii, precum şi cele mai importante periodice

ale vremii.4

De asemenea, am parcurs şi o serie de sinteze, studii şi lucrări de

specialitate româneşti şi străine, mai vechi sau mai noi, apărute în ultimele

decenii5.

În prezenta lucrare putem aduce lucruri noi în sensul că nimeni nu a

mai făcut o cercetare expresă a acestei perioade, utilizând două segmente:

presa şi dezbaterile parlamentare din România, în condiţiile favorabile

oferite libertăţii presei, ale libertăţii de opinie şi de exprimare, prevăzute

pentru prima dată în Constituţia României din anul 1866.6

În acest act constituţional modern în spirit european, care în cele 113

articole insera cele mai importante aspecte ale organizării vieţii de stat, un

aspect important, semnificativ pentru spiritul democratic al  Constituţiei din

1866 se referea la problematica drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Se

proclama principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, inclusiv la plata

impozitelor, garantarea libertăţii individuale, dreptul de întrunire şi de

asociere, libertatea credinţei, libertatea învăţământului şi dreptul la

învăţătură, libertatea exprimării ideilor, prin viu grai sau prin scris, ş.a.7

Referitor la ultima libertate, în art. 24 Constituţia garanta tuturor

“libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin grai, prin scris

şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi, în cazurile

determinate prin Codicele penal, care, în această privinţă, se va revizui şi

completa, fără însă a se putea restrânge dreptul în sine sau a se înfiinţa o lege

4 Vezi, 1. Izvoare, la Bibliografie, p. 235-239.5 Vezi, 2. Sinteze şi lucrări de specialitate, la Bibliografie, p. 239-245.6 Vezi, N. Isar, op. cit., p. 292.7 Ibidem.

12

excepţională (…) Nici o cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori,

editori, tipografi şi litografi”.8

În felul acesta, Constituţia de la 1866, prin acordarea unor largi

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a creat condiţii favorabile de existenţă şi de

manifestare ale presei, ale Parlamentului român şi ale altor instituţii, de

nuanţă democratică din România, fapt ce a avut consecinţe pozitive, în

perioada 1866-1876 asupra posibilităţilor de exprimare a spiritului de

solidaritate naţională cu românii din Transilvania şi Ungaria, în anii primului

deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar. Dar, aplicarea

Consituţiei de la 1866 care, în ciuda prevederii votului cenzitar, a unor

omisiuni sau impreciziuni, a marcat un progres real în raport cu trecutul, mai

ales, în faza de început, a întâmpinat dificultăţi serioase, în condiţiile în care

o serie de oameni politici şi de cultură au receptat-o diferit, mai ales în

privinţa acordării unor largi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. În timp ce unii o

vor socoti mult prea avansată, în raport cu nivelul scăzut de cultură şi de

educaţie civică, precum şi cu evoluţia mentalităţilor timpului, alţii,

dimpotrivă, au reclamat omisiunile ei în raport cu nevoile păturilor largi ale

societăţii, pledând, în deceniile următoare, pentru lărgirea sferei drepturilor

şi libertăţilor democratice, prin amendarea Consituţiei de la 1866.9

Eforturile de modernizare a instituţiilor şi de echilibrare a structurilor

economice şi opera de luminare a celor de jos, vor duce, treptat, la

transformarea Constituţiei din 1866 într-un factor viabil şi în existenţa

individuală a majorităţii cetăţenilor României.10

Referitor la metodologia cercetării istorice, trebuie să subliniem faptul

că vom utiliza metoda de investigare a presei timpului şi a dezbaterilor

8 Ibidem.9 Ibidem, p. 298.10 Ibidem, p. 299.

13

parlamentare, printr-o defrişare riguroasă a tuturor informaţiilor privind

imaginea şi problemele Transilvaniei din perioada 1866-1876, pe fondul

schimbărilor de ordin politic, economic, social şi cultural de după

instaurarea noului regim dualist austro-ungar, al dezvoltării şi radicalizării

luptei românilor asupriţi, al consolidării solidarităţii naţionale a românilor

din Ţara liberă cu lupta fraţilor de peste Carpaţi pentru emancipare socială şi

naţională a poporului român, în întregul său.

În ceea ce priveste teza tezei, vom încerca să prezentăm o serie de

concluzii noi, ce ne oferă posibilitatea să propunem o nouă viziune, axată pe

următoarele coordonate:

- În presa şi în dezbaterile Parlamentului român, din deceniul

premergător cuceririi independenţei României, privind imaginea şi

problemele Transilvaniei din perioada 1866-1876, au fost uneori şi opinii

care nu au conformat întotdeauna părerilor majorităţii românilor din

România, privind solidaritatea cu românii de peste Carpaţi,

- În presa din România, în general, şi în paginile “Românului”, în

special, precum şi în dezbaterile din Parlamentul României, vom căuta să

surprindem elemente noi privind poziţiile unor publicişti de seamă sau ale

unor oameni politici şi de stat români, referitoare la situaţia românilor din

Transilvania şi Ungaria, în primul deceniu de la realizarea compromisului

austro-ungar, în diferite ipostaze, ce ţineau, uneori, de calitatea lor de

oficiali, de guvernanţi, fie, alteori, de calitatea lor de oameni neangajaţi

politic, în funcţii sau demnităţi publice, dar animate întotdeauna de un

patriotism sincer şi de alese sentimente de solidaritate cu conaţionalii de

dincolo de Carpaţi, supuşi de autorităţile ungare unui regim represiv, ce

urmărea deznaţionalizarea lor forţată,

14

- Instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867 a constituit prima

etapă a solidarităţii românilor din România cu românii din Transilvania şi

Ungaria, într-o perioadă în care Constituţia din 1866 a oferit condiţii

deosebite de exprimare liberă a presei româneşti în reflectarea solidarităţii cu

mişcarea naţională a românilor de peste Carpaţi pentru restabilirea

autonomiei Transilvaniei, pentru repunerea în vigoarea a legilor Dietei din

Sibiu (1863-1864) şi pentru redeschiderea Dietei Transilvaniei, pe baza unei

adevărate reprezentări poporale în perioada 1866-1876.

Beneficiind de îndrumarea permanentă şi competentă a

conducătorului ştiinţific, prof. univ. dr. Nicolae Isar, care m-a sprijinit, în

mod real în pregătirea, elaborarea şi stilizarea tezei mele de doctorat, cu

tema Imaginea Transilvaniei în opinia publică din România în anii 1866-

1876, am ales această lucrare cu intenţia de a aduce o modestă, dar originală

contribuţie, la cunoaşterea imaginii şi a înţelegerii problemelor reale ale

Transilvaniei în primul deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar,

prin scoaterea la lumină a unei serii de date şi fapte noi sau mai puţin

cunoscute din istoria acestui străvechi teritoriu românesc în perioada 1866-

1876.

Sperăm ca această lucrare să se distingă prin autenticitate, valoare

ştiinţifică cât şi prin profesionalismul dovedit în abordarea unor probleme

complexe de selecţie, de prelucrare şi de structurare a unui amplu material

faptic, consacrat istoriei Transilvaniei din primul deceniu de la instaurarea

noului regim dualist austro-ungar, în general, şi imaginii Transilvaniei în

opinia publică românească în anii 1866-1876, în special, probleme inerente

oricărei scrieri de acest gen.

Dorim ca această lucrare să fie utilă tuturor celor pasionaţi de

desluşirea tainelor istoriei naţionale şi universale, cu intenţia lăudabilă de a

15

descoperi întotdeauna numai adevărul istoric privind locul şi rolul acestei

străvechi provincii istorice româneşti în cadrul zbuciumatei noastre istorii

naţionale, în contextul luptei poporului român pentru libertate, unitate,

progres şi civilizaţie.

În final, putem afirma că interesul major al problematicii prezentei

teze de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în opinia publică din

România în anii 1866-1876, este actual şi trebuie să rămână actual, deoarece,

în condiţiile în care de la 1 ianuarie 2007 am intrat în Europa unită, este

nevoie să rămânem noi înşine, cu trecutul nostru istoric, cu măriri şi

decăderi, cu lumini şi umbre, cu năzuinţele înaintaşilor noştri, cu propria

noastră memorie istorică, cu personalitatea noastră, aşa după cum statele

civilizate europene concep intrarea lor în Comunitate fără să renunţe la

istoria şi tradiţiile lor istorice.11

11 N. Isar, op. cit., p. 10.

16

Capitolul I

Instaurarea dualismului austro-ungar în Transilvania şi consecinţele

sale

1. Antecedentele dualismului austro-ungar

Trebuie să menţionăm faptul că dualismul austro-ungar, încheiat prin

pactul12 din anul 1867 între clasele dominante austriece şi maghiare, are

rădăcini istorice mult anterioare actului din 1867, ele fiind de căutat încă din

primele decenii ale instaurării dominaţiei habsburgice în Transilvania şi

putând fi urmărite, sistematic, de atunci până în anul 1867, cu o tendinţă

permanentă de compromis politic al cercurilor conducătoare maghiare şi

austriece din monarhia habsburgică.13

În pofida conflictelor survenite între politicienii austrieci şi maghiari,

până la urmă, aceştia şi-au rezolvat şi înlăturat contradicţiile pentru a se

apăra, în comun, împotriva naţionalităţilor nemaghiare şi negermane, care au

dorit să spargă centralismul austriac şi maghiar de stat, pentru a institui

federalizarea etnică a monarhiei cu state naţionale autonome.

Sistemul de stat dualist, fixat în anul 1867, prin Legea XII, repunea în

vigoare guvernarea naţională maghiară şi restabilea supremaţia maghiară

asupra românilor şi slavilor, în formele din 1848.

12 În istoriografia română, s-a utilizat termenul de pact pentru acordul dualist austro-ungar din 1867, întrucât el constituia, pentru popoarele supuse din Imperiul Habsburgic, un instrument de oprimare, aflat la dispozitia cercurilor dominante ungureşti si austriece, cu scopul de a le menţine sub stăpânirea lor. Autorii pactului l-au numit cu termenul german Ausghleich=acord, conivent. În istoriografia franceză se utilizează termenul de compromise, iar în cea anglo-americană termenul similar compromise, întrucât s-a avut în vedere, în primul rând, acordul prin concesiuni reciproce dintre conducătorii celor două popoare dominante, austriac şi ungar,13 Vezi, pe larg, Dumitru Suciu, Antecedentele dualismului austro-ungar si lupta naţională a românilor din Transilvania. 1848-1867, Edit. Albatros, Bucureşti, 2000, p. 5-72.

17

În fond, din întreg arsenalul ideologic şi programatic, ca şi din

acţiunile concrete întreprinse de conservatorii şi liberalii maghiari dualişti,

între 1848 şi 1865-1868, politicienii maghiari au refolosit, într-o conjunctură

internă şi externă favorabilă, diplomele, legile şi privilegiile vechi şi

prăfuite, dreptul istoric de stat al Coroanei Sf. Ştefan, constituţionalismul şi

parlamentarismul, strâmt şi parţial, din 1848, care însemna libertate pentru

naţiunea maghiară şi asuprire pentru cele nemaghiare, pentru consolidarea şi

edificarea sistemului dualist de stat.14

2. Instaurarea dualismului austro-ungar

Într-un moment în care se aşteptau să apară efectele benefice şi pentru

români, în conformitate cu principiile liberalismului (1860-1865), acest curs

favorabil a fost stopat brutal, ca urmare a trecerii Vienei, din primăvara

anului 1865, de la tratative secrete la acţiuni politice deschise, pentru

înţelegere, pe bază de compromis, cu aristocraţia şi burghezia maghiară.15

Dificultăţile înregistrate pe plan intern, ca urmare a mişcărilor

naţionalităţilor din Imperiul habsurgic, dintre care cea mai puternică a fost

cea a maghiarilor, şi pe plan extern, în urma înfrangerilor suferite în războiul

cu Prusia, au determinat Casa de Habsburg să accepte oferta insistentă de

colaborare a aristocraţiei şi burgheziei maghiare, precum şi condiţia “sine

qua non”, de fapt, o precondiţie16, impusă de unguri încă de la demararea

14 Ibidem, p. 73-137.15 Vezi, în acest sens, N. Bocşan şi S. Retegan, Cap. XVII, Transilvania. 1848-1878. Instaurarea dualismului austro-ungar şi consecinţele sale, în Istoria românilor, D. Berindei (coord), tratat, vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 741.16 Ibidem, p. 742.

18

tratativelor: unirea Transilvaniei cu Ungaria, şi să opteze pentru noua soluţie

politică, menită să salveze unitatea şi integritatea imperiului austriac.17

La începutul anului 1866, concilierea dintre cercurile dominante

austriece şi maghiare era avansată şi numai războiul cu

Prusia a înterupt, pentru moment, tratativele ce vor fi reluate în anul 1867.

Ezitant faţă de noua formulă, guvernul Belcredi a demisionat, iar noul

cabinet Beust va finaliza tratativele începute cu Deak Ferenc şi Andrassy

Gyula, care au cerut restituirea, în parte, a legislaţiei de la 1848, în primul

rând restituirea integrală a uniunii Transilvaniei cu Ungaria şi asigurarea

hegemoniei elementului etnic maghiar în ţările care au format Regatul Sf.

Ştefan.18

În aceste condiţii, evenimentele s-au succedat cu o uimitoare

repeziciune:

-la 5/17 februarie 1867, la Viena s-a încheiat pactul dualist austro-ungar,

prin care Imperiul Hasburgic era transformat în monarhia dualistă Austro-

Ungaria,19

-la 6/18 februarie 1867, împăratul austriac numea guvernul maghiar condus

de Iulius Gyula Andrassy, care în martie 1867 restabilea Consţituţia din

1848 în Ungaria şi legile din 1848, fapt ce atrăgea, după sine, desfiinţarea

autonomiei Transilvaniei, ale cărei probleme şi interese urmau a fi rezolvate,

pe viitor, de guvenul şi Dieta de la Pesta.20

17 Ibidem, p. 748.18 Vezi, Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionarismului românesc, Cluj, 1972, p. 31.19 Vezi, în acest sens, I. Calafeteanu, C. Popişteanu (coord.), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 125.20 Ibidem; Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 151.

19

- la 27 mai/ 8 iunie 1867, împaratul Franz Joseph I a fost încoronat, la Pesta,

ca rege al Ungariei, act ce legitima noua formă de stat, a cărei unitate era

asigurată, în primul rând, de persoana monarhului.21

- la 15/27 iunie 1867, a avut loc ceremonia instituţionalizarii oficiale a

încheierii pactului dualist austro-ungar22.

Prin noul sistem dualist se creau două entităţi politice distincte:

Cisleithania, partea austriacă, mai evoluată social şi economic şi

Transleithania, partea ungară , rămasă într-o stare de inferioritate.23

Una din raţiunile compromisului din 1867 a fost şi asigurarea

dominaţiei grupurilor entice german şi maghiar asupra naţionalităţilor din

cele două părţi ale Austro-Ungariei. Astfel, prin instaurarea sistemului

dualist, ponderea etniilor dominante în cele două părţi ale monarhiei austro-

ungare a crescut la 44%, dar majoritatea popolaţiei (56 %) aparţinea altor

naţionalitaţi24, care au fost plasate într-o poziţie de inferioritate, mai ales în

Transleithania, unde politica guvernelor maghiare faţă de naţionalităţi a fost

mai dură decât în Cisleithania.25

Organizarea politică şi administrativă a monarhiei austro-ungare a fost

rezultatul compromisului încheiat în 1867 şi a consacrat dominaţia

elementului etnic german în Cisleithania şi a celui maghiar în Transleithania.

Organul central al monarhiei era Parlamentul delegaţilor, format din

reprezentanţii parlamentelor austriac şi ungar, în număr de 60 de membri.26

21 Vezi, în acest sens, L. Maior, op. cit., p. 33.22 Unitate si continuitate în istoria poporului român, D. Berciu (coord.), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 304.23 Vezi, în acest sens, N. Isar, Istoria modernă a românilor. 1774/1784 – 1918, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 463.24 Vezi, N. Bocşan, S. Retegan, op.cit., p 752; L. Maior, op. cit., p. 34.25 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 751.26 Ibidem.

20

Legea din decembrie 1867 asupra afacerilor comune ale Imperiului

autro-ungar stabilea ca probleme de interes comun doar afacerile externe,

armata şi finanţele, dar accepta că puteau fi rezolvate, pe baza unor principii

identice, şi afacerile comerciale, sistemul monetar, impozitele indirecte şi

problemele căilor ferate.

Noul sistem politic recunostea existenţa Ungariei ca entitate politică

de sine stătătoare. Şeful statului era regele Ungariei, care avea guvern

propriu, un parlament bicameral, format din Camera magnaţilor, al cărui

membri erau numiţi de rege, şi din Camera deputaţilor, constituită din

deputaţi aleşi pe 3 ani şi o armată de honvezi, cu atribuţii de poliţie.27

3. Consecinţele dualismului autro-ungar pentru românii din

Transilvania şi Ungaria (1866-1876)

În condiţiile în care prefacerile dualiste au avut în Transilvania un

curs mult mai precipitat şi mai abrupt, consecinţele dualismului austro-ungar

pentru românii din Transilvania şi Ungaria nu au încetat să apară.

La 8/20 iunie 1867, la numai câteva zile de la încoronare, împaratul

Franz Joseph I a dizolvat Dieta Transilvaniei, a abrogat legile Dietei din

Sibiu (1863-1864) şi a sancţionat legea încorporarii Transilvaniei la Ungaria,

în conformitate cu votul Dietei din Cluj, din 6 decembrie 1865, vot

reconfirmat, de aceeaşi dieta, şi într-o nouă sesiune, în decembrie 1866.28

Compromisul austro-ungar a dus la desfiinţarea Cancelariei Aulice

transilvane, de la Viena şi la anularea autonomiei Transilvaniei, care a fost

inclusă între ţările Coroanei ungare, alături de Croaţia, Slovacia şi

27 Ibidem.28 Vezi, în acest sens, N. Isar, op. cit., p. 388.

21

Voivodina, grupate în Transleithania. “Maghiarii nobili, cu egoismul lor

obişnuit - scria ulterior Louis Leger - nu se gândiseră decât la propriile lor

interese şi au profitat de victoria lor pentru a face să apese o grea dominaţie

asupra românilor, a sârbilor şi a slovacilor”.29

Încorporarea Transilvaniei în structurile politice şi administrative ale

regatului Ungariei s-a făcut treptat şi datorită reacţiei generale antidualiste,

venită din Transilvania, dar şi din România liberă.30

A fost menţinut, provizoriu, Guberniul, iar în fruntea lui a fost

desemnat contele Pechy, în calitate de comisar regal, cu misiunea de a

începe integrarea, de a atrage naţionalităţile şi de a iniţia o colaborare cu

acestea.31

Toate acestea demonstrează clar faptul că pactul dualist austro-ungar

încheiat în 1867 a fost rezultatul unui aranjament de factură constituţională,

menit să consolideze Imperiul habsburgic, prin care clasa politică ungară a

fost asociată, de către cea austriacă, la conducere, asigurându-se o creştere

substanţială a rolului elementului etnic maghiar în stat.32

Printr-o lege specială, Legea uniunii (XLIII), votată de Dieta

maghiară şi sancţionată la 6 decembrie 1868, a fost reglementată anexarea

Transilvaniei la Ungaria. Această lege, ce îmbina tradiţia cu unele principii

liberale, recunoştea egalitatea civilă şi politică, unele privilegii acordate

anterior naţiunilor şi egalitatea în drepturi a confesiunilor.33 În urma

promulgării Legii uniunii Transilvania a dispărut ca entitate politică. La 19

aprilie/1 mai 1869 Guberniul Transilvaniei a fost suprimat, Dieta

29 Vezi, în acest sens, Louis Leger, Histoire de l’Austriche-Hongrie, Nouvelle edition, Paris, 1920, p. 557.30 Vezi, pe larg, Cap. al II-lea, al prezentei lucrări, Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă din România (1866-1876), p. 73-109.31 Cf., N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 749.32 Ibidem.33 Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992, p. 566.

22

Transilvaniei a fost lichidată, iar Universitatea săsească, deşi a fost

menţinută, a fost deposedată de jurisdicţia sa autonomă.34

De asemenea, erau păstrate o serie de norme juridice din perioada

anterioară. Codul civil austriac şi Legea minelor din 1854, cu unele

modificări, s-au menţinut, în dualism, până la integrarea deplină a

Transilvaniei în Regatul Ungariei, pe măsura progresului legislaţiei noului

regim. Au fost menţinute organizarea centralizată a jandarmeriei şi regimul

presei din 1852.

Ideologia maghiară, care a stat la baza compromisului austro-ungar

din anul 1867, a avut ca temei dreptul istoric şi principiile enunţate la 1848:

proclamarea Ungariei ca stat naţional, în granitele Coroanei Sf. Ştefan, cu o

singură naţiune politică recunoscută, naţiunea maghiară şi o limbă oficială

unică, limba maghiară. Această ideologie refuza să recunoască existenţa

statului multinaţional şi a individualitaţilor multinaţionale pe teritoriul

Ungariei, admiţând numai libertăţile individuale burgheze.35

Cea mai elocventă expresie a acestei ideologii a constituit-o Legea cu

privire la egala îndreptaţire a naţionalităţilor, XLIV. Această lege a prilejuit

o dezbatere parlamentară aprinsă între reprezentanţii guvernului şi cei ai

naţionalităţilor, care au opus ideologiei oficiale – o singură naţiune politică

recunoscută, naţiunea maghiară, “una şi indivizibilă”, din care fac parte şi

comunităţile de altă limbă, naţionalitaţile, iar limba oficială, cea maghiară, -

principiul individualităţii naţiunilor şi cel al drepturilor lor colective.36

În discuţiile ce au avut loc în Dieta de la Pesta, cu privire la proiectul

guvernamental al Legii naţionalitaţilor, deputaţii români din Transilvania,

prin reprezentantul lor, Anton Mocioni, de comun accord cu cei sârbi, al

34 Vezi, în acest sens, N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 749.35 Vezi, N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 749.36 N. Isar, op. cit., p. 328.

23

căror exponent, în această cauză, era Svetozar Miletic, au supus Dietei un

proiect de lege propriu. Acest proiect, ce avea la bază un proiect elaborat

încă din anul 1866, de către Sigismund Popovici, Vicenţiu Babeş şi Iosif

Hodoş, a fost pus de acord, apoi cu un alt anteproiect, elaborat în numele

deputaţilor sârbi, de către Zvetozar Miletic. Proiectul de lege, elaborat de

către deputaţii popoarelor asuprite din Ungaria şi Transilvania, punea la bază

principiul recunoaşterii ca naţiuni egale, politiceşte, a maghiarilor,

românilor, sârbilor, slovenilor, rutenilor şi germanilor. În regiunile în care

naţiunea respectivă forma majoritatea, limba fiecăreia dintre ele urma să

devină limbă oficială, alături de limba maghiară. Deputaţii din Dieta ţării ar

fi avut dreptul larg al folosirii limbii materne în învăţământ, precum şi

înfiinţarea unor catedre de limba şi literatura naţională a fiecărei naţiuni, la

universităţile de stat.37

Dezbaterile asupra celor două proiecte, cel guvernamental şi cel al

opoziţiei, au fost înverşunate. În cuvântul lor, deputaţii români

transilvăneni, S. Borlea, I. Hodoş, A. Vlad, P. Mihali, V. Babeş şi Al.

Roman au arătat că dualismul nu însemna libertate, ci “uniunea a două

naţiuni contra mai multora” şi s-au ridicat cu hotărâre împotriva dizolvării

tuturor popoarelor din Ungaria în conceptul de “naţiune maghiară, una şi

indivizibilă”. “În zadar – spunea deputatul Al. Roman, - consideră legea din

1868 naţiunea română din Ungaria ca inexistentă, noi răspundem: “Aici

suntem, aici trăim!”38

Deputaţii români au fost combătuţi de proeminenţii reprezentanţi

politici maghiari, Deak şi Eotvos, şi, cu mult mai vehement, de către contele

Tisza Kalman, despre care, ulterior, istoricul american, A.J. May avea să

37 Vezi, în acest sens, T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub Coroana maghiară, vol. IV, Sibiu, 1906, p. 432-433.38 Ibidem.

24

scrie că “românii au fost informaţi, fără menajamente de către şovinistul

Tisza că trebuie să se contopească, şi încă repede, cu stăpânii săi

maghiari!”39

În cuvântul deputaţilor maghiari s-au făcut aluzii la simpatiile

românilor transilvaneni faţă de România şi la speranţa unui sprijin, în

rezolvarea chestiunii naţionale în Transilvania, din partea Ţării libere.

Cu toată opoziţia deputaţilor români, a celor sârbi şi ai altora,

proiectul guvernamental al Legii naţionalitaţilor a fost votat fără vreo

modificare esenţială.

Legea naţionalităţilor40, în ciuda principiilor liberale înscrise în ea,

recunoştea existenţa unei singure naţiuni politice, naţiunea maghiară,

consacra limba maghiară ca limbă de stat şi menţinea sistemul comitatens

existent. Ea proclama existenţa în Ungaria a unei singure naţiuni maghiare,

“una şi indivizibilă”, din care fac parte şi naţionalităţile, comunităţile de altă

limbă, în sensul că persoanele care le compun sunt cetăţeni şi membri egali

în drepturi ai statului şi naţiunii maghiare. Limba oficială a statului era limba

maghiară, permiţându-se şi întrebuinţarea limbilor naţionalităţilor, în

limitele îngăduite de “unitatea ţării, de posibilitatea practică a guvernării şi

administraţiei” şi “întrucât o cere, în mod necesar, exercitarea punctuală a

justiţiei”.41

Dezbaterile parlamentare erau admise numai în limba maghiară, iar în

alte foruri oficiale întrebuinţarea şi a unei alte limbi era condiţionată de

cererea a cel puţin 1/5 din membrii forului respectiv. După aceleaşi norme

era stabilit şi dreptul folosirii limbii materne în administraţia locală, în

39 A.J. May, The Habsburg Monarchy. 1867-1914, Harward University Press, 1959, p. 71.40 Vezi textul legii, în traducere românească, la Eugen Brote, Cestiunea română în Transilvania si Ungaria, Bucureşti, 1895, p. 110-121.41 Vezi, pe larg, Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 153-154.

25

justiţie, la tribunale de primă instanţă, dar şi în şcolile confesionale şi în

biserică. Obligativitatea funcţionarului respectiv de a asigura acest drept era

asigurată prin cuvintele “după puţinţă”.

În baza principiului libertăţii individuale, legea admitea

naţionalităţilor unele drepturi colective: dreptul de a-şi constitui asociaţii,

fundaţii sau fonduri pentru promovarea economiei, culturii, artei sau limbii

materne dar, Legea naţionalităţilor nu a fost pusă în aplicare, în integralitatea

ei, niciodată. Dispoziţiile concesive în folosirea limbii materne au fost

nerespectate şi, treptat, anulate de legislaţia promovată după stabilizarea

dualismului.42 Principiile liberale înscrise în Legea naţionalităţilor au fost

îngrădite de sistemul electoral restrictiv în privinţa exercitării drepturilor

politice de către naţionalităţile din Ungaria şi Transilvania. Astfel, Legea

uniunii din 1868, care a consacrat unirea Transilvaniei cu Ungaria, a

menţinut sisteme electorale diferite în Ungaria şi Transilvania, unde censul

la sate a fost fixat la un impozit direct de 8 fl., dublu faţă de Ungaria

dezavantajând elementul românesc, majoritar în mediu rural.

În anul 1874 s-a revizuit Legea electorală din 1848, prevederile ei

aplicându-se, în principiu, atât în Ungaria, cât şi în Transilvania, cu

menţiunea că se păstrau regimuri electorale diferite în Transilvania şi

Ungaria, lăsând autorităţilor administrative dreptul de a aronda

circumscripţiile electorale. Concret, dreptul de vot era acordat proprietarilor

de pământ sau imobile, care aveau un venit anual cuprins între 72-105

florini, sau mai mult, ceea ce însemna, la ţară, o proprietate de cel puţin 10-

12 ha, de cea mai bună calitate. La oraşe, censul era mai scăzut, condiţia

fiind posedarea unei case, cu cel puţin 3 camere. Această deosebire avea ca

42 Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992, p. 566-568; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 750.

26

rezultat excluderea de la vot a maselor largi de ţărani, care, în Transilvania,

erau, în majoritate, români. În schimb, legea avantaja elementele burgheziei

maghiare, mai numeroasă, în centrele urbane. Erau exceptate de la cens

persoanele care posedau o diplomă de studii sau care erau funcţionari de stat.

În temeiul paragrafului 10, servitorii erau, în mod expres, excluşi de la

dreptul de vot.43 Erau, de asemenea, excluşi restanţierii la plata impozitelor,

femeile şi analfabeţii; sub acest din urmă titlu, autorităţile maghiare puteau,

adesea, exclude, în mod abuziv, pe cei ce nu ştiau să scrie şi să citească în

limba maghiară, adică pe alegătorii de altă limbă decât cea maghiară.

Printr-o asemenea reglementare, în Transilvania (fără Banat, Crişana

şi Maramureş), unde românii, saşii, ş.a. reprezentau 79,2 % din numărul

locuitorilor, existau circa 75000 de alegători, fapt ce reprezenta doar 3,3 %

din populaţie.44

Legea era astfel întocmită şi aplicată, încât, în acelaşi timp în restul

Ungariei reveneau 6,5 % alegători din totalul alegătorilor, fapt ce făcea ca

Transilvania să fie, vădit, dezavantajată.

În aceste condiţii, sistemul electoral, restrictiv pentru naţionalităţi, a

consacrat hegemonia grupului etnic maghiar în viaţa politică şi a fost

factorul esenţial care a asigurat menţinerea sistemului dualist.45

Legislaţia dualistă, ce a urmat momentului încheierii conpromisului

austro-ungar în anul 1867 şi organizării noului regim politic, a însemnat o

serie de încălcări ale principiilor liberale dar şi ale prevederilor înscrise în

Legea naţionalităţilor din 1868.

43 Vezi, textul legii în limba română, la Eugen Brote, op. cit., p. 173-201.44 Ibidem, p. 89.45 Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 166-171; Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992, p. 568-570; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 750.

27

Astfel, Legea XXXVIII privind învăţământul din anul 1868 a prevăzut

o organizare diferită pentru învăţământul primar şi cel secundar, a înscris şi

dreptul de inspecţie al statului, în anumite limite, asupra gimnaziilor şi

liceelor confesionale.46 Legea învăţământului din 1868 acorda dreptul de a

înfiinţa şcoli, nu numai statului, ci şi confesiunilor religioase şi oricăror

asociaţii, persoanelor publice sau private. Aceste şcoli puteau avea ca limbă

de predare pe acea preferată de instituţia sau persoana care înfiinţa şi

întreţinea şcoala. Limba maghiară era însă obligatorie ca obiect de studiu, iar

programul de învăţământ era cel stabilit prin dispoziţiile Ministerului

Instrucţiunii.

Concesiile făcute de lege diferitelor confesiuni se datorau faptului că

autorităţile maghiare considerau că învăţământul confesional, prin conţinutul

şi metodele sale, insufla tinerilor ideea de respect faţă de autoritate.

Permisiunea înfiinţării unor astfel de şcoli privea şcolile elementare şi medii,

precum şi pe cele normale (pedagogice). În toate şcolile de stat şi în

universităţi limba de predare era numai limba maghiară, cu dispoziţia de a se

înfiinţa câte o catedră de limba şi literatura naţionalităţilor ce locuiau în acel

timp în Ungaria.

Deşi, cu privire la discutarea acestui proiect de lege, deputatul român

Vicenţiu Babeş a propus unele amendamente privind lăsarea, la libera

apreciere a autorităţilor comunale, a limbii ce urma să se înveţe în şcoală,

alături de cea maternă, precum şi introducerea istoriei şi geografiei fiecărei

naţionalităţi, pe lângă istoria şi geografia poporului şi statului ungar, acestea

au fost respinse.47

46 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 750.47 T.V. Păcăţian, op. cit., p. 418-419.

28

Legea Învăţământului din 1878 recunoştea numai formal “egala

îndreptăţire a naţionalităţilor” şi “libera alegere a limbii de predare”, căci, în

fapt, nu a dus la înfiinţarea niciunei şcoli primare cu limba de predare

româna, germana, sârba sau slovaca.

Din anul 1875 s-a interzis şcolilor şi bisericilor să mai accepte

subvenţii din străinătate iar în anul 1879, prin promulgarea Legii Trefort, se

introducea limba maghiară ca materie obligatorie în şcolile elementare.48

De fapt, mai ales după anul 1879, guvernele maghiare au început o

politică sistematică de prigoană împotriva şcolilor confesionale nemaghiare,

în general, şi împotriva celor româneşti, în special.

Astfel, în anul 1870, statisticile oficiale consemnau 2569 de şcoli

confesionale, cu limba de predare română şi 215 cu limba de predare

româno-maghiară, iar din peste 2.100.000 locuitori aproape 1.725.000 erau

analfabeţi, reprezentând peste 82% din populaţia Transilvaniei.49 Din 1879

se introducea obligativitatea limbii maghiare în toate şcolile elementare, se

prevedea învaţarea limbii maghiare, în timp de 4 ani, de către învăţători,

pentru a putea preda în şcolile ce nu erau înfiinţate şi întreţinute de stat şi se

mărea numărul de ore privind predarea limbii maghiare.

Urmările aplicării legislaţiei maghiare rezultă clar din cercetarea

situaţiei diverselor categorii de şcoli. Astfel, din cele aproape 6000 de şcoli

elementare existente în Transilvania, în anul 1898, abia 1300 erau şcoli de

stat sau întreţinute din fondurile comunale. Restul erau şcoli confesionale.

Învăţământul în limba română se făcea, mai mult, în cele vreo 2200 de şcoli

confesionale româneşti.50 Este explicabil, astfel, faptul că statisticile oficiale

înregistrează, printre românii din Transilvania, un foarte ridicat procent de

48 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p 750; N. Isar, op. cit., p. 329.49 Ibidem.50 Ibidem, p. 236.

29

copii neşcolarizaţi, cifrat la cca 40%. În învăţământul mediu, posibilităţile

elementului românesc erau şi mai reduse. La 1870 funcţionau în

Transilvania 26 de şcoli medii (licee), cu aproximativ 7000 de elevi. Dintre

acestea, 5 erau cu limba de predare română, alte 5 erau germane şi 16

maghiare.51 Liceele, cu limba de predare română, aveau, în total, 840 de

elevi români. Circa 950 de elevi români urmau cursurile liceelor cu limba de

predare maghiară şi germană.52 În 1898, numărul elevilor crescuse la 1400 în

liceele românesţi şi la 1650 în alte şcoli, la care se mai adăugau 540 de elevi

la cele 6 şcoli pedagogice, cu limba de predare română, din: Blaj, Arad,

Sibiu, Gherla, Oradea şi Năsăud.53

În învăţământul superior, care se desfăşura numai în limba maghiară,

în anul 1898 existau, în întreaga Ungarie, 274 de studenţi români, iar alţi 259

la facultăţile teologice, ortodoxe şi greco-catolice.54 La Universitatea din

Cluj, dintr-un total de 883 de studenţi, 94 erau români, iar 62 germani. La

facultatea de drept din Oradea din 106 studenţi, 36 erau români.55

Toate acestea demonstrează faptul că, începând din anul 1879,

tendinţele de maghiarizare a învăţământului românesc din Transilvania

devin o politică de stat, exprimată făţis. Ca urmare a acestei politici duse de

autorităţile maghiare, numărul şcolilor românesti şi al românilor ştiutori de

carte vor fi în continuă scădere, mai ales că Legea învăţământului din 1879

prevedea faptul că toţi învăţătorii erau obligaţi, ca în termen de 4 ani, să

înveţe limba maghiară, sub riscul destituirii, iar după 1882 nu se mai putea

51 Ibidem, p. 236-402.52 Ibidem.53 Ibidem.54 Ibidem, p. 402-404.55 Ibidem, p. 236-237.

30

conferi nici o diplomă şi numire în învăţământ, fără îndeplinirea acestei

condiţii.56

O altă măsură legislativă, care a stârnit vii nemulţumiri, a fost Legea

presei, care, de fapt, avea la bază o patentă imperială, din mai 1852, deci, din

plin regim absolutist, ce a fost modificată printr-o serie de ordonanţe ale

guvernelor maghiare, ultima dintre ele datând din 22 aprilie 1872; în temeiul

ei, s-au intentat, ulterior, numeroase procese de presă împotriva celor care

luptau, în scris, pentru drepturile naţionale şi, cu atât mai mult, împotriva

acelora care demascau caracterul reacţionar al dualismului austro-ungar şi

militau pentru emanciparea socială şi naţională a neamului lor.

Legea presei din 1872 prevedea obligativitatea depunerii prealabile, a

câte unui exemplar din orice publicaţie la Tribunalul şi la Procuratura Curţii

de Apel în raza căreia era situat locul de apariţie, precum şi la Ministerul de

Interne.57

De asemenea, era obligatorie şi obţinerea unei autorizaţii pentru

editarea oricărui periodic, precum şi depunerea unei cauţiuni pentru orice

periodic cu conţinut social-politic. Cauţiunea era cuprinsă între 2500-10000

florini. Pentru nerespectarea dispoziţiilor legii sau pentru publicarea unor

cărţi ori articole, al căror conţinut putea fi interpretat drept contrar altor legi

şi dispoziţiuni, erau prevăzute pedepse, care mergeau până la o amendă de

1000 florini şi închisoare de până la 2 ani, pe lângă pierderea cauţiunii.58

Între anii 1869-1870 şi 1876 s-au pus în aplicare, în Transilvania, o

serie de măsuri de reformă administrativă, cu care se încheia integrarea

administrativă a Transilvaniei în structurile regatului ungar. S-au desfiinţat

vechile autonomii teritorial-administrative ale secuilor şi saşilor, precum şi

56 Ibidem, p. 244, 401.57 Ibidem, p. 241.58 Ibidem, p. 242.

31

teritoriile grănicereşti. Astfel, vechile comitate, districte şi scaune au fost

înlocuite cu noile comitate, organizate unitar, având ca subdiviziune plăşile.

Comitatul era condus de un comite suprem (prefect, fişpan), numit de stat şi

de un vicecomite (subprefect, viceşpan).59

La baza organizării comitatelor a stat Legea municipiilor din anul

1870 care acorda drept de municipalitate comitatului. Organul suprem al

comitatului era Consiliu municipal, format din membrii de drept (virilisti) şi

din membrii aleşi. Consiliul se întrunea în adunări generale, care aveau în

competenţă construirea drumurilor, a edificiilor publice, aprobarea

cheltuielilor, administrarea bunurilor comitatului, controlul şi alegerea

funcţionarilor, desemnarea membrilor comisiilor comitatului, arondarea

plăşilor şi a circumscripţiilor electorale. Administrarea comitatului era

asigurată de funcţionari aleşi, de comisiile permanente şi de Comitetul

administrativ, condus de vicecomite. Comitele suprem era numit de guvern

şi era reprezentantul acestuia în comitat. Comitatele erau, deopotrivă, unităţi

administrativ-teritoriale şi politice, prin intermediul lor exercitându-se

puterea administrativă, pe plan local.60

Prin legea din 1870, oraşele au fost împărţite în municipii, oraşe cu

consilii sau magistrate. Acestea din urmă aveau drept de autonomie,

exercitată prin reprezentanţă comunală. Dreptul de municipalitate nu s-a

acordat numai comitatelor, ci şi oraşelor mai importante, foste oraşe libere

regeşti. Astfel, au primit acest drept Timişoara, Oradea, Satu-Mare, Cluj şi

Târgu Mureş, fiind excluse oraşele săseşti Brasov, Sibiu, Mediaş, Sighisoara

şi Sebeş. Oraşele cu drept de municipiu aveau o organizare identică cu cea a

comitatului, dar işi exercitau autoritatea pe un teritoriu mai restrâns.61

59 Ibidem, p. 240; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 751.60 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 751.61 Ibidem, p. 752.

32

Prin legea din 1876 s-a urmărit uniformizarea unităţilor administrativ-

teritoriale, o nouă arondare a lor, care a avut drept consecinţe modificarea

majorităţilor etnice, anularea autonomiei săseşti şi transformarea

Universităţii săseşti doar într-o instituţie cu caracter cultural, limitarea

autonomiei comitatense prin subordonarea comitatelor puterii centrale şi

separarea puterii judecătoreşti de cea executivă, promulgată încă din 1869.62

Toate acestea dovedesc faptul ca organizarea administrativ-teritorială

din Ungaria în anii 1870-1876 a întărit centralizarea şi a asigurat dominaţia

guvernelor maghiare la nivelul administraţiei locale, plasând naţiunile

nemaghiare pe o poziţie de inferioritate.63

Ca urmare, în administraţia centrală erau 8124 funcţionari maghiari şi

doar 135 români, la nivel judeţean existau 4130 de funcţionari maghiari şi

137 români, iar în cea oraşenească se găseau 4680 de funcţionari maghiari şi

doar 91 români.64

De fapt, legislaţia din primii ani ai dualismului austro-ungar anunţa,

chiar dacă în forme voalate, politica guvernelor maghiare de după 1875 de

asimilare forţată a naţionalităţilor şi de consolidare a hegemeniei grupului

etnic maghiar din Ungaria.65

Pentru a cunoaşte şi înţelege, mai bine, realizarea şi consecinţele

politice, sociale, economice şi culturale nefaste ale instaurării dualismului

austro-ungar în Transilvania în anul 1867, în continuare vom încerca să

prezentăm şi să surprindem câteva aspecte şi caracteristici esenţiale privind

populaţia şi habitatul, trăsăturile generale ale economiei transilvane,

62 Ibidem, p. 751.63 Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 151-153, 161.64 Vezi, în acest sens, Liviu Maior, op. cit., p 43; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 752.65 Cf., N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 751.

33

naţionalităţile şi regimul dualist, precum şi reacţiile românilor din

Transilvania, Ungaria şi România faţă de noul regim dualist austro-ungar, în

special în anii 1866-1876.

4. Populaţia şi habitatul

Până la primul război mondial, în Transilvania au fost identificate

două perioade de creştere demografică. Perioada 1850-1880 este

reprezentativă pentru comportamentul demografic specific vechiului regim,

iar perioada 1880-1910 pentru începutul tranziţiei demografice.66

Perioada specifică vechiului regim s-a caracterizat prin crize repetate,

provocate de epidemii, foamete, factori ce au determinat oscilaţii mari ale

mortalităţii şi, în ansamblu, o crestere demografică lentă. În această

perioadă, 1850-1880, în Transilvania s-au succedat 3 epidemii de holeră,

numeroase epidemii locale de variolă şi difterie, precum şi mai multe crize

alimentare, datorate secetei, inundaţiilor sau epizotiilor.67

La recensământul din 1870, populaţia Transilvaniei, Banatului,

Crişanei şi Maramureşului era de 4.224.614 locuitori, cu o densitate de 41

loc/km2. Numai în fostul Mare Principat al Transilvaniei, populaţia s-a

ridicat la 2.393.000 locuitori, cu o densitate a populaţiei de 39,4 % loc/km2,

înregistrându-se o creştere cu 15,4 % faţă de 1850 şi cu 10,1 % faţă de anul

1857.68

66 Vezi, în acest sens, Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii demografice, Cluj-Napoca, 2000, p. 48.67 Ibidem.68 Ibidem.

34

Pe teritoriul fostului principat existau în 1870 un număr de 2.799

aşezări stabile, dintre care 33 aveau statutul de oraş (31 orase libere regeşti şi

2 oraşe cu consiliu), 54 târguri, 2.609 sate şi 103 cătune-predii.69

Creşterea populaţiei Principatului, între 1857-1869, cu 10,1 %, a fost

specifică regimului demografic din Europa centrală, fiind comparabilă cu

cea din Ungaria (9,4 %) şi Croaţia (10,1 %).70

Această creştere demografică a fost consecinţa transformărilor

economice şi sociale din societatea transilvană, a desfiinţării servituţilor

feudale şi a împroprietăririi foştilor iobagi. La recensământul următor, din

anul 1880, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş avea să fie

înregistrată o populaţie de 4.081.662 locuitori, cu o densitate de 39,7

loc/km2. Faţă de 1870 a avut loc o descreştere a populaţiei cu 142.952

locuitori, respectiv 3,4 %, cu o medie anuală de descreştere de -0,3 %. În

fostul Mare Principat al Transilvaniei, populaţia s-a ridicat la 2.225.127

locuitori, cu o densitate de 37,9 % loc/km2, populaţia scăzând cu 138.079

locuitori, respectiv 5,8 % cu o medie anuală de descreştere de -0,53 %, faţă

de anul 1870.71

La acest recensământ, în Principat existau 2.631 aşezări stabile, dintre

care 32 erau oraşe (2 oraşe libere regeşti şi 30 oraşe cu consiliu), 2.599 sate

şi 458.261 case.72

Declinul demografic al provinciei a fost rezultatul efectelor

devastatoare ale epidemiei de holeră din anii 1872-1873, care a provocat

22.053 victime, ale epidemiilor locale de variolă, difterie şi tuse convulsivă

din anii 1871, 1874, 1876 şi 1879, cu efecte, mai ales, printre copii. La toate

69 Ibidem.70 Ibidem, p. 40-41.71 Ibidem.72 Ibidem, p. 42.

35

acestea s-au adăugat şi urmările crizei economice din 1872-1873, precum şi

cele ale unor ani consecutivi de secetă şi recolte slabe.73

Comportamentele demografice în această perioadă au fost cele

caracteristice regimului demografic specific vechiului regim. Rata brută a

excedentului natural a avut următoarea evoluţie: 1856-1859: 11,8 %, 1866-

1870: 8,1 %, 1871-1875: 5,7 %; 1876-1880: 4,4 %.74

După revoluţia din 1848-1849, mobilitatea populaţiei, ce luase

proporţiile unui fenomen complex şi dinamic, devine o caracteristică a

regimului demografic din Transilvania. În primele decenii postrevoluţionare,

emigrarea populaţiei s-a menţinut în limite variabile, ce nu au afectat

substanţial sporul demografic, permiţând plasarea surplusului de forţă de

muncă în regiunile care au realizat industrializarea şi, în unele zone, chiar în

agricultura transilvană.

Fenomenul emigrării definitive spre România se va accentua numai

după anul 1880. Recensămintele din anii 1850 şi 1857 au constatat absenţa a

30.731 locuitori, respectiv 54.566 în fostul Mare Principat, plecaţi,

majoritatea, la lucru în România, dar acestea au fost emigrări sezoniere,

prilejuite de muncile agricole.75 În anul 1863 au venit din Transilvania în

România un număr de 62.827 persoane, în anul 1864 au fost înregistraţi

57.941 persoane, iar în anul 1865 numărul lor s-a ridicat la 67.623

persoane.76 Din anii ’80, meseriaşi şi muncitori agricoli care emigrau

sezonier în România, proveneau din comitatele sudice ale Transilvaniei şi,

mai ales, din comitatele secuieşti.77 Între anii 1870-1880 s-a înregistrat cel

mai mare spor migratoriu, de 133.000 persoane, sporul natural fiind de

73 Ibidem, p. 43.74 Ibidem, p. 158, vezi tabelul nr. 33.75 Ibidem, p. 52-54.76 Ibidem.77 Ibidem.

36

numai 5.079, ceea ce însemna că aproximativ 130.000 locuitori au părăsit

provincia.78

Un indicator important al procesului de modernizare din Transilvania

l-a constituit raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală, în a doua

jumătate a secolul al XIX-lea. La începutul acestei perioade, urbanizarea în

Transilvania se încadra în modelul central şi sud-est european, care se

caracteriza prin existenţa a numeroase asezări de tip urban sau semiurban, cu

o populaţie cuprinsă între 2.000-5.000 locuitori şi cu o slabă reprezentare a

oraşelor cu peste 10.000 locuitori.

În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, raportul dintre

populaţia urbană şi cea rurală a fost următorul79:

Populaţia urbană Populaţia rurală

Anul Cifre Procente Cifre Procente

1870 386.302 9,1 % 3.838.912 90,9 %

1880 405.463 10,1 % 3.623.360 89,9 %

În fostul Mare Principat al Transilvaniei, evoluţia populaţiei urbane a

traversat mai multe faze, corespunzătoare transformărilor ce au avut loc în

viaţa socială şi economică80:

Populaţia urbană

Anul Cifre Procente78 Ibidem, p. 165-166, vezi, tabelul nr. 34.79 Vezi, în acest sens, Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 11, tabelul nr. 6.80 Vezi, în acest sens, Ioan Bolovan, op. cit., p. 77, tabelul nr. 10.

37

1850 134.169 6,5 %

1857 189.163 8,7 %

1869 210.820 9,1 %

1880 226.128 10 %

Creşterea populaţiei urbane a fost rezultatul migraţiei interne a

surplusului de populaţie rurală spre oraşele în care a început procesul de

industrializare, această creştere demografică facându-se nu atât prin sporul

natural, cât mai ales, prin absorbţia surplusului demografic din satele

învecinate. Creşterea populaţiei urbane nu a avut o evoluţie liniară. Ritmul

de creştere a populaţiei urbane a fost superior celui de creştere a populaţiei

rurale. Astfel, între anii 1850-1857, populaţia urbană a crescut cu 41 %, iar

în perioada 1857-1869 cu 14,6 %. În acelaşi interval, creşterea populaţiei

rurale a fost cu 9,9 %, cu menţiunea că între anii 1870-1880 populaţia rurală

a înregistrat un regres.81

Dezvoltarea îndustrială şi comercială a oraşelor a avut ritmuri de

creştere variate, care au determinat evoluţii diferenţiate ale populaţiei

urbane. Creşterea diferenţiată a populaţiei urbane, în funcţie de ritmul

dezvoltării industriale şi comerciale, reprezintă şi un indicator al acestui

proces. Exemple concludente, în acest sens, oferă oraşele din comitatele

vestice, Timişoara, Arad şi Oradea, care au cunoscut ritmuri mari de creştere

şi au absorbit o parte a populaţiei din zonele învecinate.82

În fostul Mare Principat al Transilvaniei, numărul satelor s-a redus de

la 2.718 la 2.559, între 1850-1880, dar a crescut numărul mediu de locuitori

pe aşezare, de la 713,4 la 780,6. Între 1850-1880, în Transilvania a scăzut 81 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 756-757.82 Vezi, pe larg, Ioan Bolovan, op. cit., p. 81-83.

38

ponderea satelor cu o populaţie de până la 200 locuitori, de la 6,6 % la 5,3

%, a celor de până la 500 locuitori, de la 34,9 % la 31,3 %, în timp ce

numărul satelor de până la 1000 locuitori, s-a menţinut, aproximativ, acelaşi,

39,4 %, în 1850 şi 40,9 %, în 1890.83 A crescut, în schimb, numărul satelor

cu o populaţie între 1000-2000 locuitori, de la 445 (16,4 %) la 474 (18,2 %)

iar numărul satelor cu o populaţie de peste 2.000 de locuitori, a crescut de la

75 (2,7 %) la 112 (4,3 %).84

Din punctul de vedere al satelor foarte mari, Transilvania se situa la

media procentului din monarhie. Cu o densitate medie a populaţiei de 39,6

% loc/km2, în 1869, Transilvania se situa între Ungaria şi Serbia, unde

densitatea populaţiei a fost, în 1870, de 47,9 % loc/km2, respectiv 36

loc/km2.85

Au existat, însă, mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte tipul de

sate. Astfel, în anul 1880 în comitatele Bistriţa-Năsăud, Ciuc, Târnava Mare,

Braşov şi Sibiu nu a fost înregistrată nici o localitate sub 200 locuitori, în

timp ce comitatele Hunedoara, Odorhei, Solnoc-Dăbâca şi Mureş-Turda

aveau o pondere mai mare decât medie a provinciei, în ceea ce priveşte

numarul satelor foarte mici.86

Densitatea populaţiei a avut o evoluţie oscilantă: 34,1 loc/km2, în anul

1850, 35,8 loc/km2, în anul 1857, 39,4 loc/km2, în anul 1869 şi 37,9 loc/km2

în anul 1880. Sub media provinciei au fost ţinuturile Năsăud, Ciuc, Odorhei

şi Hunedoara, iar Podişul Transilvaniei, zonele deluroase ale Târnavelor şi

Ţara Bârsei au fost zonele cu o densitate mai mare.87

83 Cf., N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 757.84 Ibidem.85 Ibidem, p. 759; I. Bolovan, op.cit., p. 104-105.86 Ibidem, p. 758; ibidem, p. 94-106.87 Cf. I. Bolovan, op. cit., p. 96-104.

39

Structura etnică şi confesională în fostul Mare Principat al

Transilvaniei a avut o evoluţie contradictorie, în sensul că nu a existat o

concordanţă între ponderea locuitorilor de etnie română şi a confesiunilor

româneşti. Trebuie menţionat faptul că recensămintele din perioada dualistă

nu au mai înregistrat naţionalitatea locuitorilor, ci numai limba maternă. De

aceea, în rubricile recensămintelor de la 1869 şi până la 1910 nu mai apar

evreii, armenii şi ţiganii, înregistraţi, probabil, la vorbitorii de limbă

maghiară.

Românii au continuat să deţină majoritatea, dar ponderea lor a scăzut

în recensăminte, în ansamblul fostului Mare Principat, unde compoziţia

etnică a populaţiei a avut următoarea evoluţie:88

1850 1869 1880

Românii 1.225.619 (59,4 %) 1.428.292 (59,7%) 1.249.968 (55,9%)

Maghiarii 536.843 (26 %) 735.085 (30,7%) 666.376 (29,8%)

Germanii 192.270 (9,3%) 226.448 (9,4%) 187.370 (8,4%)

Evreii 15.606 (0,7 %) - -

Armenii 7.687 (0,4 %) - -

Ţiganii 78.884 (3,8 %) - -

În Transilvania, Banat, Crişană şi Maramureş în anul 1880 structura

etnică a populaţiei a fost următoarea: românii 55%, maghiarii 25,2 %,

germanii 12%, alte naţionalităţi 7,8%.89

În anul 1880, structura confesională a populaţiei din Transilvania,

Banat, Crişana şi Maramureş a fost următoarea:90

88 Ibidem, p. 197, tabelul nr. 40.89 Cf. N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 759.90 Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 14, tabelul nr. 8.

40

Cifre Procente

Ortodocşi 1.504.049 37%

Greco-catolici 941.474 23,2%

Reformaţi 510.369 12,6%

Romano-catolici 716.267 17,6%

Lutherani 220.779 5,5%

Unitarieni 55.492 1,4%

Mozaici 107.124 2,6%

Alte confesiuni 4.953 0,1%

În fostul Mare Principat confesiunea ortodoxă deţinea peste 50% din

totalul confesiunilor în comitatele Hunedoara, Sibiu, Făgăraş, iar

confesiunea greco-catolică depăşea jumătate din totalul confesiunilor în

comitatele Solnoc-Dăbâca, Sălaj, Bistriţa-Năsăud şi Cluj. Confesiunea

romano-catolică avea ponderea cea mai mare în Ciuc (81,2%).91

Evanghelicii aveau o pondere semnificativă în comitatele Braşov, Târnava

Mare şi Sibiu, unitarienii în comitatul Odorhei, iar israeliţii aveau o pondere

mai mare, decât media provinciei, în comitatele Bistriţa-Năsăud, Solnoc-

Dăbâca şi Sălaj.92

În general, ponderea femeilor în fostul Principat a fost mai mare decât

a bărbaţilor, cu excepţia anului 1869, când numărul bărbaţilor a fost de

50,1%, iar cel al femeilor de 49,9%.93

În ceea ce priveşte structura pe vârste a populaţiei, se constată tendinţe

specifice întregii Europe: reducerea populaţiei tinere şi îmbătrânirea

populaţiei, cu valori diferite, desigur.94

91 Vezi, Ioan Bolovan, op. cit., p. 215, tabelul nr. 44.92 Ibidem, p. 219.93 Ibidem, p. 220-222.94 Ibidem, p. 223, tabelul nr. 47.

41

Structura socio-profesională a Transilvaniei la 1869, faţă de 1857,

releva o fază de tranziţie de la vechiul regim spre societatea modernă, de la

un model dominant agrar, la unul agrar-industrial. Semnificativă, în acest

sens, este reducerea populaţiei ocupată în agricultură, de la 83%, în anul

1857, la 74,5% în anul 1869 şi creşterea populaţiei ocupată în industrie şi

meşteşuguri de la 39.528 persoane, în anul 1857, la 79.935 persoane, în anul

1869.95

Aceeaşi tendinţă se constată şi în domeniul comerţului, unde numărul

celor ocupaţi a crescut de la 2.667, în anul 1857, la 7.848, în anul 1869.

Modernizarea societăţii transilvane s-a reflectat şi în creşterea

numerică a categoriilor intelectuale. Între anii 1857-1869, numărul literaţilor

şi artiştilor a crescut de la 863 la 1.354, al avocaţilor şi notarilor, de la 185 la

482, al personalului sanitar, de la 949 la 1.721.96

Datele statistice relevă faptul că în perioada 1857-1869 s-a dublat

populaţia cu o ocupaţie bine definită, ca şi segmentul de populaţie angajată

în producerea şi desfacerea de bunuri materiale. Se remarcă diversificarea

populaţiei ocupate în agricultură, unde a crescut numărul proprietarilor, de la

296.597, în anul 1857, la 433.306, în anul 1869, în primul rând, datorită

fărâmiţării proprietăţii ţărănesţi, fenomen care a avut consecinţe asupra

stratificării populaţiei rurale, cu menţiunea că, în acest sens, este edificatoare

creşterea numărului zilierilor, de la 119.683, în anul 1857, la 213.772, în

anul 1869 şi al argaţilor, de la 84.306 în anul 1857, la 224.238 în anul

1869.97

95 Ibidem, p. 229-230.96 Ibidem, p. 231-232.97 Ibidem, p. 225-228; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 761.

42

Toate acestea demonstrează faptul că perioada 1850-1869 a

reprezentat o fază în procesul de cristalizare a societăţii burgheze moderne în

Transilvania.

5. Trăsăturile generale ale economiei Transilvaniei, Banatului,

Crişanei şi Maramureşului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Chiar dacă în anul 1867 Austro-Ungaria avea o economie

preponderent agrară, cu o industrie slab dezvoltată, politicile economice,

promovate după 1867, sporirea considerabilă a pieţei interne şi conjunctura

economică favorabilă pe plan internaţional, când s-a înregistrat o mare

cerere de produse agricole în Europa Occidentală, au favorizat dezvoltarea şi

creşterea economică a imperiului, pe o perioadă întinsă între 1867-1884,

întreruptă numai de criza economică din 1872-1873.

În acest context, dezvoltarea economică a Transilvaniei, în sens

capitalist, după anul 1867, a fost stimulată şi de investiţiile pe care statul

austro-ungar le-a realizat în diferite zone din Transilvania şi Banat.

Economia Transilvaniei a profitat de ritmurile înalte de dezvoltare ale

economiei Imperiului austro-ungar, în particular, de cel din Ungaria, de

afluxurile de capital investit, de modernizarea reţelei drumurilor, de

formarea reţelei feroviare şi industriale.

Până în anii ’80, Austro-Ungaria a promovat o politică economică

liberală, încurajând exporturile masive şi eliminând obstacolele care stăteau

în calea dezvoltării unei economii competitive.

5.1. Agricultura, creşterea animalelor şi silvicultura

43

Dezvoltarea capitalismului se resimte după anul 1867 şi în agricultura

Transilvaniei. Conjunctura economică favorabilă, pe plan intern şi

internaţional pentru produsele agricole, întrerupte de criza economică din

anii 1872-1873 şi reluată apoi, în anii ’80, a determinat o creştere notabilă a

suprafeţei agricole. Astfel, dacă în anul 1867 suprafeţele destinate

agriculturii, în Transilvania, au fost estimate la 17,3 milioane iugăre98, la

1869, suprafaţa arabilă era de aproape 2.800.000 ha, pentru ca în anul 1895

să se ridice la 3.300.000 ha. Mai intensă era această creştere în vestul şi sud-

vestul Transilvaniei, cu peste 24%, în anul 1895, faţă de anul 1869, în timp

ce în părţile centrale şi răsăritene creşterea a fost de numai 12%, în aceeaşi

perioadă.99

Cu toate acestea, în anul 1867, 6,9% din suprafaţă agricolă a

Transilvaniei o reprezenta terenul neproductiv, în comitatele Satu-Mare,

Timiş, Alba de Jos, Făgăraş şi Sibiu.100 Din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, în Transilvania s-a generalizat sistemul trienal de cultivare,

remarcându-se tendinţa de exploatare intensivă a pământului. În comitatele

Braşov, Timis, Arad, Bihor, Caraş-Severin şi Sibiu s-a înregistrat o utilizare

raţională a suprafeţei agricole.

Până la criza economică din anii 1872-1873 s-a accentuat caracterul

cerealier al agriculturii transilvane, caracter favorizat de integrarea

exploataţiei agricole în economia de piaţă, de formarea uriaşei pieţe a

Imperiului austro-ungar, de industrializarea rapidă, de formarea şi de

extinderea reţelei de căi ferate. Creşterea suprafeţei agricole, cultivate cu

cereale, a dus la scăderea sensibilă a suprafeţei destinate fâneţelor şi

păşunilor, de la 30%, din totalul suprafeţei agricole în anul 1869, la 26,5% în

98 Cf. N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 764.99 Vezi, în acest sens, Din istoria Transilvaniei, II, Edit. Academiei, Bucureşti, 1961, p. 203-204.100 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 764.

44

anul 1895. În acelaşi timp, cca 30% din suprafaţa agricolă o deţineau

pădurile, cu o întindere de peste 50% din suprafaţa agricolă în Maramureş,

Caraş-Severin, Bistriţa-Năsăud, Ciuc, Trei Scaune şi Braşov.101

În anul 1870, din suprafaţa arabilă a Transilvaniei 16,7% era cultivată

cu grâu, 10,32% cu secară şi 20% cu porumb, cu menţiunea că în Banat,

Crişana şi Satu-Mare cultura cerealelor s-a extins şi mai mult.102 Producţia

de cereale a atins cote nemaiînregistrate înainte. Astfel, dacă în anul 1869,

an cu recolta mediocră, s-au produs 575.000 tone grâu, 710.000 tone

porumb, 80.000 tone orz, 215.000 tone ovăz, 236.000 tone secară şi 174.000

tone cartofi, în anul 1898, an de recoltă mijlociu, s-au produs 850.000 tone

grâu, 1.287.000 tone porumb, 123.000 tone orz, 310.000 tone ovaz, 197.000

tone secară şi 433.000 tone cartofi. Între anii 1870-1880 pe teritoriul fostului

Mare Principat al Transilvaniei, recolta de grâu a oscilat între 750-890 kg la

ha, iar cea de porumb, între 850-1070 kg la ha, putându-se vorbi de o

creştere a productivităţii la ha, în medie cu 15-30%, la toate culturile

agricole, în timp de 30 de ani.103

Dintre plantele industriale, rapiţa a fost cea mai cultivată.

Transformarea agriculturii într-o ramură cu caracter cerealier, a orientat

producţia agricolă spre monocultură, motiv pentru care criza economică din

anii 1872-1873 va lovi puternic şi agricultura transilvană, care, abia după

anul 1882, îşi va reveni.

Predominarea monoculturii cerealelor a dislocat echilibrul din

economia agrară transilvană, cu consecinţe nefavorabile pentru creşterea

animalelor. Totuşi, până la sfârşitul secolul al XIX-lea, efectivele de animale

au înregistrat o crestere, chiar dacă nu atât de însemnată precum cea a

101 Ibidem.102 Ibidem.103 Ibidem.

45

cultivării cerealelor. Între anii 1870-1895, numărul vitelor cornute a crescut

cu 8%, al oilor cu 18%, în timp ce numărul cailor şi al porcilor a scăzut. 104

Dacă cea mai mare parte a animalelor aparţineau gospodăriilor ţărănesţi,

trebuie menţionat faptul că marea proprietate a urmărit, cu precădere,

creşterea animalelor de rasă.

Transformarea agriculturii într-una cu caracter cerealier a fost însoţită

de o serie de fenomene în economia agrară. Astfel, în regiunile vestice ale

Transilvaniei s-a extins arendarea. Predomina arendarea pe termen scurt,

între 3 şi 6 ani. Anual se plătea, pe un iugar, o sumă cuprinsă între 15-20 fl.

S-au înfiinţat societăţi de arendare şi s-a răspândit arendarea unui domeniu,

în comun, de mai multe sate, sau de locuitorii unui sat.105

Extinderea suprafeţelor cultivate cu cereale a impus investiţii

însemnate si în domeniul modernizării tehnicii şi utilajului agricol. Astfel,

dacă la 1873, în Transilvania, existau 305 maşini cu tracţiune mecanică,

dintre care 237 erau maşini de treierat, în anul 1895 aveau să existe 1475

maşini de treierat, cele mai multe aflându-se în comitatele Bihor, Timiş,

Arad şi Satu-Mare, pentru ca în anul 1900 aveau să se constate în

Transilvania, 1565 maşini cu abur, ce aparţineau, în general, marilor

proprietari.106

Şi gospodaria agricolă a trecut la modernizarea tehnicii şi a utilajelor

agricole, astfel că până la sfârşitul sec. al XIX-lea, secerea a fost înlocuită, la

recoltatul cerealelor, de coasă, în comitatele de la campie, Timiş, Arad şi

Bihor s-a generalizat plugul cu brăzdar de fier şi, treptat, grapa de lemn a

fost înlocuită cu grapa cu dinţi de fier.

104 Ibidem, p. 205; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 765.105 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 766.106 Ibidem.

46

Una dintre marile bogăţii ale Transilvaniei a fost pădurea, ce ocupa o

suprafaţă de 3.564.000 iugăre cadastrale, în Principat, la 1851, şi de

4.009.867 iugăre în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în anul

1879, reprezentând 26% din suprafaţa agricolă.107

În deceniul 7, al secolului al XIX-lea, s-a cristalizat şi sistemul

marilor domenii silvice. Legea LIII, din 1871, a stimulat economia

forestieră, în sens capitalist, a precizat normele de defalcare şi de

administrare a pădurilor, iar Legea silvică, din 1879, a susţinut drepturile

proprietarilor, a organizat administraţia pădurilor prin inspectoratele silvice,

a supus regimului silvic şi pădurile particulare şi a introdus raţionalizarea

economică în exploatarea şi folosirea fondului forestier.108

Până în anul 1880, s-a efectuat cea mai mare parte a segregărilor şi

comasărilor. Majoritatea pădurilor, ca şi a terenurilor agricole, era în

proprietate privată, aparţinând unor mari proprietari, comunelor,

composesoratelor, bisericilor, oraşelor sau unor societăţi anonime pe acţiuni,

precum STEG, care deţinea în Banat peste 86.569 ha de pădure.109

Creşterea demografică şi revoluţia industrială au stimulat cererea de

lemn şi de produse din lemn, astfel că în a doua jumătate al sec. al XIX-lea,

industria cherestelei a luat o amploare fără precent, când s-a cristalizat o

economie silvică, ca ramură economică independentă. În această perioadă, în

industria lemnului s-au realizat progrese şi în ceea ce priveşte înzestrarea

tehnică. Acum s-au introdus primele fierăstrae cu aburi în zona munţilor

Apuseni, la Arad, în anul 1868, apoi la Lipova şi Săvârşin, în anul 1870, la

Ciucea.110

107 Ibidem, p. 767; Cusucsuya Istvan, Istoria pădurilor din Transilvania, 1848-1914, Cluj-Napoca, 1998, p. 50-51.108 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 767.109 Ibidem; Rudolf Graf, Domeniul bănăţean al STEG, 1885-1920, Reşiţa, 1997, p. 197.110 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 768.

47

Totuşi, exploatarea neraţională a pădurii a contribuit la degradarea

zonei forestiere a pădurilor şi la despădurirea unor mari suprafeţe agricole.

5.2. Industria

Dezvoltarea, creşterea şi modernizarea industriei transilvane, după

anul 1867, a fost susţinută de stat. Concurenţa produselor austro-ungare, dar

şi legăturile economice tradiţionale, au determinat industria şi comerţul

Transilvaniei să caute debuşee în România, statul favorizând exporturile prin

acordurile comerciale încheiate.

O mare dezvoltare a înregistrat industria extractivă şi siderurgică, în

special, în Banat, pe domeniile Societăţii de stat privilegiată de căi ferate

(STEG). Industria extractivă pe domeniile STEG a înregistrat producţii mari.

La Oraviţa, între anii 1857-1872, s-a exploatat o cantitate de 183,43 kg aur şi

10.735,04 centenari cupru, la care s-a adăugat producţia minelor de la

Docnecea şi Sasca. Producţia de minereu de fier a crescut de la 21.972 tone,

în anul 1867, la 64.996 tone, în anul 1873, pentru ca, în anul 1881, să

depăşească 64.000 tone.111 Producţia de cărbune la Anina a crescut, după

anul 1861, la o cantitate de peste 100.000 tone anual, iar după anul 1875,

nivelul producţiei medii a fost de peste 150.000 tone pe an.112

Criza economică din anii 1872-1873 a afectat industria minieră şi

metalurgică din Banat.

Pe linia modernizării, la Reşita s-au introdus primele convertizoare

Bessmer, construite şi montate aici, iar din anul 1876 s-a introdus şi

procedeul Siemens Martin.

111 Rudolf Graf, op. cit., p. 59-60; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 769.112 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 768.

48

Alături de complexul industrial din Banat s-a dezvoltat industria

extractivă din Maramureş, din Munţii Apuseni şi de pe Valea Jiului.

Din anul 1865 statul austriac a pătruns şi în Valea Jiului. Producţia de

cărbune a crescut până în anul 1872, după care a urmat o perioadă de

cădere.113

Anii 1867-1872 au marcat un relativ avânt şi în dezvoltarea industriei

uşoare din Transilvania.

Alte ramuri industriale, precum industria chimică şi cea textilă, au

rămas slab dezvoltate, în timp ce industria alimentară a luat un avânt

deosebit. S-au construit mari distilerii la Arad, Timişoara, Cluj şi Târgu

Mureş. De asemenea, industria morăritului a cunoscut o dezvoltare fără

precedent. În Arad, Bihor şi Satu Mare funcţionau 30 de mori cu aburi, iar în

Banat funcţionau 7 din cele 12 mari unităţi industriale din domeniul

morăritului, înfiinţate până în anul 1872, ca societaţi pe acţiuni.114

Cea mai dinamică ramură a industriei de prelucrare a produselor

agricole din Banat a fost industria berii şi a alcoolului, cu menţiunea că

producţia celor 6 fabrici de spirt bănăţene era exportată în Imperiul austro-

ungar, dar şi în Argentina, India, China sau Mexic.115

Industria de prelucrare a plantelor industriale a rămas mult în urma

ramurilor prelucratoare de cereale, fapt ce va influenţa negativ procesul de

diversificare a producţiei agricole.116

5.3. Creditul

113 Vezi, în acest sens, Mircea Baron, Cărbune şi societate în Valea Jiului, Petroşani, 1998, p. 67-90.114 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 769; Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992, p. 548.115 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 769.116 Ibidem, p. 770.

49

Dacă sistemul de credit era slab dezvoltat în Transilvania, fapt ilustrat

de existenţa doar a 5 instituţii de credit, existente în Transilvania, la mijlocul

secolului al XIX-lea, nevoile sporite de credite ale economiei austro-ungare,

în condiţiile elaborării şi aplicării unei legislaţii economice (Legea

comercială din 1875 şi Legea cambială din 1876), au permis formarea

instituţiilor moderne de credit, fapt resimţit şi în Transilvania. Astfel, dacă

înainte de anul 1867, în Transilvania existau 9 instituţii de credit, dintre care

unele la Timişoara, Sibiu şi Braşov reprezentau filiale ale Băncii Naţionale

austriece, până la criza economică, din anii 1872-1873, au luat fiinţă încă 11

bănci şi 24 case de economii, cu un capital de 4,6 milioane florini.117

Primele instituţii de credit româneşti s-au format după modelul celor

săseşti. Astfel, în anul 1867, Visarion Roman a înfiinţat la Răşinari, după

modelul săsesc, o cooperativă de credit, Societatea de împrumut şi păstrare,

care, din anul 1868, a început să activeze în sistemul Schultze-Delitsch.118

În anul 1872, la Sibiu, s-a înfiinţat Banca Albina, cea mai importantă

bancă a burgheziei române din Transilvania, cu un capital de 300.000 fl.

Printre acţionari se aflau liberi profesionişti, mari proprietari, ţărani,

meseriaşi, militari şi diferite instituţii. Dacă, iniţial, Banca Albina s-a

consacrat, mai ales împrumuturilor ipotecare, în sectorul agricol, în

condiţiile concurenţei puternice din partea burgheziei maghiare şi a celei

săseşti, în acest domeniu, cu timpul, accentul principal al activităţii sale s-a

fixat asupra operaţiilor de scont şi, aproape deloc, în investiţii industriale sau

comerciale. Totuşi, în pragul secolul al XX-lea, Banca Albina va pune, din

nou, accentul pe împrumuturile ipotecare, în sectorul agricol, ocupându-se

de cumpărarea şi parcelarea unor moşii ale nobilimii maghiare scăpătate.

117 Ibidem.118 Ibidem, p. 198; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 770.

50

În afară de Banca Albina s-au mai înfiinţat Societatea de împrumut şi

păstrare, Aurora, la Năsăud, în anul 1873, Reuniunea de la Feldru, în anul

1879.119

După încheierea perioadei de recesiune economică, iau fiinţă noi

instituţii bancare româneşti, la Orăştie, la Arad Banca Victoria, ce va deveni

a doua bancă, ca importanţa, după Banca Albina, la Oraviţa, iar în anul

1886, avea să fie înfiinţată, la Cluj, prima bancă românească, Economul.120

Numărul băncilor româneşti ajunsese la 72, în anul 1899, dintr-un

total de 668 instituţii, şi posedau un capital global de peste 50 milioane fl.

Ca forţă financiară, băncile româneşti reprezentau cca 15-20 %, din totalul

capitalului social, plus cel rulat în diverse operaţiuni de către băncile din

Transilvania, în timp ce băncile burgheziei maghiare deţineau peste 50% din

capitaluri, iar cele germane, cca 25-30%.121

Ca instituţii de credit, cu caracter naţional, băncile româneşti, în a

doua jumătate al sec. al XIX-lea, au susţinut transferul de proprietate

funciară, de la marii proprietari, în beneficiul comunităţilor româneşti,

instituţiilor şi societăţilor naţionale, cu scopuri sociale, profesionale sau

culturale.

5.4. Transporturile şi comerţul

În condiţiile dezvoltării economiei Austro-Ungariei, şi în Transilvania

s-a pus accentul pe extinderea şi modernizarea reţelei drumurilor, a căilor de

comunicaţie şi de formare a unei reţele feroviare cât mai întinse.

119 Ibidem; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 770.120 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 771.121 Ibidem.

51

Dacă înainte de anul 1867, existau 3 linii ferate, în Banat, cu o

lungime de 3.222 km, în perioada 1867-1873 s-au dat în folosinţă 6 noi linii,

cu o lungime de 910 km, printre care arterele principale Oradea-Cluj-Braşov

şi Arad-Simeria-Teiuş.122

După câţiva ani de stagnare, determinată de criza economică, din anii

1872-1873, s-au reluat construcţiile de căi ferate, astfel că între anii 1880-

1900 s-au inaugurat alte 32 de linii, cu o lungime totală de 2.695 km, încât,

la sfârşitul secolul al XIX-lea, lungimea reţelei de cale ferată a Transilvaniei

ajunsese la cca 4000 km.123

În această perioadă, s-au construit liniile spre Hunedoara şi Valea

Jiului. În anul 1879 s-a făcut prima legatură cu Căile Ferate Române, pe

traseele Orşova-Vârciorova, iar în anul 1882 şi legătura principală, pe la

Predeal.124

Traficul de călători şi mărfuri pe căile ferate a crescut într-un ritm

rapid. Prima cale ferată transilvană, de la Arad spre răsărit, a înregistrat în

anii 1869-1870 un spor de 120.000 călători, iar Calea Ferată Răsăriteană, de

la Oradea spre Cluj-Teiuş-Braşov trece, de la cca 30.000 călători, în anul

1870, la aproximativ 700.000 călători, în anul 1880.125

Dezvoltarea căilor ferate a dat un impuls dezvoltării industriei

extractive, metalurgice, forestiere, de construcţii, dar şi comerţului, în

special, cu cereale. Astfel, un fapt care se evidenţiază, este dezvoltarea

oraşelor din vest, Timişoara, Oradea şi Arad, ca centre importante ale

comerţului, cu felurite produse agricole şi ale industriei uşoare. Şi în oraşele

din sudul Transilvaniei, Braşov şi Sibiu, continua să pulseze o viaţă

122 Ibidem.123 Ibidem.124 Ibidem.125 Ibidem.

52

economică, destul de intensă, legată, în special, de schimbul de mărfuri cu

România. De altfel, în general, economia Trnasilvaniei şi comerţul ei sunt

precumpănitor legate de piaţa României, fapt dovedit de însăşi evoluţia

raporturilor, de ordin comercial, dintre Austro-Ungaria şi România.

În acest sens, Convenţia comercială, vamală şi de navigaţie, încheiată

de Austro-Ungaria şi România în anul 1875 şi intrată în vigoare la 1 iulie

1876126, adusese mari avantaje exportului de produse industriale din Austro-

Ungaria în România şi intensificase, în schimb, importul de cereale şi vite

din România.

În condiţiile în care mărfurile austro-ungare au început să sufere, pe

piata românească, concurenţa mărfurilor altor ţări şi pe accea a tinerei

industrii româneşti, Austro-Ungaria a încercat în anii 1877 şi 1881-1882 să

oprească, temporar, sub pretexte de ordin sanitar, importul de vite din

România, pentru ca ulterior, de la 1 iunie 1886 şi până la 1 iulie 1891 să

declanşeze un război vamal cu România interzicând, complet, importul de

vite şi impunând mărfurile românesti la o suprataxă de impozit de 30%.127

În această perioadă, nici mărfurile din Austro-Ungaria nu s-au mai

bucurat de vreun avantaj pe piaţa românească.

Prin această măsură, autoritaţile austro-ungare dădeau o lovitură

legăturilor economice, tradiţionale şi fireşti, dintre România şi Transilvania,

lezând legături adânc înrădăcinate, în decursul timpului. Ca urmare,

industria şi comerţul Transilvaniei intrară într-o perioadă de grave dificultăţi

de aprovizionare şi desfacere. Produsele industriale işi piedură debuşeul,

reprezentat până atunci de piaţa românească, multe întreprinderi din

126 Vezi, pe larg, textul Convenţiei comerciale în “Monitorul Oficial al României”, nr. 13,26 mai/7 iunie 1876, p. 2801-2805; în “Românul” an XIX, 2 iulie 1875, p. 586-587; I. Calafeteanu, Cr. Popişteanu, op. cit., p. 129-130.127 Ibidem.

53

industria alimentară şi textilă, care prelucrau cereale şi lână din România au

suferit mari pagube, iar preţurile cerealelor şi vitelor crescură.

În ciuda unor măsuri paleative, cu efect neînsemnat, (reduceri de taxe

pe calea ferată, comenzi de produse ale industriei autohtone, făcute de

armată şi oficiile de stat, s.a.) din anul 1889, reprezentanţii burgheziei

românesti, industriale şi comerciale din Transilvania, au cerut, tot mai

insistent, autorităţilor austro-ungare să-şi revizuiască politica vamală faţă de

România, demostrând, în memorii şi rapoarte detaliate, situaţia extrem de

grea în care ajunsese economia Transilvaniei, în urma războiului vamal.128

Ca urmare, de la 1 iulie 1891 relaţiile comerciale cu România erau

reluate, în condiţiile în care autorităţile austro-ungare suspendaseră măsurile

prohibitive, aplicate de la 1 iunie 1886.

Episodul războiului vamal şi efectele sale dovedesc legatura

economică organică dintre Transilvania şi România şi subliniază faptul că

încorporarea silită a Transilvaniei la Ungaria în anul 1867 n-a fost în măsură,

pe de o parte să asigure o dezvoltare economică normală, iar pe de altă parte

să distrugă legăturile economice tradiţionale, adânci şi fireşti, dintre această

străveche provincie istorică românească şi Ţara liberă.129

Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm faptul că după anul 1867

economia Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului a cunoscut o

perioadă de dezvoltare şi modernizare. Creşterea şi modernizarea în sens

capitalist, s-au înregistrat în agricultură, în industria alimentară, extractivă şi

siderurgică, în dezvoltarea căilor de comunicaţii, în formarea reţelei de căi

ferate, în dezvoltarea creditului şi comerţului intern şi extern. Criza

economică din anii 1872-1873 a întrerupt, temporar, acest proces, care a fost

128 Ibidem.129 Ibidem.

54

reluat după anul 1880, fiind stimulat şi de investiţiile şi de legislaţia

favorabilă economică promovată de statul austro-ungar, care a apreciat-o ca

pe o politică economică liberală, până în acel moment.

Totuşi, în ciuda progreselor înregistrate pe calea dezvoltării

capitaliste, Transilvania a rămas una din provinciile înapoiate ale Austro-

Ungariei, destinată să furnizeze materii prime pentru regiunile occidentale

ale Imperiului dualist. Dacă în cadrul Transilvaniei părţile de vest şi sud-vest

erau mai dezvoltate decât cele din centrul şi răsăritul Transilvaniei, ea a

rămas înapoiată economiceşte, în comparaţie cu regiunile din centrul şi

vestul Austro-Ungariei, deşi era mai dezvoltată decât Slovacia, Galiţia,

precum şi în raport cu nivelul general al dezvoltării economice din sud-estul

Europei.

6. Naţionalităţile şi regimul dualist

Noul sistem politic din Austro-Ungaria a impus transformarea

mişcărilor naţionale, în sensul adecvării lor la noile realităţi economice,

social-politice şi culturale.

Lipsite de instituţii politice, capabile să le promoveze, cu succes,

interesele pe scena politică din Ungaria, naţionalităţile din Transilvania au

fost obligate să-şi creeze instituţii cu caracter naţional, care s-au adăugat

celor bisericeşti şi culturale existente. După extinderea partidelor politice din

Ungaria, în Transilvania şi în provinciile vestice, în noul cadru s-a impus

crearea instituţiilor politice proprii naţionalităţilor, menite să promoveze

interesele naţionale şi să coordoneze rezistenţa faţă de regimul dualist

austro-ungar şi politica sa de asimilare a popoarelor asuprite. În ciuda

eforturilor autorităţilor austro-ungare de a le atrage, cerându-le loialitate şi

55

ataşament faţă de dubla monarhie, elitele naţionalităţilor, dominate de

categoriile intelectuale, de ierarhii bisericii şi de o parte a funcţionarilor, nu

s-au integrat în noul regim, astfel că în cea mai mare parte au rămas în

mediul naţional.

Din aceste motive, în mare măsură, procesul de instituţionalizare a

politicului a depins de factorul cultural şi elitele bisericesti.130 Acest proces,

la naţionalităţile din Austro-Ungaria, a fost încununat de formarea partidelor

naţionale şi a fost general, în cele două părţi ale imperiului, întâlnindu-l la

sârbi, croaţi, cehi, sloveni, saşi şi la români.131

Încheierea pactului dualist şi consecinţele sale au determinat o fază

nouă şi în dezvoltarea luptei politice a saşilor din Transilvania. Deşi şi

reprezentanţii saşilor au protestat în Parlamentul de la Pesta împotriva

tratativelor de alipire a Transilvaniei la Ungaria, a proiectelor de abolire a

autonomiei Transilvaniei, în primul rând a vechii autonomii administrative a

Universităţii săseşti şi împotriva proiectului Legii naţionalităţilor (1868),

elita săsească a fost confruntată cu problema opţiunii între conservarea

vechii autonomii săseşti sau cu cea a integrării în noul sistem. Gruparea

„noilor saşi” a militat pentru integrarea saşilor în regimul dualist. Legea

uniunii din anul 1868 menţinea dreptul saşilor de autoadministraţie, dar prin

decretul din 1869, care promova o nouă reglementare electorală, compoziţia

Universităţii a fost modificată, ajungând să se accepte propunerile de

restructurare a Pământului săsesc, în conformitate cu sistemul comitatens.

În cadrul unei adunări desfăşurate la Mediaş, pe 29 aprilie/11 mai

1872, cele două orientări ale saşilor s-au unificat şi au elaborat şi adoptat

programul naţional săsesc, cunoscut sub numele de Programul de la Mediaş.

130 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 771.131 Vezi, in acest sens, Liviu Maior, op. cit., p. 69-73.

56

Acest program recunoştea dualismul şi statul naţional maghiar, cu

condiţia ca acesta să nu intensifice centralizarea, iar Pământul crăiesc să-şi

menţină autonomia, ca un comitat autonom, mai mare.132 Se decidea

participarea la alegeri şi la viaţa parlamentară, pe baza recunoaşterii, în

principiu, a dualismului austro-ungar, dar şi a afirmării în acelaşi timp, a

intenţiei „de a lupta pentru o cât mai bună legislaţie, în cadrul acestui stat,

astfel ca ideea unităţii necesare existenţei sale să nu fie folosită în avantajul

unilateral al unui partid, al unei naţiuni sau clase favorizate”.

Programul formula, în continuare, revendicările deplinei egalităţi

confesionale şi a revizuirii articolelor de lege din 1868, care decreta limba

maghiară ca singura limbă oficială în stat.

Cu toate compromisurile pe care saşii le-au făcut prin Legea XII din

1876, votată de ambele camere ale Parlamentului ungar, se desfiinţa

autonomia Universităţii săseşti şi unitatea ei administrativ-teritorială, aceasta

fiind supusă regimului administrativ general. După pierderea competenţelor

ei politice şi administrative, Universitatea saşilor s-a transformat într-o

fundaţie cu caracter cultural.133 Această măsură făcea, în mare parte, inutil

programul de la Mediaş (1872). De aceea, la 22 octombrie 1876 lua fiinţă

Partidul Popular Săsesc, care-şi însuşea programul din 1872, cu excepţia

punctelor privind autonomia administrativă. Noua formaţiune politică apărea

ca un partid de opoziţie, de nuanţă moderată, cu un program ce se adaptează

realităţilor, şi prin această „resemnare”, deschide, tot mai larg, calea

colaborării „loiale”, prin compromis cu puterea.134

Minoritatea şvabă din Banat se afirmă mult mai puţin pe tărâm politic

până la 1880. Exceptând oraşul Timişoara, şvabii, spre deosebire de saşi, nu

132 Ibidem; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 772.133 Ibidem.134 Vezi, pe larg, Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992, p. 575-577.

57

posedau, încă, o burghezie compactă pe tărâm economic, şi, cu atât mai

puţin, pe acel al profesiunilor intelectuale, datorită, între altele, faptului că

asupra lor se exercita o deosebită presiune pe linia maghiarizării.135

De asemenea, şvabii fuseseră lipsiţi de tradiţia unei lupte politice

proprii, care la saşi se întemeia pe puternica bază a autonomiilor

administrative. Drept urmare, lupta şvabilor din Banat, împotriva tendinţelor

de maghiarizare, tot mai pronunţate, după anul 1872, când se va desfiinţa

regiunea „graniţei militare austriece” şi, în special, după venirea la putere a

guvernului K. Tisza, se manifestă doar în cadrul general al activităţii

burgheziei germane din Ungaria, al cărei conducător era, în acea vreme,

Edmund Steinacker, deputat, fost secretar al Camerei de Comerţ şi Industrie,

din Budapesta. Acesta combătea vădita preponderenţă a „gentrylor în viaţa

politică şi în activitatea parlamentară a Ungariei”.136

Pe plan local, centrul unei oarecare activităţi politice a şvabilor din

Banat a fost Timişoara, unde apăreau ziarele „Temeswarer Zeitung” şi

„Neue Temeswarer Zeitung”, cu menţiunea că acesta din urmă avea o

orientare democratică.137

7. Românii şi regimul dualist (1866-1876)

Şi pentru românii transilvăneni instaurarea dualismului austro-ungar

în anul 1867, a însemnat, în primul rând, pierderea autonomiei Transilvaniei,

dar şi a egalităţii cu celelalte naţiuni, recunoscută prin legislaţia Dietei

sibiene din anii 1863-1864.

135 Ibidem.136 Ibidem.137 Ibidem.

58

Deşi nu au avut instituţii politice proprii şi nici tradiţie autonomistă,

comparabilă cu cea a saşilor sau secuilor, românii transilvăneni au văzut în

autonomia Transilvaniei singura cale de salvare a individualităţilor

naţionale.138 Din aceste considerente, atitudinea românilor faţă de noul regim

dualist şi faţă de consecinţele sale nefaste s-a caracterizat prin

nerecunoaşterea pactului austro-ungar din anul 1867, prin susţinerea

restabilirii autonomiei Transilvaniei şi repunerea în vigoare a legilor Dietei

din Sibiu (1863-1864).

Încheierea compromisului austro-ungar în anul 1867, a găsit clasa

politică românească nepregătită, lipsită de unitate în ceea ce priveşte

atitudinea faţă de noul regim, cu diferenţe de comportament politic între cei

care au aparţinut, şi până la 1867, la Ungaria şi cei din Principatul

Transilvaniei.

Mişcarea politică naţională, pe cale de laicizare, nu s-a eliberat deplin

de sub tutela capilor bisericilor, ortodoxă şi greco-catolică. Clivajele

confesionale şi absenţa unui centru coordonator au afectat, în parte,

rezistenţa românilor din Transilvania şi Ungaria faţă de dualism.139

Treptat, în cadrele legale existente, mişcare naţională românească de

contestare a noului regim politic şi a consecinţelor sale nefaste pentru

românii din Transilvania şi Ungaria s-a dezvoltat. S-a pus accentul pe lupta

parlamentară, pe rezistenţa extraparlamentară, pe efortul de înfiinţare a unor

partide politice moderne, capabile să coordoneze lupta politică în sistemul

politic existent în Ungaria.

Ideologia mişcării naţionale româneşti s-a bazat pe ideea modernă de

naţiune, strălucit definită de Al. Mocioni, în discursul rostit în Parlamentul

138 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 772.139 Ibidem.

59

Ungariei, în anul 1868, pe principiile liberalismului şi ale ideii de drept, care

au fost opuse dreptului istoric şi dreptului forţei.140 Într-o primă fază,

deputaţii români din Banat, Crişana şi Maramureş141, intraţi în Dieta

încoronării, au susţinut în Parlamentul Ungariei autonomia Transilvaniei şi

unificarea ei cu teritoriile românesti anexate Ungariei în anii 1860-1861.

Românii din Banat, Crişana şi Maramureş vor adopta în anul 1865

tactică politică activistă, întemeiată pe o lege electorală mai favorabilă decât

cea din Transilvania, dar şi pe tradiţia activismului politic la românii din

Ungaria, inaugurată încă de la 1848-1849.

În martie 1866 şi deputaţii români ardeleni din Parlamentul Ungariei

vor forma un grup parlamentar, condus de Elie Măcelariu.142

În condiţiile, tot mai evidente ale pierderii autonomiei Transilvaniei şi

a drepturilor cucerite anterior, românii transilvăneni au înaintat împăratului

Frantz Joseph, la 31 decembrie 1866, un amplu Memoriu, întocmit de G.

Bariţiu şi I. Raţiu şi întărit de 1493 de semnături ale fruntaşilor politici şi

cărturarilor români, cerând păstrarea individualităţii istorice a Transilvaniei

şi nesancţionarea alipirii acestei provincii la Ungaria, conform hotărârii

Dietei de la Cluj. Semnatarii Memoriului cereau, energic şi solemn

respingerea uniunii, respectarea autonomiei Transilvaniei şi aplicarea

practică a legilor Dietei din Sibiu (1863-1864), subliniind faptul că această

contopire a Transilvaniei cu regatul Ungariei „este ruinătoare pentru

naţiunea română şi fatală pentru monarhie”143.

140 Ibidem, p. 772-773.141 Aceşti deputaţi s-au organizat într-un club parlamentar condus de Al. Mocioni.142 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 773.143 Vezi, pe larg, Petiţiunea românilor G. Bariţiu şi Dr. I. Raţiu, în “Românul”, an XI, 14 ianuarie 1867, p. 39; N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei naţionale (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 128.

60

În februarie 1867, chiar în Parlamentul Ungariei, deputaţii români I.

Hodoş, A. Vlad şi S. Borlea au combătut soluţia dualistă şi au cerut

restituirea autonomiei Transilvaniei, subliniind faptul că „românii formează

mai mult de 4/5 din populaţia Ardealului”.144 Cu acest prilej, Iosif Hodoş,

deputatul Zarandului, a afirmat că „numai Coroana e comună, în toate

celelalte şi, în special, în drepturile autonome şi legislative, Ardealul este cu

totul independent de Ungaria şi de celelalte provincii ereditare.145”

Deputaţii români au fost susţinuţi, în poziţiile lor profund patriotice,

prin manifestările de solidaritate ale opiniilor publice româneşti din

Transilvania, dar şi din România.146

Dacă discursurile deputaţilor români în Parlamentul de la Budapesta,

protestele în forme legale, memoriile către împărat sau alte foruri austro-

ungare sau tratativele directe cu miniştrii Andrassy şi Deak, pentru

restabilirea autonomiei Transilvaniei şi a legilor Dietei din Sibiu

(1863-1864), au rămas fără rezultat, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la

Marea Adunare Naţională de la Blaj, din mai 1848, la 3/15 mai 1868 s-a dat

citire unui protest împotriva dualismului, cunoscut sub numele de

Pronunciamentul de la Blaj, redactat la iniţiativa lui G. Bariţiu şi I. Raţiu.

Pronunciamentul susţinea, în trei puncte, autonomia Transilvaniei,

recunoaşterea şi aplicarea legilor Dietei de la Sibiu (1863-1864) şi

redeschiderea Dietei Transilvaniei „pe baza unei adevărate reprezentări

poporale”, precizându-se că „nu recunosc Dieta de la Pesta dreptul de a

144 Vezi, pe larg, discursurile deputaţilor români, la T.V. Păcăţian, op. cit., vol IV, Sibiu, 1906, p. 32-37, 49-52.145 Ibidem; V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru unitate naţională, Bucureşti, 1974, p. 353.146 Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, Sibiu, 1944, p. 90-93; V. Netea, op. cit., p. 87.

61

elabora legi pentru Transilvania” şi nici „calitatea de reprezentanţi legali ai

ţării, deputaţilor transilvăneni care participă la lucrările ei”.147

Textul Pronunciamentului a fost publicat în ziarele româneşti, „Gazeta

Transilvaniei”, „Federaţiunea”, „Telegraful român”, ş.a., iar un exemplar a

fost trimis şi guvernului, care a dispus trimiterea în judecată, în faţa

tribunalului de la Târgu Mureş, a lui Iacob Mureşanu, redactorul „Gazetei

Transilvaniei”, a profesorului I. Micu Moldovan şi a altor intelectuali

români.148 Dar, din motive de oportunitate politică, pentru a nu se da prilej

de agitaţie în urma interpelării adresate de deputaţii români ministrului

justiţiei, prilej cu care deputatul român Elie Măcelariu a declarat că “nu

consideră legală uniunea pripită” şi că „pentru români ea este un act

arbitrar”,149 la intervenţia lui Francisc Deak, procesul de la Târgu Mureş a

fost suspendat, printr-o ordonanţă regală.150

Acest protest, care întrerupea şirul petiţiilor tradiţionale către împărat

sau alte înalte foruri, a fost destinat să denunţe situaţia creată prin instaurarea

dualismului austro-ungar, să formuleze principalele puncte ale programului

naţional românesc, cu scopul de a asigura o dezvoltare unitară şi coerentă

acţiunii politice a elitei românesti din Transilvania.

Textul Pronunciamentului de la Blaj a fost larg difuzat, prin

intermediul presei, în opinia publică românească şi internaţională şi a

inaugurat seria memoriilor care urmăreau să aducă în faţă cercurilor de

opinie din lume situaţia în care au fost aduşi românii transilvăneni, prin

realizarea compromisului dualist austro-ungar, în anul 1867.151

147 Vezi, în acest sens, T. V. Păcăţian, op. cit., p. 354-355.148 Ibidem.149 T. V. Păcăţian, op. cit., p. 345.150 Ibidem. 151 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 773.

62

Cu acest document s-au solidarizat românii de dincolo şi de dincoace

de Carpaţi, permiţându-le deputaţilor români din Parlamentul Ungariei să

redeschidă, astfel, problema autonomiei Transilvaniei.

Un alt moment de contestare puternică a noului regim l-a constituit

dezbaterea proiectului de lege a minorităţilor, care a fost adus, în discuţia

Parlamentului ungar, la 12/24 noiembrie 1868. Cu acest prilej, deputaţii

români şi sârbi au elaborat un contraproiect propriu de lege a naţionalităţilor,

iar din aprilie 1868, un proiect comun, prezentat Comisiei parlamentare, la

8/20 aprilie 1868, prin Al. Mocioni, proiect ce va fi acceptat la 3/15 iunie

1868 şi de reprezentanţii slovacilor şi rutenilor, el devenind proiectul de

lege, susţinut de naţionalităţile din Ungaria. Se confruntau, astfel, două

ideologii opuse, întemeiate pe o concepţie diferită despre naţiune:

- ideologia oficială, promovată de guvern, bazată pe ideea de stat unitar

maghiar, cu o singură naţiune politică recunoscută, cu o singură limbă

oficială, cea maghiară, şi

- ideologia naţionalităţilor, axată pe principiul de naţionalitate şi care

pleda pentru recunoaşterea caracterului multinaţional al Ungariei, al

individualităţilor etnico-naţionale existente şi a dreptului de a-şi păstra

identitatea, limba, religia şi cultura.152

Dezbaterea proiectului guvernamental a prilejuit una dintre cele mai

mari bătălii din istoria parlamentarismului maghiar, la care au participat

marii oratori ai taberei guvernamentale, Deak, Eotvos şi Tisza, şi aproape

toţi deputaţii naţionalităţilor; din partea românilor E. Macelariu, Al.

Mocioni, S. Borlea, I. Hodoş, S. Pop, A. Vlad, Al. Roman, V. Babeş, ş.a.,

Zvetozar Miletic, ş.a., dintre sârbi, Al. Dobronski, de la ruteni.

152Ibidem, p. 774.

63

În pofida opoziţiei generale a naţionalităţilor, la 19 noiembrie/ 1

decembrie 1868, Legea naţionalităţilor (XLIV) a fost votată cu 267 voturi

pentru şi 24 voturi contra, fără modificări care să afecteze esenţa ei.153

Încă de la convocarea dietei clujene în decembrie 1865, pentru români

s-a pus problema atitudinii şi tacticii de urmat în viitor. Instaurarea

dualismului austro-ungar în anul 1867, cu toate consecinţele sale pentru

naţionalităţile transilvane, a determinat adoptarea pasivismului politic, ca

tactică pentru românii din Transilvania, care, în acest mod, încercau să

conteste legitimitatea şi legalitatea noului regim instaurat fără consultarea

românilor şi împotriva vointei lor.

Această poziţie a românilor transilvăneni faţă de dualismul austro-

ungar a fost susţinută şi de opinia publică din România. Astfel, reprezentanţi

de frunte ai vieţii culturale, politice şi parlamentare din România au adoptat

o atitudine antidulistă, fără echivoc.154

Principalele organe de presă din România, şi în special cele din

Bucureşti, având în frunte ziarul „Românul”, oficiosul liberalilor radicali, au

dus o susţinută campanie de presă împotriva dualismului austro-ungar şi a

consecinţelor sale nefaste pentru românii din Transilvania şi Ungaria.155

Vizitele unor oameni politici români în Transilvania, discursurile din

Parlamentul României, precum şi cele rostite la Sesiunea de înfiinţare a

Societăţii Academice Române (1867), au consolidat sentimentul solidarităţii

naţionale, al solidarităţii românilor din Ţara liberă cu soarta conaţionalilor

lor din Transilvania şi Ungaria.

153 Vezi, în acest sens, V. Netea, op. cit., p. 361-366.154 Vezi, pe larg, în prezenta lucrare, Cap. al III-lea, Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului român (1866-1876), p. 110-139.155 Vezi, în acest sens, Cap. al II-lea, din prezenta lucrare, Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă din România (1866-1876), p. 72-109.

64

Tot mai mult, chestiunea naţionalităţilor din Ungaria a ajuns în atenţia

cercurilor diplomatice internaţionale. Publicarea unui memoriu, înaintat de

G. Bariţiu cancelarului Beust, la sfârşitul anului 1868, în paginile ziarului

„Românul”, în care se preciza că „niciodată românii nu vor accepta

dualismul, cu preţul existentei lor naţionale”, a prilejuit comentarii, ample şi

dure, în presa austriacă şi maghiară. În acest sens, „Pester Lloyd”, aprecia că

„românii vor să pună chestiunea Transilvaniei la ordinea zilei în diplomaţia

europeană”.156

Aceste condiţii vitrege pentru soarta românilor din Austro-Ungaria au

determinat elita românească să treacă la organizarea, în condiţiile legii

electorale existente, a instituţiilor moderne, de tip partid politic. În ianuarie

1869, la iniţiativa lui Al. Mocioni, a fost publicat apelul pentru organizarea

unui partid al românilor bănăţeni. Cu prilejul întrunirii Conferinţei de la

Timişoara, din 26 ianuarie/ 7 februarie 1869, s-au pus bazele Partidului

Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, în frunte cu Al. Mocioni. În

programul său politic, elaborat în jurul unor principii politice generale, se

preconizau combaterea alipirii Transilvaniei la Ungaria, susţinerea

contraproiectului de lege, privitor la naţionalităţi, solidaritatea cu acţiunea

celorlalte partide naţionale, colaborarea cu românii din Transilvania,

promovarea pasivităţii acestora, sprijinul luptei pentru autonomia croaţilor,

susţinerea principiilor liberalismului şi ale democraţiei şi adoptarea tacticii

activismului, a participării la viaţa politică, la campaniile electorale şi la

dezbaterile parlamentare din Ungaria.157

Preconizând lupta împotriva dualismului, în cadrul legal existent,

românii bănăţeni au intrat în lupta electorală şi au trimis 10 deputaţi în

156 Vezi, V. Netea, op. cit., p. 368.157 L. Maior, op. cit., p. 74-75; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 776.

65

Parlamentul Ungariei, în ciclul parlamentar 1869-1872, prilej cu care au

desfăşurat o intensă activitate parlamentară, alături de deputaţii sârbi. Astfel,

deputaţii bănăţeni au susţinut proiectul legii naţionalităţilor cu ocazia

dezbaterilor pentru adoptarea Legii naţionalităţilor în anul 1868 s-au

pronunţat pentru democratizarea aparatului de stat, au combătut legislaţia

dualistă, în problemele naţionalităţilor au susţinut, în Parlament, rezistenţa

românilor din Transilvania faţă de dualismul austro-ungar şi au pretins

restaurarea autonomiei Transilvaniei.158

Tot la începutul anului 1869 s-a trecut şi la organizarea politică a

românilor din Transilvania. La 11/23 februarie 1869, E. Măcelariu a lansat

manifestul privind organizarea Conferinţei naţionale, de la Miercurea-

Sibiului. Cu prilejul desfăşurării Conferinţei naţionale, de la Miercurea-

Sibiului, din 23-24 februarie / 7-8 martie 1869, s-au pus bazele Partidului

Naţional al Românilor din Transilvania, în frunte cu Elie Măcelariu.

Programul partidului relua o serie de principii programatice de la 1848,

reafirma dorinţa de colaborare, pe principii de egalitate, cu toate

naţionalităţile, susţinea independenţa naţiunii române pe baza principiilor

libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, reprezentarea proporţională a românilor în

Dietă, numirea de funcţionari români în administraţie, justiţie, armată şi

restaurarea autonomiei Transilvaniei, pe motiv că unirea Transilvaniei cu

Ungaria nu era considerată legală. Cu majoritate de voturi Conferinţa a

adoptat acest program politic şi tactica pasivismului, ce însemna

nerecunoaşterea noii formule de stat, a regimului dualist şi boicotarea lui pe

această cale, proclamându-se, astfel, tranşant, rezistenţa faţă de regimul

politic instaurat în Ungaria.

158 Vezi L. Maior, op. cit., p 67-68; V. Netea, op. cit., p 379-384; N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 776.

66

La Conferinţă, tactica pasivismului politic a înregistrat un succes

categoric, calificând atitudinea românilor din Transilvania faţă de

compromisul austro-ungar din anul 1867, tactică reconfirmată, ulterior, şi în

conferinţele naţionale din 1872159, 1875160 şi 1878.161

De asemenea, Conferinţa a consacrat emanciparea mişcării naţionale

de sub tutela ierarhiei bisericeşti şi laicizarea acţiunii politice românesti. De

aceea, partizanii activismului politic au criticat hotărârile conferinţei, iar

autorităţile au intervenit şi au dizolvat Comitetul Central Electoral, în frunte

cu Elie Măcelariu.

Chiar dacă acest act de autoritate nu a dus la încetarea acţiunii

Comitetului, acesta va avea o existenţă quasilegală, fapt ce va afecta

rezistenţa fermă împotriva dualismului austro-ungar.162

Crearea celor două partide naţionale ale românilor din Banat şi

Transilvania, în anul 1869, a însemnat un progres pe calea modernizării

vieţii politice a românilor din Ungaria.

Asemănările în plan programatic, dar şi existenţa unor tactici politice

diferite au făcut necesară apropierea celor două formaţiuni politice în

vederea unificării lor pentru susţinerea unor politici comune, în conformitate

cu principiul solidarităţii naţionale.163

După anul 1869, realizarea acestei solidarităţi naţionale s-a înfăptuit

într-un proces nu lipsit de dificultăţi provenite din existenţa diferitelor

tendinţe şi orientări, astfel că deosebirile de vederi vor continua, în forme de

dezbateri, mai mult sau mai puţin publice, până la Conferinţa generală a

159 Vezi, “Românul”, an XVI, 3-4 august 1872, p. 573-574.160 Ibidem, an XIX, 31 mai 1875, p. 449.161 Vezi, Raportul lui G. Bariţiu, referitor la motivarea tacticii pasiviste, în “Gazeta Transilvaniei”, an XLI, nr. 65, 17/29 august 1878.162 Vezi, pe larg, L. Maior, op. cit., p. 78-86; V. Netea, op. cit., p. 379-384.163 N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 778.

67

românilor din Transilvania, Banat şi părţile ungurene, din 12-14 mai 1881,

de la Sibiu, când cele două partide politice naţionale româneşti vor constitui

Partidul Naţional Român, care va adopta programul şi, peste câţiva ani,

tactica pasivităţii, a rezistenţei pasive.164

Cele 9 puncte ale Programului Partidul Naţional Român preconizau:

- lupta pentru redobândirea autonomiei Transilvaniei,

- introducerea „ex-lege”, a uzului limbii române în toate ţinuturile locuite

de români, atat în administraţie, cât şi în justiţie,

- introducerea, în ţinuturile locuite de români, a funcţionarilor români sau

a celor care cunosc limba română şi obiceiurile poporului român,

- revizuirea Legii naţionalităţilor, în sensul recunoaşterii egalităţii în

drepturi a tuturor naţionalităţilor,

- lupta pentru susţinerea autonomiei bisericilor şi şcolilor confesionale

româneşti. Sprijinirea din bugetul statului a acestor şcoli şi a altor instituţii

de cultura româneşti,

- lărgirea dreptului de vot, printr-o nouă lege electorală,

- lupta împotriva tuturor tendinţelor de deznaţionalizare manifestate de

organele statului,

- colaborarea frătească a partidului „cu toţi aceia care, mai vârtos, vor

ţine cont de interesele şi bunăstarea poporului pentru toţi”, ş.a.

În final, partidul îşi rezerva dreptul de a-şi preciza poziţia faţă de

dualismul asutro-ungar, în viitorul apropiat.165

Referitor la tactica politică de urmat, trebuie să menţionăm faptul că

Programul din 1881 nu a adoptat o tactică unitară a partidului, lăsând

164 Vezi, în acest sens, T. V. Păcăţian, op. cit., vol VII, Sibiu, 1913, p. 33-34; E. Brote, Cestiunea românească în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1895, p. 208-209.165 Vezi, Programul PNR, la E. Brote, op. cit., p. 208-209; T. V. Păcăţian, op. cit., p. 33-34.

68

deschisă controversa dintre activişti şi pasivişti pentru încă câţiva ani, când

PNR a adoptat tactica pasivismului politic.

Eforturile de apropiere programatică şi tactica dintre cele două partide,

modificarea contextului politic din Ungaria, după anul 1875, când a venit la

putere guvernul K. Tisza şi cristalizarea unei politici faţă de naţionalităţi au

favorizat încheierea procesului de unificare a celor două partide româneşti şi

de punere a bazelor PNR în 1881.

După înfiinţarea PNR în anul 1881, lupta românilor din Transilvania

şi Ungaria împotriva dualismului austro-ungar şi a consecinţelor sale nefaste

pentru ei va atinge apogeul în perioada mişcării memorandiste din anii 1882-

1894.

Instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867 a fost rezultatul

unui aranjament de factură constituţională, menit să consolideze Imperiul

Habsburgic, prin care clasa politică ungară a fost asociată, de către cea

austriacă, la conducere, asigurându-se o creştere substanţială a rolului

elementului etnic maghiar în stat.166

O dată cu instaurarea dualismului austro-ungar, Transilvania va fi

anexată Ungariei, pierzându-şi autonomia, iar drepturile românilor,

dobândite în anii regimului liberal (1860-1865), vor fi pierdute. În aceste

condiţii, istoria românilor din Transilvania şi Ungaria va intra într-o nouă

etapă.167

După anul 1867, situaţia românilor din Austro-Ungaria se va agrava,

ei urmând a fi supuşi, de către autorităţile maghiare, unei politici de

deznaţionalizare forţată, din ce în ce mai apăsătoare, în condiţiile elaborării

166 Vezi, L. Maior, Memorandul… , p. 34.167 Vezi, în acest sens, Keith Hitchins, Afirmarea naţiunii. Mişcarea naţională românească din Transilvania, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 53.

69

şi traspunerii în practică a legilor votate în anul 1868 şi după aceea.(Legea

uniunii, Legea naţionalităţilor, Legea învăţământului, Legea eletorală, Legea

presei,s.a.) având, drept scop, integrarea românilor în „naţiunea politică

maghiară”, în „statul indivizibil maghiar”168.

Legislaţia din primii ani ai noului regim anunţa, chiar dacă în forme

voalate, politica guvernanţilor maghiari, de după anul 1875, de asimilare a

naţionalităţilor şi de consolidare a hegemoniei grupului etnic maghiar în

Regatul Ungariei. După anul 1875, o dată cu venirea la putere a guvernului

condus de Koloman Tisza, timp de 15 ani politica de asuprire naţională a

căpătat forme din ce în ce mai dure.

Procesul de deznaţionaţionalizare se adânceşte, Legea naţionalităţilor

devine o adevarată ficţiune, folosirea limbii naţionale în şcoală, administraţie

şi justiţie, atât şi unde se putea, a fost interzisă cu desăvârşire, pe măsura

scurgerii timpului, numirea funcţionarilor publici şi a judecătorilor, de altă

naţionalitate, decât cea maghiară, era făcută în regiuni în care predominau

cetăţenii maghiari, pentru ca aceştia să nu poată folosi decât limba maghiară.

În acest sens, în legatură cu duritatea politicii promovate faţă de români de

către contele K. Tisza, ca ministru de externe şi, apoi, ca prim-ministru,

istoricul american H. W. Steed scria, în anul 1913 că „el a renunţat la toate

principiile sale, cu excepţia şovinismului maghiar, (...), a obţinut mână liberă

pentru a trata, după propria sa dorinţă, pe nemaghiari... Uitându-şi propriile

sale angajamente, faţă de nemaghiari şi neglijând faptul că în anul 1867 ei se

uniseră la statul maghiar, sub influenţa benignă a lui Deak şi Eotvos, Tisza a

făcut apel la pasiunile secţiunii, din ce în ce mai şovine, din rândul

conaţionalilor săi şi a inaugurat o politică de maghiarizare nemiloasă”.169

168 Vezi, N. Isar, op. cit., p. 328-329.169 Vezi, în acest sens, Henry Wickham Steed, în The Habsburg Monarchy, New York, 1913, p. 29.

70

Ridicându-se împotriva compromisului dualist austro-ungar şi a

consecinţelor sale politice, social-economice şi culturale pentru românii

transilvăneni în anii 1866-1876, opinia publică din România, politicienii,

parlamentarii, oamenii de cultură, organele de presă şi societăţile şi

asociaţiile cultural-naţionale din Ţara liberă, dar şi din Transilvania şi

Ungaria, şi-au manifestat solidaritatea deplină cu mişcarea naţională

românească din Austro-Ungaria, acordându-i un sprijin moral, material şi

financiar însemnat în primul deceniu de la realizarea compromisului austro-

ungar.

În felul acesta, se făcea un pas însemnat pe calea apropierii

momentului eliberării românilor de sub dominaţia austro-ungară , în vederea

reunirii lor în cadrul unei Românii unitare, fapt împlinit, cu noi jertfe

româneşti, la finele primului război mondial, în anul 1918.

71

Capitolul al II-lea

Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă din România

(1866-1876)

În epoca modernă a istoriei românilor, lupta poporului nostru pentru

dreptate socială, libertate si unitate statală, a intrat într-o etapă nouă,

superioară, în condiţiile afirmării, tot mai puternice a naţiunii române, ale

formării statului român modern, România, ale răspândirii şi generalizării

noilor realităţi social-economice şi politice, de esenţă capitalistă, ale

intensificării luptei de eliberare naţională a popoarelor europene de sub

dominaţia otomană, habsburgică şi ţaristă, începând cu prima jumătate a

secolului al XIX-lea şi atingând apogeul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea.

În cadrul epocii moderne a istoriei românilor, perioada care urmează

Revoluţiei române, de la 1848-1849, până la 1878, cu momente şi aspecte

esenţiale, în procesul de constituire a României moderne – Unirea

Principatelor, reformele modernizatoare ale domnitorului Alexandru Ioan

Cuza, instalarea prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor, elaborarea

Constituţiei din 1866 şi instaurarea regimului monarhiei constituţionale şi, în

sfârşit, războiul de independenţă a României, din 1877-1878 – se constituie,

72

fără nici o îndoială, drept “una dintre cele mai importante etape din istoria

naţională a românilor”.170

Noul cadru istoric, generat de formarea statului român modern şi de

perspectivele obţinerii independenţei României, a avut consecinţe pozitive şi

în ceea ce priveşte dezvoltarea şi radicalizarea solidarităţii naţionale a

românilor din România, manifestată prin puternicul şi constantul sprijin

moral, material, cultural şi, ulterior, şi politico-diplomatic, cu mişcarea

naţională a românilor din Transilvania, Banat, şi Bucovina – teritorii istorice

româneşti, aflate sub dominaţie străină, în condiţiile tot mai vitrege de după

realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867.171

În acest context istoric, se înscrie şi perioada 1866-1876 din istoria

Transilvaniei, de la sfârşitul regimului liberal (1860-1865) şi până la finele

primului deceniu de la realizarea compromisului dintre Austria şi Ungaria

(1867), perioadă ce a făcut obiectul unor numeroase preocupări ale

istoriografiei româneşti şi străine172, precum şi ale presei din România

vremii, în general, şi ale ziarului “Românul”, oficiosul grupării liberal-

radicale, în special.173 Am ales ziarul “Românul” datorită interesului său

deosebit în prezentarea situaţiei politice, social-economice şi culturale a

Transilvaniei (1866-1876), în contextul unei susţinute campanii de presă

antidualistă, pentru multitudinea articolelor şi comentariilor reproduse de

acest organ de presă, din cele mai importante ziare ale românilor din Austro-

Ungaria (“Gazeta Transilvaniei”, “Telegraful român”, “Concordia”,

“Federaţiunea”, “Albina” şi “Orientul latin”), cât şi pentru aprecierile

170 Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, 1774/1878-1918, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 10.171 Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Edit. Meronia, Bucureşti, 1996, p. 90-91.172 Vezi, în acest sens, 2. Sinteze şi lucrări de specialitate, la Bibliografie, p. 239.173 A se consulta, în acest sens, articolele şi comentariile despre Transilvania, în ziarul “Românul”, XI-XXI, 28 mai 1866 - 31 decembrie 1876.

73

deosebite ale românilor de peste Carpaţi, pentru care “Românul” “totdeauna

se află la post pentru a-şi îndeplini sublima misiune de a combate orice

atingere s-ar aduce drepturilor şi intereselor României” şi care “a ajuns a fi

căutat şi citit, cu mult interes, şi din partea românilor de dincoace de

Carpaţi”.174

De aceea, după ce am parcurs toate aceste surse informaţionale, am

trecut la elaborarea prezentului capitol, în care vom încerca să surprindem şi

să redăm, cât mai veridic, imaginea Transilvaniei din perioada 1866-1876,

aşa cum se reflectă ea în schimbările de ordin politic, social, economic, şi

cultural, de după instaurarea severului regim dualist austro-ungar, în

dezvoltarea şi radicalizarea luptei românilor asupriţi, precum şi în domeniul

solidarităţii naţionale a românilor din Ţara liberă cu lupta fraţilor lor de peste

Carpaţi pentru emanciparea socială şi natională a poporului român, în

întregul său.

1. Atitudinea românilor din Transilvania, Ungaria şi România

faţă de realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867.

Într-un moment în care se aşteptau să apară efectele benefice şi pentru

români ale reorganizării Transilvaniei în conformitate cu principiile

liberalismului (1860-1865), acest curs a fost, însă, stopat brutal de către

Viena, ca urmare a trecerii Habsburgilor, din primăvara anului 1865, de la

tratative secrete la acţiuni politice deschise, pentru înţelegere, pe bază de

compromis, cu aristocraţia şi burghezia ungară.175 Negocierile austro-

maghiare vor fi accelerate în urma dezastrului militar imperial, din vara

174 Vezi, pe larg, rubrica Din Pesta, iunie 1873, în “Românul”, an XVII, 21 iunie 1873, p. 543. 175 Dan Berindei (coord), Istoria românilor, tratat, vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, p. 741.

74

anului 1866, în războiul cu Prusia. Frământat şi de puternice mişcări de

eliberare socială şi naţională, Imperiul habsburgic acceptă oferta, insistentă,

de colaborare a aristrocraţiei şi burgheziei maghiare, precum şi condiţia

“sine qua non”, de fapt, o precondiţie176, impusă de unguri încă de la

demararea tratativelor: uniunea Transilvaniei cu Ungaria.

În aceste condiţii, din toamna anului 1865 şi până în iunie 1867,

evenimentele s-au succedat cu o uimitoare repeziciune:

-la 5/17 februarie 1867, la Viena, s-a încheiat pactul dualist, prin care

Imperiul habsburgic era transformat în monarhia dualistă Austro-Ungaria,177

-la 6/18 februarie 1867, împăratul austriac numea guvernul maghiar

condus de Iulius Gyula Andrassy, care restabilea “Constituţia din 1848” în

Ungaria, fapt ce atrăgea, după sine, desfiinţarea autonomiei Transilvaniei,

ale cărei probleme şi interese urmau a fi rezolvate, pe viitor, de guvernul şi

Dieta din Pesta178 ,

-la 27 mai/ 8 iunie, împăratul Franz Joseph I a fost încoronat, la Pesta

ca rege al Ungariei,179

-la 15/27 iunie a avut loc ceremonia instituţionalizării oficiale a

încheierii pactului dualist austro-ungar180,

-la câteva zile după încoronare, împăratul Franz Joseph I a abrogat

legile Dietei din Sibiu (1863-1864) şi a sancţionat legea încorporării

Transilvaniei la Ungaria, în conformitate cu votul Dietei din Cluj, din 6

decembrie 1865, vot reconfirmat, de aceeaşi dietă, şi într-o nouă sesiune, în

decembrie 1866181.

176 Ibidem, p. 742.177 Vezi, pe larg, I. Calafeteanu, Cr. Popişteanu, op. cit., p. 125.178 Ibidem. 179 Vezi, Unitate şi continuitate în istoria poporului român, D. Berciu (coord.), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 304. 180 Ibidem.181 Nicolae Isar, op. cit., p. 112.

75

Prefacerile dualiste au avut, în schimb, în Transilvania un curs mult

mai precipitat şi mai abrupt. La 1 septembrie 1865, un rescript imperial

desfiinţa Dieta de la Sibiu şi ordona, totdată, convocarea pentru ziua de 19

noiembrie 1865 a unei noi diete a Transilvaniei, la Cluj. Scopul “exclusiv şi

unic” al dezbaterii era “revizuirea art. de lege 1 din 1848 despre uniunea

Ungariei şi Transilvaniei în interesele comune ale ambelor părţi”182.

Pentru că fusese convocată special, pe baza prevederilor legii feudale

din 1791, dintr-un total de 108 deputaţi şi 190 de regalişti, naţionalitatea

română din Transilvania urma să fie reprezentată doar de 14 deputaţi aleşi şi

de 34 de regalişti numiţi de împărat, neluându-se în considerare ceea ce

“trecutul, numărul şi poziţia lor le dă dreptul”183, neţinându-se cont nici de

“drepturile străvechi şi naturale,nici de numerositatea, nici de contingintele

care le dau cu averea şi cu sângele la susţinerea statului”184.

În aceste condiţii, exprimarea Dietei de la Cluj în favoarea uniunii

Transilvaniei cu Ungaria a fost o simplă formalitate, la 6 decembrie 1865.

Luând cuvântul în cursul dezbaterilor, mitropolitul unit Al. Sterca

Şuluţiu a dezvăluit adevărul potrivit căruia “reprezentaţiunea din Dietă, care

este baza art. XI din 1791, reprezintă “status et ordines trium nationum” de

la 1791”, iar “reprezentaţiunea naţiunii române, care de două ori e mai

populată în Transilvania, decât toţi ungurii şi secuii laolaltă, este numai

oareşicare satiră ridiculoasă de reprezentaţiune”185.

Lupta şi poziţia curajoasă a deputaţilor români, printre care I. Hodoş,

I. Măcelariu, V. Babeş, Al. Mocioni, precum şi protestele lor solemne

împotriva actului săvârşit peste voinţa românilor din Transilvania, în opinia

182 Cf. “Concordia, an V, nr 70 (429) din 2/14 septembrie 1865.183 Vezi “Românul”, an X, 12 noiembrie 1866, p. 822. 184 Ibidem, an XI, 6-7 februarie 1867, p. 102.185 “Concordia”, an V, nr 99 (458) din 12/24 decembrie 1865, p. 405.

76

cărora “uniunea nu numai că ar compromite drepturile, libertatea şi

interesele noastre, ci ar vătăma simţământul nostru naţional, ar periclita chiar

existenţa noastră naţională”186, n-au fost luate în seamă de Dieta din Pesta,

care-şi deschisese lucrările la 14 decembrie 1865.

Grăbirea finalizării tratativelor pentru încheierea dualismului austro-

ungar, derularea rapidă a evenimentelor din Transilvania şi atitudinea dârză

a deputaţilor români în Dieta din Pesta erau urmărite, cu viu interes şi

încordare, şi de opinia publică din România. Primejdia pierderii autonomiei

Transilvaniei şi a drepturilor cucerite în anii regimului liberal (1860-1865) a

provocat o reacţie generală, pe ambele versante ale Carpaţilor.

Astfel, într-o scrisoare din 29 martie 1866, purtând 42 de semnături,

din Craiova şi Bucureşti, printre care şi pe aceea a lui Gh. Magheru,

deputatul Zarandului, în Dieta de la Pesta, Iosif Hodoş, era felicitat şi

încurajat, pentru poziţia sa curajoasă în apărarea autonomiei şi a integrităţii

Transilvaniei şi primea asigurări de solidarizare a românilor din Ţara liberă,

cu poziţia sa profund patriotică.187Ulterior, în aprilie 1866, aproape 100 de

semnături ale unor figuri proeminente, din toate provinciile româneşti,

însoţeau scrisoarea de felicitare şi de încurajare adresată aceluiaşi curajos

deputat român, I. Hodoş “Lupta, dar, ce susţineţi în această cauză mare şi

sfântă – îi scriau din România, Al. P. Ilarian, A. T. Laurian, V.

Alexandrescu-Urechea, G. Missail – e o luptă de onoare şi de viaţă pentru

întreaga naţiune română(…) Înainte dar, pe calea ce aţi apucat, împiedicaţi

din toate puterile mergerea transilvănenilor la Pesta. Arătaţi-le cum vor să-i

amăgească, sub pretext de dietă de încoronare şi fiţi încredinţaţi că veţi

secera binecuvântările a toata ginta română”.188

186 Vezi, pe larg, “Românul”, an XI, 22-23 aprilie 1867, p. 330.187 Enea Hodoş, op. cit., p. 90-91.188 Ibidem, p. 92-93.

77

Şi ca urmare a acestor demersuri şi îndemnuri “ardelenii refuză a

merge la dieta maghiară de aici, din Pesta – după cum se menţiona în

“Românul” din 28 mai 1866 – nevoind a legitima pretenţiile maghiarilor de

unire a Transilvaniei cu Ungaria, sub pretextul că e dietă de încoronare”.189

În aceste împrejurări hotărâtoare pentru viitorul naţiunii române din

Transilvania, care atunci “când a fost vorba de a-şi apăra patria şi existenţa

şi-a dat totdeauna braţul cel vârtos şi sângele până la picătura cea din urmă”

românii ardeleni, bazându-se pe “drepturile cauzei sale şi pe bunătatea

împărătească” sperau ca M. S. împaratul Franz Joseph I, “după promisiunile

solemne ce i-a făcut şi garantat de repetate ori”, nu va lăsa naţiunea română

“de pradă şi batjocură maghiarilor”; iar de la cei care “tratează interesele

naţionale comune doreşte şi pretinde să nu o lase ignorată şi pradă

arbitrariului.190

Împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria, se pronunţa, cu

hotărâre, şi G. Bariţiu, în articolul “Uniune sau nu?”, apărut la Braşov în

septembrie 1866. După ce reamintea faptul că românii au răspuns cu un

“NU” hotărât la această întrebare la 1848, la 1861 şi la 1863, G. Bariţiu

constata că “unii cred, acuma, că românii stau ameţiţi şi că-i pot duce unde

vor vrea”, pentru ca, în final, să-şi exprime speranţa că “în seria celorlalte

popoare austriece li se va da şi românilor ocaziunea de a-şi descoperi voinţa

lor, fără pic de silă!”191

În acele vremuri de cumpănă pentru soarta românilor ardeleni, ziarul

“Românul” publica, în numerele sale din 17-18 octombrie, 19 octombrie şi

20 octombrie, sub semnătura Dr. B, Blaj, 10 octombrie 1866, articolul

189 Vezi, pe larg, Corespondenţa particulară a “Românului”, Pesta, 30 aprilie/18 mai 1866, în “Românul”, an X, 28 mai 1866, p. 317.190 Vezi în acest sens, articolul Naţiunea română faţă cu ablegaţii săi de acuma, reprodus după “Gazeta Transilvaniei”, din 29 mai 1866, în “Românul”, an XI, 6-7 iunie 1866, p. 349-350.191 Ibidem, 8 septembrie 1866, p. 622.

78

intitulat “Probe despre simţul fraţilor maghiari faţă de principiul

naţionalităţii”. Adresându-se fraţilor din Romania, semnatarul articolului se

străduia să demonstreze cu date autentice:

-intoleranţa fraţilor maghiari faţă cu naţionalităţile conlocuitoare şi,

mai ales faţă cu românii, în Dieta maghiară din 1866,192

-că ungurii susţin că “în Ungaria şi în Transilvania contopită cu

Ungaria, nu există decât naţiunea ungurească”193,

-că “ziarul ungurilor liberali din Transilvania, “Kolozsvari Kozlony”

neagă dreptul la existenţă naţională chiar şi românilor din România liberă,

precum neagă şi numirea naturală de România”194,

-că atunci când, este vorba de alte naţionalităţi, în afară de cea

ungurească, pretenţiile naţionale juste ale timpului sunt numite de unguri

“idei efemere”195,

-că ungurii, pornind de la fantasma lor, deşi în ochii lumii culte

apusene sunt priviţi “ca cei mai liberali” şi cărora le place a fi priviţi “de

martirii libertăţii”, au pretenţii “de tirani şi despoţi asupra altor naţiuni, în

contra spiritului timpului”196.

Acelaşi semnatar, Dr. B, va publica în paginile “Românului”, în

numerele din 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie şi 13 noiembrie

articolul “Unele date din procesul pentru drepturile naţionale ale românilor

din Imperiul Austriac în contra ungurilor”. Subliniind ideea că “în decursul

istoriei, românii şi-au apărat poziţiunea de oameni liberi şi nu au devenit

sclavii ungurilor”197, că după dreptul de cucerire, ungurii “nu pot avea nicio

192 Ibidem, 17-18 octombrie 1866, p. 746-747.193 Ibidem.194 Ibidem.195 Ibidem, 19 octombrie, p. 750-751.196 Ibidem, 20 octombrie, p. 753-754.197 Ibidem, 10 noiembrie, p. 814-815.

79

prerogativă asupra românilor, atât în Ungaria, cât şi din Transilvania”,

deoarece românii s-au supus nu cu armele, ci “cu condiţia libertăţii şi

amiciţiei”, semnatarul articolului afirma că maghiarii “ar trebui să se

ruşineze de Europa cultă a pretinde cotropirea naţionalităţii române”198.

Cu speranţa că “românii vor recâştiga ceea ce trecutul, numărul şi

poziţia lor le dă dreptul a avea”199, în final se sublinia faptul că doar

“conlucrarea maghiarilor şi românilor ar întări ambele părţi”, în timp ce prin

“încercările de supremaţie şi de absorbire naţională, nici unii şi nici alţii nu

vor dobândi nimic real” şi că “de certele noastre se vor folosi asupritorii

comuni”200.

Referindu-se la soluţionarea injustă a problemei naţionalităţilor, sub

semnătura N-relu, în Corespondenţa particulară a “Românului”, Alba Iulia,

31 decembrie 1866, se menţiona faptul real potrivit căruia “maghiarii nu vor

să audă de frăţietate, nici de egalitate cu naţiunile conlocuitoare”201.

Încă din ultima zi a anului 1866, românii transilvăneni au înaintat

împăratului Franz Joseph I un amplu memoriu, întocmit la 31 octombrie

1866 de G. Bariţiu şi I. Raţiu, şi întărit de 1493 de semnături ale fruntaşilor

români ardeleni. Dezvăluind oprimarea naţională a românilor din

Transilvania, manevrele politice ale nobilimii şi burgheziei maghiare,

semnatarii memoriului subliniau faptul că “contopirea Transilvaniei cu

regatul Ungariei este ruinătoare pentru pururea credinciosa naţie română” şi

“fatală pentru monarhie” şi cereau, energic şi solemn, respingerea uniunii,

198 Ibidem, 11 noiembrie, p. 818-819.199 Ibidem, 12 noiembrie, p. 822.200 Ibidem, 13 noiembrie, p. 826-827.201 Ibidem, 31 decembrie, p. 968.

80

respectarea autonomiei Transilvaniei şi aplicarea practică a legilor Dietei din

Sibiu (1863-1864).202

În februarie 1867, deputaţii români, I. Hodoş, A. Vlad şi S. Borlea au

combătut cu curaj încorporarea Transilvaniei la Ungaria, chiar în Camera de

la Budapesta, subliniind faptul că “românii formează mai mult de 4/5 din

populaţia Ardealului”203.

2. Presa din România în sprijinul cauzei naţionale a românilor din

Transilvania şi Ungaria (1866-1876).

O dată cu instalarea dualismului austro-ungar204, istoria românilor din

Transilvania intra într-o nouă etapă.205 De la această dată situaţia lor se

agrava, ei urmând a fi supuşi de către autorităţile maghiare unei politici de

deznaţionalizare din ce în ce mai apăsătoare, în condiţiile elaborării şi

transpunerii în practică a legilor votate în 1868 şi după aceea, (legea

încorporării Transilvaniei la Ungaria, legea cu privire la naţionalităţi, legea

referitoare la învătământ, legea presei, legea electorală, ş.a), având drept

scop integrarea românilor în “naţiunea politică maghiară”, în statul

indivizibil maghiar.206

În aceste condiţii, românii din Transilvania şi opinia publică din

România, s-au ridicat cu hotărâre şi au protestat energic, in perioada 202 Vezi pe larg, Petiţiunea românilor G. Bariţiu şi Dr. Ion Raţiu” în “Românul”, an XI, 14 ianuarie 1867, p. 39.203 Vezi, pe larg, discursurile deputaţilor români la T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana ungară, vol. IV, Sibiu, 1906, p. 32-37, 49-52.204 Vezi, în acest sens, Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 151-171; N. Bocşan şi S. Retegan, Transilvania. 1848-1878, în Istoria românilor tratat, Acad. Dan Berindei (coord.), vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 709-780. 205 Vezi, în acest sens, şi Keith Hitchins Afirmarea naţiunii. Mişcarea naţională românească din Transilvania, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 53.206 Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 10.

81

următoare, împotriva pactului dualist austro-ungar, atingându-se apogeul în

perioada mişcării memorandiste din anii 1882-1894.

Ridicându-se împotriva consecinţelor politice, economice, sociale şi

culturale ale compromisului dualist, opinia publică din România a dat glas

indignării sale faţă de anexarea Transilvaniei la Ungaria şi pierderea tuturor

drepturilor fraţilor de peste Carpaţi, obţinute cu numeroase sacrificii, de la

revoluţia de la 1848-1849 şi până la şfârşitul regimului liberal (1860-

1865).207

2.1. Atitudinea principalelor organe de presă din România faţă de

consecinţele politice ale instaurării noului regim austro-ungar

Trebuie menţionat faptul că presa din Ţara liberă a fost elementul cel

mai activ în susţinerea cauzei drepte a fraţilor lor din Austro-Ungaria.

Ziarele din România, şi în special cele din Bucureşti, încurajau lupta de

emancipare socială şi naţională din Transilvania şi promiteau tot sprijinul

moral şi material, în acele momente grele în care realizarea dualismului,

schimba programul şi tactica mişcării naţionale româneşti din Ardeal208,

când “starea noastră naţională este extrem periclitată”, iar românii “erau

lipsiţi de orişice sprijin şi mijloc de apărare”209.

Reflectând această stare de spirit, ziarul bucureştean “Reforma” arăta,

la 28 ianuarie/9 februarie 1867, în articolul La fraţii noştri de peste Carpaţi,

că românii din România, luptându-se cu toate greutăţile interne, erau gata să

lupte alături de românii transilvăneni, pentru emanciparea lor socială şi

207 Catherine Durandin, Istoria românilor, Imprimeria Institutului European pentru Cooperare Culturală şi Ştiinţifică, Iaşi, 1998, p. 97-102.208 K. Hitchins, op. cit, p. 53-59.209 Vezi, sub semnătura Dr. B articolul România de dincolo şi de dincoace de Carpaţi şi ungurii. Transilvania, 26 ianuarie 1867, în “Românul”, an XI, 6-7 februarie 1867, p. 102.

82

natională. “Dumnezeul românilor, care nu i-a abandonat niciodată - se scria

în articol – va face şi acum să se sfărâme obstacolele ce mai există întru

realizarea dorinţelor comune şi a vedea România tare, liberă şi unită, prin

legăturile originare ale istoriei, ale tradiţiei şi ale sângelui”. Articolul se

încheia cu speranţa că “colosul putred al despotismului cuceritor se va

sfărâma înaintea drepturilor popoarelor şi ale gintei şi astfel figura

României, una şi nedespărţită, rupând lanţurile ce o înconjoara astăzi, va

apărea pe arena lumii, la marginea Danubiului, mai radioasă şi mai

strălucitoare, purtând între fiicele Romei cununa originală a vechii şi

strămoşeştii ei valori!”210

Ridicându-se împotriva numirii, la 6/18 februarie 1867, de către

împăratul austriac a unui guvern ungar, condus de contele Iulius Gyula

Andrassy, guvern sub a cărui autoritate se punea şi Transilvania, până atunci

un stat deosebit de Ungaria, ziarul “Tribuna română”, din Iaşi, organul

Fracţiunii liberale şi independente, a denunţat, la 18 februarie/2 martie 1867,

adevăratele raţiuni ale încheierii pactului dualist austro-ungar. “Lectura

rescriptului regesc, se arăta în articolul Austria, a fost primită, se zice, cu

aplauze unanime din partea deputaţilor unguri. De aceea, nici nu ne îndoim.

Lucrul, însă, despre care ne îndoim este primirea, cu voie bună, de celelalte

naţionalităţi supuse sceptrului austriac, a concesiunilor acordate maghiarilor.

Acolo, printre români, printre slavi - continua “Tribuna română” – trebuie să

ne spună foile străine că rescriptul împărătesc a fost primit cu entuziasm.” În

final, relevând neputinţa Casei de Habsburg de a se menţine prin vechile ei

metode şi mijloace, ziarul ieşean sublinia adevărul potrivit căruia “Austria

210 Vezi, pe larg, “Reforma”, an IX, nr 4 (711) din 28 ianuarie/9 februarie 1867, p. 14; vezi şi Spre făurirea statului naţional unitar român, Doc. 170, ziarul “Reforma” despre dorinţa românilor de a se uni cu fraţii lor de peste Carpaţi, în Documente ale Unirii (1600-1918), Constantin Căzănişteanu (coord.), Edit. Militară, Bucureşti, p. 283-284.

83

îşi caută scăparea în dualism. Ea dă mâna ungurilor pentru a putea ţine sub

jug pe români şi pe slavi.”211

A doua zi, la 19 februarie/3 martie 1867, ziarul bucureştean

“Românul”212, oficiosul grupării liberal radicale, condamnând pactual dualist

austro-ungar, atrăgea atenţia asupra consecinţelor ce le va avea el asupra

popoarelor asuprite din imperiu, apreciind că “silniciile la care sunt supuse,

departe de a le îngenunchia, vor deştepta şi mai mult, în ele flacăra libertăţii,

vor întări şi mai mult lupta lor pentru dezrobire”. În încheiere, editorialul

îndemna, atât pe românii din Transilvania, cât şi pe cei din România, “să nu

aştepte ca întâmplarea sau voinţa vreunui împărat să le dea tot, ci să profite

de orice evenimente, spre a dobândi ce li se cuvine, spre a-şi asigura

existenţa!”213

“Românii de peste Carpaţi – scria “Românul” din 9 martie 1867 – îşi

văd astăzi dreptul la existenţă naţională pus în pericol, mai mult ca oricând.”

Exprimându-şi protestul împotriva hotărârii Dietei din Pesta, “care

desfiinţeaza astăzi orice legi şi pune pe transilvăneni la discreţia guvernului

ungar”, ziarul, în încheiere, adresându-se ungurilor si românilor, afirma că

“Să nu ne facem iluzii! Să respectăm dreptatea şi libertatea fiecăruia, dar să

menţinem, cu tărie şi cu toate mijloacele, pe a noastră”.214 Continuându-şi,

acoperit, campania contra pactului dualist şi foarte deschis pe cea împotriva

desfiinţării autonomiei Transilvaniei şi a asupririi naţionale a românilor din

Autro-Ungaria, “Românul”, publica în numerele din 3-4 aprilie şi din 22-23

211 Vezi, Unitate şi continuitate în istoria poporului român, D. Berciu (coord.), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 297-298.212 Vezi, în acest sens, Publicaţiunile periodice româneşti. Descriere bibliografică de N. Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, cu o introducere de I. Bianu, tom I, Catalog alfabetic. (1820-1906), Edit. Institutul de Arte Grafice “Carol Gobl”, Bucureşti, 1915, p. 624-637; Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei româneşti, Edit. UZR, Bucureşti, 1964, p. 34, 36.213 Vezi, pe larg, “Românul”, an XI, 19 februarie 1867, p. 140.214 “Românul”, an XI, 9 martie 1867, p. 201.

84

aprilie 1867, o lungă corespondenţă din Pesta, intitulată Dumnezeu şi dreptul

meu, semnată cu pseudonimul I. al lui Vasile D. Copil al libertăţii şi

independenţei, Pesta, 29 martie 1867. Arătând că astăzi, când “românii din

Dacia Centrală sunt striviţi şi nedreptăţiţi şi cu vocea înecată” semnatarul

simţea “o consolare, văzând că fraţii lor din România liberă – destinată de

providenţă a deveni mama tuturor românilor din Orient – susţin cauza lor,

care nu e alta decât triumful dreptăţii, triumful românismului înaintea

Europei”. În final, se sublinia faptul că “acum, când tronul a despreţuit

drepturile şi credinţa românului şi a recompensat necredinţa maghiarului,

cheia pentru dezlegarea chestiunii române nu e nici în Viena, nici în Pesta ci

în Transilvania, în patria lui Horia şi a lui Iancu, (…), patrie ce nu poate fi

decât patria română”.215

Ulterior, acelaşi semnatar ridica în faţa românilor din România

austriacă întrebările: “- Ce destin par a avea evenimentele ce se dezvoltă cu

atâta repeziciune?” “- Par a aduce ele neatârnarea noastră or pieirea

noastră?”. Ca răspuns la aceste întrebări, semnatarul le recomanda

“românilor din România sugrumată, călcată şi umilită” următoarele: “Să ne

îngrijim ca să putem exista!”, dacă vrem “ca să nu se facă târgul despre noi

fără noi!”, în condiţiile actuale în care “nimeni nu poate pretinde ca noi să ne

supunem orbeşte, ca o turmă hegemoniei maghiare!”. Considerând că

uniunea “nu numai că ar compromite drepturile, libertatea şi interesele

noastre naţionale”, ci ar periclita chiar “existenţa noastră naţională”,

semnatarul articolului le recomanda autorităţilor din Pesta, “care vor să

soarbă pe biata Transilvaniei”, să meargă în Transilvania şi să asculte

“opinia publică a poporului român, a ţăranului” deoarece, numai în felul

acesta, autorităţile ungare vor afla adevărata dorinţă a românilor în privinţa

215 Ibidem, 3-4 aprilie, p. 278.

85

uniunii “care mai bine vre de o mie de ori moartea decât uniunea, că el e

gata a sacrifica totul pentru independenţa patriei sale”.216

Acelaşi ziar, referindu-se la soarta pactului dualist, publica în

numerele sale din 28 aprilie şi 30 aprilie, un lung articol al lui Vasile Maniu,

intitulat Peri-va Austria în Ungaria sau Ungaria în Austria?. În numărul din

28 aprilie, V. Maniu constata că “în aceste momente de uluire şi rătăcire,

(…), de evenimente străine de noi, care se succed şi se dezvoltă cu atâta

rapiditate, principiul dualismului, baza noului drept austro-ungar poartă în

sânul său, cel mult, germenele unor lupte înverşunate şi foarte apropiate,

prin care nici Austria şi nici Ungaria nu vor ajunge la utopia acelei unităţi”,

deoarece “unitatea Austriei şi unitatea Ungariei sunt două idei incoerente,

care se exclud una prin alta.217 În numărul din 30 aprilie, semnatarul

articolului sublinia faptul că “compromisul austro-ungar de azi, în fond, este

restauraţia oligarhiei feudale, pare a fi restauraţia maghiarismului”. Vasile

Maniu arăta că doar “confederaţiunea poate fi adevăratul spirit, adevărata

bază a statului ungar”. În final, se conchidea că “soluţionarea problemei este

în perspectiva acelei confederaţiuni, ba din contră, Ungaria se va pierde în

Austria, fără a putea atrage după sine şi patrimoniul naţiunii române, care

este patrimoniul întregii ginte latine! Pledând cauza confederaţiunii, credem

că am pledat şi cauza română şi pe cea maghiară!218

Şi în continuare, ziarul “Românul” a publicat o serie de articole în

care pactul dualist era considerat drept un instrument al reacţiunii şi asupririi

naţionale. Astfel, în numărul din 29-30 mai/10-11 iunie se publica articolul

Dualismul în Imperiul Austriei. Maghiari, nemţi, slavi şi români.

Încercându-se “a împlini datoria de a pune pe români în stare să cunoască,

216 Ibidem, 22-23 aprilie, p. 330.217 “Românul”, an XI, 28 aprilie, p. 346-347.218 Ibidem, 30 aprilie, p. 354-355.

86

pe deplin, cele ce se petrec în vecinătatea noastră”, în articolul menţionat se

afirma faptul că din cauza slăbiciunii “Austria a crezut pe maghiari mai

puternici decât toate celelalte naţiuni din imperiu(…), cu toate că naţiunea

maghiară n-a învăţat nimic şi n-a uitat nimic(…) şi vor a domni peste toate

naţiunile din Ungaria istorică!”.219

În numărul din 31 mai/12 iunie, sub acelaşi titlu, se dau, cum se arată

în subtitlul Extrase din discursul deputatului De Rieger, în Dieta Boemiei, în

şedinţa din 13 aprilie 1867, în care luptătorul pentru cauza naţională a

cehilor a atacat cu vigoare pactul dualist, pe punctul de a fi încheiat.220

Acelaşi limbaj îl folosea şi “Perseverenţa”, organ de presă ce apăruse

la 5/17 martie 1867, la Bucureşti, sub redacţia lui Al. Candiano Popescu,

şeful de cabinet al lui I. C. Brătianu, care încă din primul său număr a

combătut “dualismul austro-ungar, din cauza efectelor sale potrivnice

emancipării românilor transilvăneni, în special, şi a frânei ce se punea

desăvârşirii teritoriale a României, în general”. Guvernul austriac era acuzat

că face “din sacrificarea Transilvaniei un mijloc de învrăjbire între români şi

maghiari”, iar căderea Ungariei în această capcană era apreciată ca fiind “o

neiertată rătăcire, nu atât din partea poporului ungar, cât din aceea a

oamenilor de stat celebri, care preşed la destinele lui”.221 În continuare era

încurajată rezistenţa românilor din Transilvania arătând că “asupritorii săi,

adoratori ai despotismului, urmând soarta unui imperiu pe care libertatea îl

va desfiinţa, nu vor putea ţine piept unui popor tenace şi posedând avantajul

de a avea 5 milioane de fraţi ce urmăresc ideea comună: împreunarea

neamului românesc.222

219 Ibidem, 29-30 mai, p. 441220 Ibidem, 31 mai, p. 446-447.221 “Perseverenţa”, an I, nr. 1, din 5/17 martie 1867.222 Ibidem.

87

Redacţia “Perseverenţei” ţinea şi ea să se ştie că militează pentru

“această nobilă dorinţă: întrunirea tuturor românilor” şi că aceasta este

“aspiraţiunea legitimă a 14 milioane de fraţi!”.223

În alte articole, acelaşi ziar arăta că urmăreşte să unească la un loc pe

“fraţii de acelaşi sânge”, că românii “nu voiesc a cuceri, a contopi cum fac

alţii”, menţionând că “singura lor năzuinţă este independenţa şi unitatea

naţională”.224

În patru numere ale “Perseverenţei”, tânărul istoric şi literat, B. P.

Haşdeu a publicat un articol, intitulat semnificativ Unirea, în care autorul

preciza că nu-l preocupă “unirea cea mică, realizată deja”, ci “Unirea cea

Mare, de realizat între toate pâraiele ce trebuie să se reverse în oceanul

românesc, (…) pentru a reconstitui anticul mosaic: Dacia lui Traian”.225

Într-un alt număr al “Perseverenţei”, prezentând o periodizare a

istoriei poporului român, B. P. Haşdeu scria că “perioada de formare a

acestuia este totdată şi “periodul unei uniri naţionale primordiale”226. “De la

1300 încoace, scria ulterior B. P. Haşdeu, debutează şi progresul, periodul

sintetic al unei uniri raţionale, pentru a cărei realizare definitivă, afară de

câteva petece secundare ne mai lipseşte, încă deocamdată, (…)

Transilvania”.227

La 1/13 iunie 1867, ziarul “Trompeta Carpaţilor”, publica Apelul unui

român de peste Carpaţi, prin care românii de pretutindeni erau chemaţi să

răspundă compromisului dualist ce înăbuşea viaţa naţionalităţilor asuprite

223 Ibidem, nr 19, din 11/23 mai.224 Ibidem, nr 20, 12/24 mai.225 Vezi, pe larg, B. P. Haşdeu, articolul Unirea, în “Perseverenţa”, an I, nr 23 din 25 mai/6 iunie; vezi şi Spre făurirea statului naţional unitar român, Doc. 171, articolul Unirea, de B. P. Haşdeu, în Documente ale Unirii(1600-1918), Const. Căzănişteanu (coord.), Edit. Militară, Bucureşti, 1984, p. 284.226 “Perseverenţa”, an I, nr 26 din 4/16 iunie 1867.227 Ibidem, nr 27, din 8/20 iunie.

88

din Imperiul Austro-Ungar şi să sprijine cauza luptei lor drepte: “Apelăm la

tot sufletul de român! Apelăm la întreaga latinitate a Europei!(...) Vă

chemăm pe toţi în numele civilizaţiei, în numele legilor divine, în numele

dreptului omenirii, (…) Vă cerem ajutorul frăţesc!(…) După 18 secole,

cuvântul român iarăşi este sugrumat în vechea sa patrie! Plângerile

românilor loviţi sunt interzise sub pedeapsa cu moartea(…) Legea marţială

este proclamată în patria românilor din Imperiul pretins civilizator al

Austriei”.228

Pentru apărarea Transilvaniei contra efectelor în plan cultural ale

pactului dualist, la Bucureşti, pe 3/15 mai 1867, s-a sprijinit înfiinţarea

societăţii Transilvania, alegându-se ca preşedinte pe istoricul Al. Papiu

Ilarian. În art. 2 al Statutelor Societăţii Transilvania se prevedea că scopul

final al acesteia era “strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă

din toate părţile României, venind în ajutorul studenţilor români din

Transilvania şi părţile ei.”229

În iunie 1867, când a avut loc ceremonia încoronării lui Franz Joseph,

mai mulţi patrioţi din România liberă, printre care Al. Candiano Popescu, B.

P. Haşdeu, Dr. Carol Davila şi Ioan A. Geanoglu, au mers în Transilvania

“spre a cerceta la faţa locului” cum priveau românii ardeleni desfiinţarea

autonomiei Transilvaniei şi să le transmită fraţilor lor un cuvânt de

încurarajare. Reîntors în ţară, B. P. Haşdeu a dat în coloanele “Românului”,

o memorabilă replică prefacerilor dualiste de dincolo de Carpaţi. Făcând o

amplă prezentare a situaţiei nou create în Transilvania, în urma înfăptuirii

pactului dualist, el a publicat un articol, în “Românul”, în numerele din 14-

15 august, 18 august şi 22-23 august 1867, sub titlul Transilvania şi Austria,

228 “Trompeta Carpaţilor”, an X, nr 521 din 1/13 iunie 1867, p. 2083.229 A se vedea pe larg “Românul”, an XI, 20 iulie 1867, p. 606-607; Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Edit. Militară, Bucureşti, 1992, p. 201, 244-245.

89

în care dezvăluia metodele de cucerire şi apăsare întrebuinţate în

Transilvania de maghiari şi austrieci.

Constantând „o asemenea degradare a drepturilor omului cele mai

sacre, a naturii umane în Transilvania”, B. P. Haşdeu considera

că “robia Ardealului n-a fost opera forţei, ci a vicleniei,230 că naţiunea

română “a fost înşelată de cele două naţiuni vecine, venetice şi coalizate” şi

că “românii au fost dezmoşteniţi, încetul cu încetul, de pământ, de

autonomie, până şi de numele uman”.231 “Moldova, Transilvania, Muntenia –

scria B. P. Haşdeu, în finalul articolului – nu există pe suprafaţa pământului;

există o singură Românie, (…) există un singur corp şi un singur suflet, în

care toţi nervii şi toate suspinele vibreaza unul către altul”.232

Manifestările de protest, desfăşurate în România, contra anexării

Transilvaniei la Ungaria, calda simpatie şi sprijinul moral şi material acordat

românilor transilvăneni de fraţii liberi au constituit un imbold şi o întărire a

încrederii în speranţa unui viitor mai bun. “România – se spunea într-o

scrisoare de mulţumire a românilor ardeleni, publicată în ziarul “Românul”

din 16-17 iulie 1867, în rubrica România de peste Carpaţi – este Piemontul

Orientului şi de la care noi aşteptăm mântuirea! Ţipătul nostru de durere,

astăzi când Transilvania nu mai există, Dacia Centrală este cucerită şi face

parte integrantă din Regatul Ungar, trebuie să aibă un răsunet în inimile

voastre. Guvernul actual, naţional şi patriot, nu trebuie să ne lase pradă”.233

Atunci când, în martie 1866, la iniţiativa lui C. A. Rosetti, ministrul

Cultelor şi Instrucţiunii Publice, fusese convocată la Bucureşti, şedinţa de

constituire a Societăţii literare, cu scopul publicării unei gramatici şi unui

230 “Românul”, an XI, 14-15 august 1867, p. 685 şi urm.231 Ibidem, 18 august, p. 693.232 Ibidem.233 “Românul”, an XI, 17-18 iulie 1867, p. 597.

90

dicţionar al limbii române, dar şi al constituirii unui adevărat parlament

cultural, la Bucureşti, al tuturor românilor, întrucât societatea urma să aibă 7

membri din România şi 14 membri fuseseră numiţi din teritoriile româneşti

de peste hotare, din Corespondenţa particulară a “Românului”, Pesta 30

aprilie /18 mai 1866, aflăm “ce înverşunată mânie, în sufletele câtorva

maghiari, a produs publicarea actelor de convocare a Societăţii române

pentru limbă şi dicţionar, (…), deoarece maghiarii erau convinşi că românii

vor, de fapt, Daco-România”.234

Ulterior, când a fost convocată Societatea literară, la 1/13 august

1867, devenită sesiunea de constituire a Societăţii Academice Române,

invitaţia adresată învaţaţilor români din Ardeal nu era bine văzută de

autorităţile austro-ungare, pentru care Societatea literară era un “parlament

daco-român”. Astfel, “Românul” din 23 iulie 1867, în rubrica România de

peste Carpaţi, prezenta “greutăţile puse, de intoleranţa maghiarilor, celor 4-

5 oameni a merge ca profesori, ca erudiţi, la o adunare literară care n-are altă

ţintă decât a coordona reguli şi a stabili o gramatică generală pentru toţi

românii de pe suprafaţa pământului”235

În “Românul”, din 10 august 1867, în aceeaşi rubrică, se afirma

“planul românilor”, înţeles de autorităţile austro-ungare: “România,

uniformizându-şi limba, se va uniformiza cugetul şi cugetul uniform va da

unitatea românismului!”236

În atmosfera de adânci frământări şi proteste contra încorporării

forţate a Transilvaniei la Ungaria se înscrie şi mişcarea naţională a românilor

ardeleni, cunoscută sub denumirea de Pronunciamentul de la Blaj.

Aniversarea a două decenii de la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia

234 Ibidem, an X, 28 mai 1866, p. 317.235 ibidem, an XI, 23 iulie 1867, p. 614.236 Ibidem, 10 august, p. 670.

91

Libertăţii, de la Blaj, în ziua de 3/15 mai 1868, a fost apreciată, ca o bună

ocazie, pentru a protesta în faţa lumii civilizate, împotriva dualismului care a

dus la anularea autonomiei Transilvaniei şi a tuturor drepturilor naţionale ale

românilor ardeleni. Fruntaşii politici ardeleni au elaborat un memoriu-protest

colectiv, finisat de G. Bariţiu, l-au publicat în ziarele româneşti din

Transilvania: “Telegraful român”, “Gazeta Transilvaniei”, “Federaţiunea”,

iar un exemplar a fost înaintat guvernului. Autorii Pronunciamentului cereau

revenirea la autonomia Transilvaniei, la legile Dietei din Sibiu (1863-1864)

şi alegerea unei noi diete democratice, pe baza unei adevărate

reprezentaţiuni poporale. În încheiere, semnatarii Pronunciamentului,

declarau că “nu recunosc Dietei din Pesta dreptul de a face legi pentru

Transilvania şi nici pe deputaţii transilvani, care au intrat în ea, ca

reprezentanţi ai ţării.”237

Guvernul din Budapesta a ordonat represalii, trimiţând în judecată pe

redactorii I. Mureşanu şi Al. Roman, precum şi pe autorii şi semnatarii

Pronunciamentului, acuzându-i de crimă contra tulburării liniştei publice.

Astfel, dacă din “Românul” din 1 august 1868 aflăm că “publicul voieşte a

afla stadiul în care va fi ajuns procesul intentat mai multor români

transilvăneni, din cauza Pronunciamentului lor de la 3/15 mai 1868”238, din

“Românul”, din 22 octombrie 1868, din rubrica Persecutări contra

românilor, Braşov, 18/30 octombrie, aflăm că “şi la Braşov a ajuns porunca

ministerului unguresc trimisă tribunalului local, pentru ca să tragă în

237 Vezi, pe larg, T. V. Păcăţian, op. cit., vol. IV, Sibiu, 1906, p. 345-355; “Românul”, an XIV, 12 aprilie 1870, p. 326; Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale, între anii 1859-1918, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 89-90; doc. 10, Pronunciamentul de la Blaj, 3/15 mai 1868, la F. Georgescu, E. Pălănceanu (coord.), Istoria României. Crestomaţie. III. Epoca modernă, Bucureşti, 1981, p. 137-139.238 “Românul”, an XII, 1 august 1868, p. 651 şi urm.

92

judecată criminală pe toţi românii care au subscris Pronunciamentul de la

Blaj.239

Pentru a nu da prilejul şi altor naţionalităţi să se agite, dar şi ca urmare

a numeroaselor proteste trimise de pe ambele versante ale Carpaţilor, la 15

decembrie 1868, ca urmare a unei ordonanţe regale de suspendare a

procesului, guvernul maghiar a dispus încetarea urmăririi judiciare a

românilor.

Impulsul dat mişcării naţionale a românilor transilvăneni de

Pronunciament a pus în faţa păturii culte româneşti, cu tot mai multă

acuitate:

a) alternativa supunerii, a acceptarii situaţiei de suprimare a

autonomiei ţării, cu speranţa obţinerii unor drepturi naţionale, în cadrul

noului cadru statal, poziţie adoptată de curentul activist240, sau

b) alternativa protestului, a rezistenţei împotriva uniunii Transilvaniei

cu Ungaria, adoptată de curentul pasivist241.

În aceste condiţii, se vor contura cele două curente politice distincte –

activismul şi pasivismul – cu programe şi tactici deosebite, care şi-au

disputat, până în 1869, la constituirea celor două partide naţionale ale

românilor din Austro-Ungaria, hegemonia mişcării politice româneşti.242

Curentul activist, chiar dacă dorea tot atât de puţin uniunea, preconiza

acomodarea la împrejurări, pentru obţinerea în cadrul Parlamentului

maghiar, prin unirea cu românii din Ungaria şi cu celelalte naţionalităţi

oprimate, a unor drepturi naţionale. Minoritar în Transilvania, unde avea în

frunte pe mitropolitul ortodox A. Şaguna (“Taci şi faci!”), I. Puşcariu, I.

239 Ibidem, 22 octombrie, p. 913.240 Vezi, în acest sens, Istoria românilor, tratat, acad. D. Berindei (coord.), vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 743. 241 Ibidem, p. 744.242 Vezi, pe larg, K. Hitchins, op. cit., p 81-86; N. Isar, op. cit., p. 331-332.

93

Abduleanu, acest curent era majoritar la românii din Banat şi Crişana.243 De

aceea, programul politic al Partidului Naţional al Românilor din Banat şi

Ungaria, în frunte cu Al. Mocioni, ale cărei baze au fost puse în Conferinţa

de la Timişoara, din 26 ianuarie/7 februarie 1869, preconiza pe planul luptei

naţionale, pe lângă combaterea alipirii Transilvaniei la Ungaria, susţinerea

contraproiectului de lege privitor la naţionalităţi, prezentat dietei în 1868 şi

solidaritatea cu acţiunea celorlalte partide naţionale şi adoptarea tacticii

activismului, a participării la viaţa politică, la campanile electorale şi la

dezbaterile parlamentare din Ungaria.244

Pasivismul considera menţinerea, iar după 1867, redobândirea

autonomiei Transilvaniei, drept principalul obiectiv al luptei naţionale şi, ca

atare, se pronunţa pentru neparticiparea românilor la viaţa politică, electorală

şi parlamentară din Ungaria, în semn de protest împotriva dualismului. Acest

curent, de la început majoritar în Transilvania istorică, avea în frunte pe G.

Bariţiu, Dr. Raţiu, I. Mureşanu, I. Măcelariu, P. Vasici, care vor forma,

împreună, nucleul Partidului Naţional al Românilor din Transilvania.245 Cu

prilejul Conferinţei naţionale, de la Miercurea-Sibiului, din 23-24

februarie/7-8 martie 1869, s-au pus bazele Partidul Naţional al Românilor

din Transilvania, în frunte cu Elie Măcelariu. Cu majoritate de voturi,

Conferinţa a adoptat, ca linie directoare a programului partidului, tactica

pasivismului politic246, tactică confirmată, ulterior şi în conferinţele naţionale

din 1872,247 1875248 şi 1878249.

243 Vezi, în acest sens, N. Bocşan. S. Retegan, op. cit., p. 743. 244 Cf. “Gazeta Transilvaniei”, an XXXII, nr. 5 din 19/31 ianuarie 1869.245 Vezi, în acest sens, N. Bocşan, S. Retegan, op. cit., p. 744. 246 Cf. “Gazeta Transilvaniei”, an XXXII, nr 23 din 26 martie/7 aprilie 1869.247 Vezi “Românul”, an XVI, 3-4 iulie 1872, p. 573-574.248 Ibidem, an XIX, 31 mai 1875, p. 449.249 Vezi, Raportul lui G. Bariţiu, referitor la motivarea tacticii pasive, în “Gazeta Transilvaniei”, an XLI, nr. 65 din 17/29 august 1878.

94

“Românul”, din 13 martie 1869, în rubrica Corespondenţa particulară

a “Românului” din Transilvania informa despre “constituirea partidei

naţionale româneşti din Transilvania”, care căutase “să stabilească un mod

de procedură solidară, în privinţa alegerilor dietale, în privinţa Dietei din

Pesta, precum şi peste tot, în privinţa intereselor noastre naţionale şi

patriotice”.250

Deosebirile de vederi vor continua, în forme de dezbatere, mai mult

sau mai puţin publice,251 până la Conferinţa generală a românilor din

Transilvania, Banat şi părţile ungurene, din 12-14 mai 1881, Sibiu, când cele

două partide politice naţionale româneşti vor constitui Partidul Naţional

Român, care va adopta programul şi tactica pasivităţii, a rezistenţei pasive.252

2.2. Atitudinea “Românului” faţă de consecinţele sociale,

economice şi culturale ale încheierii pactului dualist austro-ungar

Deşi preocupările presei româneşti, în general, şi ale ziarului

“Românul”, în special, au vizat consecinţele politice ale dualismului trebuie

menţionat faptul că şi cele de natură social-economică şi cultural spirituală

au stat în centrul atenţiei în perioada 1866-1876.

Trebuie menţionat faptul că, după anexarea Transilvaniei la Ungaria,

chestiunea ţărănească a căpătat pentru mişcarea naţională românească un

250 Vezi, pe larg, Corespondenţa particulară a “Românului”, din Transilvania, în “Românul”, an XIII, 13 martie 1869, p. 230 şi urm.251 Vezi, în acest sens, Apelul către inteligenţia română al lui I. Măcelariu, Sibiu, 3 februarie 1870, în “Românul”, an XIV, 14 februarie 1870, p. 134; articolul Reflexiuni asupra poziţiei naţionale a românilor din Transilvania în rubrica România de peste Carpaţi, în “Românul”, an XVI, 13 februarie 1872, p. 133 şi urm; vezi Conferinţa electorală, 23 noiembrie 1875, Sibiu, la T. V. Păcăţian, op. cit., vol. VI, Sibiu, 1910, p 507-513; K. Hitchins, op. cit., p. 115. 252 Vezi T. V. Păcăţian, op. cit., vol. VII, Sibiu, 1913, p. 8, 33-34; vezi şi doc. 9, Programul PNR din Ungaria şi Transilvania, 1881, în Istoria României. Crestomaţie. III. Epoca modernă, F. Georgescu şi E. Pălănceanu (coord.), Bucureşti, 1981, p. 187-189; I. Bulei, op. cit., p. 92.

95

caracter şi mai imperios. În condiţiile în care ţărănimea rămânea structura

cea mai numeroasă şi temelia naţiunii române, obiectivul fundamental

urmărit de fruntaşii politici români era crearea unei ţărănimi alcătuite din

producători prosperi şi independenţi, cu un nivel de instrucţie şi educaţie

satisfăcător, care să asigure şi să garanteze existenţa naţiunii, în condiţiile tot

mai grele de după instaurarea dualismului. Aceste preocupări privind sărăcia

şi nivelul scăzut de viaţă şi de cultură al majorităţii ţăranilor români şi

necesitatea schimbării radicale a situaţiei le regăsim şi în articolul Observaţii

critice asupra stării sociale şi economice a românilor din Transilvania,

semnat cu pseudonimul Camil, în “Românul” din 22 iunie 1871 “Ţăranul

român, baza pe care se ridica piramida statului social al unei naţiuni este

încă tot suferind, sub jugul de exploatare al industriei şi manufacturei

străine”253. În numărul următor al “Românului”, acelaşi semnatar,

preocupându-se de ceea ce ar putea ajuta la îmbunătăţirea stării ţăranului şi

de formare a burgheziei româneşti, afirma că “noi trebuie să ne îngrijim de

prosperarea ţăranului nostru(…). De asemenea, trebuie să ne îngrijim de

naşterea burgheziei române, acel element a cărei lipsă o simţim atât de

dureros şi fără de care nu putem prospera. Dar existenţa burgheziei –

continua Camil – este condiţionată de aceea a ţăranului român, pentru că,

dacă, nu vom avea ţărani inteligenţi şi avuţi, nu vom putea avea nici

burghezie. Sărăcia şi neştiinţa ţăranului exclud dezvoltarea burgheziei”.254

Deşi economia Transilvaniei a fost frânată în dezvoltarea ei şi datorită

uniunii vamale dintre Austria şi Ungaria, totuşi, ritmul dezvoltării ei

economice va creşte, în perioada de după 1867. Trebuie menţionat şi faptul

că legăturile economice tradiţionale ale Transilvaniei cu România îşi vor

253 Vezi “Românul”, an XV, 22 iunie 1871, p. 523.254 Ibidem, 23 iunie, p. 527.

96

continua drumul lor evolutiv în perioada 1866-1876. De aceea, încheierea

Convenţiei comerciale, vamale şi de navigaţie dintre România şi Austro-

Ungaria, la 10/22 iunie 1875 Viena, pe timp de 10 ani255, începând de la 1/13

iulie 1876, cu toate dezavantajele ei economice, dar cu avantaje în plan

politico-diplomatic pentru tânărul stat roman modern, încă neindependent256,

i-a preocupat intens pe românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi.

De aceea, ziarul “Românul” a prezentat, atât înainte, cât şi după

semnarea Convenţiei comerciale, o serie de puncte de vedere privind

derularea tratativelor româno-austro-ungare şi finalizarea lor, prin respectiva

Convenţie. În ziarul “Românul”, din 31 octombrie 1874, la Corespondenţa

particulară a “Românului” din Viena, semnatarul Camil, analizând misiunea

economică şi politică a Austro-Ungariei în Orientul Europei, susţinea cele

relatate de ziarul “Românul” şi afirma că “Austro-Ungaria tinde la

subjugarea României şi a Orientului, mai întâi pe tărâm economic, prin

joncţiuni de căi ferate şi vămi, ca mai apoi, în moment favorabil, să declare

România ca paşalâc austro-ungar”257, pentru ca în “Românul” din 5 mai

1875, acelaşi Camil să constate că “acţiunea Austro-Ungariei în Orient nu

mai este o iluziune, ci o faptă reală” şi în acest sens “va trece la tratate de

comerţ cu România”258.

“Românul”, din 19 aprilie 1875, reproducea informaţii din “Gazeta

Transilvaniei”, referitoare la tratativele comerciale dintre Austro-Ungaria şi

România, ce erau considerate “un punct de mare însemnătate pentru

interesele noastre economice” şi despre faptul că la Viena, un consiliu

255 Vezi, pe larg, textul Convenţiei comerciale, în “Monitorul Oficial al României”, nr. 113, 26 mai/7 iunie 1876, p. 2801-2805; în “Românul”, an XIX, 2 iulie 1875, p. 586-587. 256 Vezi, în acest sens, I. Calafeteanu, Cr. Popişteanu (coord.), op. cit., p. 129 şi urm.257 “Românul”, an XVIII, 31 octombrie 1874, p. 956. 258 Ibidem, an XIX, 5 mai 1875, p. 393.

97

ministerial ar fi stabilit principalele baze ale încheierii Convenţiei

comerciale cu România.259

Aspecte critice severe la adresa acestei convenţii găsim în “Românul”,

din 21 mai, care afirma că încheierea ei ar duce la “aservirea celor mai vitale

interese economice ale României către acelea ale Austro-Ungariei”, că acest

act “este o trădare naţională pe cale paşnică”, deoarece decide “despre

viitorul comerţului şi industriei româneşti”. În încheiere, se sublinia faptul că

“interesele comerţului şi industriei naţionale sunt sacrificate prin Convenţia

comercială, pe care dl. Andrassy i-o impune guvernului român, Catargiu-

Boerescu, cu atâta stăruinţă ungurească.260 La scurt timp, “Românul”, din 31

mai, reproducea din “Federaţiunea”, mai 1875, noi ştiri despre derularea

tratativelor privind încheierea respectivei convenţii, din care rezulta faptul că

“guvernul României, pentru preţioase concesiuni ce este gata a le face, nu

pretinde decât numai desfiinţarea neînsemnatei vămi a cerealelor”.261

În “Românul”, din 2 iulie 1875, era publicat textul Convenţiei

comerciale dintre România şi Austro-Ungaria, încheiată în două exemplare,

la Viena, pe 10/22 iunie 1875, purtând semnătura lui Andrassy, din partea

Austro-Ungariei, şi pe cea a lui Gh. Costa-Foru, din partea României.262

Ulterior, “Românul” din 24 noiembrie, publica Corespondenţa

particulară a “Românului”, Viena, în care acelaşi Camil, exprimându-şi

părerile nefavorabile despre Convenţia comercială, încheiată de România cu

Austro-Ungaria, le recomanda sârbilor, ca în tratativele comerciale cu

Austro-Ungaria “să profite de experienţa făcută în vecinătatea lor şi să nu

încheie, cu niciun preţ, un tratat leonic, în care partea leului să cadă Austro-

259 ibidem, 19 aprilie, p. 320.260 Ibidem, 21 mai, p. 448 şi urm.261 Ibidem, 31 mai, p. 475.262 Ibidem, 2 iulie, p. 586 şi urm.

98

Ungariei, precum este acela pe care l-a încheiat actualul guvern al

Românei”263.

Referitor la toate aceste aprecieri făcute pe seama tratativelor şi

finalizării lor prin încheierea Convenţiei comerciale româno-austro-ungare,

în vara anului 1875, trebuie să precizăm faptul că, în ciuda dezavantajelor

economice pentru România, câştigul era în plan politico-diplomatic, el fiind,

din acest punct de vedere, pentru România neindependentă un pas însemnat

spre întărirea suveranităţii naţionale, care să pregătească obţinerea

independenţei tânărului stat român modern.

În condiţiile, tot mai grele, în care românii din Ungaria suportau

efectele legislaţiei şi din domeniul învăţământului, cultelor şi culturii,

trebuie menţionat faptul că românii din Ţara liberă au sprijinit, eficient şi

constant, moral, financiar şi material, şcoala, biserica şi viaţa cultural-

artistică a fraţilor lor de peste Carpaţi şi în primul deceniu de la instalarea

dualismului austro-ungar.

Sugestivă şi mobilizatoare, în acest sens, este chemarea lansată de un

român transilvănean, Scaevola, în „Românul” din 15-16 mai 1867,: „Rog pe

toţi oamenii, pe redactorii ziarelor politice de dincolo de Carpaţi, cu simţuri

curate, să se intereseze mai mult de soarta şi cauza noastră şi să nu uite că

suntem fraţii lor de un sânge şi de un neam”264.

Din „Românul”, din 20 august 1867, la rubrica România de peste

Carpaţi, aflăm că „în România în doliu, în Transilvania, Ungaria Timişană şi

Bucovina, cultura naţională stă într-o stare deplorabilă”, că „tinerimea de

aici nu gustă adevărata cultură naţională”, pentru că „în instituţiile mai

263 Ibidem, 24 noiembrie, p. 1075.264 Ibidem, an XI, 15-16 mai 1867, p. 398.

99

înalte, cultura naţională lipseşte cu totul, iar în cele 2-3 gimnazii române,

influenţa străină este în preponderenţă”265.

În condiţiile în care viaţa spirituală a românilor transilvăneni,

patronată de cele două biserici, ortodoxă si greco-catolică, se confrunta cu

lipsuri financiare, autorităţile din România vor acţiona în consecinţă. Din

ziarul „Românul”, 8 februarie 1868, la rubrica Transilvania. Blaj, 29

ianuarie aflăm, atât despre faptul că „Domnitorul Carol I a dăruit câteva sute

de florini bisericii din Alba Iulia”, cât şi despre „ajutorul material al

guvernului României, făcut în toamnă, întru folosul bisericilor misere”,

constând în instrumente de cult266.

Pentru sprijinirea financiară a Societăţii Transilvania, înfiinţată în mai

1867, la Bucureşti, în „Românul” din 16 martie 1868, se făcea un apel „la

românii din România liberă şi la genorozitatea Consiliilor judeţene să

sprijine financiar Societatea Transilvania, pentru ca aceasta să-şi poată pune

în aplicare scopurile sale de ridicare culturală şi a tinerilor români din

Austro-Ungaria”.267

În condiţiile în care situaţia învăţământului românesc din Ungaria se

va înrăutăţi, în special, după adoptarea Legii Învăţământului (1868), datorită

faptului că autorităţile de stat sprijineau financiar şi încurajau numai şcolile

de stat, în limba maghiară268, în „Românul” din 3 mai 1868, în Extras din

scrisoarea unui român din Transilvania se făcea menţiunea despre „sprijinul

financiar al Guvernului şi Camerei României pentru Eforia şcoalelor din

265 Ibidem, 20 august, p. 701 şi urm.266 “Românul”, an XII, 8 februarie 1868, p. 113 şi urm.267 Ibidem, 16 martie, p. 239.268 N. Isar, op. cit., p. 329.

100

Braşov, cât şi pentru ca, mai curând sau mai târziu, să se înfiinţeze aici, în

Transilvania o Academie de legi română”269.

În ciuda acestor eforturi, în „Românul” din 23-24 iunie 1868, la

rubrica România de peste Carpaţi, erau reproduse, după „Albina” şi

„Federaţiunea”, ştiri despre „silinţele maghiarilor pentru ruinarea şcoalelor şi

învăţământului în limba română, limbă care este abia lăsată facultativ în

unele şcoli”, cu menţiunea că „şi acolo unde fraţii noştri, prin sacrificii

reuşesc a întreţine o şcoală, în adevăr românească, înverşunarea nesocotită

de deznaţionalizare a maghiarilor, se sileşte a batjocori, a nimici, aceste

nobile sacrificii”.270

Faptul că „Românul” reproducea articole din ziarele româneşti din

Austro-Ungaria – „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful roman”, „Concordia”,

„Albina”, „Federaţiunea” şi, ulterior „Orientul latin” – se datora şi măsurilor

restrictive şi severe adoptate de autorităţile austro-ungare, care, printr-o serie

de ordonanţe succesive, înăspreau prevederile „Legii presei” . În acest sens,

în ziarul „Românul”, din 1 februarie 1869, la Corespondenţa particulară a

românului din Transilvania, un abonat scria că „aici, la noi, sub despotismul

ce apasă presa, este peste putinţă a mai scrie ceva de Doamne ajută!”271,

pentru că, în „Românul”, din 1 iunie 1869, să se menţioneze faptul că

„Guvernul maghiar de astăzi se străduieşte a da o lovitură de moarte presei

române”.272

Pentru că românilor din Ţară nu le era indiferentă nici viaţa cultural-

artistică a fraţilor asupriţi, din „Românul” din 2 iunie 1870, la rubrica Din

269 “Românul”, an XII, 3 mai 1868, p 408; K. Hitchins, România 1866-1947, Ediţia a II-a, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 216.270 “Românul”, an XII, 23-24 iunie 1868, p. 536.271 Ibidem, an XIII, 1 februarie 1869, p. 94.272 Ibidem, 1 iunie, p. 498.

101

Transilvania aflăm că la Braşov, pe 28 mai, au avut loc „reprezentaţiunile

trupei de teatru din România, conduse de dl. Matei Milo”273.

Dacă din „Românul” din 4 iulie, la rubrica Din Transilvania, Braşov,

28 mai, aflăm că „ministrul cultelor şi instrucţiunii publice din România s-a

interesat, în luna aprilie 1870, despre şcolile româneşti din Braşov”274, în

numărul „Românului”, din 11 martie 1871, în articolul Teatrul românesc

dincolo de Carpaţi se lansa un apel la strângerea de fonduri pentru edificarea

unui tearu românesc în Ardeal, la Deva. „Acum, se menţiona în apel, când

jugul greu şi neîmpăcat al maghiarilor apasă (...) să nu rămânem nepăsători

la silinţele fraţilor noştri (...) şi să punem o pietricică la edificiul românesc, a

cărui ridicare s-a început, cu destulă anevoinţă.”275

Din articolul Societatea studenţilor români din Braşov, apărut în

„Românul”, 6 aprilie 1871, aflăm că scopul înfiinţării acestei societăţi, la 5

martie 1781, era „dezvoltarea în junime a gustului pentru lectură” şi că

„bazele pe care trebuie formată educaţiunea junimii sunt cugetarea liberă,

iubirea naţionalităţii şi colegialitatea”.276

Referindu-se la situaţia precară a învăţământului din şcolile

confesionale româneşti din Transilvania şi Ungaria, în „Românul”, din 24

august 1872, se lansa un Apel către românii de pretutindeni, pentru a nu lăsa

să se stingă lumina în gimnaziul român greco-oriental, din Brad, din lipsa

mijloacelor materiale, de întreţinere şi subzistenţă, în condiţiile legislaţiei

şcolare maghiare şi a salva această şcoală românească, care a început a

revărsa raze binefăcătoare pentru poporul nostru şi cultură peste tot!”277

273 Ibidem, an XIV, 2 iunie 1870, p. 472.274 Ibidem, 4 iulie, p. 57.275 Ibidem, an XV, 11 martie 1871, p. 215.276 Ibidem, 6 aprilie, p. 311.277 Ibidem, an XVI, 24 august 1872, p. 710.

102

Dacă, în „Românul” din 19 aprilie 1873, din Corespondenţa

particulară a „Românului”, Pesta, 15 aprilie, aflăm că „legile ungureşti

continuă a considera libertatea presei ca un mijloc de terorizare”278, din

„Românul”, 21 iunie, la rubrica Din Pesta, iunie 1873, ni se semnala faptul

că „ziarul „Românul”, care totdeauna se află la post, pentru a-şi îndeplini

sublima misiune de a combate orice atingere s-ar aduce drepturilor şi

intereselor României” şi care a ajuns „a fi căutat şi citit cu mult interes şi din

partea românilor de dincoace de Carpaţi”, este „oprit d-a mai circula în toată

monarhia austro-ungurească”279

„Românul”, din 2 martie 1875, reproducea din „Gazeta

Transilvaniei”, informaţii despre subvenţionarea Bisericii Sf. Nicolae din

Braşov, votată de Camera României; Ca răspuns la sprijinirea materială a

şcolilor din Braşov de către România liberă, se arăta în continuare,

autorităţile statului ungar ordonaseră Eforiei Şcoalelor Centrale, din Braşov,

„ca nicio corespondenţă imediată cu regimul României să nu se mai

întreţină, iar trimiterea, de orice fel, ce ar veni din partea regimului românesc

pentru şcoalele din Braşov, să se aducă mai întâi la cunoştinţă autorităţilor

eclesiastice din Sibiu, spre a se putea face arătare oficioasă înaltului

Ministeriu al Cultelor şi Instrucţiunii Publice280. Tot în legătură cu generosul

sprijin financiar şi material al autorităţilor de la Bucureşti pentru bisericile şi

şcolile româneşti din Austro-Ungaria281, „Românul” din 12 martie 1875,

reproducea, din ziarul „Orientul latin”, ordinul ministrului maghiar al

Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, Augustin Trefort, Pesta, 5 martie 1875,

278 Ibidem, an XVII, 19 aprilie 1873, p. 384 şi urm.279 Ibidem, 21 iunie, p. 543.280 Ibidem, an XIX, 2 martie 1875, p. 196.281 Vezi, în acest sens, K. Hitchins, op. cit., p. 216.

103

prin care, se interzic pe teritoriul Transilvaniei şi al Ungariei, o serie de cărţi

în limba română, scrise şi tipărite în România:

-Elemente de Geografie, pentru clasa a II-a şi a III-a primară,

-Elemente de geografie fizică şi politică,

-Istoria Românilor din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre,

-Atlas geografic,

-Manualul de Geografie pentru tinerimea română, ş.a.

În final, ordinul recomanda autorităţilor „a fi cu grijă asupra

manualelor ce se întrebuinţează în şcolile de sub autoritatea lor”, dispunând

să se întrebuinţeze numai „astfel de cărţi care înfăţişează, în mod fidel,

starea constituţională prezentă şi relaţiunile faptice ale cetăţenilor, de diferite

vorbiri”282.

Dr. B, semnatarul articolului Amiciţia Austriei pentru români în

„Românul”, din 28 septembrie 1875, arăta că „bunăvoinţa puternicului

Imperiu Austro-Ungar urmăreşte chiar stingerea limbii române, prin toate

mediile ce le are la dispoziţie”, că „toate comunele din Transilvania au fost

obligate a comunica, una cu alta, numai în limba maghiară”, şi sublinia

faptul că „între românii din România liberă şi cei de sub Coroana

habsburgică, comerţul cu cărţi este cu totul interzis, (...), că ziarele şi cărţile

din România sunt oprite la bariera ce pune puterea austro-ungară între noi şi

fraţii noştri de peste munţi”283.

282 “Românul”, an XIX, 12 martie 1875, p. 228.283 Ibidem, 28 septembrie, p. 873 şi urm.

104

3. Bilanţul primului deceniu de regim dualist pentru românii din

Austro-Ungaria

În condiţiile în care, încă de la începutul anului 1876, „chestiunea cea

mai importantă şi cea mai arzătoare” pentru austrieci şi unguri era „reînoirea

pactului dualist”, românii asupriţi, făcând şi ei un bilanţ al primilor nouă ani

de experienţă dualistă, constatau:

- că acest pact este „fatal pentru naţiunile negermane şi nemaghiare

ale poliglotului imperiu”284,

-că „cei care seamănă vânt, să se teamă că vor culege furtuni”285,

-că „numirea de agitatori, perturbatori şi răsturnători se dă tuturor

acelora care reclamă drepturile naţionale”286,

-că „programa partidei naţionale e, în obşte, cunoscută, că numai

printr-un sistem federativ în Orient, pot face românii cauză comună cu

maghiarii”287,

-că „ungurii tind din toate puterile lor numai la nimicirea naţionalităţii

române”288,

-că „românii nu mai vor să ia parte la dezbaterile parlamentare ungare,

deoarece ei sunt împilaţi, prin toate legile create numai în beneficiul

maghiarimii”289,

284 Ibidem, an XX, 4 ianuarie, 1876, p. 11-12.285 Ibidem, 27 iunie, p. 562.286 Ibidem, 12 septembrie, p. 814.287 Ibidem. 288 Ibidem, 19 noiembrie, p. 1029-1030.289 Ibidem.

105

-că „sistema actuală nu mai este de suferit”290 şi că „dacă maghiarii

n-ar fi nesocotit drepturile românilor, situaţia românilor n-ar fi astăzi atât de

încurcată şi încordată!”291

Dar cel mai complet tablou al situaţiei Transilvaniei după primii zece

ani de dualism îl găsim într-un apel al românilor din Transilvania adresat

„bărbaţilor de stat ai Austriei”, apel ce a fost publicat iniţial în ziarul vienez

„Der Osten”, în decembrie 1876:

-„Zece ani de suferinţe şi torturi am îndurat în urma măiestriei de stat

a ungurilor” (...) În ţările de sub Coroana „Sf. Ştefan” e o nemulţumire

generală, o mizerie completă, o coruptie dezgustătoare, într-un cuvânt, o

situaţie pe care n-o mai putem îndura! Amară e soarta care ne-a impus-o

anul 1867! Toate naţionalităţile nemaghiare, dar mai cu seama noi, românii,

au trebuit să înghită mult venin, în decursul acestor zece ani.

Tristă este poziţia în care geme poporul român (...) Românii sunt

desconsideraţi, ca şi când n-ar exista, ...

Cine să nu dorească sfârşitul acestor stări de lucru arbitrare? În aceste

momente critice, rugăm concetăţenii din Austria a lua în considerare

poziţiunea noastră, împreună cu interesele monarhiei”292

În ciuda acestor realităţi, din rubrica Ştiri mai noi, din Austro-

Ungaria, apărute în „Românul”, 31 decembrie 1876, aflăm că „Dl. Tisza,

preşedintele Consiliului miniştrilor Ungariei, considera că „în politica

internă e dispus a stărui în politica de înţeleaptă moderaţiune şi de tăria pe

care s-a silit a o urma până acum” şi că în politica externă, în condiţiile în

care chestiunea orientală fusese redeschisă, contele Tisza sublinia faptul că

290 Ibidem.291 Ibidem.292 Ibidem, 16 decembrie, p. 1114.

106

„Guvernul austro-ungar nu va face apel la devotamentul naţiunii, decât

atunci când va fi vorba de a apăra drepturile şi interesele monarhiei”293

Susţinuta campanie de presă dusă de ziarul „Românul”, oficiosul

liberalilor radicali, împotriva dualismului austro-ungar, susţinut şi de alte

ziare şi reviste româneşti, a consolidat semtimentul solidarităţii naţionale al

românilor din România liberă cu soarta fraţilor lor de dincolo de Carpaţi,

supuşi de autorităţile austro-ungare în anii 1866-1876 unei politici de

deznaţionalizare forţată.

Această însemnată contribuţie frăţească venită din partea românilor

liberi, avea să fie răsplătită, la scurt timp, în războiul de independenţă a

României (1877-1878) printr-un puternic sprijin moral, material, financiar şi

uman acordat României de către românii din Transilvania, Banat şi

Bucovina, acesta constituind o viguroasă replică dată regimului dualist

austro-ungar.294

La rândul lor, câştigarea independenţei politice şi consolidarea statului

român modern, o dată cu proclamarea Regatului (1881) urmau să se

constituie în factori de bază ai încurajării şi susţinerii mişcării naţionale a

românilor din Transilvania şi Ungaria, ca şi din alte provincii româneşti

aflate sub stăpâniri străine.295

Toate acestea, au întărit definitiv convingerea, de o parte şi de alta a

Carpaţilor, că după ce România a devenit stat independent (1877-1878), şi,

în 1881, s-a proclamat Regatul României, obiectivul fundamental al luptei

de emancipare socială şi naţională a poporului român devenea desăvârşirea

statului român unitar, fapt implinit, cu noi jertfe, la finele primului război

293 Ibidem, 31 decembrie, p. 1154.294 N. Isar, op. cit., p. 332; Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985, p. 415. 295 D. Berindei, op. cit., p. 207.

107

mondial, în 1918296, prin eliberarea românilor transilvăneni de sub dominaţia

austro-ungară şi prin unirea cu Vechiul Regat în cadrul unei Românii

moderne, independente şi unitare.297

296 I. Scurtu, Alba Iulia.1 Decembrie 1918, Edit. Sport Turism, Bucureşti, 1988 , p. 90-91. 297 V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii 1859-1918, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 14-15; Şt. Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, Edit. Academiei, Bucureşti, 1983, p. 28 şi urm.

108

Capitolul al III-lea

Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului român (1866-

1876)

Dacă în precedentul capitol, Imaginea Transilvaniei în principalele

organe de presă din România (1866-1876), am încercat să surprindem şi să

redăm, cât mai veridic, schimbările de ordin politic, economic, social şi

cultural din Transilvania în primul deceniu de după instaurarea dualismului

austro-ungar, prezentul capitol, intitulat Problemele Transilvaniei în

dezbaterile Parlamentului român (1866-1876), vine să completeze, firesc şi

logic, cu noi date şi informaţii imaginea Transilvaniei în anii 1866-1876.

În acest capitol, intitulat Problemele Transilvaniei în dezbaterile

Parlamentului român (1866-1876) vom încerca să prezentăm modul în care

în Parlamentul României o serie de oameni politici şi de stat români, printre

care menţionăm pe Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, C. A.

Rosetti, Titu Maiorescu, ş.a., au perceput şi luat poziţie faţă de semnificaţia

şi consecinţele încheierii pactului dualist austro-ungar în anul 1867, faţă de

lupta românilor ardeleni pentru emancipare socială şi naţională, cât şi faţă de

iniţiativele de solidaritate ale românilor din Ţara liberă cu fraţii lor asupriţi

de peste Carpaţi.

1. Atitudinea oamenilor politici, de stat şi de cultură români faţă

de realizarea, semnificaţia şi consecinţele încheierii pactului dualist

austro-ungar în anii 1866-1876

109

Grăbirea finalizării tratativelor pentru încheierea dualismului austro-

ungar, derularea rapidă a evenimentelor din Transilvania şi atitudinea dârză

a deputaţilor români în Dieta din Pesta, printre care I. Hodoş, I. Măcelariu,

V. Babeş, Al. Mocioni, A. Vlad şi S. Borlea, precum şi protestele lor

solemne împotriva încheierii compromisului săvârşit la 5/17 februarie 1867,

peste voinţa românilor din Transilvania, erau urmărite cu un interes deosebit

şi cu o mare emoţie şi de opinia publică din România, în general, de oamenii

politici şi bărbaţii de stat din Parlamentul român, în special.298

În aceste condiţii, din toamna anului 1865 şi până în iunie 1867,

evenimentele s-au succedat cu o uimitoare repeziciune.

Dualismul austro-ungar însemna împărţirea Imperiului în două părţi

egale – Austria şi Ungaria – subordonate aceluiaşi suveran, împăratul Franz

Joseph I, acum şi rege al Ungariei. Preţul acestui compromis fusese anexarea

Transilvaniei la Ungaria.299

Ca urmare, la câteva zile după încoronare, împaratul Franz Joseph I a

abrogat legile Dietei din Sibiu (1863-1864), şi a sancţionat legea încorporării

Transilvaniei la Ungaria, în conformitate cu votul Dietei din Cluj, din 6

decembrie 1865, vot reconfirmat de aceeaşi dietă, şi într-o nouă sesiune, în

decembrie 1866.

O dată cu instalarea dualismului austro-ungar, istoria românilor din

Transilvania intra într-o nouă etapă.300

298 Vezi, Nichita Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei, în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 130; ziarul “Românul”, an XI, 22-23 aprilie 1867, p. 330, în care se afirmă că Uniunea aceasta vatămă simţământul nostru naţional şi ar periclita chiar existenţa noastră naţională; vezi, pe larg, discursurile deputaţilor români, la T. V. Păcăţian, op. cit., vol. IV, Sibiu, 1906, p. 32-37, 49-52.299 N. Isar, op. cit., p. 328.300 Vezi, în acest sens, şi Keith Hitchins Afirmarea naţiunii. Mişcarea naţională românească din Transilvania, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 53.

110

De la această dată situaţia lor se agrava, ei urmând a fi supuşi de către

autorităţile maghiare unei politici de deznaţionalizare din ce în ce mai

apăsătoare, în condiţiile elaborării şi transpunerii în practică a legilor votate

în 1868 şi după aceea, (Legea încorporării Transilvaniei la Ungaria, Legea

cu privire la naţionalităţi, Legea referitoare la învăţământ, Legea presei,

Legea electorală, ş.a), având drept scop integrarea românilor în “naţiunea

politică maghiară”, în “statul indivizibil maghiar”.301

Reflectând această stare de spirit, presa din România, şi în special

ziarele din Bucureşti, în frunte cu “Românul”, ce avea ca director pe C. A.

Rosetti, au susţinut activ cauza dreaptă a fraţilor lor din Austro-Ungaria,

promiţându-le tot sprijinul moral şi material în lupta dreaptă pentru

emancipare socială şi naţională, relatând pe larg în anii 1866-1876

dezbaterile parlamentare din România, în care o serie de oameni politici au

adoptat o atitudine corectă privind problemele Transilvaniei din primul

deceniu de la constituirea dualismului austro-ungar.

Astfel, la 19 februarie/3 martie 1867, “Românul”, condamnând

încheierea pactului dualist, “învoire ce pare a fi din ce în ce mai mult

dezaprobată de celelalte naţionalităţi din Austria”, atrăgea atenţia asupra

consecinţelor pe care le va avea faptul “de a sacrifica mai multe naţionalităţi

orbirii şi ambiţiunii uneia” şi aprecia faptul că “a le ridica, a le nega chiar

dreptul d-a protesta” nu este “o faptă compatibilă cu libertatea” şi că ea nu

poate avea “aprobarea opiniunii publice”. În încheiere, editorialul sublinia

faptul că “este bine ca românii să ştie că puterea poate strivi unul ori un alt

popor, dar pe cât timp există în el o voinţă, un şimtământ naţional, el va şti

să găsească mijlocul de a se manifesta” şi îi îndemna “să profite de toate

ocaziile spre a-şi revendica drepturile lor, spre a s-afirma” şi să nu aştepte

301 Nicolae Isar, op. cit, p. 328-329.

111

“ca întâmplarea sau voinţa nu ştiu cărui împărat să le dea totul”, ci să profite

de “orice evenimente spre a-şi dobândi ce li se cuvine, spre a-şi asigura

existenţa!”302

Ridicându-se împotriva numirii la 6/18 februarie 1867 de către

împăratul Franz Joseph I a unui guvern ungar, condus de contele Iulius

Gyula Andrassy, ziarul “Tribuna română”, organul Fracţiunii liberale şi

independente din Iaşi, la 18 februarie/2 martie 1867, a denunţat adevăratele

raţiuni ale încheierii pactului dualist austro-ungar, subliniind faptul că

“Austria îşi caută scăparea în dualism. Ea dă mâna ungurilor pentru a ţine

sub jug pe români şi pe slavi”303

În aceste condiţii, o serie de oameni politici şi de stat din Parlamentul

României s-au ridicat cu hotărâre şi au protestat energic, în perioada

următoare (1866-1876) împotriva consecinţelor nefaste, politice, economice,

sociale şi culturale ale dualismului austro-ungar. Constatând că “starea

noastră naţională era extrem de periclitată” şi că românii transilvăneni erau

“lipsiti de orişice sprijin şi mijloc de apărare”304, se promitea tot sprijinul

moral şi material fraţilor de peste Carpaţi, cu riscul ca cercurile guvernante

să aibă neplăceri politico-diplomatice cu Austro-Ungaria.

Din spirit de solidaritate cu dreapta cauză a unui conaţional originar

de peste Carpaţi stabilit în România, în şedinţa Adunării Deputaţilor, din 26

noiembrie 1866, marele istoric, om politic şi bărbat de stat român, Mihail

Kogălniceanu, a făcut o intervenţie în apărarea lui Pandele Popasu, deputat

302 Vezi, în acest sens, “Românul”, an XI, 19 februarie/3 martie 1867, p. 141.303 Vezi, pe larg, Unitate şi continuitate în istoria poporului român, D. Berciu (coord.), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 297-298.304 Vezi articolul România de dincolo şi de dincoace de Carpaţi şi ungurii, Transilvania, 26 ianuarie 1867, sub semnătura Dr. B, în “Românul”, an XI, 6-7 februarie 1867, p. 102.

112

la Colegiul III, Covurlui, a cărui alegere fusese contestată de membrii

Adunării, invocându-se originea sa transilvană.305

2. Interpelarea lui Mihail Kogălniceanu din 14/26 martie 1867 şi

semnificaţiile ei antidualiste

Ulterior, în şedinţa Adunării deputaţilor din 14 martie 1867, Mihail

Kogălniceanu va face o interpelare în legătură cu telegrama de felicitare,

trimisă de Ion Ghica pe când era în fruntea Guvernului României, în

calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Internelor, contelui Iulius

Gyula Andrassy numit în fruntea guvernului Ungariei, la 6/18 februarie 1867

în semn de protest faţă de semnificaţiile şi consecinţele viitoare nefaste

pentru soarta românilor transilvăneni ale încheierii compromisului austro-

ungar.306

În timp ce creştea împotrivirea opiniei publice româneşti faţă de

finalizarea tratativelor şi încheierea pactului austro-ungar, Ion Ghica, pe

atunci preşendinte al Guvernului României, în numele unei vechi relaţii de

prietenie încă de pe timpul revoluţiei de la 1848, s-a grăbit să-l felicite

primul pe contele Iulius Gyula Andrassy, cu ocazia numirii sale la 6/18

februarie 1867, în fruntea Guvernului Ungariei, de către împăratul austro-

ungar, Franz Joseph I.

Curând, după ce Ion Ghica trimisese felicitarea sa şefului guvernului

Ungariei, Iulius Gyula Andrassy, câteva ziare maghiare, printre care

„Vestitorul”, „ziarul unguresc oficios”, cum l-a numit Mihail Kogălniceanu,

şi „Patria” au reprodus această felicitare însoţind-o de o serie de comentarii

305 Vezi, în acest sens, “Monitorul, jurnalul oficial al României”, 1866, nr. 262, p. 1234, col. 2,306 Vezi textul telegramei în “Monitorul, jurnalul oficial al României”, 1867, nr. 63, p. 370, col. 4-6, p. 371, col. 1; Mihail Kogălniceanu, Opere, Text stabilit, introducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea, vol. IV, partea I, (1864-1868), Edit. Academiei, Bucureşti, 1977, p. 292-294,

113

şi aprecieri nefavorabile la adresa României.307 Astfel, „Vestitorul”,

referindu-se la felicitarea lui Ion Ghica, cita fragmentul de vers virgilian:

„Timeo danaos et dona ferentes!”, ceea ce vroia să însemne faptul că simpla

felicitare adresată premierului maghiar de un român era socotită deosebit de

primejdioasă!

Celălalt ziar, „Patria”, după relatarea lui Mihail Kogălniceanu, mergea

şi mai departe, spunând că „se bucura că vedea că Principatele Române îşi

aduc aminte de timpii când au fost vasale ale Coroanei Sfântului Ştefan.”308

Publicarea felicitării trimise de Ion Ghica lui Iulius

Gyula Andrassy, şi, mai ales, comentariile defavorabile care însoţeau această

felicitare, au provocat o mare nemulţumire în rândurile românilor din

Transilvania, cât şi în cele ale românilor din Ţara liberă.

Pe acest fond de solidaritate cu fraţii de peste munţi, în şedinţa

Adunării Deputaţilor din 9/21 martie 1867, Mihail Kogălniceanu a anunţat

că va face o interpelare ministrului Afacerilor Străine, Ştefan Golescu, şi

preşedintelui Consiliului de Miniştrii şi Justiţiei, Constantin A. Kretzulescu

în legătură cu felicitarea trimisă lui Iulius Gyula Andrassy de fostul

preşedinte al Consiliului de Miniştrii şi Internelor României, Ion Ghica.309

Fără să aştepte ca Mihail Kogălniceanu să efectueze interpelarea, Ion

Ghica s-a grăbit să declare că el l-a cunoscut de multă vreme pe Iulius Gyula

Andrassy, de pe vremea revoluţiuei de la 1848, când amândoi au reprezentat

ţările lor la Constantinopol, şi, în consecinţă, din motive de bună educaţie,

i-a adresat scrisoarea de felicitare, însă ca amic şi ca particular.310

307 M. Kogălniceanu, op. cit., p. 292.308 Ibidem.309 Vezi, şedinţa Adunării Deputaţilor din 9/21 martie 1867, în “Monitorul, jurnal oficial al României”, 1867, nr. 59, din 14/26 martie 1867, p. 346. 310 Ibidem.

114

Răspunzându-i lui Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu a precizat faptul că

interpelarea pe care o va face în curând se va referi nu la educaţia privată, ci

la educaţia politică.311

În aceste condiţii, în şedinţa Camerei din 14/26 martie 1867, înainte

de a se trece la ordinea de zi, Mihail Kogălniceanu şi-a prezentat

interpelarea. Încă de la început, el a atras atenţia celor prezenţi că respectiva

scrisoare de felicitare trimisă de către Ion Ghica premierului maghiar Iulius

Gyula Andrassy, cu ocazia numirii sale în fruntea Guvernului Ungariei, de

Ion Ghica, pe atunci şeful Guvernului României n-a fost o simplă scrisoare

privată, de felicitare a unui vechi amic, pentru că, altfel, nu ar fi fost

publicată într-un ziar oficios, cu toate că „domnia sa a zis că acea felicitare

nu e adresată în calitate de întâi ministru, nu în calitate de om politic, ci în

calitate de om particular, legat prin amiciţie foarte îndelungată de contele

Andrassy”.312

Chiar mai mult, sublinia în continuare, Mihail Kogălniceanu, şi ziarul

bucureştean, „Independinţa română”, a cărei redacţie era în legătură cu mulţi

oameni politici de la putere din timpul guvernului prezidat de Ion Ghica313, a

dat un caracter politic acestei felicitări: „Prima felicitare ce a primit primul-

ministru maghiar contele Andrassy, sublinia „Independenţia română”, a fost

din partea primului nostru ministru, prinţul Ion Ghica”.314

Subliniind faptul că întrucât „Monitorul”, ziarul oficial al Guvernului

Român, prezidat de Ion Ghica n-a publicat nicio dezminţire privind

311 Ibidem.312 Ibidem.313 “Independenţia română” a început să apară la Bucureşti în august 1866, la scurt timp după formarea guvernului condus de Ion Ghica şi a încetat să apară la 20 decembrie 1867/1 ianuarie 1868. A avut ca redactori şi proprietari pe M. de Richter şi Iuliu Wechsler, iar în ultima lună redacţia a făcut-o Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. A apărut în limbile română şi germană.314 Ibidem, Şedinţa din 14/26 martie 1867, în “Monitorul, jurnal oficial al României”, nr. 63, din 18/30 martie 1867, p. 370; Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 292.

115

caracterul politic dat de ziarele ungureşti şi de gazeta bucureşteană

„Independeţia română”, scrisorii de felicitare a primului ministru român din

acea vreme, Mihail Kogălniceanu aprecia că acest mutism al „Monitorului”,

jurnalul oficial al României, „a făcut pe fraţii români din Transilvania să fie

foarte întristaţi şi, pot zice, disperaţi şi foarte crunt loviţi de această

felicitare!”.315

În continuare, Mihail Kogălniceanu declara că noi, ca români, trebuie

să ne bucurăm cu toţii „de drepturile ce a câştigat Ungaria ca naţiune, pentru

a scăpa de jugul Austriei; negreşit că toate naţiunile, şi mai cu seamă,

românii, trebuie să ne bucurăm de acea izbutire foarte folositoare şi demnă

de laudă pentru naţiunea maghiară; însă noi ca români trebuie iarăşi să ştim”,

spunea autorul interpelării, „că naţiunea maghiară, în aspiraţiile sale, nu

voieşte a-şi păstra numai acele principii, numai independenţa sa, nu voieşte a

se margini numai în a practica pe seama sa acele principii de naţionalitate,

pe care le-a apărat în faţă cu Austria, ci goneşte şi alte scopuri asupra

românilor de peste Carpaţi. Ea nu voieşte să practice acele principii pe care

le-a apărat în faţă cu Austria, (...), ci, din contră, ea voieşte să fie salvată din

jugul Austriei, spre a impune jugul asupra celorlalte naţionalităţi, care trăiesc

pe teritoriul ce ea îl crede atârnat de Coroana Sfântului Ştefan.”316

Mihail Kogălniceanu, deşi se pronunţa împotriva unei atitudini ostile

faţă de Ungaria, „eu nu predic o politică aventurieră, nu predic ca să ne

punem în luptă cu Ungaria, ca să-i declarăm război”, socotea că „noi suntem,

în drept, a cere guvernului nostru ca cel puţin să nu arate simpatie pentru

formarea ministerului unguresc, decât atunci când el ne va da dovadă că ceea

ce a osândit în Austria va osândi şi în politica sa, că principiile care le-au

315 Ibidem. 316 Ibidem.

116

inspirat să reziste la subjugarea ce voia să-i facă Austria, ea le va aplica şi

românilor de peste Carpaţi”. „Din nenorocire, continua parlamentarul român,

însă nu este aşa. Ungaria nu cunoaşte alt drept decât dreptul istoric, nu

recunoaşte decât pentru dânsa principiul cel mare al secolului al XIX-lea,

principiul naţionalităţii. Ungaria cu dreptul său istoric, reclamă Transilvania,

reclamă Banatul, reclamă Principatele ca vasale ale coroanei Sfântului

Ştefan”.317

„Dar şi noi românii, continua Mihail Kogălniceanu, pe tărâmul

dreptului istoric, suntem în drept a zice că Principatele au avut totdeauna

existenţa lor proprie, că Transilvania a avut, asemenea, existenţa sa proprie

şi că ea face parte din vechea Dacie, că ea n-a fost nici măcar conchisă de

Ungaria, că ea este un principat cu care a avut tratate şi chiar hotarele

noastre sunt statornicite cu marii principi de Ardeal”.318

„Principiul naţionalitătilor, insista marele istoric, este şi el în favoarea

poporului român, căci Principatul Transilvaniei, ca şi Banatul, sunt locuite în

mare majoritate de către români”, pe care împăratul austriac „acela care a dat

Ungariei un minister”, i-a recunoscut „ca naţiune cu drepturi ale ei

proprii”.319

Reafirmându-şi împotrivirea pentru o politică românească externă

aventurieră şi socotind că trebuie ca „acea felicitare să o primim sub

rezervă” şi că sentimentele noastre pentru românii de peste Carpaţi „nu pot

să fie decât sentimente de simpatie şi de conaţionalitate”, Mihail

Kogălniceanu atrăgea solemn atenţia „onorabilului guvern unguresc şi

onorabilului nostru guvern” că trebuie să ştie că „pe lângă românii din

317 Ibidem.318 Ibidem.319 M. Kogălniceanu, op. cit., p. 294.

117

Transilvania şi din Banat este naţiunea română, este România sub Carol

I!”320

Datorită faptului că, oficial, statul român, pentru a nu-şi complica

relaţiile politico-diplomatice cu Austro-Ungaria, nu putea întreprinde prea

mult, Mihail Kogălniceanu afirma că cetăţenii români pot şi trebuie să facă

mai mult pentru apărarea fraţilor lor de peste Carpaţi: ”Să ne ferescă,

Dumnezeu, ca planurile care se presupun guvernului ungar în privinţa

naţiunei române de peste Carpaţi să se facă încercarea de a se realiza, căci

atunci se vor regăsi şi în România care vor face ceea ce au făcut sârbii din

Principatul sârb pentru sârbii din provinciile Coroanei Sf. Ştefan!”321

Încheindu-şi interpelarea, marele istoric şi om politic român, Mihail

Kogălniceanu a făcut propunerea ca Adunarea Deputaţilor să ia act că

scrisoarea de felicitare, adresată de Ion Ghica personal primului-ministru al

Ungariei din acea vreme, n-a avut decât un caracter privat şi după ce a

reînoit „sentimentele României de înfrăţire şi de conaţionalitate pentru

românii de peste Carpaţi”, a cerut să se treacă la ordinea de zi.322

Trebuie menţionat faptul că interpelarea lui Mihail Kogălniceanu,

făcută în şedinţa Adunării Deputaţilor din 14/26 martie 1867, a generat

numeroase discuţii, în cursul cărora o serie de vorbitori au invocat un posibil

conflict diplomatic ce s-ar putea naşte prin aluziile la atitudinea Austro-

Ungariei în ceea ce priveşte situaţia fraţilor lor români din Transilvania, iar

alţii şi-au precizat poziţia potrivit căreia, deşi în acest context exprimarea

simpatiei faţă de românii ardeleni devine prejudiciabilă României, ea „nu

costă nimic”.

320 Ibidem.321 Ibidem.322 Ibidem.

118

Luând cuvântul pentru a răspunde interpelării formulate de Mihail

Kogălniceanu, Constantin A. Kretzulescu, preşedintele Consiliului de

Miniştrii şi Justiţiei, a spus că scrisoarea de felicitare a lui Ion Ghica

adresată contelui Iulius Gyula Andrassy, cu ocazia numirii sale în fruntea

Guvernului Ungariei, avea un caracter cu totul privat, deoarece, nici în

biroul preşedintelui Consiliului de Miniştrii şi nici în cel al ministrului

Afacerilor Străine, n-a găsit vreo urmă a acelei corespondenţe.

În intervenţia sa, Ion C. Brătianu, ministrul Afacerilor Interne, pentru

a evita posibilele incidente diplomatice cu Austro-Ungaria, i-a cerut lui

Mihail Kogălniceanu să-şi retragă propunerea făcută, pentru a nu se da loc la

interpretări potrivit cărora s-ar crede că Adunarea Deputaţilor României ar fi

ostilă Austro-Ungariei.

În final, cel vizat, Ion Ghica, a respins vehement acuzaţiile deputatului

Ion Lecca, care amintise că Iulius Gyula Andrassy, pe vremea Revoluţiei de

la 1848-1849 a fost duşmanul românilor, că a omorât 40.000 de români şi a

ars 300 de sate. Ion Ghica atrăgea atenţia că Andrassy a ajutat la 1848

acţiunea lui Nicolae Bălcescu şi a lui Ioan Bălăceanu în Transilvania:

„Domnul Andrassy, afirma Ion Ghica, este majorul acela care a ajutat în

timpurile acelea mai mult pe Nicolae Bălcescu şi Ioan Bălăceanu, pe toţi

românii care au fost atunci în Transilvania şi a căutat să împăciuiască şi să

aducă unirea între români şi maghiari”. Pentru toate acestea, în încheierea

luării sale de cuvânt, Ion Ghica afirma că „domnul Andrassy nu merită

imputările ce i se fac şi dacă i se fac aceasta este o nedreptate foarte

mare!”323

Poziţia lui Ion Ghica în cazul adresării respectivei scrisori de felicitare

primului-ministru ungar, Iulius Gyula Andrassy, se cuvine a fi văzută, nu

323 Ibidem.

119

numai prin prisma vechilor şi sincerelor sale relaţii de prietenie cu Andrassy,

ci mai ales prin cea a spiritului său de om politic realist. Ca prim-ministru al

României pe atunci, Ion Ghica era partizanul unei politici externe de

înţelegere a României nu numai cu Poarta, ci şi cu Austro-Ungaria. Ar fi

greşit să credem că fostul mare revoluţionar paşoptist, Ion Ghica, în calitatea

sa de om politic şi de stat de frunte, nu ar fi fost un mare patriot şi nu ar fi

dorit emanciparea naţională şi socială a fraţilor săi români din Austro-

Ungaria. Ion Ghica era însă un spirit realist, care părăsise încă din 1850

înclinaţiile revoluţionare şi considera că nu era în interesul României, câtă

vreme ţara nu avea încă independenţa, să se ajungă la un conflict politico-

diplomatic sau militar cu Austria, una dintre puterile garante a ţării sale şi pe

al cărei sprijin, în politica externă România îl căuta. Pentru Ion Ghica pactul

dualist austro-ungar, în curs de realizare, nu reprezenta o piedică în calea

colaborării viitoare a României cu Imperiul austriac al cărui proaspăt prim-

ministru, baronul Beust, cancelar de la 7 februarie 1867, căuta să-i asigure

liniştea în sud-estul Europei, pentru pregătirea revanşei contra Prusiei.324

Dar pentru că pactul dualist austro-ungar putea prelungi existenţa

monarhiei habsburgice, guvernul coaliţiei grupărilor liberale, format la 1/13

martie 1867, prezidat de C. A. Kretzulescu, dar în care cuvântul hotărâtor îl

aveau liberalii radicali, Ion C. Brătianu, ministrul Afacerilor Interne, şi

Ştefan Golescu, ministru al Afacerilor Străine, sprijinit şi de Mihail

Kogălniceanu, nu înţelegea să pară că l-ar fi aprobat în vreun fel oarecare,

deşi nu-l combătea făţiş, pentru a nu da loc unor posibile dispute politico-

diplomatice şi militare cu Austro-Ungaria.325

324 Vezi, în acest sens, Unitate şi continuitate în Istoria poporului român, Dumitru Berciu (coord.), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 299. 325 Ibidem.

120

Ţinând cont de toate acestea putem concluziona faptul că interpelarea

şi dezbaterile aprinse din Adunarea deputaţilor pe marginea scrisorii de

felicitare, trimisă de Ion Ghica lui Iulius Gyula Andrassy, au avut un

puternic ecou în opinia publică din România, cât şi în cea din Austro-

Ungaria.

Astfel, în editorialul său din 17/29 martie 1867, ziarul „Românul”,

organul oficios al liberalilor radicali, referindu-se la scrisoarea de felicitare

adresată de Ion Ghica omologului şi prietenului său maghiar, Iulius Gyula

Andrassy, cu ocazia numirii acestuia în fruntea Guvernului Ungariei, de

către împăratul Franz Joseph I, la 6/18 februarie 1867, scria că mulţi n-au

înţeles însemnătatea ei şi cita un pasaj dintr-o gazetă italiană în care se

afirma că politica baronului Beust, menită să ducă la încheierea pactului

dualist austro-ungar, „a deşteptat antagonismele naţionale” în Austria, aşa

încât „disoluţiunea” acesteia „este aproape a începe”.326

Acelaşi limbaj îl folosea şi „Perseverenţa”, gazetă care începuse să

apară la 5/17 martie 1867, sub redacţia lui Alexandru Candianu Popescu,

şeful de cabinet al lui Ion C. Brătianu, ministrul Afacerilor Interne, care încă

din primul său număr a combătut „dualismul austro-ungar din cauza

efectelor sale potrivnice emancipării sociale şi naţionale a românilor

transilvăneni, în special, şi a frânei ce se punea desăvârşirii unificării

teritoriale a României, în general”. Guvernul austriac era acuzat că face „din

sacrificarea Transilvaniei un mijloc de învrăjbire între români şi maghiari”,

iar căderea Ungariei în această capcană era apreciată ca fiind „o neiertată

rătăcire, nu atât din partea poporului ungar, cât din aceea a oamenilor de stat

celebrii, care preşed la destinele lui”.327

326 Vezi “Românul”, an XI, 17/29 martie 1867, p. 133.327 Vezi, “Perseverenţa”, an I, nr. 1, 5/17 martie 1867.

121

În continuare, era încurajată lupta de rezistenţă a românilor

transilvăneni, subliniindu-se faptul că „asupritorii săi, adoratori ai

despotismului, urmând soarta unui imperiu pe care libertatea îl va desfiinţa,

nu vor putea ţine piept unui popor tot aşa de tenace ca şi dânsul şi posedând

avantajul d-a avea 5 milioane de fraţi liberi, ce urmăresc ideea comună:

împreunarea neamului românesc.”328

3. Ion C. Brătianu şi problemele românilor din Austro-Ungaria în

anii 1866-1876

Efectele încheierii pactului dualist austro-ungar se fac simţite şi în

România, care, logic şi firesc, era potrivnică compromisului austro-ungar,

dar, silită pentru multă vreme, să renunţe, în mod oficial, de a-i combate

urmările politice, social-economice şi culturale nefaste pentru conaţionalii de

peste Carpaţi, supuşi unei politici sistematice de deznaţionalizare forţată, din

partea autorităţilor maghiare.

În condiţiile în care autorităţile austro-ungare cereau guvernanţilor

români să se abţină de la „o politică de tulburare”, „aventurieră”, să se abţină

„de a se amesteca în afacerile Transilvaniei”, să se elibereze „de partidul

dezordinii” (liberalii radicali, în frunte cu Ion C. Brătianu - nn), şi să opteze

pentru „o politică externă prevăzătoare”329, o serie de oameni politici români,

cu diferite prilejuri, şi în special, în cadrul dezbaterilor parlamentare şi-au

exprimat o serie de puncte de vedere faţă de problemele Transilvaniei de

după 1867, puncte de vedere ce dovedesc o poziţie, atât patriotică, cât şi

328 Ibidem.329 Vezi, în acest sens, Unitate şi continuitate în istoria poporului român, D. Berciu (coord.), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 313-314.

122

realistă, în condiţiile interne şi internaţionale ale României din anii 1866-

1876.

Astfel, pe Ion C. Bratianu, liderul liberalilor radicali, care va deveni

unul din fondatorii României independente, problemele românilor

transilvăneni din primul deceniu de după încheirea dualismului austro-ungar,

l-au preocupat în mod deosebit. Acest fapt rezultă cu claritate din întreaga sa

activitate politică, desfăşurată fie în opoziţie, fie în perioadele în care s-a

aflat la guvernarea României, convins că „românii, ori de câte ori a fost în

cestiune întărirea statului român, au ştiut să învingă greutăţile”330.

Într-un moment în care tratativele austro-ungare privind încheierea

dualismului erau finalizate, la întrunirea Societăţii amicii constituţiunii, din

30 ianuarie 1867, Ion C. Brătianu atrăgea asistenţei atenţia asupra faptului că

„nu trebuie să uităm că suntem înconjuraţi de alte naţionalităţi, de altă gintă,

care aspiră a ne cotropi” şi sublinia faptul că „cea dintâi nevoie ce avem este

de a ne întări, de a ne face puternici”, de a ne constitui un stat român

puternic, prin „unirea părţilor sale separate”. „Voim, ca armata noastră să fie

întărită, să fie organizată, continua Ion C. Brătianu, astfel încât să poată

corespunde pe deplin, şi, precum o dorim cu toţii, la misiunea ei cea mare,

aceea de a ţine în frâu pofta de mâncare a Rusiei, a Austriei, care vor şti că

nu pot să cerce a înghiţi, fără să se înece cu baionetele noastre”331.

În aceeaşi cuvântare, Ion C. Brătianu afirma că „voim ca libertatea să

fie întemeiată pentru totdeauna, voim ca neamul românesc să prospere, să se

îmbogăţească, să întindă braţele sale până la marginile fireşti ce i le-a

însemnat Dumnezeu!”332 În finalul discursului său, Ion C. Brătianu îşi

330 Vezi Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. 1821-1891, C.C. Giurescu, (coord), vol. I, partea 1, (1848-1878), Edit. Institutul de Arte Grafice “Carol Gobl”, Bucureşti, 1903, p. 414-415.331 Ibidem, p. 421.332 Ibidem, p. 423.

123

exprima speranţa că cei care vor să vină la putere, vor avea „cuget curat de a

voi ceea ce voieşte naţiunea”, vor avea capacitatea de a îndeplini

importantele obiective sociale şi naţionale ale poporului român .333

Ulterior, Ion C. Brătianu va aborda problemele Transilvaniei şi cu

ocazia discursului ţinut în calitatea sa de ministru de interne, în şedinţa

Adunării Deputaţilor, din 30 aprilie 1868334.

Convins că „maghiarii sunt o putere, au fost totdeauna cuceritori, că

au aspiraţii pe care nu le ascund şi visează şi astăzi Marea Neagră”, Ion C.

Brătianu, arătând că nu s-a temut „niciodată de dânşii, mai ales că fraţii

noştri de peste Carpaţi şi încă i-au înfrânt”, că nu îi este teamă deloc „că

maghiarii au să realizeze astăzi conchista lor”, îşi afirma încrederea în

vitalitatea naţiunii române, în puterea naţiunii române din ţară, dar şi din

Austro-Ungaria335. Ion C. Brătianu sublinia faptul că trebuie „să ne dăm, mai

bine, cu toţii mâna, ca să nu fim siliţi a merge la fruntarii izolaţi, (...), să ne

apărăm cu arma în mână drepturile noastre, dar să facem a ni se respecta, a

nu ni se ataca drepturile”.336 „Românii, continua Ion C. Brătianu, ca unii ce

au simţăminte de civilizaţiune, simţăminte de umanitate mai dezvoltate decât

alte naţii care sunt înaintea noastră cu secole pe drumul civilazaţiunii”337, nu

trebuie să facă o politica externă „îngustă şi exclusivă, care, în adevăr, ne-ar

închide în zidurile Chinei”, ci o politică externă naţională, realistă, care „să

servească cauzei române afară” şi prin care să câstigăm „simpatia popoarelor

civilizate”338.

333 Ibidem, p. 425.334 Vezi, discursul lui I. C. Brătianu asupra proiectului de lege pentru poliţia rurală, în şedinţa Adunării Deputaţilor, din 30 aprilie 1868, în Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu (1821-1891), C.C. Giurescu (coord), vol. I, partea 1, (1848-1878), Edit. Institutul de Arte Grafice “Carol Gobl”, Bucureşti, 1903, p. 447-464.335 Ibidem, p. 454.336 Ibidem, p. 458.337 Ibidem, p. 459.338 Ibidem, p. 464.

124

Ulterior, într-un discurs ţinut în şedinţa Adunării Deputaţilor, din 29

noiembrie 1868,339 Ion C. Brătianu va aborda, din nou, aspecte ale politicii

externe româneşti, în general, şi cu referiri speciale şi la problemele

Transilvaniei. Pentru a liniştii autorităţile austro-ungare în privinţa înarmării

României „peste măsură” şi potrivit cărora „România n-ar urmări interese

bune, de apărare, ci de agresiune”340, dând dovadă de spirit politic realist, I.

C. Brătianu afirma că „astăzi, fiind la putere” nu-şi permitea să pună „în joc

existenţa noastră naţională” şi să alerge „după teorii, oricât de sublime şi

legitime ar fi”341.

Exprimându-şi pozitia faţă de încheierea pactului dualist austro-ungar,

Ion C. Brătianu spunea că „astăzi, când împăratul Austriei se încoronează

rege al Ungariei”, românii consideră că „această formulă la care ţine

împăratul Austriei este una dintre acelea care nu mai poate avea nicio

însemnătate”, deoarece „dreptul nostru a fost băgat şi plimbat pe uliţe”342.

„De aceea, continua Ion C. Brătianu, să ne fie permis să ne îngrijim şi

să ne temem şi noi, la rândul nostru, că ungurii n-au gânduri bune cu noi.

Desfid ca Austria să dovedească o singură urmă de ale noastre peste Carpaţi,

prin care s-ar fi încercat a se tulbura liniştea Austriei”. Având în vedere

condiţiile de deznaţionalizare forţată a românilor ardeleni, Ion C. Brătianu

afirmă că “vecinii noştri maghiarii ştiu, şi prin dl. Andrassy, dl. Klapca şi

raposatu Teleki, ştiu şi pot spune că noi când luptam atât pentru noi, cât şi

pentru dânşii, în 1849, chiar atunci n-am găsit niciun cuvânt, nici o idee din

partea noastră că voim să cucerim Transilvania şi nu le-am cerut altceva

decât să fie consecvenţi cu principiile ce declară lumii şi cu drepturile ce

339 Ibidem, p. 491-519.340 Ibidem, p. 510.341 Ibidem, p. 512.342 Ibidem, p. 509.

125

reclamă pentru dânşii, adică să dea şi românilor aceleaşi drepturi pe care le

dau şi celorlalte naţiuni din Ungaria”.343

Ion C. Brătianu, deşi dădea asigurări statelor vecine (Austro-Ungaria,

nn), că „nu vor avea niciun subiect de grijă din partea noastră”, le avertiza

totodată „să nu uite că atunci când vor voi să înjunghie pe sora noastră de

dincolo, care este măritată cu dânşii, sângele ei le va stropi fruntea, şi mai

curând sau mai târziu, Franţa şi Roma îşi vor recunoaşte sângele pe fruntea

înjunghietorilor şi nu vor lăsa pe strănepoţii lor să piară!”344

În finalul discursului său, Ion C. Brătianu sublinia faptul că dacă

astăzi „Ungaria şi-a scăpat individualitatea sa, în aceste condiţii favorabile”

şi noi, românii, de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, „în condiţiunile cele

mai grele trebuie să ne salvăm naţionalitatea noastră”, „să ne aflăm în faţa

lumii cu o individualitate ce merită a i se purta de grijă”345, fapt pentru care

„trebuie să lucrăm toţi împreună, (...), să arătăm în faţa lumii întregi că

suntem români, (...), să arătăm tot ce simţim şi ce voim, să arătăm că suntem

o naţiune tare şi energică”346.

Această problematică a fost abordată şi de Mihail Kogălniceanu, tot

cu ocazia răspunsului la mesajul Tronului, în şedinţa Adunării Deputaţilor,

din 29 noiembrie 1868.347 Mihail Kogălniceanu a ţinut un discurs asupra

politicii interne şi externe a României în care, după ce i-a asigurat pe vecini

că „noi nu ne armăm pentru a ataca”, ci pentru „a ne apăra”, a respins

„acuzările ce ni se fac din afară, că noi tulburăm Ungaria prin propaganda ce

facem peste românii de peste Carpaţi”, neputând accepta niciodată ca

343 Ibidem, p. 512.344 Ibidem, p. 513.345 Ibidem, p. 519.346 Ibidem, p. 518-519.347 Vezi, discursul lui M. Kogălniceanu, în Opere, IV, partea a II-a (1868-1870), Ediţie Goergeta Penelea, Edit. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 29-32.

126

„vecinii noştri unguri să nu ceară de la mine ca eu pentru fraţii noştri de

acelaşi sânge, pentru românii de peste Carpaţi, să am mai puţine simpatii”348.

În finalul alocuţiunii sale, Mihail Kogălniceanu a subliniat faptul că în

contextul intern şi internaţional de atunci „avem nevoie, ca niciodată, de

împăcare şi de înfrăţire”, deoarece numai aşa Europa, ne va stima, numai aşa

vom face faţă pericolelor de tot felul”, şi că „numai fiind un popor unit, vom

putea ajunge la destinele pe care providenţa ni le-a hărăzit la gurile Dunării

de apărători ai gintei latine”349.

Ulterior, cu prilejul unui discurs rostit la o întâlnire electorală, pe 15

decembrie 1868, Ion C. Brătianu, deşi afirma că „noi nu avem să ne

amestecăm în nimic dincolo de Carpaţi”, atunci când „un român este

ameninţat, când un străin îl loveşte, zbor să-l apăr”. „Noi, continua Ion C.

Brătianu, nu atacăm pe nimeni, nu am făcut alianţe cu nimeni, dar avem

inimă şi interese şi când inima şi interesele noastre vor fi jignite, braţul

zboară spre apărare. De aceea, trebuie să bage bine de seama toţi aceea care

ating sau care voiesc să înfigă cuţitul într-un corp de român, în oricare parte

de lume ar fi!”350

În condiţiile în care anexarea Transilvaniei la Ungaria se produsese,

Ion C. Brătianu arăta că „avem încă datoria să ne întrebăm: Pentru ce s-a

ridicat bariera dintre noi şi maghiari? Pentru ce Transilvania, care a avut

existenţa sa proprie de sute de ani, tocmai în timpul de astăzi i se ridică un

drept pe care chiar timpurile barbare l-au respectat?”351

„Ei bine, domnilor, continua Ion C. Brătianu, cred că în faţa unui

asemenea act avem dreptul să luăm şi noi măsuri, să ne înarmăm, să ne

348 Ibidem, p. 30.349 Ibidem, p. 32.350 Vezi Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Bratianu. 1821-1891, C.C. Giurescu, (coord), vol. I, partea 1, (1848-1878), Edit. Institutul de Arte Grafice “Carol Gobl”, Bucureşti, 1903, p. 525.351 Ibidem.

127

punem în poziţiunea de a nu ni se întâmpla şi nouă ceea ce s-a întâmplat

Transilvaniei, şi, la vreme, să cerem chiar şi socoteală de ceea ce s-a

făcut!”352

În final, Ion C. Brătianu, care arătase anterior că „dobândirea

libertăţii, păstrarea independenţei şi îndeplinirea rolului României în Orient”

nu pot fi realizate „fără sacrificii, fără martiriu, fără jertfă”, sublinia faptul că

„lumea se uită (...) la ce face capitala României”, deşi „capitala României a

făcut mult”, şi pe viitor ea trebuie să facă şi mai mult”353, pentru a contribui

la emancipare socială şi naţională a fraţilor români de peste Carpaţi, aflaţi

sub dualismul austro-ungar din ce în ce mai apăsător, în condiţiile elaborării

şi aplicării în practică a legislaţiei maghiare ce viza integrarea românilor în

„naţiunea politică maghiară”, în cadrul „statului indivizibil maghiar”354.

Ulterior, în şedinţa Camerei din 5 iulie 1870, Ion C. Brătianu sublinia

faptul că „trebuie să avem o politică naţională, adică toate interesele române

trebuie deslegate prin ţară, în ţară, şi numai în folosul românilor”355. În

şedinţa Camerei, din 6 iulie 1870, Ion C. Brătianu afirma că „România n-a

căzut niciodată în greşeala de a face altă politică decât cea naţională, dar în

politică, înainte de toate, să fim români”356.

Abordând problema descentralizării administrative cu prilejul unei

întruniri electorale, ţinută la Bucureşti, pe 11 ianuarie 1871, Ion C. Brătianu

arăta că „România este un corp trunchiat, lipsit de o parte din membrele sale

de peste Carpaţi şi Prut”, fapt pentru care „în asemenea condiţiuni ea este

prea slabă spre a nu se teme de evenimente viitoare”.357

352 Ibidem.353 Ibidem, p. 526.354 N. Isar, op. cit.,p. 328.355 Vezi, în acest sens, Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu (1821-1891), C.C. Giurescu (coord.), vol. I, partea a 2-a, (1869-1876), Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1935, p. 224.356 Ibidem, p. 239-241.357 Ibidem, p. 320.

128

Reluând problema luptelor politice din ţară şi situaţia românilor

transilvăneni, Ion C. Brătianu va trimite spre publicare, în ziarul „Românul”,

din 13 august 1872, poziţia sa de respingere „a acelor acuzări nedrepte din

partea lui Babeş de trădare, de vânzare”. Respingându-le „din toate puterile”,

Ion C. Brătianu afirma că „acei ce tradează interesele patriei lor străinului nu

sunt, nu pot fi români” şi că „nici în luptele noastre de aici, din ţară n-am

bănuit niciodată pe românii de opiniuni politice diferite de ale noastre, pe

adversarii noştri de trădători”, ci credem că „sunt oameni mai tari sau mai

slabi de înger, unii mai generoşi şi alţii mai egoişti”. Iar în privinţa, „fraţilor

noştri de peste Carpaţi, continua Ion C. Brătianu, tot ce ne permitem, tot ce

trebuie să ne permitem, este de a face urări pentru reuşita luptelor lor

naţionale, de a ne asocia cu inima cu dânsele. Cât pentru luptători, îi

simpatizăm, fireşte, mai mult pe cei curajoşi, pe cei care servesc interesele

naţionale, trecând chiar prin puşcării, decât pe cei care servind negreşit

aceleaşi interese, însă pe o altă cale, dobândesc cordoane, brâne roşii şi

maronii”.358

În final, marele om politic şi bărbat de stat român, Ion C. Brătianu, îşi

exprima speranţa că „sinceritatea acestei declaraţii nu va fi pusă la îndoială

de domnul Babeş, căci cred că domnia sa n-a uitat că i-am dat dovezi despre

dânsa când ocaziunea s-a prezentat”359.

Toate acestea demonstrează faptul că Ion Ghica, Mihail

Kogălniceanu, Ion C. Brătianu şi alţi mari oameni politici români din

perioada 1866-1876 priveau cu multă simpatie cauza dreaptă a fraţilor lor

asupriţi de peste Carpaţi dar, din motive politico-diplomatice realiste, nu se

manifestau oficial împotriva dualismului austro-ungar şi a consecinţelor sale

358 Ibidem, p. 321-323; “Românul”, an XVI, 13 august 1872, p. 677-678.359 Ibidem.

129

nefaste pentru românii ardeleni şi, ca urmare, nu preconizau calea eliberării

Transilvaniei printr-un război cu Ungaria, în vederea înfăptuirii unităţii

statale depline, imposibil de realizat în condiţiile în care România nu era

încă un stat independent şi nici suficient consolidat din punct de vedere

economic, social-politic şi militar.

Acest adevăr va fi spus de Ion C. Brătianu într-un manifest adresat

alegătorilor Colegiului 11, din Dorohoi, pentru Senat, în 22-23 aprilie 1875:

„Trebuie, însă o repet, să ştim a alege acel moment priincios şi să nu

expunem interesele cele mai mari ale României, existenţa ei chiar, într-o

întreprindere necugetată, într-o aventură periculoasă”360.

4. C.A. Rosetti şi „Românul” în sprijinul cauzei românilor de

peste Carpaţi

Trebuie subliniat faptul că întreaga activitate depusă de marele patriot

C. A. Rosetti, în calitatea sa de om politic şi de director al ziarului

„Românul” în anii 1866-1877, a fost destinată reîntregirii în drepturi a

românului ca individ şi ca naţiune având credinţa necurmată în reîntruparea

şi reînvierea naţiei române. Dintr-o scrisoare trimisă de către C. A. Rosetti

din Bruxelles, la 4/16 martie 1871, către Maria Rosetti, în problema

eliberării şi reîntregirii poporului român în amsamblul său acesta aprecia că

„soluţia era unirea tuturor în faţa pericolului din afară al ţarismului şi al

Curţii habsburgice pentru apărarea naţionalităţii”361.

360 Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. (1821-1891), C.C. Giurescu (coord.), vol. I, partea a 2-a, (1869-1876), Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1935, p. 405.361 Vezi, în acest sens, C. A. Rosetti către Maria Rosetti. Corespondenţă, vol. I, (1846-1871), prefaţă, stabilire şi transcriere de texte, note şi comentarii de Marin Bucur, Edit. Minerva, Bucureşti, 1988, p. 363-364.

130

Graţie eforturilor sale, ziarul „Românul” a reprodus în anii

1866-1876 o serie de articole din ziarele româneşti din Austro-Ungaria

(„Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român”, „Concordia”, „Albina”,

„Federaţiunea”, „Orientul latin”), fapt ce a permis opiniei publice din

România să ia cunoştiinţă de realităţile economice, social-politice şi

culturale din Transilvania şi să îşi manifeste solidaritatea, printr-un larg

sprijin moral şi material dat fraţilor lor de peste munţi. Ziarul „Românul”,

„care totdeauna se află la post pentru a-şi îndeplini sublima misiune de a

combate orice atingere s-ar aduce drepturilor şi intereselor României”, în

acele timpuri grele „a ajuns a fi căutat şi citit cu mult interes şi din partea

românilor de dincoace de Carpaţi”, fapt pentru care a fost oprit de

autorităţile vecine „d-a mai circula în toată monarhia austro-ungurească”.362

Şi consecinţele de ordin economic ale închieierii Convenţiei

comerciale, vamale şi de navigaţie dintre România şi Austro-Ungaria, la

10/22 iunie 1875 Viena, pe timp de 10 ani363, începând de la 1/13 iulie 1876,

cu toate dezavantajele ei economice, dar cu avantaje în plan politico-

diplomatic pentru tânărul stat român modern, încă neindependent364, i-a

preocupat intens pe românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi.

În acest sens, ziarul “Românul” a prezentat, atât înainte cât şi după

semnarea Convenţiei comerciale, o serie de puncte de vedere privind

derularea tratativelor româno-austro-ungare şi referitoare la finalizarea lor,

prin respectiva convenţie. În ziarul “Românul”, din 31 octombrie 1874, la

Corespondenţa particulară a “Românului” din Viena, semnatarul Camil,

analizând misiunea economică şi politică a Austro-Ungariei în Orientul

362 Vezi “Românul”, an XVII, din 21 iunie 1873, p. 543.363 Vezi, pe larg, textul Convenţiei comerciale în “Monitorul Oficial al României”, nr. 113, 26 mai/7 iunie 1876, p. 2801-2805; în “Românul”, an XIX, 2 iulie 1875, p. 586-587. 364 Vezi, în acest sens, I. Calafeteanu, Cr. Popişteanu, (coord.), op. cit., p. 129 şi urm.

131

Europei, sustinea cele afirmate de ziarul “Românul” şi afirma că “Austro-

Ungaria tinde la subjugarea României şi a Orientului, mai întâi pe tărâm

economic, prin joncţiuni de căi ferate şi vămi, ca mai apoi, în momentul

favorabil, să declare România ca paşalâc austro-ungar”365, pentru ca în

“Românul” din 5 mai 1875, acelaşi Camil să constate că “acţiunea Austro-

Ungariei în Orient nu mai este o iluziune ci o faptă reală” şi în acest sens “va

trece la tratate de comerţ cu România”366.

“Românul”, din 19 aprilie 1875, reproducea informaţii din “Gazeta

Transilvaniei”, referitoare la tratativele comerciale austro-ungaro-române,

considerate “un punct de mare însemnătate pentru interesele noastre

economice” şi despre faptul că la Viena, un consiliu ministerial ar fi stabilit

principalele baze ale încheierii Convenţiei comerciale cu România.367

Aspecte critice severe la adresa acestei convenţii găsim în “Românul”,

din 21 mai, care afirma că încheierea ei ar duce la “aservirea celor mai vitale

interese economice ale României către acelea ale Austro-Ungariei”, că acest

act “este o trădare naţională pe cale paşnică”, deoarece decide “despre

viitorul comerţului şi industriei româneşti”. În încheiere, se sublinia faptul că

“interesele comerţului şi industriei naţionale sunt sacrificate prin Convenţia

comercială, pe care dl. Andrassy i-o impune guvernului român, Catargiu-

Boerescu, cu atâta stăruinţă ungurească”.368 La scurt timp, “Românul”, din

31 mai, reproducea din “Federaţiunea”, mai 1875, noi ştiri despre derularea

tratativelor privind încheierea respectivei convenţii, din care rezulta faptul că

“guvernul României, pentru preţioase concesiuni ce este gata a le face, nu

pretinde decât numai desfiinţarea neînsemnatei vămi a cerealelor”.369

365 “Românul”, an XVIII, 31 octombrie 1874, p. 956. 366 Ibidem, an XIX, 5 mai, 1875, p. 393.367 Ibidem, 19 aprilie, p. 320.368 Ibidem, 21 mai, p. 448 şi urm.369 Ibidem, 31 mai, p. 475.

132

Astfel, la 8 iulie 1875, M. Kogălniceanu în Cameră a criticat, în

numele deputaţilor opoziţiei demisionate, încheierea Convenţiei comerciale

cu Austro-Ungaria. “Pentru ce, dar, această precipitare, această nepăsare

pentru interesele cele mai mari ale României? Într-adevăr, această

Convenţiune nu atinge numai chestiuni comerciale şi economice, ea atinge şi

chestiuni politice, şi chiar sociale. Subliniind neutralitatea României, nu

credem că a înţeles emanciparea României numai de un protectorat politic al

unui stat şi de a învoi altui stat un protectorat economic”.370

La 28 iunie/10iulie 1875, Ion C. Brătianu a luat cuvântul împotriva

Convenţiei de comerţ cu Austro-Ungaria, şi a încercat să dovedească că

acest tratat este nefast României:371 “Noi, românii, pierdem din toate

punctele de vedere, … Ajung la concluzia că este numai în favoarea celor

care ni l-au propus”.372 (…), “numai în beneficiul supuşilor Austro-

Ungariei”. În continuare, Ion C. Brătianu cerea tuturor parlamentarilor să

vadă “dacă fiecare articol este atât de folositor pentru România, cât este

pentru Austro-Ungaria şi să se amâne, cel puţin, votarea acestei Convenţiuni,

care este atât de funestă pentru noi!”373

În “Românul”, din 2 iulie 1875, era publicat textul Convenţiei

comerciale dintre România şi Austro-Ungaria, încheiată în două exemplare

la Viena pe 10/22 iunie 1875, purtând semnătura lui Andrassy, din partea

Austro-Ungariei şi pe cea a lui Gh. Costa-Foru, din partea României.374

370 Vezi, în acest sens M. Kogălniceanu, op. cit., partea a IV-a, (1874-1878), 1982, p. 293-295.371 Vezi, în acest sens, Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu (1821-1891), C.C. Giurescu, (coord.), vol. I, partea a 2-a, (1869-1876), Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1935, p. 432.372 Ibidem, p. 433.373 Ibidem, p. 472.374 “Românul”, an XIX, 2 iulie 1875, p. 586 şi urm.

133

5. Titu Maiorescu – susţinător al şcolilor şi bisericii româneşti din

Transilvania

În condiţiile tot mai grele, în care românii din Ungaria suportau

efectele legislaţiei şi din domeniul învăţământului, cultelor şi culturii,

trebuie menţionat faptul că românii din Ţara liberă au sprijinit eficient şi

constant, moral, financiar şi material, şcoala, biserica şi viaţa cultural-

artistică a fraţilor lor de peste Carpaţi şi în primul deceniu de la instalarea

dualismului austro-ungar.

Pentru sprijinirea financiară a Societăţii Transilvania, înfiinţată în mai

1867, la Bucureşti, în „Românul” din 16 martie 1868, se făcea un apel „la

românii din România liberă şi la genorozitatea Consiliilor judeţene să

sprijine financiar Societatea Transilvania, pentru că aceasta să-şi poată pune

în aplicare scopurile sale de ridicare culturală şi a tinerilor români din

Austro-Ungaria.375

În condiţiile în care situaţia învăţământului românesc din Ungaria se

va înrăutăţi, în special după adoptarea Legii Învăţământului (1868), datorită

faptului că autorităţile de stat sprijineau financiar şi încurajau numai şcolile

de stat, în limba maghiară376, în „Românul”, din 3 mai 1868, în Extras din

scrisoarea unui român din Transilvania se făcea menţiunea despre „sprijinul

financiar al Guvernului şi Camerei României pentru Eforia şcoalelor din

Braşov, cât şi pentru ca mai curând sau mai târziu să se înfiinţeze aici, în

Transilvania, o Academie de legi română”377.

375 Ibidem, an XII, 16 martie 1868, p. 239.376 N. Isar, op. cit., p. 329.377 “Românul”, an XII, 3 mai, 1868, p. 408; K. Hitchins, România 1866-1947, Ediţia a II-a, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 216.

134

În ciuda acestor eforturi, în „Românul” din 23-24 iunie 1868, la

rubrica România de peste Carpaţi, erau reproduse, după „Albina” şi

„Federaţiunea”, ştiri despre „şilinţele maghiarilor pentru ruinarea şcoalelor şi

învăţământului în limba română, limbă care este abia lăsată facultativ în

unele şcoli”, cu menţiunea că „şi acolo unde fraţii noştri, prin sacrificii

reuşesc a întreţine o şcoală, în adevăr românească, înverşunarea nesocotită

de deznaţionalizare a maghiarilor, se şileste a batjocori, a nimici, aceste

nobile sacrificii”.378

În şedinţa Camerei, din 10 martie 1873, Titu Maiorescu, în calitatea sa

de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România, a propus

suplimentarea bugetului ministerului său pe anul 1874, în favoarea

subvenţionării şcolilor româneşti din Braşov cu 15.000 de franci, în loc de

10.000 de franci. El afirma că „şcolile şi gimnaziul românesc din Braşov,

care încă de la înfiinţarea lor sunt susţinute prin ajutorul lor dat de România”

şi în care „învăţământul este foarte solid” şi „un adevărat focar pentru

luminile şi inteligenţa românilor din toate părţile Transilvaniei”, se găsesc

într-o situaţie foarte grea. „Guvernul autro-ungar a pus, în timpul din urmă,

continua Titu Maiorescu, condiţiuni pentru continuarea subvenţiunii şcolilor

din Braşov”, motiv pentru care acestea au preferat să renunţe la

subvenţiunile autro-maghiare, pentru „a-şi păstra neatins caracterul lor

propriu de a fi şcoale române”, dar cu riscul de a nu-şi mai continua

activitatea “din lipsă de mijloace materiale şi financiare”.379

Titu Maiorescu afirma faptul că „fără a voi să ne amestecăm în ceea

ce priveşte administrarea ori modul de a guverna şcoalele într-un stat vecin”,

378 “Românul”, an XII, 23-24 iunie 1868, p. 536.379 Vezi, în acest sens, Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, Edit. Librăria Socec & Comp., 1897, p. 195; N. Isar, C. Gudin, Din istoria politicii şcolare româneşti. Problemele învăţământului în dezbaterile Parlamentului (1864-1899), Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 82-83.

135

interesul „oricărei politice române, de orice culoare ar fi, este că acele

institute de cultură care există între români, (...), să continue a prospera şi de

a forma între noi toţi adevărata legătură de înfrăţire”380.

Ulterior, în şedinţa Senatului, din 6 martie 1875, Titu Maiorescu,

pronunţându-se asupra legii pentru subvenţionarea şcolilor şi a bisericii Sf.

Nicolae din Braşov cerea să se dea ca subvenţie încă 15.000 lei peste cei

23.500 lei subvenţie, care se dădeau deja, în virtutea unei legi anterioare.381

Constatând că gimnaziul românesc din Braşov „se vede azi în poziţie

ca cheltuielile necesare să le aibă numai din modestele contribuţiuni ale

locuitorilor comunei, care nu sunt îndeajuns” şi, prin urmare, gimnaziul este

„ameninţat de a cădea, dacă nu ar avea şi această subvenţiune din partea

României”382, Titu Maiorescu afirma că această subvenţie, venită din partea

statului român pentru şcolile româneşti din Braşov şi pentru biserica Sf.

Nicolae, „nu este nici cea mai mică umbră de politică în acest proiect de

lege, ci doar lucruri elementare, de cultură, de instrucţiune şi de artă, (...), ce

rămân exclusiv în marginile culturii”, în ciuda faptului că o serie de ziare şi

gazete ungureşti „vorbesc de daco-români, cu ocazia subvenţiunii noastre

pentru Braşov”383. În final, Titu Maiorescu aprecia faptul că în spiritul unei

politici prudente a guvernelor, el nu vede „ceva rău sau neobişnuit ca un stat

să subvenţioneze o şcoală privată confesională în alt stat...”384.

Pledoaria sa a fost încununată de succes, astfel că proiectul a fost

votat în forma propusă, fapt ce a contribuit la sprijinirea financiară a şcolilor

şi bisericii Sf. Nicolae din Braşov, lipsite de mijloacele necesare desfăşurării

380 Ibidem.381 Ibidem, p. 293-294; subvenţia în sumă de 23500 lei fusese fixată pe baza votului Camerei în 1868, şi menţinută şi în anii următori; N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 85.382 Vezi, Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare..., p. 295.383 Ibidem. 384 Ibidem, p. 297.

136

activităţii, în condiţiile tot mai dificile pentru români, ale aplicării în

practică, a legislaţiei maghiare din domeniul învăţământului şi cultelor în

Transilvania.

Toate aceste exemplificări privind interesul unor importanţi oameni

politici şi de stat român pentru problemele Transilvaniei, atât înainte cât şi

după încheierea dualismului austro-ungar, demonstrează faptul că în felul

acesta şi ei au contribuit la consolidarea spiritului solidarităţii naţionale a

românilor din Ţara liberă cu soarta fraţilor lor de dincolo de Carpaţi, supuşi

de autorităţile austro-ungare în anii 1866-1876 unei politici de

deznaţionalizare forţată.

Această însemnată contribuţie frăţească venită din partea românilor

liberi, avea să fie răsplătită la scurt timp în războiul de independenţă a

României (1877-1878), printr-un puternic sprijin moral, material, financiar şi

uman acordat României de către românii din Transilvania, Banat şi

Bucovina, sprijin ce venea să sublinieze faptul că atunci s-au străbătut paşi

însemnaţi în direcţia desăvârşirii unităţii statale a românilor.

Toate acestea au întărit definitiv convingerea, de o parte şi de alta a

Carpaţilor, că după ce România a devenit stat independent, iar în 1881 s-a

proclamat Regat, obiectivul fundamental al luptei de emancipare socială şi

naţională a poporului român devenea desăvârşirea statului român unitar, fapt

împlinit, cu noi jertfe, la finele primului război mondial, în 1918, prin

eliberarea românilor transilvăneni aflaţi sub dominaţia austro-ungară şi prin

unirea cu Vechiul Regat în cadrul unei singure Românii.385

385 V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii 1859-1918, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 14-15; Şt. Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, Edit. Academiei, Bucureşti, 1983, p. 28 şi urm.

137

În final, se cuvine să subliniem faptul că prin întreaga lor activitate,

acei patrioţi români care în perioada 1866-1876 au adus în atenţia

Parlamentului României şi a problemelor Transilvaniei, din primul deceniu

de după realizarea compromisului austro-ungar, au reprezentat „întruparea

luminoasă a celor mai frumoase însuşiri ale neamului românesc, dovadă vie

a putinţelor lui şi veşnică pildă pentru toţi cei care vor să închine vreodată

mintea şi inima lor binelui obştesc, propăşirii naţiunii şi înălţării

românismului!”386

Capitolul al IV-lea

Societăţile culturale şi ştiinţifice în sprijinul românilor transilvăneni în

anii 1866-1876

1. Consideraţii generale privind locul şi rolul societăţilor culturale,

ştiinţifice şi literare în epoca modernă a istoriei românilor

386 I. G. Duca, Portrete şi amintiri, Ediţia a V-a, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 39.

138

Începând de la finele secolului al XVIII-lea şi până la începutul

secolului al XX-lea, putem surprinde fenomenul de cristalizare şi

consolidare a spiritului de asociere în cultura românească, fenomen pe care-l

vom putea urmări în formarea şi evoluţia sa cu ajutorul unor exemplificări

din domeniul societăţilor şi asociaţiilor cultural-ştiinţifice şi literare387, ce

descindeau din atmosfera pre şi postpaşoptistă, din cea a unirii Principatelor

(1859) şi din cea a războaielor pentru neatârnare (1877-1878) şi pentru

reîntregirea naţională a României (1916-1919).

Grupând în sânul lor generaţii de intelectuali şi oameni politici, ofiţeri,

negustori, meseriaşi, muncitori şi ţărani, societăţile şi asociaţiile literare,

ştiinţifice şi cultural naţionale au fost înfiinţate în toate provinciile istorice

româneşti, dar şi peste hotare şi, în general, au militat activ pentru acordarea

de drepturi naţionale românilor, iar în special pentru emanciparea socială şi

naţională a poporului român, prin pregătirea spirituală şi politică a Marii

Uniri din anul 1918: Societatea filosofiţească a neamului românesc în Mare

Principat al Ardealului (Sibiu, 1795), Societatea Literară (Bucureşti, 1827),

Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi (1833), Societatea Filarmonică

din Bucureşti (1833), Asociaţia Literară a României (Bucureşti, 1845),

Societatea studenţilor români din Paris (1845)388, Societatea de lectură

(Oradea, 1851-1852), Societatea medicală şi ştiinţifică din Bucureşti (1857),

Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român

387 Vezi, pe larg, în acest sens, V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Bucureşti, 1968, p. 3-10; I. Hangiu, Societăţi şi asociaţii în ştiinţa românească, Bucureşti, 1981; Al. Dobre Societăţi şi asociaţii cultural-ştiinţifice premergătoare Societăţii Academice Române, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei, seria IV, tomul VII, (1982), Edit. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 113-122; N. Isar, Istoria modernă a românilor.1774/1784-1918, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 153-156; D. Berindei, Dezvoltarea culturală în perioada 1848-1878, Societăţile ştiinţifice şi culturale, în Istoria românilor, (tratat), vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 846-847; idem, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 9-51.388 Vezi N. Isar, op.cit., p. 153-156.

139

(ASTRA) (Sibiu, 1861), Asociaţiunea pentru cultura poporului român din

Maramureş (1861), Asociaţia naţională arădană pentru cultură şi conversarea

poporului român (Arad, 1862), Societatea pentru literatura şi cultura română

din Bucovina (1865), Academia Română (1866, 1867, 1879), Societatea

Transilvania (Bucureşti, 1867), România jună (Viena, 1871), Arboroasa

(Cernăuţi, 1875), Iridenta română (Bucureşti, 1881), devenită, din 1882,

Societatea Carpaţii, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor

(Bucureşti, 1890), Societatea scriitorilor români (Bucuresti, 1912), ş.a.389

Gruparea în cadrul acestor societăţi şi asociaţii literare şi cultural

ştiinţifice a fost o caracteristică a epocii moderne a istoriei românilor. Ele au

reflectat asocierea celor cu preocupări similare, modernizatoare, dar şi a

celor de afirmare a simţămintelor naţionale de emancipare socială şi

naţională a poporului român.390 Pentru românii din afara statului naţional

aceste societăţi şi asociaţii reprezentau organisme menite să contribuie la

afirmarea şi conservarea identităţii lor naţionale şi, totodată, punţi către

ceilalţi români şi mai ales către fraţii lor din Principate şi apoi din

România391.

Abia după 1859, în noile condiţii socio-politice şi naţionale, se va

putea trece la forme de organizare mai complexe şi mai desăvârşite în ceea

ce priveşte societăţile de cultură, deschizându-se drum către momentul de

unificare instituţională printr-o Academie a vieţii culturale a naţiunii

române.392

389 Vezi, în acest sens, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 3-10; Unirea Transilvaniei cu România. 1918, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, p. 132-138.390 Vezi D. Berindei, Dezvoltarea culturală în perioada 1848-1878 în Istoria românilor, (tratat), Vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 846,391 Ibidem.392 Idem, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2006,p. 20.

140

Trebuie remarcat faptul că societăţile şi asociaţiile cultural-ştiinţifice

premergătoare înfiinţării Societăţii Literare (1866), devenită Societatea

Academica Română (1867), se continua una pe alta, indiferent că şi-au avut

sediul în Transilvania, Maramureş, Banat, Bucovina, Bihor, Ţara

Românească sau Moldova şi în pofida hotarelor despărţitoare, artificiale şi

vremelnice impuse de imperiile vecine, ceea ce demonstrează existenţa unui

filon, a unui puternic liant şi sub acest aspect al manifestării spiritului de

asociere în cultura românească, spirit care şi-a revărsat principalul torent în

viitoarea Academie Română (1879)393.

De asemenea, trebuie subliniat şi faptul că programul, obiectivele şi

formula organizatorică a societăţilor şi asociaţiilor cultural-ştiinţifice,

premergătoare înfiinţării Academiei Române (1866, 1867, 1879), se prezintă

ca un tot unitar, în laturile lor fundamentale, ceea ce nu exclude o

perfecţionare continuă, un progres înregistrat de la o unitate la alta, de la o

etapă la alta, astfel încât Academia Română trebuie văzută ca o sinteza la

cote superioare a acumulărilor înregistrate pe parcursul celor 7-8 decenii

anterioare394, şi drept “depozitară culturală a nestinsului dor secular de unire

a tuturor românilor”, după aprecierile ulterioare ale lui Dimitrie Gusti.395

După realizarea parţială a unităţii de stat a poporului român în

ianuarie 1859, prin unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti şi naşterea

tânărului stat român modern, România, activitatea acestor societăţi şi

asociaţii societăţii culturale, ştiinţifice şi literare a renăscut şi a fost, deliberat

şi în întregime, consacrată următorilor paşi pe calea realizării aspiraţiilor

noastre naţionale: cucerirea independenţei României şi desăvârşirea unităţii

statale a poporului român.

393 Al. Dobre, Idealul unităţii naţionale în cultura română, Edit. Minerva, Bucureşti, 1988, p. 20.394 Ibidem, p. 21.395 Ibidem, p. 33.

141

De aceea, activităţii unora dintre ele, precum ASTRA, de la Sibiu,

Societatea Literară/Societatea Academică/Academia Română, Societatea

Transilvania şi Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, li s-a

acordat şi li se acordă şi în prezent un interes deosebit datorită locului şi

rolului lor deosebit jucat în cadrul mişcării românilor pentru emancipare

socială, culturală şi naţională, în general, şi de sprijinire a românilor

transilvăneni în anii 1866-1876, în mod special, în condiţiile de după

instaurarea regimului dualist austro-ungar în anul 1867.

În continuare vom încerca să prezentăm câteva aspecte privind

apariţia, activitatea şi modul în care aceste societăţi cultural-ştiinţifice

importante au venit în sprijinul românilor transilvăneni înainte, dar mai ales

în primul deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar în anii 1866-

1876.

2. ASTRA - un reazim al naţionalităţii române

Deoarece în Transilvania, atât înainte, cât mai ales după realizarea

compromisului austro-ungar din anul 1867, terenul de activitate pentru

români era restrâns, lupta de afirmare naţională s-a desfăşurat tot mai

stăruitor pe plan cultural, prin intermediul societăţilor şi asociaţiilor literare

ştiinţifice şi culturale, cu menţiunea că cea mai activă dintre aceasta a fost

Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român

(ASTRA), înfiinţată la Sibiu, în anul 1861.396

396 Despre înfiinţarea şi activitatea ASTREI vezi, mai ales, Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunei transilvane pentru literatură româna şi cultura poporului român, Tipografia Diecesană, Sibiu, 1862; Din istoria Transilvaniei, II, Edit. Academiei, 1961, p. 406-

142

Cu toate că ideea înfiinţării în Transilvania a unei societăţi literare

sau a unei Academii, drept centru de unire al românilor, cu scopul

”dezvoltării culturii, al limbii şi publicării de cărţi folositoare”, i-a preocupat

pe românii transilvăneni după 1848397, împrejurările nu au fost favorabile

creării acesteia în condiţiile absolutismului habsburgic. Totuşi, după repetate

intervenţii pe lângă guvernul autriac şi mai ales în urma unei petiţii semnate

de 176 de persoane, adresate Vienei, în primăvara anului 1860398, în toamna

anului 1861 a luat fiinţă Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura

poporului român din Transilvania (ASTRA), fapt ce a constituit un

eveniment cu o semnificaţie deosebită în viaţa românilor ardeleni.

Statutele ASTREI, întocmite de George Bariţiu, T. Cipariu, I.

Puşcariu şi A. Şaguna, pe baza unui plan schiţat de luptătorul de la 1848,

Axente Sever, au fost dezbătute şi definitivate în două adunări generale,

ţinute la Braşov şi Sibiu, iar la 23 octombrie/4 noiembrie 1861 a avut loc la

Sibiu şedinţa de întemeiere a Astrei.399

De la început, ASTRA a fost considerată, de adevăraţii ei

întemeietori, drept o societate menită să sprijine dezvoltarea activităţii

culturale a tuturor românilor, peste graniţele politice ale vremii prin:

408; V. Curticăpeanu, Întemeierea Societăţii ASTRA şi rolul ei în cultura poporului român (1861) în “Studii. Revista de istorie”, XIV, (1961), nr. 6, p. 1431-1463; I. Hodoş, N. Nistor, Contribuţia ASTREI la realizarea unităţii naţionale, în “Revista arhivelor”, XI, (1968), nr. 2, p. 92-93; Şt. Pascu, Însemnătatea cultural-naţională a ASTREI, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice, seria IV, tomul VI, (1981), Edit. Academiei, Bucureşti, 1983; Pamfil Matei Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională.(1861-1950), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1986; ASTRA.1861-1950, Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român. 125 de ani de la înfiinţare, sub redacţia dr. Victor V. Grecu, Sibiu, 1987; N. Adăniloaiei, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918., Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 134; Al. Dobre, op. cit., p. 145-159, D. Berindei, op. cit., p. 30-31, ş.a.397 D. Berindei, op. cit., p. 30.398 Vezi, D. Berindei, Dezvoltarea culturii în perioada 1848-1878, în Istoria Românilor, (tratat), vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, p. 846.399 I. Popescu-Puţuri, A. Deac, (coord.), Unirea Transilvaniei cu România. 1918, Bucureşti, 1978, p. 133.

143

publicarea de studii, dezvoltarea şi creşterea numărului şcolilor româneşti,

acordarea de burse şi ajutoare pentru elevii studioşi şi ucenici, răspândirea

cunoştiinţelor folositoare în popor spre o mai bună lucrare a pământului, prin

îndemnuri la orientarea românilor spre negoţ şi meserii, etc.

În cadrul unei adunări generale a Astrei, ţinută la Braşov în anul 1862,

la care a participat şi Alexandru Odobescu, s-a hotărât crearea a 3 secţii:

arheologică, istorică şi fizico-naturală şi au fost aleşi ca membrii ai asociaţiei

şi cărturari din România.400

Înfăptuită cu câţiva ani înaintea Societăţii Literare/Societăţii

Academice, din Bucureşti, ASTRA poate fi considerată ca punctul de

plecare al viitoarei Academii Române (1879), în cadrul căreia îşi vor

desfăşura activitatea şi mulţi dintre membrii ASTREI. Cele trei secţiuni

create în 1862 se vor dezvolta, începând din 1870, în cadrul Academiei

Române401.

Prin sprijinul larg al membrilor ei, ASTRA şi-a asigurat condiţiile

materiale de existenţă din cotizaţiile membrilor şi din donaţii, neprimind

niciun fel de subvenţie din partea autorităţilor, şi a reuşit să desfăşoare o

activitate culturală vastă.

Orizonturile şi ţelurile ASTREI se lărgesc treptat. În 1868 a fost

înfiinţată revista “Transilvania”, care a devenit publicaţia oficială a

societăţii.402 ASTRA îşi dezvoltă din 1868 prezenţa şi în teritoriu, creându-şi

despărţiminte în toate localităţile mai importante din Transilvania, iar

începând cu anul 1895 şi în Banat, Crişana şi Maramureş.

Grupând în rândurile sale unele dintre cele mai importante figuri de

cărturari şi oameni politici români, atât din teritoriile asuprite cât şi din Ţara

400 Vezi, D. Berindei, op. cit., p. 846.401 Ibidem.402 Ibidem.

144

liberă, în anii 1866-1876 ASTRA şi-a adus o preţioasă contribuţie şi la

strângerea şi lărgirea legăturilor între românii de dincolo şi de dincoace de

Carpaţi, ea fiind un mijloc important decenii de-a rândul în lupta pentru

emanciparea socială şi naţională a poporului român în ansamblul său,

contribuind din plin la înfăptuirea idealului naţional al poporului nostru:

desăvârşirea unităţii statale a României la finele primului război mondial, în

anul 1918.

În domeniul ştiinţific, sub îngrijirea ASTREI s-au publicat numeroase

studii şi disertaţii, din diferite domenii.

Tot ASTRA a organizat şi primele expoziţii de artă populară şi

produse româneşti din Transilvania în anii 1862, 1881 şi 1905.403

Asociaţia a acordat burse şi ajutoare tineretului dornic de învăţătură

din Transilvania: sodalilor (calfelor) şi ucenicilor ce învăţau meserii, elevilor

şi studenţilor. Astfel, de la înfiinţarea ASTREI (1861) şi până în preajma

primului război mondial (1911), au primit ajutoare peste 390 de sodali şi

ucenici din domeniile: cismărie, tâmplărie, cojocărie, croitorie, lăcătuşerie,

pielărie, tipografie, fierărie, brutărie, tapiţerie, fotografie, ş.a., în valoare de

peste 123000 coroane. În aceeaşi perioadă, peste 390 de elevi de gimnaziu,

studenţi în medicină, drept, ştiinţe, etc. au primit burse în valoare de peste

95000 coroane.404

Folosind legalitatea asociaţiei, conducătorii ASTREI: George Bariţiu,

Timotei Cipariu, Andrei Şaguna, Iacob Bologa, Alexandru Mocioni, Ion

Raţiu, Elie Măcelariu, Partenie Cosma, ş.a., în condiţiile tot mai aspre de

după instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867, au susţinut

403 Ibidem.404 Ibidem.

145

interesele vitale ale neamului lor prin întărirea solidarităţii naţionale şi

ridicarea nivelului cultural şi economic al românilor transilvăneni.

Neîndoielnic, ASTRA - socotită pe drept cuvânt o întreprindere

politică prin cultură - a jucat un rol de seamă în perioada 1866-1876, atât în

ceea ce priveşte problema naţională, cât şi în privinţa problemelor legate de

dezvoltarea culturală a românilor din Transilvania şi Ungaria.405

Toate acestea sunt argumente solide în sublinierea faptului că ASTRA

a fost un centru de unire a românilor prin cultură, ce considera că prin

cultură românii transilvăneni pot obţine tot ceea ce nu s-a putut câştiga prin

lupta politică.

Plămădită într-o perioadă în care “orice manifestare politică era

împiedicată, când energia naţională îşi căuta un alt câmp de acţiune”,

ASTRA a descoperit câmpul nesfârşit şi veşnic roditor al culturii, fapt pentru

care Timotei Cipariu considerase ASTRA drept “un reazim al naţionalităţii

române”406.

3. Societăţile cultural-ştiinţifice maramureşene, arădene,

bucovinene şi vieneze în sprijinul mişcării naţionale

Trebuie menţionat faptul că anul 1861 a însemnat un an rodnic în

activitatea de propăşire cultural-naţional a românilor aflaţi sub dominaţia

monarhiei habsburgice, deoarece, alături de ASTRA, s-au înfiinţat şi au

activat şi alte societăţi cultural-ştiinţifice şi literare în Maramureş, Arad şi

Bucovina, toate având programe şi forme de manifestare asemănătoare şi

405 D. Berindei, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 30-31.406 Vezi, în acest sens, I. Hodoş, N. Nistor, Contribuţia ASTREI la realizarea unităţii naţionale în “Revista arhivelor”, XI, (1968), nr. 2, p. 92-93.

146

legături strânse între ele. Toate au avut o lungă durată de activitate şi toate

au militat pentru propagarea culturii printre români pentru întărirea

solidarităţii naţionale, mai ales în noile condiţii oferite de realizarea

compromisului austro-ungar în anul 1867.407

Astfel, alături de ASTRA, s-a constituit Asociaţia pentru cultură

poporului român din Maramureş, o societate similară, dar de proporţii mai

reduse. Ea s-a născut ca urmare a luptei pentru limba română şi pentru

păstrarea fiinţei naţionale, în februarie 1861, la Sighet, prin străduinţele lui

Iosif Man.408

Principala realizare a acestei asociaţii maramureşene a fost înfiinţarea

unei preparandii pentru formarea învăţătorilor şi a unui internat, menit să

ocrotească tinerimea studioasă, lipsită de mijloace pentru a frecventa

cursurile şcolilor superioare. Preparandia, care avea două cursuri a câte 10-

15 elevi la început, va reuşi, ca peste câţiva ani, numărul absolvenţilor ei să

treacă de 200. Ea îşi recruta cadrele din Maramureş, din părţile sătmărene,

ale Chiuarului şi ale Sălajului.409 Aceste generaţii de dascăli şi profesori,

reîntoarse de la cursuri, şi-au adus o largă contribuţie la ridicarea cultural-

naţională a locurilor natale.

Prin întreaga sa activitate de după instaurarea dualismului austro-

ungar în anul 1867, Asociaţia maramureşeană s-a încadrat, pe deplin, în

mişcarea naţional-culturală, astfel că în Adunarea Generală din 15 martie

1875 a asociaţiei, rolul său a fost apreciat ca pozitiv.410

407 Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 134-135.408 D. Berindei, Dezvoltarea culturii în perioada 1848-1878, în Istoria românilor, (tratat), vol. VII/1, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 846.409 Ibidem.410 Ibidem.

147

În anul 1862 a luat naştere la Arad o altă societate, destinată românilor

din Banat şi Crişana, purtând numele de Asociaţia naţională arădană pentru

cultură şi conversarea poporului român, care avea în frunte pe Vicenţiu

Babeş, Anton Mocioni, George Popa, Atanasie Şandor, Iosif Hodoş, Miron

Românul, ş.a.411 Societatea îşi propunea drept scop “înaintarea literaturii

române şi a culturii sociale prin citire şi conversare”, precum şi sprijinirea

tineretului studios, promovarea operelor literare, înfiinţarea de biblioteci, ş.a.

Alături de ASTRA, Asociaţia arădană a militat pentru instituirea unei

docenturi în limba română la Universitatea din Viena412.

Cele două asociaţii, ASTRA şi Asociaţia arădană au intrat în legătură

cu Societatea pentru literatura şi cultura română din Bucovina, punând în

discuţie problema unificării ortografiei. În acest scop, au alcătuit şi o comisie

specială care a întreţinut o permanentă corespondenţă cu celelalte asociaţii

culturale româneşti. Aceste legături aveau la bază principiul enunţat de

arădeni şi reprodus de “Foaia societăţii pentru cultura poporului român din

Bucovina”, potrivit căruia “unitatea poporului român în limbă şi literatură

este legea supremă, (…), este o necesitate urgentă, este condiţia vitală a

dezvoltării şi înaintării culturii naţionale”413.

Tot în anul 1862 a luat fiinţă, în Bucovina, la Cernăuţi, din iniţiativa

lui I. G. Sbierea, Reuniunea română de lectură, care peste 3 ani avea să-şi

schimbe numele în Societatea pentru cultura şi literatura poporului român.

Presaţi de autorităţile hasburge, conducătorii asociaţiei i-au schimbat

denumirea în Societatea pentru literatura şi cultura română din Bucovina.

Printre conducătorii societăţii, care editau începând cu 1 ianurie 1865 şi o

411 Ibidem.412 Vezi, în acest sens, V. Netea, V. Curticăpeanu, Contribuţia societăţilor cultural patriotice româneşti la realizarea unităţii naţionale, în “Analele Institutului de Istorie”, 1968, nr. 2-3, p. 162.413 Ibidem.

148

gazetă proprie, “Foaia societăţii pentru cultura poporului român din

Bucovina”, se numărau fraţii Eudoxiu şi Gheorghe Hurmuzaki, I.G. Sbierea,

Al. Popovici, D. Petrino, ş.a.414

Societatea alesese ca membrii onorifici personalităţi ale vieţii

culturale din toate provinciile româneşti: pe ardelenii G. Bariţiu, A. Şaguna

şi T. Cipariu, pe bănăţenii Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş, pe

moldoveanul Vasile Alecsandri şi pe munteanul Dimitrie Bolintineanu.415

În acelaşi timp cu ASTRA, cu societăţile din Maramureş, Arad şi

Bucovina, studenţii români de la universităţile din Budapesta şi Viena vor

pune bazele unor societăţi cultural-patriotice care, în primul deceniu de la

încorporarea forţată a Transilvaniei la Ungaria, vor desfăşura o amplă şi

variată activitate de sprijinire a mişcării naţionale româneşti. În aceste

condiţii, la Viena în 1864, studenţimea română s-a grupat în Societatea

literară şi ştiinţifică. O parte din membrii acestei societăţi se vor desprinde în

1868 şi vor pune bazele Societăţii România, mai numeroasă şi mai activă.

Aceste două societăţi s-au unificat în anul 1871 sub numele de România

jună, şi-au stabilit deviza “Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!”,

considerându-se “solii mântuitoarei idei a unităţii culturale româneşti”.416

Organizarea şi participarea membrilor României june la serbările de la

Putna din 14-16 august 1871, iniţiate cu prilejul aniversării a 400 de ani de

la zidirea mănăstirii Putna, a evidenţiat în condiţiile dualismului austro-

ungar, o adevărată demonstraţie a înaltului grad de conştiinţă şi a solidarităţii

naţionale a românilor de pretutindeni, “contribuind, după aprecierile lui

Mihai Eminescu, membru marcant al României june şi membru al

414 Ibidem.415 Ibidem, p. 135; N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 134.416 Ibidem.

149

Comitetutului de organizare al serbărilor de la Putna, la redeşteptarea

poporului nostru”417.

4. Academia Română – depozitara culturală a nestinsului dor

secular de unire a tuturor românilor

Dar dintre toate societăţile şi asociaţiile cultural-ştiinţifice şi literare

româneşti, aceea care se va impune, atât prin componenţă, prin activitatea ei,

prin locul şi rolul deosebit în susţinerea mişcării naţionale a românilor

transilvăneni în anii 1866-1876, avea să fie Societatea Literară Română

(1866), devenită Societatea Academică Română (1867) şi, în final,

Academia Română (1879).418

Dacă în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza, datorită unor conjuncturi

interne şi externe nefavorabile, nu s-a reuşit materializarea unor mai vechi şi

statornice aspiraţii româneşti cu privire la necesitatea înfiinţării unei

academii419, lui C. A. Rosetti, în calitate de ministru al Cultelor şi

417 Ibidem, p. 137.418 Despre momentul înfiinţării şi activitatea Societăţii Literare/Societăţii Academice/Academiei Române, vezi, mai ales, G. Sion Societatea Academică în “Revista Carpaţilor”, II, 1861, partea I, p. 74; V. A. Urechea Actele şi solemnitatea, oficiale şi neoficiale, a inaugurării Societăţii Literare Române, Imprimeria statului, Bucureşti, 1867, p. 41; Anibal Teodorescu, Gânduri şi planuri pentru înfiinţarea Academiei Române, Bucureşti, 1947; D. Berindei, Înfiinţarea Societăţii Literare (Academice), 1866 şi sesiunea din 1867 în Revista “Studii”, IX, nr. 5/1956; idem, Înfiinţarea Societăţii Academice şi localurile Academiei, Bucureşti, 1958; idem, Proiecte de înfiinţare a unei societăţi academice în vremea lui Al. Ioan Cuza în “Studii şi articole de istorie”, 3, 1961, p. 203-233; idem, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 7-124; Al. Dobre, Societatea Academică Română, în Memoriile Secţiilor Ştiinţifice, seria IV, tomul II, 1979, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 325-338; idem, Idealul unităţii naţionale în cultura română, Edit. Minerva, Bucureşti, p. 5-144; N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 135; N. Isar, Din istoria generaţiei de la 1848. Revoluţie – exil – destin istoric, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 228-232; ş.a.419 D. Berindei, Proiecte de înfiinţare a unei societăţi academice în vremea lui Al. Ioan Cuza în “Studii şi articole de istorie”, 3, 1961, p. 203-233.

150

Instrucţiunii Publice, i-a revenit meritul înfiinţării la 1/13 aprilie 1866 a

Societăţii Literare Române, viitoarea Academie Română.420

Iniţiată într-un apel din 15 martie 1866421 “pentru a da ţării gramatica

şi glosarul limbii”, Societatea Literară, care îşi propunea să determine

ortografia limbii române, să elaboreze gramatica şi dictionarul limbii

române422, îi interesa nu numai pe românii din Principatele Unite, ci şi pe cei

din provinciile dependente de puterile străine.

În referatul adresat Consiliului de Miniştrii în vederea înfiinţării

Societăţii Literare, C. A. Rosetti, pentru a evita complicaţiile de ordin

extern, afirma că “e vorba de instituirea unei societăţi exclusiv filologice”,

camuflând astfel scopul politico-naţional adevărat. El spera că marile puteri

străine, sub a căror stăpânire se aflau provincii istorice româneşti, şi în

special Austria, vor privi cu bunăvoinţă această iniţiativă şi vor permite

viitorilor membrii din Transilvania şi Bucovina, să participe la lucrările de

înfiinţare a Societăţii Literare.423 Pe baza acestui referat, locotenenţa

domnească, la 1/13 aprilie 1866, a elaborat decretul de înfiinţare a Societăţii

Literare.424 Iniţial, Societatea Literară trebuia să cuprindă câte 2-3 membrii

din fiecare provincie istorică românească, iar prima sa întrunire pentru

constituire, trebuia să se desfăşoare la data de 1/13 august 1866.425 Astfel,

din Transilvania au fost numiţi George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Gavril

Munteanu, din Banat, Vicenţiu Babeş şi Andrei Mocioni, ca reprezentanţi ai

Maramureşului au fost desemnaţi Alexandru Roman şi Iosif Hodoş, din

420 N. Isar, op. cit., p. 228.421 Cf. “Monitorul Oficial”, nr. 59, 15/27 martie 1866, p. 262.422 Ibidem, nr. 73, 5/17 aprilie 1866, p. 325.423 Vezi, în acest sens, N. Isar, op. cit., p. 230.424 Ibidem.425 Ibidem.

151

Bucovina Al. Hurmuzachi şi I. G. Sbierea, din Basarabia Alex. Haşdeu şi C.

Stamati, etc.

Presa din România şi de peste Carpaţi a salutat cu entuziasm

înfiinţarea acestei importante societăţi, care avea să reunească pe cei mai de

seamă cărturari ai naţiunii române într-un adevărat parlament cultural la

Bucureşti. Astfel, ziarul “Românul”, din 6/18 aprilie 1866, saluta acest

eveniment deosebit care este “de cel mai mare interes pentru naţionalitatea

noastră”, sperând că el va avea pentru viitor “cele mai însemnate

rezultate”426.

Din Corespondenţa particulară a Românului, Pesta, 30 aprilie/18 mai

1866, aflăm “ce înverşunată mânie, în sufletele câtorva maghiari, a produs

publicarea actelor de convocare a Societăţii române pentru limbă şi

dicţionar, (…), deoarece maghiarii erau convinşi că românii vor, de fapt,

Daco-România”427.

Într-un articol, apărut în revista “Familia”, Iosif Vulcan saluta cu

bucurie acest act naţional al Locotenenţei domneşti din România, sublinia

meritele lui C. A. Rosetti, “eminentul ministru al Cultelor, care a mijlocit

realizarea unei dorinţe fierbinţi a bărbaţilor noştri de litere” şi afirma, în

final, că “măreaţă va fi acea zi, în care reprezentanţii naţiunii se vor aduna

laolaltă.428

Datorită frământărilor politice interne din vara anului 1866 şi a

încordării relaţiilor dintre România şi Austria, sub pretextul izbucnirii unei

epidemii de ciumă în ţară, la 21 iulie 1866, s-a hotărât amânarea cu un an, a

lucrărilor Societăţii. Între timp, au fost numiţi şi membrii moldoveni şi

munteni ai Societăţii: V. Alecsandri, C. Nugruzzi, V. A. Urechea, N.

426 Vezi, “Românul”, X, 6/18 aprilie 1866, p. 157.427 Ibidem, 28 mai, p. 317.428 Idem, 27 aprilie, 1866, p. 227.

152

Ionescu, I. H. Rădulescu, A.T. Laurian, C. A. Rosetti, I. C. Massim şi Titu

Maiorescu429.

Noile demersuri pentru convocarea Societăţii sunt iniţiate în mai 1867

de către Dimitrie Brătianu care, în calitatea sa de ministru secretar de stat la

Departamentul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, printr-un referat adresat

Consiliului de Miniştrii, a propus convocarea Societăţii Literare pentru 1

august 1867. Însuşită de Consiliul de Miniştrii şi sancţionată prin decret

domnesc, propunerea ca Societatea Literară să fie convocată la 1 august

1867, devine certă şi va fi realizată ca atare.430 Decretul de convocare din 28

mai/9 iunie 1867 a fost primit cu entuziasm de către românii de pretutindeni,

şi ca o ripostă dată constituirii dualismului austro-ungar.431

Pregătirea inaugurării Societăţii Literare a fost făcută de un comitet

care a lansat un Apel către public şi a tipărit programul primirii membrilor

de peste hotare.432

Primăria Bucureştilor a lansat, de asemenea, un Apel în preajma

deschiderii lucrărilor, în care se sublinia faptul că “pentru întâia oară, mâine,

se vor regăsi alături toţi membrii aceleiaşi familii, toţi fraţi de acelaşi sânge

(…), “spre a face opera cea adevărată românească, spre a întemeia limba,

cugetul românesc”433.

Răspunzând cu o vie emoţie caldei şi patrioticei primiri, Iosif Hodoş,

în preziua deschiderii lucrărilor Societăţii Literare, într-un discurs, a lăsat

deoparte orice prudenţă şi a dat glas sentimentelor şi aspiraţiilor românilor

429 Vezi, N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 135.430 Al. Dobre, Idealul unităţii naţionale în cultura română, Edit. Minerva, Bucureşti, 1988, p. 86.431 D. Berindei, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 58-60.432 Ibidem, p. 63-64.433 Ibidem.

153

de peste Carpaţi, la scurt timp după realizarea dualismului austro-ungar,

spunând următoarele: “Vă salutăm cu iubire, fraţi liberi din România liberă,

suntem fericiţi de a ne afla în mijlocul vostru, unde cuvântul este liber. E

frumoasă libertatea voastră. Nu vă invidiem, ci o dorim şi pentru noi. O

dorim, şi lucrăm, şi o sperăm!”434

În această atmosferă de bucurie, entuziasm şi speranţă naţională s-a

deschis la 1 august 1867, la Bucureşti, prima sesiune a Societăţii Literare

Române, care de aici înainte la propunerea lui George Bariţiu, se va numi

Societatea Academică Română, iar inaugurarea ei va întări încrederea în

viitorul culturii naţionale, în realizarea unităţii spirituale şi politice a tuturor

românilor.

Cuvântul rostit de Ştefan Golescu, reprezentantul oficial al

Guvernului României, îşi are importanţa sa în fixarea programului şi

obiectivelor Societăţii Literare Române, a bazei sale financiar-materiale şi a

cadrului organizatoric, a principiilor ştiinţifice ce urmau să-i călăuzească

lucrările. El atestă, însă, şi gradul total al implicării şi participării Guvernului

României la sărbătoarea cu caracter naţional, ce a fost organizată şi prin grija

Guvernului la Bucureşti, cu prilejul convocării şi inaugurării Societăţii

Literare Române la 1 august 1867. De fapt, pentru opinia publică din

România cât şi pentru românii din teritoriile aflate sub dominaţie străină,

evenimentul a căpătat noi semnificaţii şi valenţe, ce depăşeau caracterul unei

simple reuniuni cu caracter “exclusiv filologic”435.

Considerată, pe bună dreptate, o acţiune cu profunde semnificaţii

politice şi culturale româneşti, o replică promptă, directă şi deosebit de

puternică dată cursului evenimentelor din Imperiul Habsburgic, unde se

434 Ibidem, p. 65-66.435 Al. Dobre, op. cit., p. 105.

154

instituia dualismul austro-ungar, solemnitatea inaugurării oficiale a

activităţii Societăţii Literare Române, desfăşurată la 1 august 1867, la

Bucureşti, s-a constituit într-o puternică manifestare a unităţii naţionale, cu

un larg caracter de masă şi cu participarea Guvernului României, căpătând

dimensiunile unui eveniment de însemnătate istorică.436

De aceea, nu fără temei, atunci când a fost convocată Societatea

Literară la, 1/13 august 1867, invitaţia adresată cărturarilor români din

Ardeal nu a fost văzută bine de autorităţile austro-ungare, pentru care

Societatea Literară ar deveni un parlament daco-român. Astfel, “Românul”,

din 23 iulie 1867, în rubrica România de peste Carpaţi, prezenta “greutăţile

puse de intoleranţa maghiarilor celor 4-5 oameni a merge ca profesori, ca

erudiţi, la o adunare literară, care n-are altă ţintă decât a coordona reguli şi a

stabili o gramatică generală pentru toţi românii de pe suprafaţa

pământului”437. Ulterior, “Românul” din 10 august 1867, în aceeaşi rubrică,

afirmă că “autorităţile austro-ungare înţeleseseră planul românilor: România,

uniformizându-şi limba, îşi va uniformiza cugetul, iar cugetul uniform va da

unitatea românismului!438”

De un interes politic, cultural şi ştiinţific deosebit este discursul lui

Timotei Cipariu, discurs cu care s-a încheiat solemnitatea inaugurării

Societăţii Literare, pe 1 august 1867. Arătând că vorbeşte în numele

românilor “din provinciile subjugate”, Timotei Cipariu a început prin a

sublinia faptul că “Societatea Literară, fundată din liberalitatea unui guvern

patriotic, pe 1 august 1867, va face o epocă nouă în viaţa culturală a naţiunii

române, o epocă ilustră pentru întreaga românime.”439

436 Ibidem, p. 106.437 Vezi, în acest sens, “Românul”, an XI, 23 iulie 1867, p. 614.438 Ibidem, 10 august 1867, p. 670.439 Vezi, în acest sens, Al. Dobre, op. cit., p. 106.

155

În continuare, Timotei Cipariu, făcând o analiză lucidă a situaţiei

politice şi culturale a românilor, prezintă la dimensiunile sale exacte

realitatea, dezvoltă căile de urmat, precum şi sarcinile ce revin tuturor

factorilor şi forţelor naţionale patriotice în etapa dată. În acest context, locul

şi rolul Societăţii Literare este conturat cu o precizie uimitoare: “Simţul

naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la

cunoştiinţa poziţiunii care i se cuvine între naţiunile Europei; ea va face toţi

paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate. Naţiunea

română, de aci înainte, va fi solidară pentru corpul întreg şi nu vor mai fi

portiţe care să dezunească, de la unul şi acelaşi scop solidar, cultura

naţională. Până aci, patria română, limba şi naţionalitatea ne-au fost călcate

de huni, de slavi, turci şi de alţii.

Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba. Am

început, domnilor, abia am început dară nu am terminat; rămâne să

continuăm şi să terminăm. Bărbaţii de stat ai românilor vor îngriji pentru

eliberarea perfectă a patriei române. Sunt de convingere că ei îşi vor împlini,

cu sanctitate, înalta sa misiune şi patria română, în urmă, va deveni liberă.

Pentru eliberarea limbii naţionale se va îngriji, mai cu distincţie, între altele,

chiar această Societate Literară, (…), ea va îngriji pentru conservarea unităţii

limbii româneşti în toate provinciile locuite de români…”440

Transilvăneni şi bucovineni au lucrat şi la definitivarea Statutelor

Societăţii Academice Române, iar unii au fost aleşi şi în organele de

conducere. Astfel, Timotei Cipariu a fost ales vicepreşedinte, iar A.T.

Laurian secretar general, în timp ce I. H. Rădulescu era ales preşedinte.

Până la 16 septembrie 1867, când s-au încheiat lucrările sesiunii, s-a

stabilit programul de activitate şi s-a discutat şi despre acordarea unor burse

440 Ibidem, p. 107.

156

studenţilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, din sumele puse la

dispoziţie de prefecturile judeţelor Covurlui şi Brăila.441

Societatea Academică Română a lucrat, iniţial, în cadrul a două

secţiuni: cea literară şi cea istorică, iar apoi, din 1872, i se adaugă şi cea de a

treia, secţia de ştiinţe naturale.442

În afara membrilor numiţi în 1866, până în 1877 au mai fost aleşi 13

membrii noi, printre care personalităţi de talia lui Mihail Kogălniceanu, Ion

Ghica şi Al. Odobescu.

Din anul 1869 au început să fie publicate “Analele Societăţii

Academice Române”, a fost iniţiată publicarea operei lui Dimitrie Cantemir,

pentru ca din 1876 să apară cel dintâi volum din culegerea de documente

externe, culegere ce va purta numele întemeietorului ei, Eudoxiu

Hurmuzachi. La acestea s-a adăugat activitatea filologică, dominată însă de

tendinţe latiniste.443

În perioada 1867-1878, Societatea Academică Română a ajuns a lua

caracterul unei instituţii naţionale, a unui corp de elită al scienţei şi

inteligenţei, care inspira nu numai încrederea şi respectul românilor, ci chiar

consideraţiune în faţa străinilor.444

În condiţiile tot mai vitrege, impuse de legislaţia maghiară de după

1867, Societatea Academica Română a căutat, în permanenţă, să

îmbunătăţească situaţia materială precară, în care se aflau instituţiile

culturale şi şcolile româneşti din Transilvania şi Ungaria, prin acordarea de

manuale, publicaţii şi burse tinerilor studioşi din toate provinciile româneşti,

supuse dominaţiei austro-ungare. În acest scop, erau utilizate soluţii dintre

441 Vezi, în acest sens, “Analele Socetăţii Academice Române”, tom II, 1869, p. 108.442 D. Berindei, Dezvoltarea culturală în perioada 1848-1878, în Istoria Românilor, (tratat), vol. VII/1, Edit. Academiei, Bucureşti, 2003, p. 847.443 Ibidem.444 D. Berindei, Istoria Academiei Române..., p. 84.

157

cele mai ingenioase, pentru a nu trezi suspiciuni din partea autorităţilor

austro-ungare.445

La data convocării Societăţii Literare, aceasta dispunea deja de

numeroase oferte, prin care donatorii cereau ca sumele să fie transformate în

burse acordate unor tineri studioşi de condiţie materială modestă din

Transilvania, Bucovina şi Banat, aflată sub dominaţie străină, pentru a-şi

continua studiile. Pe măsură ce aceste fonduri deveneau cunoscute public, pe

adresa Societăţii încep să sosească cereri, al căror număr creşte pe zi ce

trece, astfel încât tânăra instituţie va fi nevoită să-şi creeze o comisie anume

în acest scop.

În şedinţa din 6/18 august 1867, Dimitrie Brătianu, ministrul Cultelor

şi Instrucţiunii Publice, aducea la cunoştinţa membrilor Societăţii

Academice Române “oferta patriotică a comunelor Galaţi şi Brăila, pentru

înfiinţarea de stipendii (burse) de învăţătură, care se vor da de Societate la

junii români din diverse provincii dependente de sceptrul străin”.446

Motivându-şi iniţiativele, primarul urbei Brăila făcea apel la

“simţămintele de frăţie şi dragoste ce purtăm compatrioţilor noştri” şi indica

alegerea bursierilor din Transilvania, Banat, Maramureş şi Bucovina.447

Brăilenii insistau pe “datoria de iubire şi de solidaritate ce leagă pe

membrii unei naţiuni, de a susţine şi contribui la luminarea şi fericirea

neamului său”.448

La rândul său, Consiliul Judeţean din Galaţi instituia stipendii “pentru

ţinerea la studiu a patru tineri români din Transilvania, Banat, Bucovina şi

Basarabia”, apreciind că “cea mai mare şi mai utilă nevoie naţională este

445 Vezi, în acest sens, Al. Dobre, op. cit., p. 160.446 “Analele Societăţii Academice Române”, I, (1867, 1868, 1869), p. 17; Al. Dobre, op. cit.,p. 161.447 Biblioteca Academiei Române, Serv. Msse., Arhivă, Ds. A-9 (1867-1869), f. 9.448 Ibidem, f. 48.

158

dezvoltarea repede a unei inteligenţe învăţate şi îndestulătoare în toate

ramurile de ştiinţe, care să fie la înălţimea intereselor naţiunii şi să ştie să o

conducă pe calea adevăratelor sale interese”449. Primarul din Galaţi ţinea să

sublinieze “entuziasmul şi ardoarea cu care această junime luptă pentru

cauza românismului”450.

Noi elemente şi nuanţări semnificative găsim în scrisoarea Societăţii

pentru cultura şi literatura română din Bucovina, ce purta semnătura

preşedintelui ei, Gheorghe Hurmuzachi. Solicitată să recomande tinerii

pentru bursele destinate Bucovinei, Societatea bucovineană aducea laude şi

mulţumuri iniţiatorilor, aprecia cum se cuvine însemnătatea naţională şi

patriotică a actului donatorilor, “care au recunoscut, cu atâta agerime,

spiritul secolului, au apreciat, atât de just, menirea şi însemnătatea

nemărginită a Societăţii Academice care, în fine, au pătruns cauza cea

adevărată a umilirii poporului nostru – lipsa de cultură şi de lumină –

singura condiţiune de înaintare, de bunăstare şi de fericire pentru el”.451

După opinia autorului scrisorii, în tot acest angrenaj ar putea interveni unele

incoveniente şi, de aceea, crede că sunt necesare măsuri de precauţie “pentru

a se evita tot ceea ce ar putea provoca răstălmăciri nefundate şi neplăcute sau

bănuieli răuvoitoare, atât în genere, cât mai ales în nefavorul tinerilor

stipendiaţi, din cauză că li s-ar distribui stipendii nemijlocit din România, pe

când chemarea lor este a servi patriei sale particulare şi numai prin aceasta

maicei comune”.452

Revine, aşadar, obsedanta şi din păcate reala problemă a persecuţiilor,

a suspiciunilor şi învinovăţirilor, de care în atâtea rânduri, nici Academia nu

449 Ibidem, f. 14.450 Ibidem, f. 52.451 Ibidem, f. 148.452 Ibidem, f. 149.

159

a fost scutită, cu care era privit orice gest al românilor din Ţara liberă în

favoarea sau în sprijinul fraţilor lor din provinciile istorice româneşti, aflate

sub dominaţie străină. “S-ar evita – îşi continua Gh. Hurmuzachi scrisoarea

– multe alte încurcături şi neplăceri, ce ne abţinem de a le defăşura aici căci

prea bine le poate presupune onorata Delegaţiune”453.

Solicitanţii ardeleni de burse de studii sunt tinerii studioşi, dornici

să-şi desăvârsească instrucţia şi educaţia, dar cu posibilităţi materiale foarte

reduse sau aproape inexistente.

Certificatele de pauperitate ce însoţeau actele solicitanţilor depuse la

Academie pentru a obţine stipendiile de învăţătură, puse la dispoziţie de

comunele urbane şi judeţele din România, relevau o situaţie generală de mari

lipsuri ale tinerilor români, ce învăţau la diferitele instituţii de învăţământ

din Austro-Ungaria. După cum constata Comisiunea de petiţii a Societăţii

Academice, toţi candidaţii erau lipsiţi de mijloace materiale şi financiare.

Faptul că majoritatea covârşitoare a tinerilor români din provinciile

istorice româneşti aflate sub dominaţia austro-ungară, care îndrăzneau să se

apuce de învăţătură, în ciuda atâtor obstacole, erau atât de lipsiţi de

mijloacele materiale, este de natură să explice unele lucruri, atât cu privire la

drepturile şi posibilităţile românilor din aceste teritorii de a se ridica prin

cultură, cât şi asupra dârzeniei, a spiritului de sacrificiu, pentru unii,

inexplicabil, cu care aceşti studioşi şi-au continuat învăţătura, devenind, mai

apoi, foarte tineri luptători neînfricaţi pentru emanciparea socială şi

naţională a neamului lor.

Luând asupra-şi sarcina distribuirii stipendiilor ce-i fuseseră puse la

dispoziţie, Societatea Academică Română îşi asigura, încă de la începuturile

activităţii sale, o largă popularitate şi un prestigiu deosebit, îşi asuma rolul

453 Ibidem.

160

de factor al luminării neamului şi al ridicării acestuia prin cultură, un rol de

factor hotărâtor în apărarea drepturilor românilor ardeleni în anii 1866-1876,

cât şi ale poporului român, în întregul său.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât între stipendiaţi se aflau şi unii tineri

transilvăneni români persecutaţi şi urmăriţi de autorităţile regimului dualist

austro-ungar pentru ideile şi acţiunile lor, puse în slujba emancipării sociale

şi naţionale ale transilvănenilor, supuşi în anii 1866-1877 unei politici de

deznaţionalizare forţată, urmărită cu insistenţă de legislaţia maghiară de

după 1867.

Este cazul, de pildă, al tânărului Ioachim C. Drăgescu, autorul

romanului Nopţile carpatine sau Istoria martirilor libertăţii, apărut tocmai în

anul 1867, anul realizării compromisului dualist austro-ungar, în urma căruia

Transilvania şi-a pierdut autonomia şi toate celelalte drepturi dobândite

anterior, prin anexarea forţată la Ungaria.454

În această lucrare primită “cu un viu interes în epocă”, autorul, student

la Pesta, deşi îşi propunea să evoce răscoala condusă de Horea, Cloşca şi

Crişan, prin semnificaţiile scierii sale viza direct stările de lucruri din

Transilvania vremii sale, o Transilvanie anexată Ungariei după realizarea

dualismului autro-ungar în anul 1867, dând expresie “suferinţelor şi

aspiraţiilor sociale şi naţionale ale românilor transilvăneni”, dar şi “luptei lor

pentru autonomie, dreptate socială, libertate şi unitate naţională”.455

Din această cauză, tânărul student Ioachim C. Drăgescu “va fi

persecutat, iar romanul său interzis de oligarhia conducătoare”456.

454 Vezi, în acest sens, Al. Dobre, op. cit., p. 163.455 Ibidem, p. 164.456 Ibidem; Teodor Vârgolici, Aspecte ale romanului românesc din secolul al XIX-lea, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 129.

161

Interesant şi demn de reţinut, pentru că faptul îşi are semnificaţiile

sale, Societatea Academică era la curent cu situaţia de urmărit politic a

studentului Ioachim C. Drăgescu. Disperat, tânărul romancier se adresează

Societăţii Academice “ca la ultima sa rază de speranţă”. “Ajuns, pe nedrept,

într-o poziţiune grea şi tristă – îşi începea tânărul scrisoarea adresată

Societăţii Academice – persecutat de maghiari, nu ştiu ce să fac, ce să

întreprind, unde să mă duc. Mi-aş fi luat libertate, mai demult, a vă scrie, dar

un morb greu m-a împiedicat.

Fugind din Pesta, scăpând de ochii poliţiei, m-am reîntors în patria

mea, am petrecut, retras şi bolnav, la casa părintească până acum, când,

simţindu-mă mai bine, îmi iau libertatea de a vă scrie şi a apela la bună-

voinţa şi favorul dumneavoastră, rugându-vă să stăruiţi ca să mi se

aplacideze unul din stipendiile eraiorane”457.

În ciuda situaţiei sale politice, s-au tocmai de aceea, pentru a-l ajuta să

scape de urmărire şi a-i da posibilitatea să-şi valorifice capacităţile

intelectuale, tânărul Ioachim C. Drăgescu a primit o bursă şi a fost trimis la

Turin, în Italia, să studieze medicina. Ioachim C. Drăgescu va deveni un

medic cu o frumoasă activitate practică şi de popularizare a cunoştiinţelor

ştiinţifice, ce va participa şi la războiul pentru cucerirea independenţei de

stat a României (1877-1878).458

La fel de interesant, de bogat în urmări şi semnificaţii este şi cazul

unui alt bursier al Societăţii Academice, Nicolae Densuşianu. Acesta şi-a

continuat studiile la Sibiu o bună bucată de vreme, datorită unei burse

primite de la Societatea Academică Română. Faptul acesta nu e lipsit de

importanţă, mai ales pentru viitoarea carieră a lui Nicolae Densuşeanu,

457 Biblioteca Academiei Române, Serv. Msse., Arhivă., Ds. A-9 (1867-1868), f. 77.458 Al. Dobre, op. cit., p. 164.

162

autorul Daciei preistorice, care va străluci în slujbă cu sprijinul şi la

Academia Română.459

Replica tinerilor bursieri a fost pe măsura încrederii şi a căldurii cu

care au fost primiţi şi sprijiniţi, a scopurilor înalte ce au stat la temeiul

instituirii stipendiilor acordate, pentru ca aceşti tineri să poată studia mai

departe. Ei erau decişi, aşa cum a demonstrat-o activitatea lor ulterioară,

să-şi continue studiile şi să-şi desăvârşească pregătirea pentru a fi folositori

neamului şi patriei lor. “Ca unii care suntem născuţi în Transilvania – se

legau solemn Octavian Sorescu, Ioachim Fulea şi Nicolae Densuşianu, în

scrisoarea adresată Societăţii Academice Române – voim, ca în toate

circumstările şi pericolele, să servim patriei noastre”460.

Pentru a rezolva numeroasele cereri pe care le primise Societatea

Academică alege o Comisie de petiţiuni alcătuită din Iosif Hodoş, Al.

Roman, Ioan Caragiani, Ioan Străjescu şi Ioan Sbierea.461

În şedinţa din 6/18 septembrie 1867, Comisiunea de petiţiuni îşi

prezintă raportul său. Pentru bursele create de primăriile urbelor Brăila şi

Galaţi şi de prefectura de Covurlui, - 3 pentru tineri din Transilvania, 3 din

Banat, 3 din Bucovina, 2 din Basarabia, 1 din Macedonia şi 1 din

Maramureş, în total, 13 – Comisiunea propune, pe baza documentelor ce-i

fusese prezentate, pe Ion Cernescu, din Bucovina, pe Simeon Botizan,

Demetriu Selegean şi Nicolae Oncu, din Banat, pe Nicolae Densuşeanu,

Ioachim Fulea şi Octavian Sorescu, din Transilvania. Acestora li se va

adăuga şi Ioachim C. Drăgescu. Celelalte locuri au rămas libere, din lipsă de

candidaţi care să întrunească condiţiile cerute.462

459 Ibidem, p. 165.460 Biblioteca Academiei Române, Serv. Msse., Arhivă, Ds. A-9 (1867-1869), f. 67; Al .Dobre, op. cit., p. 165.461 “Anale Societăţii Academice Române”, I, (1867, 1868 şi 1869), p. 32.462 Ibidem, p. 108-111.

163

Din anul 1868, pentru a se evita paralelismele, Societatea

Academica, în înţelegere cu instituţiile donatoare, hotărăşte să transforme

întreaga problematică de acordare de stipendii pentru învăţătură, Societăţii

Transilvania, creată în acest scop în mai 1867.”463

Societate Academică, fiind la curent cu situaţia materială precară a

majorităţii şcolilor româneşti din Transilvania în anii 1866-1876, s-a

preocupat şi de asigurarea cărţilor şi a manualelor în limba română, pentru

cât mai multe şcoli, acţionând cu mijloace specifice şi potrivit posibilităţilor

sale morale şi materiale. Din suita acestor atât de numeroase şi variate

posibilităţi, exemplificăm una singură, ca pe un argument semnificativ

privind sprijinul concret pe care Academia Română l-a dat şcolilor şi

învăţământului românesc din Transilvania: înzestrarea unităţilor şcolare şi a

elevilor lipsiţi de mijloace materiale cu cărţi şi manuale didactice, care a

devenit realizabilă începând din anul 1888, odată cu primirea şi acceptarea

de către Academie a legatului Ioan Fătu, a cărui vie dorinţă a fost ca din

fondul său “să se împartă cărţi scolastice şi şcolilor româneşti din afară de

Regat”.464

Prezentând situaţia învăţământului românesc din Transilvania şi

măsurile luate de autorităţile austro-ungare pentru a-i îngrădi orice

dezvoltare, George Bariţiu aducea la cunoştiinţa Adunării generale a

Academiei Române că, potrivit legilor în vigoare instituite de Guvernul de la

Pesta “nu se pot trece pentru şcolile din Transilvania şi Ungaria cărţi

scolastice, pentru că sunt oprite printr-o cenzură severă” şi că “cărţile care se

publică în România s-ar putea folosi numai de către profesori şi învăţători şi,

de aceea, ar fi bine ca să se afle în bibliotecile institutelor mari”465. În aceste

463 Ibidem, p. 137-138.464 Ibidem, p. 121. 465 Ibidem.

164

condiţii, abia din 1894, “Comisiunea fondului Ioan Fătu” a trimis 1500 lei

ASTREI “pentru a cumpăra şi împărţi cărti didactice la şcolarii români

săraci din şcolile rurale din Transilvania şi Ungaria466, pentru ca din anul

1895 suma să fie majorată la 2000 lei467.

Deşi nu a putut răspunde integral tuturor nevoilor şi necesităţilor,

aceste fonduri au constituit un sprijin eficient, dat de Academia Română

şcolarilor şi învăţământului românesc din teritoriile istorice aflate sub

dominaţie străină.

De asemenea, publicaţiile Academiei Române au sprijinit eficient

învăţământul în limba română, ele fiind şi pentru românii transilvăneni în

anii 1866-1876 un mijloc de educaţie ştiinţifică şi patriotică.

Încă din primii ani de activitate, Academia Română a fost asaltată de

cereri pentru a oferi publicaţiile sale.

De o însemnătate particulară, prin semnificaţiile sale multiple, încă

prea puţin investigate şi puse în evidenţă, sunt solicitările din partea unor

personalităţi sau instituţii, aflate în teritoriile româneşti de sub ocupaţie

străină, care cereau Academiei publicaţiile sale, în scopuri ce nu sunt greu de

înţeles468.

O primă solicitare de acest fel a venit din partea baronului David Ursu

de Marginea, care solicita Societăţii Academice să aplice o reducere la preţ a

publicaţiei Dicţionarul limbii române în favoarea şcolilor naţionale din

cercul Făgăraşului469.

În Raportul asupra lucrărilor sale de peste an, pe care-l prezenta

Societăţii Academice, la 4 august 1872, Delegaţiunea informa şi cerea

466 Ibidem, II, XVI, (1894-1895), p. 309-311.467 Ibidem, XVIII, (1895-1896), p. 337-339; Al. Dobre, op. cit., p. 169.468 Vezi, în acest sens, Al. Dobre, op. cit., p. 172.469 Ibidem.

165

aprobarea plenului pentru măsurile, deja luate, în favoarea satisfacerii cererii

lui David Ursu: “Delegaţiunea – se menţiona în Raport – a crezut că în

favoarea şcolilor primare se cădea să accepte acea cerere”470. Aflăm, cu acest

prilej, că cererea lui David Ursu nu era singura de acest fel, dar asupra

rezolvării tuturor celorlalte, urma să decidă Societatea Academică.

Comisia însărcinată să examineze partea administrativă a raportului

Delegaţiunii priveşte favorabil satisfacerea cererii şi propune chiar o

extindere şi asupra altor instituţii şcolare româneşti din Transilvania.

Admiţând, în principiu cererea baronului David Ursu, relativ la reducerea

preţului de abonament în favoarea şcolilor naţionale, “subscrişii sunt de

părere ca abonamentul să se reducă, în genere, pentru toate şcolile şi

bibliotecile române”.471

Adunarea generală a aprobat întocmai propunerile Comisiei aşa cum

au fost ele formulate. Mai mult, la propunerea lui Al. Roman, Societatea

Academică “decide a se da gratis câte un exemplar din Dicţionarul

Academiei pentru bibliotecile lipsite de fond ale gimnaziilor din Braşov,

Blaj, Brad, Beiuş şi Năsăud”.472

În aceste condiţii, şcolile româneşti din Transilvania vor beneficia, în

mod gratuit sau cu o reducere substanţială de preţ, de principalele publicaţii

la vremea aceea ale Societăţii Academice.

Ulterior, baronul David Ursu va mulţumi Societăţii Academice,

arătând efectele benefice ale măsurii luate: “Cu finea lui octombrie a.c. –

scria David Ursu, la 10 decembrie 1874 – Reprezentanţa generală a foştilor

grăniceri din Regimentul românesc I, ţinându-şi, după un interval de trei ani,

adunarea sa ordinară, Comitetul administrativ nu lipsi, în Darea de seamă,

470 “Anale Societăţii Academice Române”, V, (1872), p. 9.471 Ibidem, p. 34.472 Ibidem, p. 25.

166

(…) a releva şi împrejurarea cum că inclita Academia Română binevoi a lăsa

tuturor şcoalelor noastre grănicereşti 22 exemplare din Dicţionarul limbei

române, cu preţul de jumătate”.473

Apreciind ca generoasă decizia Academiei “în timpuri atât de grele”,

David Ursu informa, în continuare, asupra efectului concret al acestei

acţiuni, menţionând că “învăţătorii noştri, deja, exploatează, în tot modul,

Dicţionarul limbii române în folosul instrucţiei şi educaţiei naţionale”474.

Următoarea cerere a fost cea a Societăţii junilor români din Viena, pe

care Adunarea generală a Societăţii Academice a recomandat-o spre

rezolvare Delegaţiunii, cu menţiunea de a i se trimite, în mod gratuit, câte un

exemplar din toate imprimatele Societăţii475.

Toate acestea ilustrează sprijinul Academiei Române dat românilor

din provinciile asuprite pentru înzestrarea elevilor, şcolilor şi bibliotecilor

româneşti cu carte românească, atât de necesară menţinerii legăturilor fireşti

între fii aceluiaşi neam, silnic despărţiţi de hotare artificiale şi vremelnice.

Ar fi greşit să se creadă că Societatea Academică Română şi, apoi,

Academia Română au privit cu indiferenţă şi de la distanţă cursul

evenimentelor politice din Transilvania, după realizarea în anul 1867, a

dualismului austro-ungar, că au primit cu nepăsare elaborarea şi aplicarea

legislaţiei maghiare în anii primului deceniu de la realizarea compromisului

austro-ungar, ce urmărea deznaţionalizarea forţată a românilor transilvăneni.

Prin declaraţiile cu privire la preocupările “exclusive filologice” ale

Academiei, se încerca să se abată atenţia guvernelor imperiilor vecine asupra

scopului real al Societăţii, să evite, pe cât posibil, atitudinea potrivnică a

acestora faţă de participarea academicienilor români, din teritoriile ocupate

473 Ibidem, VIII, (1875), p. 52.474 Ibidem. 475 Ibidem, IX, (1876), p. 29.

167

la lucrările Societăţii şi să nu creeze statului român, eventuale complicaţii

diplomatice, în special cu autorităţile austro-ungare.

În realitate, Societatea Academică/Academia Română şi-a urmărit cu

consecvenţă programul, al cărui deziderat principal îl constituia realizarea şi

desăvârşirea unităţii culturale şi politice a tuturor românilor şi făurirea

statului naţional unitar român.

În anii 1866-1876 membrii Academiei şi instituţia, în ansamblul său,

şi-au manifestat deschis solidaritatea cu cauza dreaptă a luptei românilor

transilvăneni, supuşi de autorităţile maghiare unei politici sistematice de

deznaţionalizare forţată, protestând, cu toată fermitatea, împotriva abuzurilor

şi a politicilor antiromâneşti dusă de autorităţile de la Budapesta şi Viena.

O primă ocazie pentru manifestarea solidarităţii deschise a Societăţii

cu lupta românilor ardeleni s-a ivit în sesiunea anului 1868, pe tema

Pronunciamentului de la Blaj din 3/15 mai 1868, redactat de George

Bariţiu.476

Academicienii români s-au solidarizat cu legitimitatea satisfacerii

revendicărilor formulate la Blaj, în mai 1868, şi au condamnat energic

măsurile represive luate de autorităţile maghiare, care au trimis în judecată

pe 7 dintre semnatarii Pronunciamentului – Vasile Raţiu, Ilie Vlassa, G.

Mihaly, I. Micu-Moldovan, Gavril Pop, Alex. M. Micu şi D. Farago,

împreună cu directorii “Federaţiunii” şi “Gazetei Transilvaniei”,

academicianul Alex. Roman, respectiv, Iacob Mureşeanu.

În condiţiile încă insuficient clarificate ale implicării academicianului

Timotei Cipariu la alcătuirea şi redactarea Pronunciamentului de la Blaj şi

ale neapariţiei sale pe lista celor judecaţi şi “iertaţi”, Societatea Academică

Română şi-a exprimat deschis solidaritatea cu comembrul Timotei Cipariu şi

476 Vezi, pe larg, Al. Dobre, op. cit., p. 177-180.

168

cu ceilalţi făptaşi politici români şi, implicit, dezacordul fruntaşilor faţă de

politica de intimidare dusă de Guvernul de la Pesta împotriva mişcării

naţionale a românilor transilvăneni.

O altă ocazie, prin care Societatea Academică şi-a manifestat deschis,

solidaritatea cu tinerii studenţi români din toate provinciile istorice a

reprezentat-o impresionanta serbare cu caracter naţional, ce a avut loc în

zilele de 14-16 august 1871, la Putna, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la

sfinţirea mănăstirii Putna, la care au participat studenţi români de

pretutindeni. În realitate, prin reunirea românilor în jurul mormântului lui

Ştefan cel Mare s-a dat o replică, demnă şi hotărâtă, dualismului autro-

ungar, fapt ce a demonstrat unitatea românilor şi dorinţa lor de a-şi uni pe

viitor, destinele într-un stat naţional unitar.477

Modalitatea de a se solidariza cu participanţii la serbarea de la Putna

şi de a-şi manifesta adeziunea a fost discutată în şedinţa Adunării Generale a

Academiei Române, din 7 august 1871, prilej cu care Al. Papiu Ilarian a

propus să se trimită o telegramă de felicitare “întrunirei de la Putna, pentru

serbarea memoriei lui Ştefan cel Mare”478. Pe 9 august 1871 propunerea lui

Al. P. Ilarian se ia în deliberare “de urgenţă” şi se adoptă, cu menţiunea că i

se va adăuga un amendament, propus de George Sion, potrivit căruia

telegrama de felicitare a Societăţii Academice Române “să fie prezentată

personal de doi membrii ai ei marcanţi, Ioan Sbierea şi Mihail

Kogălniceanu”479.

Prezenţa la Putna a lui Mihail Kogălniceanu, cunoscut pentru

activitatea sa ştiinţifică şi politică, a avut o semnificaţie ce nu a putut scăpa

477 Ibidem, p. 180-181.478 “Anale Societăţii Academice Române”, tom IV, 1871, p. 11.479 Ibidem, p. 12.

169

atenţiei opiniei publice, interne şi internaţionale, fapt ce spune foarte mult

despre gestul şi participarea Academiei la această serbare naţională.

Ioan Sbierea nu s-a mulţumit doar să înmâneze telegrama de felicitare

a Societăţii Academice, ci a ţinut şi o scurtă alocuţiune, în care-i îndemna pe

tineri şi bătrâni să-şi dea mâna “ca să dezvolte, ca să cultive şi să ridice la un

grad mai înalt, prin ştiinţă, prin artă şi industrie, ceea ce străbunii ne-au

păstrat pe câmpul luptelor, cu sabia în mână”480.

Solidaritatea atât de expresiv formulată de Societatea Academică

Română cu scopurile şi idealurile care au reunit, la Putna, în august 1871,

tineretul studios din toate provinciile româneşti, participarea nemijlocită a

reprezentanţilor săi la serbarea naţională din 1871 se înscrie ca un reper

semnificativ în programul său de implicare activă în mişcarea pentru

eliberare şi unitate naţională, pentru desăvârşirea statului naţional unitar

român.

Ulterior, cu prilejul mişcării memorandiste (1882-1894), când s-a

atins apogeul acţiunilor cu caracter naţional în perioada de după înfăptuirea

dualismului austro-ungar, Academia Română s-a situat pe aceleaşi poziţii

patriotice şi de solidaritate cu împotrivirea categorică a românilor

transilvăneni faţă de existenţa regimului dualist şi a urmărilor politicilor sale

pentru români.

De asemenea, Academia Română a susţinut nevinovăţia

conducătorilor mişcării memorandiste, implicaţi de către autorităţile

maghiare, sub pretextul unui “atentat către statul ungar”, într-un proces de

mari proporţii la Cluj, în mai 1894, şi a protestat energic împotriva

nedreptelor sentinţe de condamnare la ani grei de închisoare, aducându-şi

480 Vezi, în acest sens, Al. Dobre, op. cit, p. 184.

170

astfel, şi ea, o contribuţie la graţierea, în final, a fruntaşilor mişcării

naţionale româneşti din Transilvania.

În plină desfăşurare a mişcării memorandiste, Academia Română ia

două măsuri care exprimau clar solidaritatea sa cu lupta românilor din

Transilvania şi Ungaria împotriva regimului dualist austro-ungar şi

implicarea sa directă în această luptă de partea românilor asupriţi.

Cele două măsuri la care ne referim sunt legate ambele de persoana

academicianului George Bariţiu, şi anume de sărbătorirea acestuia cu prilejul

împlinirii vârstei de 80 de ani în 1892, şi de alegerea sa în 1893, ca

preşedinte al celui mai înalt for ştiinţific şi de cultură al României, Academia

Română. Aceste două măsuri s-au transformat într-o manifestare a

solidarităţii şi unităţii naţionale a tuturor românilor.481

Toate aceste aspecte privind solidarizarea Academiei Române cu lupta

românilor transilvăneni în anii 1866-1876, vin să explice, măcar parţial, de

ce Academia Română a fost numită, pe drept cuvânt, de către Dimitrie Gusti

“depozitara culturală a nestinsului dor secular de unire a tuturor

românilor!”482

Academia Română este, într-un fel, o nestemată preţioasă, un punct de

reper, de constanţă şi de stabilitate într-o ţară în care, din nefericire,

nestatornicia este o dominantă.483

481 Ibidem, p. 193-200.482 Vezi, în acest sens, D. Gusti, Fiinţa şi memoria academiilor, în Opere, III, p. 127-128.483 D. Berindei, Istoria Academiei Române..., p. 7.

171

5. Societatea Transilvania – societatea cu una dintre cele mai

frumoase misiuni

O altă societate cultural-naţională, care a contribuit din plin la

promovarea şi întărirea conştiinţei naţionale a românilor din teritoriile

asuprite, a fost Societatea Transilvania, înfiinţată în mai 1867, la Bucureşti,

din iniţiativa lui Al. Papiu Ilarian, şi cu sprijinul studenţilor transilvăneni,

munteni şi moldoveni.484

Pentru apărarea Transilvaniei contra efectelor în plan cultural ale

pactului dualist autro-ungar, la Bucureşti, pe 3/15 mai 1867, s-a înfiinţat

Societatea Transilvania, în fruntea căreia a fost ales ca preşedinte istoricul

ardelean, Al. Papiu Ilarian. În art. 2 al Statutelor Societăţii Transilvania se

arăta că scopul final al acesteia era “strângerea legăturilor de frăţie între

junimea studioasă din toate părţile Românimei” şi de a veni “în ajutorul

studenţilor români din Transilvania şi părţile ei”485. Dacă în art. 3 se preciza

că “numai studenţii de la Academie şi universităţi, lipsiţi de mijloace, se vor

bucura de ajutorul Societăţii”, în art. 4 se exprimă dorinţa ca cei care vor

beneficia de ajutorul acestei societăţi, după terminarea studiilor “să continue

a servi românismul în partea locului”.486

484 Vezi, pe larg, în acest sens, referitor la înfiinţarea şi activitatea Societăţii Transilvania, V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1969; I. Hangiu, Societăţi şi asociaţii în ştiinţa românească, Bucureşti, 1981; N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 136-137; D. Berindei, Societatea românească…, p. 201, 244-245, ş.a.485 Vezi, în acest sens, “Românul”, XI, 20 iulie 1867, p. 606-607.486 Ibidem.

172

De asemenea, se prevedea că fondurile Societăţii se vor aduna din

cotizaţiile membrilor, din conferinţe, donaţii şi alte subvenţii.487

La 25 noiembrie 1867, Al. P. Ilarian a înaintat un Raport către

Dimitrie Gusti, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în care, după ce

arăta cum s-a format Societatea Transilvania, cerea ca ea să fie recunoscută

de Guvern şi de domnitor, întocmai ca şi alte societăţi.488

Guvernul, apreciind că “citata societate are una dintre cele mai

frumoase misiuni”, autoriza pe ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice,

Dimitrie Gusti, să ceară de la domnitorul Carol “atât aprobarea Statutelor,

cât şi recunoaşterea societăţii”.489 La 8 decembrie 1867 domnitorul Carol I a

aprobat proiectul de decret privitor la recunoaşterea oficială a Societăţii

Transilvania.490

Societatea Transilvania a devenit curând o puternică organizaţie,

ajungând să aibă în noiembrie 1868 un număr de 1200 de membrii.491

Pentru sprijinirea financiară a Societăţii Transilvania, în ziarul

“Românul”, din 16 martie 1868, se făcea un apel “la românii din România

liberă şi la generozitatea consiliilor judeţene ca să sprijine financiar

Societatea Transilvania, pentru ca această să-şi poată pune în aplicare

scopurile sale de ridicare culturală şi a tinerilor români din Austro-

Ungaria”492.

Şi ca urmare a acestui apel, începând din 1868, Societăţii Transilvania

i s-au acordat subvenţii, atât din partea Guvernului României, cât şi a unor

prefecturi judeţene. De altfel, din anul 1868, pentru a evita paralelismele,

487 Ibidem.488 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, (D.A.N.I.C.), fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ds. 51/1867, f 2.489 Ibidem, f. 5.490 Ibidem, f. 13-14.491 Vezi, în acest sens, datele publicate de “Românul”, XII, 6/18 noiembrie 1868.492 Vezi, “Românul”, XII, 16 martie 1868, p. 239.

173

Societatea Academică, în înţelegere cu instituţiile donatoare, a hotărât să

transfere către Societatea Transilvania întreaga problematică a acordării de

stipendii pentru învăţătură493.

Aşa se face că la 23 iunie 1868 Societatea Transilvania comunica

Societăţii Academice hotărârea Primăriei Galaţi de a transfera

“administraţiunea stipendiilor create de dânsa pentru întreţinerea la studii a

unor tineri români din Transilvania, Banat, Bucovina şi Maramureş” şi

solicita toate datele asupra a ceea ce se întreprinsese până atunci.494

În sfârşit, la deschiderea sesiunii anului 1869, A. T. Laurian,

secretarul general al Societăţii Academice Române, în legătură cu acest

transfer, preciza că “în privinţa stipendiilor fundate de diversele comune şi

judeţe pentru întreţinerea la studii a junilor români, născuţi afară din

marginile României libere, acestea, după dorinţa fondatorilor, s-au transpus

la Societatea Transilvania, sau s-au lăsat la dispoziţia fondatorilor de a le

administra ei înşişi, şi de a se pune direct în legătură cu junii recomandaţi.495

La bursele create de Societatea Transilvania puteau concura tineri

români de peste Carpaţi, fie din Transilvania sau din alte părţi, fie din ţinutul

Sătmarului ori Maramureşului, al Urbei Mari (Oradea), fie din Banat.496

Prin aceasta se stabilea o trainică punte de legătură între acţiunile sale

cultural-patriotice şi cele ale ASTREI, Asociaţiei Arădene, Societăţii pentru

cultura poporului român din Bucovina, care recomandau pe tinerii cei mai

merituoşi spre a fi propuşi să obţină burse în străinătate.497

493 “Anale Societăţii Academice Române”, I, (1867, 1868 si 1869), p. 37-38.494 Biblioteca Academiei Române, Serv. Msse., Arhivă, Ds. A-9 (1867-1869), f. 175.495 Vezi, pe larg, Raportul Secretarului General în numele Delegaţiunei către Societatea Academică Română, cu ocazia deschiderii sesiunii anului 1869, prezentat în şedinţa din 25 august, 1869, în “Analele Societăţii Academice Române ”, I, (1867, 1868 si 1869), p. 269. 496 A se vedea, V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1969, p. 18-19.497 Ibidem.

174

Pornind de la ideea că “românii din Austro-Ungaria aveau nevoie de

un stat major, de oameni de ştiinţă, de oameni ieşiţi de pe băncile

universităţilor care, cunoscând starea poporului, vor purta războiul cu

apăsătorii lui”, în primii ani de existenţă, Societatea Transilvania a acordat

burse la 31 de studenţi ardeleni şi bucovineni pentru a studia la universităţile

din: Paris, Anvers, Torino, Bruxelles, Gand, Liege, Viena, Munchen, Gratz,

ş.a.498

Începând din anul 1878, Societatea Transilvania îşi extinde acţiunea

de ajutorare şi asupra elevilor şi ucenicilor meseriaşi din principalele oraşe

ardelene, scop în care a stabilit un plan de acţiune comun cu ASTRA,

Reuniunea sodalilor români din Cluj şi cu Societatea pentru sprijinirea

învăţăceilor români din Braşov, ea urmând a pune la dispoziţie sumele

convenite, pentru ca tinerii români propuşi să poată deveni buni meseriaşi.

Toţi cei scolarizaţi erau obligaţi, potrivit regulamentului ca după absolvire,

să se întoarcă în Transilvania “pentru a se pune în slujba naţiunii”499.

Trebuie să subliniem şi faptul că Guvernul României libere acordă

anual sume importante, nu numai Societăţii Transilvania, ci şi celorlalte

societăţi cultural-ştiinţifice şi patriote.

Astfel, în anul 1870, din bugetul statului român, s-au acordat câte

1400 lei societăţilor ASTRA, Transilvania şi Societăţii literare din

Bucovina, pentru ca în anul 1875 să se acorde un ajutor de 600 de lei şi

Societăţii România jună, a studenţilor români din Viena, societate care

organizase, în august 1871, la Putna, impresionanta serbare naţională, la care

participaseră peste 3000 de oameni din toate provinciile româneşti,

498 Ibidem.499 Ibidem.

175

sărbătoare naţională considerată o puternică manifestare de solidaritate şi

unitate naţională a poporului român.500

Toate aceste eforturi depuse de Societatea Transilvania pentru

sprijinirea şi ridicarea culturală a tineretului studios din teritoriile româneşti

asuprite şi pentru strângerea legăturilor de frăţie dintre aceştia, în vederea

sprijinirii ulterioare a luptei de emancipare socială şi naţională a neamului

nostru, nu au trecut neobservate de autorităţile austro-ungare.

Astfel, atunci când o serie de ziare maghiare şi germane au învinuit

Societatea Transilvania de iredentism, preşedintele Societăţii Transilvania,

Al. P. Ilarian, le-a răspuns prompt, afirmând că “într-adevăr, voim să

eliberăm Transilvania, dar nu cu tunul, ci cu armele ştiinţei, cu armele

culturii”.501

Şi acesta poate fi un argument forte în susţinerea faptului că

Societatea Transilvania a fost numită de către Guvernul României libere, cu

ocazia recunoaşterii sale oficiale, drept “Societatea cu una dintre cele mai

frumoase misiuni”.502

În deceniul anterior cuceririi independenţei naţionale a României

poate fi remarcată o creştere a importanţei social-culturale şi naţionale a

societăţilor cultural-ştiiţifice şi patriotice. Ele au aparţinut procesului general

de progres şi au contribuit la o mai grabnică integrare europeană a statului şi

culturii româneşti.503

500 Vezi, în acest sens, N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 236.501 Vezi, în acest sens, V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între români, 1859-1918, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 146-149.502 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ds. 51/1867, f. 5.503 D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Edit. Militară, Bucureşti, 1992, p. 237-238.

176

Deşi nu au putut răspunde integral tuturor nevoilor şi necesităţilor

românilor transilvăneni, în anii 1866-1876 societăţile cultural patriotice

menţionate anterior au sprijinit eficient junimea studioasă şi învăţământul

românesc din toate provinciile istorice aflate sub dominaţie austro-ungară.

Ele şi-au adus o contribuţie deosebită în anii primului deceniu de la

realizarea compromisului austro-ungar, contribuind la consolidarea

spriritului de asociere şi întărirea solidarităţii naţionale a românilor de

pretutindeni, atât de necesare în plan ştiinţific, cultural şi politic, pentru

realizarea emancipării sociale şi naţionale a poporului român în întregul său,

pentru apropierea momentului Marii Uniri din 1918.

177

Capitolul al V-lea

Locul problemei naţionale din Transilvania în cadrul politicii externe a

României (1866-1876)

Pe fundalul unor vaste transformări, din ce în ce mai vizibile în

domeniile economic, social-politic, cultural şi ideologic, după revoluţia

română din anii 1848-1849 s-a afirmat profilul naţiunii române şi conştiinţa

sa specifică.

Într-un climat de teroare şi acţiune contrarevoluţionară, în condiţiile

unui regim de ocupaţie militară, trecând peste graniţele politice, artificiale şi

vremelnice, în condiţiile specifice de la jumătatea secolul al XIX-lea s-a

consolidat spiritul de solidaritate naţională şi de rezistenţă al românilor din

Transilvania, Banat şi Bucovina în lupta pentru apărarea şi promovarea

limbii şi culturii naţionale, a respectării Bisericii Ortodoxe, pentru

recunoaşterea drepturilor sale politice şi a intensificării legăturii cu Moldova

şi Ţara Românească, unite în anul 1859 în cadrul statului naţional român

modern, România.

Împrejurările istorice nu au permis în anul 1859 realizarea Marii

Uniri, prin strângerea laolaltă a tuturor teritoriilor istorice româneşti. Unirea

Moldovei cu Ţara Românească a constituit prima etapă pe calea edificării

României moderne şi a determinat la şfârşitul secolului al XIX-lea

intensificarea şi activizarea luptei de eliberare naţională a românilor aflaţi

sub dominaţie străină.

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, în urma instituirii dualismului

austro-ungar în anul 1867, a reprezentat punctul culminant al unei politici ce

şi-a propus întreruperea în mod nefiresc, a unei unităţi româneşti în ciuda

graniţelor impuse artificial de marile puteri ale vremii.

178

Mişcarea de eliberare naţională, îndreptată spre desăvârşirea unităţii

statale depline a poporului român, s-a desfăşurat în condiţii şi forme

deosebite: intensificarea luptei politice şi culturale, luptă pentru menţinerea

limbii şi a bisericii proprii, adoptarea de noi tactici şi strategii, elaborarea de

noi documente programatice. Obiectivul său central a rămas însă unirea cu

Ţara liberă. Coordonată şi gândită, în principal, de la Bucureşti, lupta

românilor din Transilvania şi Ungaria pentru emancipare socială şi naţională

a fost sprijinită moral, material, financiar şi politico-dilomatic şi s-a bucurat

de simpatia opiniei publice şi a cercurilor politice conducătoare din

România, şi în primul deceniu de la instaurarea dualismului austro-ungar.

În acest sens, în cadrul politicii externe a României din deceniul

premergător cuceririi independenţei de stat, problemei naţionale din

Transilvania i s-a acordat o atenţie specială.

1. Politica externă a lui Al. I. Cuza şi chestiunea Transilvaniei

( 1859-1866)

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Pricipatele

Unite, care din 1862 luaseră, oficial, numele de România504, au dus o politică

externă de quasiindependenţă, axată pe o acţiune politico-diplomatică

energică, în vederea lărgirii autonomiei ţării şi impunerii ei în cadrul

relaţiilor internaţionale, dar şi pe linia întăririi sentimentului de solidaritate

naţională a românilor din România cu fraţii de peste munţi.505

504 Încă din ianuarie 1862 liberalii radicali, în ziarul “Românul”, au insistat ca în actele oficiale să se folosească numai termenul de România; din 1866, Constituţia va consacra denumirea legală de România.505 Vezi, în acest sens, N. Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 170-171.

179

În întreaga sa domnie, Alexandru Ioan Cuza a adoptat măsuri

importante ce au vizat consolidarea autonomiei politice în raport cu puterea

suzerană, înlăturarea imixtiunii marilor puteri garante, realizarea

dezideratelor independenţei şi unităţii naţionale depline.506

În ceea ce priveşte dezideratul unităţii naţionale, el s-a corelat strâns

cu opera de reformare a domnitorului, fiind subsumat efortului extraordinar

de consolidare a unui tânăr stat naţional, menit a fi un factor de bază al luptei

pentru încurajarea şi ajutorarea mişcărilor de eliberare naţională din toate

provinciile istorice româneşti, aflate încă sub dominaţie străină, pentru

realizarea unităţii naţionale depline a poporului român. În acest sens,

chestiunea Transilvaniei a reprezentat o preocupare permanentă în cadrul

politicii externe româneşti din această etapă, fapt ce a determinat monarhia

austriacă să se împotrivească afirmării tânărului stat român modern,

România, care reprezenta o primejdie pentru integritatea Imperiului

Habsburgic, în perspectiva atragerii tuturor românilor pe viitor în graniţele

unui stat naţional român unitar.

Faptul că prin întreaga politică externă, Alexandru Ioan Cuza s-a

preocupat şi de soarta românilor din provinciile aflate sub stăpânire

habsburgică, este dovedit şi de încercările de insurecţionare a Transilvaniei,

pe baza înţelegerii între Alexandru Ioan Cuza şi emigraţia maghiară, de

primirea şi numirea în posturi universitare sau în funcţii administrative a

unor cunoscuţi fruntaşi ai mişcării naţionale din Transilvania (S. Bărnuţiu, T.

Cipariu, F. Aaron, ş.a.), de încurajarea legăturilor dintre cărturarii români

506 Vezi, N. Isar, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 273; N. Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1986, p. 61.

180

din Principatele Unite şi cei din teritoriile aflate încă sub dominaţie străină,

de sprijinirea şcolilor şi bisericii românilor de peste munţi, etc.507

În felul acesta, politica externă a tânărului stat naţional român din anii

1859-1866 a contribuit la stimularea simţămintelor naţionale pe tot întinsul

teritoriilor româneşti.508

Noul stat naţional, România, a dat dovadă în domeniul politicii

externe de demnitate şi de mult simţ de echilibru, de tact diplomatic, nu au

fost forţate lucrurile, s-a mers până în limitele posibilului, dar s-a acţionat cu

mână hotărâtă şi cu siguranţă de sine pentru ruperea cercului strâmt în care

erau încătuşaţi, pentru spargerea unor vechi tipare politice şi accesul pe calea

realizării emancipării naţionale, a dobândirii statutului de independenţă şi de

desăvârşire a unificării statale în limitele teritoriului naţional.

2. Politica externă a României şi problema naţională din

Transilvania (1866-1871)

După punerea bazelor tânărului stat român modern România, în anul

1859, lupta de eliberare a românilor aflaţi încă sub dominaţie străină s-a

intensificat şi activizat.

Venirea lui Carol I (1866-1914) pe tronul României a constituit un pas

important spre împlinirea dezideratelor obţinerii independenţei şi unităţii

teritoriale depline a tânărului stat român modern.509

507 Vezi, în acest sens, N. Isar, op. cit., p. 278-279.508 Vezi, D. Berindei, Diplomaţia românească modernă, Edit. Albatros, Bucureşti, 1995, p. 146.509 Vezi, în acest sens, Gh. Platon (coord.), Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Edit. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1993, p. 223.

181

Trebuie subliniat faptul că politica externă a României, în primul

deceniu de la constituirea dualismului austro-ungar în anul 1867, a avut în

permanenţă în centrul atenţiei şi problema naţională din Transilvania.

De altfel, grăbirea finalizării tratativelor austro-ungare în vederea

realizării compromisului din anul 1867, care se făcea şi prin grele lovituri

date românilor din Transilvania, nu a trecut neobservată în România, în

ciuda faptului că intensificarea frământărilor interne care au dus la

răsturnarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, şi la

urcarea pe tron, la 10/22 mai 1866, a lui Carol I de Hohenzollern-

Sigmaringen, a distras în bună parte atenţia opiniei publice româneşti.

În decursul deceniului premergător cuceririi independenţei de stat,

relaţiile politico-diplomatice ale României cu Austro-Ungaria au fost destul

de delicate. Evenimentele desfăşurate în România în prima jumătate a anului

1866 au fost primite cu vie neplăcere la Viena, mai ales atunci când tronul

de la Bucureşti a fost ocupat de un principe prusian510, în ajunul declanşării

războiului austro-pruso-italian.

În demersurile lor oficiale, cercurile conducătoare româneşti de la

Bucureşti s-au văzut puse în situaţia de a da curs presiunilor politico-

diplomatice ale Vienei şi să- şi modereze acţiunile şi manifestările de

solidaritate cu cauza dreaptă a fraţilor lor de peste Carpaţi, pentru a nu pune

în pericol existenţa tânărului stat român modern, România. Astfel, spre

sfârşitul primăverii anului 1866, Dimitrie Brătianu a fost trimis la Viena

pentru a da asigurări de bună vecinătate, certificând că România “nu v-a

provoca neplăceri puternicului său vecin”511.

510 Vezi, în acest sens, D. Berindei, op. cit., p. 160.511 Ibidem.

182

Cu toate acestea, Austria era îngrijorată, pe bună dreptate, de

primejdiile latente pe care le prezenta pentru viitorul monarhiei România

modernă. “Astăzi – îi scria, la 12 iunie 1866, internunţiul Proskesch-Osten,

ambasadorul Austriei la Constantinopol, lui Mensdorf, ministru de externe al

Austriei – mă tem că trebuie să ne aşteptăm la o Românie independentă”512.

Pentru guvernul austriac întărirea Principatelor Unite însemna

îndepărtarea posibilităţilor de a-şi exercita influenţa asupra lor. Prin aceasta

se consolida unul din obstacolele din calea politicii austriece de expansiune

în Peninsula Balcanică, iar pe de altă parte, crearea unui stat românesc

puternic la gurile Dunării ar fi constituit un centru de atracţie pentru românii

din Imperiul Habsburgic.513

După realizarea compromisului austro-ungar lucrurile s-au complicat

şi mai mult, pactul dualist constituind o grea lovitură dată intereselor naţiunii

române, în ansamblul ei, el dovedindu-se în primul său deceniu de existenţă,

prin consecinţele sale politice, sociale, economice şi culturale nefaste pentru

românii din Transilvania şi Ungaria, o realitate apăsătoare.514

Prefacerile dualiste au avut în Transilvania în prima parte a anului

1867 un curs mult mai precipitat şi mai abrupt.

Astfel, la 6/18 februarie 1867, împăratul austriac Franz Joseph I

numea guvernul maghiar condus de I. G. Andrassy, care restabilea

Constituţia din 1848 în Ungaria, fapt ce atrăgea după sine desfiinţarea

autonomiei Transilvaniei, ale cărei probleme şi interese urmau a fi rezolvate

pe viitor de guvernul şi dieta din Pesta.

512 Vezi, N. Corivan, op. cit., p. 203; D.A.N.I.C., fond Casa regală, ds. 47/1866, f. 8; D. Berindei, op. cit., p. 160.513 N. Corivan, op.cit., p. 180.514 Vezi, în acest sens, D. Berindei, op. cit., p. 172.

183

Ulterior, la numai câteva zile de la încoronarea împăratului Franz

Joseph I ca rege al Ungariei la 27 mai/ 8 iunie 1867, monarhul Austro-

Ungariei a abrogat cele două legi ale dietei din Sibiu (1863-1864) cu privire

la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor ei şi, respectiv, cea

privind oficializarea limbii române ca limbă a statului, alături de cea

maghiară şi cea germană şi a sancţionat legea încorporării Transilvaniei la

Ungaria.

O dată cu instaurarea regimului dualist austro-ungar în anul 1867,

istoria românilor din Transilvania şi Ungaria intra într-o etapă nouă.515

După aceea, situaţia românilor se va agrava continuu, pe fondul

elaborării şi punerii în aplicare a legilor votate în anul 1868 şi după aceea.

Printre legile cu repercusiuni dintre cele mai nefaste pentru românii din

Transilvania şi Ungaria, amintim Legea XLIII privind încorporarea

Transilvaniei la Ungaria, Legea XLIV cu privire la naţionalităţi şi Legea

XXXVIII privind instrucţiunea publică, legi votate de Parlamentul Ungariei,

în cursul anului 1868, având drept scop integrarea românilor în “naţiunea

politică maghiară, una şi indivizibilă”, în “statul indivizibil maghiar”, în care

limba oficială era limba maghiară.516

Pentru românii din Transilvania începea o perioadă de lupte continue,

cu numeroase momente de maximă intensitate şi, uneori, mai puţin

accentuate, pentru emancipare socială şi naţională.

Lupta românilor din Transilvania şi Ungaria împotriva consecinţelor

regimului dualist austro-ungar a fost sprijinită, moral, material şi politico-

diplomatic de către statul român, prin întreaga sa politică externă, din anii

1866-1876, deoarece această luptă era lupta naţiunii române, în totalitatea ei,

515 Vezi, K. Hitchins, Afirmarea naţiunii. Mişcarea naţională românească din Transilvania, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 53.516 Vezi, N. Isar, op. cit., p. 328-329.

184

dincolo de vederile politice interne diferite ale oamenilor politici şi de stat

din Ţara liberă.517

În timp ce în România creştea împotrivirea opiniei publice faţă de

încheierea pactului dualist austro-ungar, Ion Ghica, preşedintele guvernului

român, s-a grăbit să trimită o felicitare omologului maghiar, I. G. Andrassy,

cu ocazia numirii acestuia, la 6/18 februarie 1867, în fruntea guvernului

ungar, considerând că acest fapt nu reprezenta o piedică în calea colaborării

României cu Austro-Ungaria.

Publicarea textului felicitării în câteva ziare maghiare (“Vestitorul”,

“Patria”) şi mai ales comentariile defavorabile, care însoţeau felicitarea au

provocat o mare nemulţumire în rândurile românilor din Transilvania şi

Ungaria, ca şi în cele ale românilor din România. Ca urmare, tratativele

româno-austriece, desfăşurate la Viena pentru intensificarea legăturilor

bilaterale au fost brusc întrerupte. Această iniţiativă a primului-ministru

român, Ion Ghica, a fost considerată de majoritatea oamenilor politici

români ca deplasată în momentul constituirii dualismului austro-ungar şi a

constituit unul dintre motivele înlăturării demnitarului român de la

conducerea guvernului României.

Pe marginea acestei scrisori de felicitare, la 14/26 martie 1867, Mihail

Kogălniceanu a prezentat o interpelare în şedinţa Camerei.

Referindu-se la problema naţională a românilor din Transilvania şi

Ungaria, Mihail Kogălniceanu afirma că “noi, ca români trebuie, iarăşi, să

ştim că naţiunea maghiară (nobilimea, nn) în aspiraţiile sale nu voieşte a-şi

păstra numai independenţa sa, nu voieşte a se mărgini în a practica pe seama

sa acele principii de naţionalitate pe care le-a apărat în faţă cu Austria, ci

517 Vezi, în acest sens, L. Maior, Istoria modernă a României, Intreprinderea tipografică Cluj-Napoca, 1985, p. 394-395.

185

gândeşte în alte scopuri aupra românilor de peste Carpaţi, (…) Ea voieşte să

se substituie, să fie salvată, pentru ca ea să se substituie Austriei, spre a

impune jugul asupra celorlalte naţionalităţi ce trăiesc pe teritoriul ce ea îl

crede atârnat de Coroana Sf. Ştefan.518”

În continuare, parlamentarul român sublinia faptul că “Ungaria nu

cunoaşte alt drept, decât dreptul istoric (…) Ungaria, cu dreptul său istoric,

reclamă Transilvania, reclamă Banatul, reclamă Principatele ca vasale ale

Coroanei Sf. Ştefan”, uitând de dreptul istoric al românilor, potrivit căruia

“Principatele şi Transilvania au avut existenţa lor proprie” şi că

“Transilvania şi Banatul sunt locuite în majoritate de către românii pe care

împăratul austriac i-a recunoscut ca naţiunea cu drepturi ale ei proprii.”519

În încheiere, împotrivindu-se unei politici aventuriere, marele istoric

şi om politic român, Mihail Kogălniceanu atrăgea atenţia guvernelor român

şi maghiar că acestea “trebuie să ştie că lângă românii din Transilvania şi

Banat este naţiunea română, este România”520.

Prezentarea interpelării şi dezbaterile care i-au urmat au dovedit

împotrivirea oamenilor politici şi de stat români faţă de încheierea pactului

austro-ungar. Ea a avut un puternic ecou în opinia publică din România, dar

şi în rândul românilor din Austro-Ungaria.521

După ce guvernul prezidat de I. Ghica, blamat în Adunarea

Deputaţilor, fusese silit să demisioneze, la 1/13 martie 1867, s-a format un

guvern al coaliţiei grupărilor liberale, prezidat de C. A. Kretzulescu, dar în

518 Vezi, “Monitorul, jurnalul oficial al României”, nr. 63, din 18/30 martie 1867, p. 370. 519 Ibidem.520 Ibidem.521 Vezi, pe larg, reacţia principalelor ziare şi gazete din România în Cap. al II-lea, al prezentei lucrări, Imaginea Transilvaniei în principalele organe de presă din România (1866-1876), p. 73-109.

186

care cuvântul hotărâtor îl aveau liberalii radicali, Ion C. Brătianu, ministru al

Afacerilor Interne şi Şt. Golescu, ministru al Afacerilor Străine.522

În politica externă, noul guvern, al cărui conducător era de fapt Ion C.

Brătianu, voia să imprime acţiunilor sale un caracter mai îndrăzneţ şi

conform cu interesele reale ale ţării, urmărindu-se: lărgirea autonomiei, fapt

ce însemna calea spre obţinerea independenţei de stat a României şi

realizarea unităţii naţionale.

Opinia publică, în general, şi guvernele ulterioare, dominate în special

de liberali, susţineau realizarea dezideratului major al obţinerii

independenţei naţionale, precum şi rezolvarea chestiunii Transilvaniei prin

acordarea unei atenţii deosebite faţă de soarta românilor din Transilvania şi

Ungaria, în contextul intensificării luptei lor împotriva asupririi naţionale.523

Liberalii radicali, în frunte cu Ion C. Brătianu, erau susţinătorii

intereselor românilor de peste Carpaţi, ceea ce nu numai că atrăsese

nemulţumirea cercurilor politice din Austro-Ungaria, dar contribui la

creşterea îngrijorării lor,524 guvernul român fiind acuzat de sprijinirea

revoluţionarilor bulgari şi de organizarea unor acţiuni subversive în

Transilvania. Din raţiuni politice superioare, autorităţile române făceau

declaraţii oficiale privind “stricta neutralitate a teritoriului românesc în faţa

azilului unor tulburători care ar cerca să neliniştească vreuna din puterile

străine”.525

Intenţiile României de a-şi cuceri independenţa şi de a-şi desăvârşi

unitatea naţională erau cunoscute de puterile europene şi, în special, de

Austro-Ungaria şi de Poartă. Cancelarul Beust îi scria lui Wimpfen,

522 Vezi, în acest sens, I. Mamina, I. Bulei, Guverne şi guvernanţi (1866-1918), Edit. Silex, Bucureşti, 1994, p. 18-20.523 N. Corivan, op. cit., p. 209-211.524 Ibidem, p. 219.525 Vezi, în acest sens, I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 20.

187

reprezentantul Austro-Ungariei la Berlin, la 5 februarie 1868, că deşi Ion C.

Brătianu dezaproba oficial agitaţia în vederea realizării unei Daco-Românii,

nu-i mai puţin adevărat că ideea unui stat al Marii Românii este favorizată de

guvern şi că există comitete care lucrează, în înţelegere cu guvernul român,

spre a provoca tulburări în Transilvania. De aceea, Beust îl însărcina pe

Wimpfen să ceară lui Bismarck să intervină la Bucureşti pentru calmarea

acestor agitaţii.526

Autorităţile austro-ungare se plângeau către aproape toate guvernele

puterilor garante de agitaţiile românilor cu privire la Transilvania, având

bănuiala că guvernul român spera la declanşarea unei conflagraţii în Orient

care l-ar putea ajuta în vederea realizării dezideratelor sale naţionale.

De aceea, autorităţile austro-ungare considerau că România căuta să

provoace redeschiderea Chestiunii orientale pentru a se ajunge la grave

complicaţii politice în Peninsula Balcanică, care ar fi putut să favorizeze

realizarea emancipării politice totale a poporului român, în întregul său.527

Având în vedere intenţiile care i se atribuiau, guvernul României,

pentru a calma spiritele, din considerente politico-diplomatice dădu o

circulară, la 20 martie 1868, adresată reprezentanţilor puterilor garante, prin

care se arăta că statul român “nu căuta să tulbure pacea Orientului”, ci doar

că voia să-şi organizeze situaţia internă”.528

În realitate, politica guvernanţilor români urmărea obţinerea

independenţei României şi desăvârşirea unităţii politice prin dezmembrarea

imperiului Austro-Ungar, într-un context internaţional favorabil.

O puternică agitaţie se ducea prin gazetele oficioase “Românul”,

“Perseverenţa”, prin Comitetul asociaţiei Amicii Constituţiunii, prin

526 Vezi, N. Corivan, op. cit., p. 326.527 Ibidem.528 Ibidem.

188

Comitetul Societăţii Transilvania, prin Societatea Academică Română,

precum şi prin alte organizaţii şi societăţi cultural-patriotice, în vederea

obţinerii “independenţei absolute a României, luarea Transilvaniei, a

Banatului”.529

În cadrul şedinţei Adunării Deputaţilor, din 30 aprilie 1868, Ion C.

Brătianu, în calitatea sa de ministru de interne, va aborda problema naţională

din Transilvania.530 Convins că “maghiarii sunt o putere, au fost cuceritori,

cu aspiraţii pe care nu le ascund şi visează şi astăzi la Marea Neagră”, Ion C.

Brătianu îşi afirma încrederea în vitalitatea naţiunii române, în puterea

naţiunii române din Ţară, dar şi din Austro-Ungaria531, şi sublinia necesitatea

“de a face a ni se respecta, a nu ni se ataca drepturile”.532 “Românii, susţinea

în continuare Ion C. Brătianu, ca unii ce au simţăminte de umanitate mai

dezvoltate decât alte naţii care sunt înaintea noastră cu secole pe drumul

civilizaţiunii”533, nu trebuie să ducă o politică externă “îngustă şi exclusivă,

care, în adevăr ne-ar închide în zidurile Chinei”, ci o politică externă

naţională realistă, care “să servească cauzei române afară” şi prin care “să

câştigăm simpatia popoarelor civilizate”534.

Pentru a putea folosi împrejurările favorabile ce ar fi apărut după

redeschiderea Chestiunii orientale şi după izbucnirea unor tulburări în

Austro-Ungaria, guvernul român a resimţit necesitatea întăririi forţelor

armate, total insuficiente la acel moment, pentru a face faţă unor sarcini aşa

de mari. Ca urmare, în cursul lunilor aprilie şi iunie 1868, corpurile

529 Ibidem.530 Vezi, pe larg, discursul lui Ion C. Brătianu asupra Proiectului de lege pentru poliţia rurală, în şedinţa Adunării Deputaţilor, din 30 aprilie 1868, în Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu (1821-1891), C. C. Giurescu (coord), vol. I, partea 1, (1848-1878), Edit. Institutul de Arte Grafice “Carol Gobl”, Bucureşti, 1903, p. 447-464.531 Ibidem, p. 454.532 Ibidem, p. 458.533 Ibidem, p. 459.534 Ibidem, p. 464.

189

legiuitoare de la Bucureşti au votat proiectul de lege pentru organizarea

puterii armate, ce mărea considerabil efectivele, prin includerea în diferite

forme militare, a tuturor bărbaţilor de la 20 la 50 de ani. S-au făcut mari

comenzi de armament – tunuri Krupp şi puşti cu ac în Prusia, puşti Peabody,

în SUA – s-a înfiinţat Societatea românească de arme, gimnastică şi dare la

ţintă, sub preşidenţia lui V. A. Urechea, profesor de istoria românilor, la

Universitatea din Bucureşti.535 Cu ocazia festivităţii organizate de această

societate, la 8/20 septembrie 1868, în sala ornată cu harta Daciei, au

participat majoritatea miniştrilor, în frunte cu preşedintele Consiliului de

Miniştri, precum şi numeroşi participanţi din toată ţara. Cu acest prilej, se

continua propanganda în favoarea obţinerii independenţei şi desăvârşirii

unirii, iar circa 800 de elevi au manifestat în grădina palatului, strigând

“Trăiască România, unită şi liberă!”536

Mărirea efectivelor forţelor armate române şi comenzile de armament

în străinătate, denunţate şi de grupările conservatoare româneşti, au

îngrijorat autorităţile austro-ungare. Sosirea primelor convoaie cu puşti cu

ac, din Prusia, prin Rusia, a provocat o adevărată panică în rândurile

guvernanţilor austro-ungari, care se temeau că aceste arme, clandestin

introduse, sunt destinate unui scop pe care autorităţile române de la

Bucureşti nu-l recunosc.537

În urma insistenţelor lui I. Andrassy, în vederea înţelegerii cu Prusia,

pentru stăvilirea oricărei acţiuni dinspre Orient potrivnică Austro-Ungariei,

Bismarck, solicitat în acest sens de Beust, încă de la începutul anului 1868, a

535 D. Berciu (coord.), Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 312.536 Vezi, în acest sens, Editorialul din “Românul”, an XII, (1868), nr. din 9/21 mai.537 D. Berciu (coord.), Unitate şi continuitate..., p. 312.

190

acceptat să impună României să renunţe la politica de eliberare a

Transilvaniei şi de proclamare iminentă a independenţei.538

În noiembrie 1868 a apărut Cartea roşie austro-ungară, un document

comunicat delegaţiilor reunite la Viena ale Dietelor din Pesta şi Viena, care

cuprindea numeroase piese diplomatice duşmănoase la adresa României.539

În introducere se spunea că guvernul Austro-Ungariei “avea deplină

cunoştiinţă despre necesitatea indispensabilă de a urmări cu atenţie situaţia

de la frontiere”, nelăsându-se condus doar “de consideraţiile care conduc la

demnitatea şi siguranţa Monarhiei”. El era îngrijorat de graba cu care

procedează, de un timp destul de lung, Pricipatele de a se înarma şi de

pregătirile lor militare, care nu sunt proporţionale cu necesităţile de apărare

internă (…) şi care depăşesc cu mult nevoile reale şi pozitive ale unei ţări

care nu este ameninţată de nimeni şi care, de altfel, este apărată contra

atacurilor, din orice parte ar veni, prin garanţia puterilor”.540

Într-un discurs, ţinut în şedinţa Adunării Deputaţilor, din 29 noiembrie

1868, Ion C. Brătianu va aborda din nou o serie de aspecte privind problema

naţională din Transilvania, în contextul politicii externe a României.541

Pentru a linişti autorităţile austro-ungare îngrijorate în privinţa

înarmării României “peste măsură” şi potrivit cărora “România n-ar urmări

interese bune, de apărare, ci de agresiune”542, marele politician român afirma

că “astăzi, fiind la putere, nu-şi permite să pună în joc existenţa noastră

naţională şi să alerge după teorii, oricât de sublime şi legitime ar fi”543.

538 Ibidem.539 Ibidem.540 Ibidem. 541 Vezi, pe larg, discursul ţinut de Ion C. Brătianu, în şedinţa Adunării Deputaţilor, la 29 noiembrie 1868, în Din scrierile şi cuvântările lui I. C. Brătianu. (1821-1891), C. C. Giurescu (coord), vol. I, partea 1, (1848-1878), Edit. Institutului de Arte Grafice “Carol Gobl”, Bucureşti, 1903, p. 491-519.542 Ibidem, p. 510.543 Ibidem, p. 512.

191

Având în vedere condiţiile de deznaţionalizare forţată a românilor din

Transilvania şi Ungaria, Ion C. Brătianu cerea vecinilor unguri “să fie

consecvenţi cu principiile ce declară lumii şi cu drepturile ce reclamă pentru

dânşii” şi să dea şi românilor “aceleaşi drepturi pe care le dau şi celorlalte

naţiuni din Ungaria”544. După ce da asigurări pacifiste statelor vecine, Ion C.

Brătianu continua prin a-i avertiza pe vecini (Austro-Ungaria, nn.) că “atunci

când vor voi să înjunghie pe sora noastră de dincolo, care este măritată cu

dânşii, sângele ei le va stropi fruntea”545.

În finalul discursului său, Ion C. Brătianu sublinia că şi noi, românii

de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, “în condiţiile cele mai grele, trebuie să

ne salvăm naţionalitatea noastră”, fapt pentru care trebuie să arătăm “în faţa

lumii întregi că suntem români (…), să arătăm că suntem o naţiune tare şi

energică!”546

Aceeaşi problematică a fost abordată şi de către Mihail Kogălniceanu,

cu ocazia răspunsului la Mesajul Tronului, în şedinţa Adunării Deputaţilor,

tot din 29 noiembrie 1869.547

După ce i-a asigurat pe vecini că “noi nu ne armăm pentru a ataca, ci

pentru a ne apăra”, Mihail Kogălniceanu a respins, ca nefondate, “acuzările

ce ni se fac din afară, că noi tulburăm Ungaria prin propaganda ce facem

printre românii de peste Carpaţi”, cu dorinţa ca “vecinii noştri unguri să nu

ceară de la mine ca eu, pentru fraţii noştri de acelaşi sânge, pentru românii

de peste Carpaţi, să am mai puţine simpatii!”548

544 Ibidem.545 Ibidem, p. 513.546 Ibidem.547 Vezi, pe larg, discursul lui Mihail Kogălniceanu, ţinut în şedinţa Adunării Deputaţilor, din 29 noiembrie 1868, în Opere, IV, partea a II-a, (1868-1870), Ediţie Georgeta Penelea, Edit. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 29-32.548 Ibidem, p. 30.

192

În final, marele istoric şi om politic, Mihail Kogălniceanu a subliniat

necesitatea că, în contextul intern şi internaţional de atunci, “avem nevoie,

ca niciodată, de împăcare şi de înfrăţire, pentru că numai aşa Europa ne va

aprecia şi numai aşa vom face faţă pericolelor de tot felul şi vom putea

ajunge la destinele pe care providenţa ni le-a hărăzit la gurile Dunării de

apărători ai gintei latine!”549

Cam în acelaşi timp, guvernul Ungariei a interzis intrarea în Ungaria a

gazetei “Perseverenţa”, care continua campania în favoarea mişcării de

rezistenţă a românilor din Transilvania şi Ungaria contra desfiinţării

autonomiei Transilvaniei şi ataca noul regim austro-ungar, acuzându-l că

urmăreşte sugrumarea libertăţii românilor.550

La 11/23 noiembrie 1868, contele von Keyserling, consulul general al

Prusiei la Bucureşti a comunicat de la Berlin domnitorului Carol “ştiri noi,

în care se spune lămurit şi limpede că rămânerea lui Brătianu în minister ar

avea drept urmare greutăţi serioase şi că Prusia nu ar mai putea sprijini

politica urmată de ministerul de până acum”551. Tot acum, “Gazeta

Germaniei de Nord”, organ oficios al lui Bismarck, publica “un articol

fulgerător contra guvernului ce conducea România atunci, împodobind

totodată Ungaria cu penele cele mai luxoase ale liberalismului, ale

înţelepciunii şi ale forţei”552

Cum primul ministru, contele Andrassy acţionase şi pe lângă

marchizul Joachim Pepoli, ambasadorul Italiei la Viena şi unchiul

domnitorului Carol I, acesta i-a trimis nepotului său, la 12/24 noiembrie

549 Ibidem, p. 32.550 Vezi, în acest sens, articolul Perseverenţa persecutată în “Perseverenţa”, II, (1868), nr. 46 din 13/25 noiembrie.551 D. Berciu (coord.), Unitate şi continuitate…, p. 313.552 Vezi, în acest sens, articolul Încredere şi neîncredere în “Perseverenţa”, II, (1868), nr. 52, din 26 noiembrie / 8 decembrie.

193

1868, o scrisoare particulară553 în care-l sfătuia cu insistenţă să urmeze o

politică prevăzătoare, căci România este expusă “celor mai mari primejdii şi

cum stau lucrurile în Europa, o politică provocatoare ar însemna pieirea ei.

Politica cea mai bună pentru România, sugera marchizul Pepoli, ar fi o

apropiere de Austro-Ungaria, căci contele Andrassy e un bărbat remarcabil

şi însufleţit de cele mai bune intenţii pentru România”.554 “O chestie

naţională, continua marchizul Pepoli, poate fi dreaptă cât o vrea, dar nu

găseşte azi sprijinul opiniei liberale” (!?, nn)555. În continuare, guvernului

României i se imputa “d-a favoriza, indirect, această politică de tulburare”,

dovadă fiind ziarul “Perseverenţa”. În final, marchizul Pepoli afirma că

România trebuie să se elibereze de “partidul dezordinei” şi “să nu-şi pună

împotrivă guvernul ungar”556, sugerând înlăturarea lui Ioan C. Brătianu.557

Domnitorul Carol I, răspunzând la scrisoarea unchiului său, marchizul

Pepoli, arăta că nu se pot înlătura “simpatiile fireşti, cari există între

populaţiile de aceeaşi limbă, de dincoace şi de dincolo de munţi” şi că o

apropiere de guvernul unguresc s-ar putea realiza numai după ce acest

guvern “ar satisface plângerile celor două până la trei milioane de români,

cari locuiesc în Transilvania şi în Banat”. “Ca principe constituţional,

încheia domnitorul Carol I, sunt dator să ţin socoteală de opinia publică”,

întrucât “aceasta e justă”.558

Presat, din interior de grupările conservatoare şi de cele liberale

moderate şi din afară de aproape toate puterile garante, ce vedeau în ministru

553 Vezi, pe larg, textul scrisorii, la D.A.N.I.C., fond Casa Regală, ds. 43/1868, f. 2-4.554 Vezi, în acest sens, Memoriile Regelui Carol I al României. (De un martor ocular), vol. IV, Edit. Universul, Bucureşti, 1912, p. 78.555 Ibidem, p. 79.556 Ibidem.557 Ibidem, p. 80.558 Vezi, în acest sens, Memoriile Regelui Carol I al României. (De un martor ocular), vol. V, Edit. Universul, Bucureşti, 1912, p. 8-9.

194

de interne român, Ion C. Brătianu, un “provocator revoluţionar”559,

domnitorul Carol I a îndepărtat la 16/28 noiembrie 1868 guvernul liberal

radical, prezidat de N. Golescu şi a adus la guvernare o coaliţie de

conservatori şi liberali moderaţi, condusă de D. Ghica şi M. Kogălniceanu.560

Pentru că situaţia dată impunea guvernului o politică moderată şi

prudentă, acesta a luat măsuri în perioada 1868-1871 pentru a nu se mai

provoca nemulţumiri imperiilor vecine şi în special Austro-Ungariei, de care

a căutat să se apropie.

În condiţiile în care, îndeosebi Austro-Ungaria, căuta să provoace

greutăţi României, pentru a para atacurile neîntrerupte ale diplomaţiei şi

presei străine, în scopul forţării statului român ca să renunţe la actele sale

politice oficiale, deschise sau implicite şi neoficiale ce vizau sprijinirea

materială, financiară, morală şi culturală a românilor din Transilvania şi

Ungaria, guvernul român declara că în politica externă era pentru “cea mai

strictă neutralitate, atât în relaţiile noastre generale, cu toate puterile garante,

cât şi în raporturile noastre de bună vecinătate, cu puterile limitrofe”.561

Puterile europene au primit cu satisfacţie schimbarea guvernului

român şi noua linie politică externă vizată de România562.

Efectele realizării compromisului austro-ungar (1867) se făceau

simţite tot mai mult şi în România. Curând, a fost trimis la Viena Ludovic

Steege pentru a relua tratativele întrerupte, în mai 1868.563 La 28 ianuarie / 9

februarie 1869, L. Steege raporta la Bucureşti că Beust l-a primit cu foarte

puţină bunăvoinţă, în timp ce contele Andrassy l-a întâmpinat cu multă

559 Vezi, N. Corivan, op. cit., p. 235.560 Ibidem, p 236; I Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 25-28.561 Vezi, I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 26.562 Cf. D.A.N.I.C., fond Casa Regală, ds. 72/1868, f 1-2.563 La 24 decembrie 1868, Austro-Ungaria a admis înfiinţarea unei agenţii diplomatice române, cu caracter oficios, la Viena, post în care fusese numit Ludovic Steege.

195

amabilitate şi i-a promis în orice privinţă concursul său, “cu o singură

condiţie: ca România să se abţină de la orice imixtiune în treburile

Transilvaniei”564.

Deşi printre obiectivele politice principale pe care voiau să le impună

puterile garante guvernului român, D. Ghica – M. Kogălniceanu, figurau

amânarea obţinerii independenţei, renunţarea la politica de ajutorare a

românilor de peste Carpaţi în lupta pentru drepturile lor şi la unirea cu

România, noua echipă ministerială, care urmărea o apropiere de puterile

garante, nu înţelegea, însă, să renunţe la dezideratele naţionale ale poporului

român, dar voia să întrebuinţeze alte metode şi să le integreze într-o viziune

politico-diplomatică nouă, diferită de cea de până atunci.565

În schimbul obţinerii de concesii din partea Porţii şi Austro-Ungariei

în privinţa lărgirii autonomiei ţării, prim ministrul D. Ghica dăduse ordine ca

să fie asigurată liniştea la Dunăre şi se arătase dispus să nu mai sprijine lupta

românilor din Transilvania şi Ungaria.566

Apropierea dintre autorităţile române şi cele austro-ungare a permis

diplomaţilor români L. Steege, la Viena, şi I. Strat, la Paris, să încerce să

obţină sprijinul Austro-Ungariei în vederea lărgirii autonomiei ţării şi

acordarea unor condiţii mai bune românilor din Transilvania şi Ungaria.567

În condiţiile în care atât cancelarul Beust, cât şi prim-ministrul

Andrassy declaraseră reprezentanţilor români că sunt contrariaţi de politica

guvernului român faţă de românii din Austro-Ungaria, I. Strat şi L. Steege au

arătat că acţiunea României ar putea fi neutralizată, dacă s-ar da românilor

din Transilvania şi Ungaria drepturi mai întinse.568

564 Vezi, în acest sens, D. Berciu (coord.), Unitate şi continuitate..., p. 314.565 Vezi, în acest sens, N. Corivan, op. cit., p. 240.566 Ibidem, p. 241.567 Ibidem, p. 245.568 Ibidem.

196

În urma unei scrisori, trimisă de Carol I lui Bismarck, la 28 decembrie

1868 / 9 ianuarie 1869, în legătură cu raporturile româno-ungare, acesta din

urmă îi răspunse, în februarie 1869, că o înţelegere cordială între români şi

unguri ar fi agreabilă Prusiei, pe când o politică de expansiune ar pune pe

domnitor în conflict cu toate puterile. Într-o formă discretă, i se prezenta

domnitorului Carol I ameninţarea că, în caz contrar, Prusia s-ar vedea

nevoită de a protesta, prin toate mijloacele, contra bănuielilor de solidaritate

cu pretinsele proiecte române asupra Transilvaniei.569

La 27 februarie 1869, împăratul Frantz Joseph I îi scria lui Carol I că

speră că noul minister va restabili cu statele vecine relaţii amicale şi că va fi

o garanţie de ordine şi pace. Peste două zile şi împăratul Napoleon al III-lea

îi mărturisea domnitorului Carol I că, atâta timp cât Ion C. Brătianu era la

putere, s-a temut să nu bage guvernul român “în aventuri ce ar putea tulbura

pacea Europei”.570

Pentru a împiedica promovarea tendinţelor de emancipare socială şi

naţională a românilor transilvăneni, o serie de politicieni şi diplomaţi austro-

ungari promiteau că Austro-Ungaria va sprijini independenţa României, cu

condiţia ca aceasta să se abţină de la orice fel de propagandă naţională în

Transilvania. De fapt, autorităţile austro-ungare se temeau că o Românie

independentă va deveni un centru de gravitaţie pentru conaţionalii de peste

munţi, în lupta acestora pentru rezolvarea complexei probleme naţionale din

Transilvania, de o manieră justă şi democratică, prin restabilirea autonomiei

Transilvaniei repunerea în vigoare a legilor Dietei de la Sibiu din anii 1863-

1864 şi redeschiderea Dietei Transilvaniei “pe baza unei adevărate

reprezentări poporale”.

569 Ibidem.570 Vezi, pe larg, D. A. Sturdza, Domnia regelui Carol I, Bucureşti, 1906, p. 504-505.

197

De aceea, autorităţile austro-ungare au protestat în anul 1869 când pe

monedele româneşti a apărut inscripţia Carol I, principele românilor şi nu au

rămas indiferenţi nici în anul 1874, când s-a ridicat la Bucureşti statuia lui

Mihai Viteazul, domnitorul care realizase prima unire politică a celor trei

Ţări Române.571

Dacă Austro-Ungaria nu a avut în această perioadă o atitudine net

ostilă, ea a continuat totuşi să ducă faţă de România o politică negativă,

ascunsă în formule diplomatice. În mod oficial, relaţiile erau bune între cele

două guverne, dar presa din ambele ţări continua să aibă o atitudine

nefavorabilă celeilalte părţi. Apropierea avea un caracter numai de suprafaţă,

datorită intereselor antagonice dintre cele două ţări, iar asigurările de

sprijinire din partea Austro-Ungariei a obiectivelor politice externe

româneşti, precum cel al obţinerii independenţei, nu aveau o aplicare

eficientă. Autorităţile austro-ungare urmăreau să determine o atitudine

paşnică a României faţă de chestiunea Transilvaniei, promiţând, în schimb,

ajutorul său politico-diplomatic în vederea emancipării României de sub

suzeranitatea turcească, fără a-l acorda în realitate.

Totuşi, în comparaţie cu perioada precedentă, în anii 1869-1871 se

constată o ameliorare în relaţiile politico-diplomatice dintre România şi

Austro-Ungaria; deşi problema românilor supuşi dominaţiei brutale a dublei

monarhii rămânea deschisă, s-a realizat un “modus vivendi” între cele două

părţi, cu consecinţe pozitive în perioada “caldă” a cuceririi independenţei.572

3. Politica externă a României şi problema naţională din

Transilvania (1871-1876)

571 Cf. D.A.N.I.C., fond Casa Regală, ds. 21/1870, f 1-2. 572 Vezi, D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I, (1866-1876), Edit. Militară, Bucureşti, 1992, p. 24-25.

198

În noua conjunctură internaţională, dată de schimbarea raportului de

forţe în Europa după Tratatul de Frankfurt (1871), în România s-a instituit

guvernarea autoritară conservatoare, având ca Prim-ministru şi ministru de

Interne pe Lascăr Catargiu, pe P. Mavrogheni la Finanţe, N. Kretzulescu la

Justiţie şi Lucrări Publice, gen. Cr. Tell, la Culte şi Instrucţiune Publică şi

interimar la Război, pe Gh. Costa-Foru, la Externe573, care, după

caracterizarea lui Titu Maiorescu, reprezenta “cea mai tare expresie a ideii

conservatoare, în limitele Constituţiei de la 1866.574

Prin programul său, enunţat prin formula “ordine şi fidelă execuţie a

legilor în interior şi respect al tratatelor în exterior” noii guvernanţi ai

României încercau să asigure guvernele străine că metoda revoluţiei, ca

mijloc de realizare a dezideratelor obţinerii independenţei şi al desăvârşirii

unităţii naţionale, era abandonată şi că orice îngrijorare “cu privire la

menţinerea ordinei în zonă, ar trebui să dispară”575.

Deşi, o dată cu aceste schimbări pe plan intern şi internaţional calea

revoluţionară de obţinere a independenţei şi unităţii naţional-statale a

poporului român a fost oficial abandonată, guvernul român nu a renunţat

niciodată la intenţia realizării dezideratelor noastre naţionale legitime, astfel

că unele acţiuni politice, în acest sens, vor continua în perioada 1871-1876.

Astfel, guvernul conservator, urmărind o politică de respectare a tratatelor şi

de apropiere în relaţiile cu Poarta şi Austro-Ungaria, nu înţelegea să renunţe

la obţinerea emancipării totale politice, dar voia să o realizeze pe cale

politico-diplomatică; în acest sens el acţiona să obţină, progresiv,

573 I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 33-40; N. Corivan, op. cit., p. 267,574 Vezi, în acest sens, Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Bucureşti, 1925, p. 30.575 Vezi, în acest sens, N. Corivan, op. cit, p. 267.

199

independenţa României printr-o lărgire a autonomiei, prin intermediul

concesiilor economice făcute marilor puteri ale vremii.576

În condiţiile în care, pe linia ieşirii de sub suzeranitatea Porţii,

guvernul conservator, ţinând cont şi de faptul că legăturile economice dintre

România şi Transilvania deveniseră tradiţionale, fireşti şi necesare, cea mai

importanta iniţiativă legislativă a guvernului a constat în încheierea

Convenţiei comerciale, vamale şi de navigaţie, dintre România şi Austro-

Ungaria, la 10/22 iunie 1875, la Viena, pe timp de 10 ani, începând cu 1/13

iulie 1876, purtând semnătura ministrului de externe austro-ungar, I.

Andrassy şi, din partea României, pe cea a lui Gh. Costa-Foru.577

Dacă această acţiune politico-diplomatică ţinea să garanteze dreptul

României, încă neindependentă, să-şi afirme suzeranitatea prin încheierea

unei convenţii comerciale cu Austro-Ungaria, cu preţul cointeresării

economice a capitaliştilor austrieci şi maghiari, consecinţele ei i-a preocupat

intens pe românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, în pofida hotarelor

despărţitoare, artificiale şi vremelnice.

Astfel, înainte de ratificare, în Parlamentul României, textul

Convenţiei a dat prilejul la o acută confruntare de opinii, guvernul

conservator simţindu-se serios ameninţat de criticile opoziţiei, care căuta să

minimalizeze valoarea tratatului, încercând să împiedice trecerea lui prin

Parlament. Cu prilejul dezbaterilor parlamentare, din 8-11 iulie 1875, M. C.

Epureanu, M. Kogălniceanu, Ion C. Brătianu şi V. Alecsandri au criticat

prevederile Convenţiei, împotrivindu-se, cel mai mult, principiului

comerţului liber şi acordării de privilegii speciale supuşilor străini.578

576 Ibidem, p. 268.577 Vezi, pe larg, textul Convenţiei …, în “Monitorul Oficial al României”, nr. 113, 26 mai / 7 iunie 1876, p. 2801-2805; “Românul”, an XIX, (1875), 2 iulie, p. 586-587.578 Vezi, în acest sens, N. Corivan, op. cit., p. 281.

200

Astfel, la 8 iulie 1875, Mihail Kogălniceanu, în Cameră, a criticat în

numele deputaţilor opoziţiei demisionate, încheierea Convenţiei comerciale

cu Austro-Ungaria. “Pentru ce, dar, această precipitare, această nepăsare

pentru interesele cele mai mari ale României? Într-adevăr, această

Convenţiune, nu atinge numai chestiuni comerciale şi economice, ea atinge

şi chestiuni politice şi chiar sociale. Subliniind neutralitatea României, nu

credem că a înţeles emanciparea României numai de un protectorat politic al

unui stat şi de a se învoi altui stat un protectorat economic”.579

La rândul său Ion C. Brătianu, luând cuvântul împotriva prevederilor

Convenţiei, la 28 iunie / 10 iulie 1875, sublinia faptul că acest tratat era

nefast românilor, deoarece “noi românii pierdem din toate punctele de

vedere”580, el fiind “numai în favoarea celor care ni l-au propus”581, că este

“numai în beneficiul supuşilor Austro-Ungariei”.

În final, Ion C. Brătianu cerea tuturor parlamentarilor să vadă dacă

“fiecare articol este atât de folositor pentru România, cât este pentru Austro-

Ungaria, şi să amâne cel puţin votarea acestei Convenţiuni, care este atât de

funestă pentru noi!”582

Lupta şi confruntările de opinii au continuat vehement, atât înainte cât

şi după semnarea Convenţiei româno-austro-ungare, şi în coloanele

principalelor organe de presă din România (“Românul”, “Presa”, ş.a.), cât şi

din Transilvania (“Gazeta Transilvaniei”, “Federaţiunea”, ş.a.). Astfel,

aspecte critice severe la adresa acestei Convenţii comerciale le găsim în

“Românul”, din 21 mai 1875, care afirma că încheierea ei ar duce la

579 Vezi, Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Ediţie Georgeta Penelea, Partea a IV-a, (1874-1878), Edit. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 293-295.580 Vezi, în acest sens, Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. (1821-1891), C.C. Giurescu (coord.), vol. I, partea a II-a, (1869-1876), Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1935, p. 432.581 Ibidem, p. 433.582 Ibidem, p. 472.

201

“aservirea celor mai vitale interese economice ale României, acelora ale

Austro-Ungariei”, şi că aceasta este “o trădare naţională, pe cale paşnică”583.

La scurt timp, “Românul” reproducea din “Federaţiunea” noi ştiri

despre derularea tratativelor româno-austro-ungare privind încheierea

Convenţiei comerciale, din care rezulta că “Guvernul României este gata să

facă preţioase concesiuni”, în schimbul “desfiinţării neînsemnatei vămi a

cerealelor”.584

Ceea ce deranja, în realitate, şi faptul s-a văzut cu claritate în anii

următori, era posibilitatea care se dădea Austro-Ungariei de a se amesteca în

problemele economice ale României, încetinind dezvoltarea economică a

ţării, mai ales în direcţia creării printr-o politică economică protecţionistă, a

unei industrii naţionale. Concurenţa produselor industriale austro-ungare,

îndeosebi cele austriece, s-a dovedit a fi destul de dureroasă pentru tânăra

industrie românească, cu toate că pentru vânzarea produselor agricole şi a

vitelor româneşti, Convenţia crea anumite avantaje.585

În ciuda dezavantajelor economice ale încheierii Convenţiei

comerciale, a prevalat însă aspectul politico-diplomatic pentru tânărul stat

român modern, încă neindependent, întrucât Convenţia comercială venea să

justifice aspiraţiile României de a-şi manifesta suveranitatea, de a urma o

politică externă independentă.586

La scurt timp, România a semnat o convenţie comercială

asemănătoare şi cu Rusia, la 15/27 martie 1876, întemeiată tot pe principiul

naţiunii celei mai favorizate.587

583 Vezi, pe larg, “Românul”, an XIX, (1875), 21 mai, p. 448-449.584 Ibidem, 31 mai, p. 475.585 Vezi, I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 38.586 Vezi, în acest sens, N. Corivan, op. cit., p. 282.587 N. Isar, op. cit., p. 302.

202

Prin încheierea acestor convenţii comerciale, Austro-Ungaria şi Rusia

recunoşteau un nou atribut al tânărului stat român modern aflat încă sub

suzeranitate turcească: dreptul statului român de a încheia convenţii

comerciale cu alte state. Totuşi, dacă interesele economice ale Austro-

Ungariei au determinat-o la încheierea Convenţiei comerciale cu România,

interesele ei politice o determinau să nu dorească întărirea statului român

prin obţinerea independenţei de stat.588

Partea finală a guvernării conservatoare a coincis cu redeschiderea

Chestiunii orientale, prin izbucnirea răscoalelor antiotomane din Bosnia şi

Herţegovina, în vara anului 1875 şi continuată cu izbucnirea războiului

Serbiei şi Muntenegrului împotriva Porţii, în vara anului 1876. În aceste

condiţii, guvernul României a adoptat primele măsuri de politică externă

vizând reorientarea României, în noul context internaţional, mai ales după

venirea la putere a unui guvern de tranziţie, conservator-liberal, condus de

generalul Ioan Em. Florescu589, înlocuit peste numai trei săptămâni de un al

doilea guvern de tranziţie, cu o compoziţie, preponderant liberală, condus de

fruntaşul politic, de orientare conservatoare, Manolache Costache

Epureanu590.

Pe plan extern, guvernul M. C. Epureanu s-a remarcat prin iniţiativa

ministrului Afacerilor Străine, M. Kogălniceanu care la 16/28 iunie 1876,

trimite o Notă şi un lung Memoriu explicativ tuturor agenţilor diplomatici

români de pe lângă puterile garante, prin care cerea concursul acestora

pentru a interveni pe lângă guvernul otoman să adopte faţă de statul român o

politică mai echilibrată şi conformă cu interesele sale.591

588 Ibidem.589 Vezi, în acest sens, I.Mamina, I. Bulei, op. cit., p 40-41; N. Isar, op. cit., p. 303.590 I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 41-42.591 Vezi, N. Corivan, op. cit., p. 306.

203

Aceeaşi Notă şi acelaşi Memoriu explicativ au fost trimise şi

omologului său turc, Savfet-Paşa, la 18/26 iunie 1876, în care ministrul

român solicita, pe un ton ultimativ, recunoaşterea în fapt a independenţei

ţării de către Poartă. Nota trimisă conţinea o serie de şapte revendicări. În

schimbul neutralităţii României, Mihail Kogălniceanu cerea recunoaşterea

individualităţii statului român şi a numelui de România, a inviolabilităţii

teritoriului românesc, fixarea graniţei între România şi Poartă, la gurile

Dunării, pe talvegul principal al acestui fluviu, recunoaşterea paşaportului

românesc, admiterea reprezentantului român în rândurile corpului

diplomatic, ş.a.592

Cum era de aşteptat, Nota şi Memoriul explicativ au găsit o primire

nefavorabilă la Constantinopol. Dacă la Petersburg erau considerate “un

demers sau prematur sau tardiv, în orice caz, făcut la un moment nepotrivit”,

la Paris erau apreciate ca “inoportune, nepotrivite, primejdioase” iar la

Londra erau percepute ca “o ambiţie bolnăvicioasă a României, care nutrea,

în taină, proiecte, fie împotriva Turciei, fie împotriva Austro-Ungariei”.593

În acest timp, la 24 iulie 1876, puterea era luată la Bucureşti de un

guvern liberal omogen, în frunte cu Ion C. Brătianu594, inaugurându-se,

astfel, marea guvernare liberală.595

Pentru început, în centrul politicii externe a noului cabinet, Ion C.

Brătianu, se va afla problema obţinerii independenţei de stat a României, pe

fondul derulării noii crize orientale, declanşată de lupta antiotomană a

popoarelor de la sud de Dunăre.596

592 Ibidem, p. 307; I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 42.593 Vezi, în acest sens, N. Corivan, op. cit., p 308; I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 42.594 I. Mamina, I. Bulei, p. 42-46.595 Ibidem, p. 42-62.596 Vezi, în acest sens, N. Isar, op. cit., p. 303.

204

În această perioadă (1866-1876), în condiţiile în care românii din

Transilvania şi Ungaria suportau efectele nefaste ale legislaţiei maghiare

privind învăţământul, cultele şi cultura, trebuie să menţionăm faptul că

politica externă a României a sprijinit, constant şi eficient, material,

financiar şi moral, şcoala, biserica şi viaţa cultural-artistică a fraţilor de peste

Carpaţi.

Astfel, în perioada primului deceniu de la instaurarea dualismului

austro-ungar, autorităţile de la Bucureşti, prin intermediul Ministerului

Cultelor şi Instrucţiunii Publice, au urmărit o politică de ajutorare a

numeroşi elevi, ucenici şi studenţi români, lipsiţi de mijloace, din

Transilvania, Banat şi Bucovina, spre a-şi completa studiile în diferite

universităţi europene.

Pentru promovarea culturii naţionale la românii din Transilvania şi

Ungaria, autorităţile române au acordat numeroase şi însemnate subvenţii

anuale liceului din Braşov, precum şi altor şcoli româneşti din districtele

Braşov şi Făgăraş. Astfel, in anul 1870, guvernul României a acordat 26.400

lei pentru liceul şi biserica Sf. Nicolae, din Brasov, şi 23.500 lei subvenţie

pentru “şcoalele reale şi comunale din district”.597 Suma, fiind fixată pe bază

votului Camerei, din anul 1868, se va menţine aceeaşi şi în anii următori.

De asemenea, în urma unei scrisori, adresată ministrului Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, de către I. Codru-Drăguşianu, vicecăpitanul ţării

Făgăraşului, prin care se cerea sprijin pentru construirea unei şcoli normale,

în oraşul Făgăraş, instituţie “menită a uşura trista soartă a fraţilor împilaţi,

din acel loc clasic al românismului şi patria natală a nemuritorului Lazăr”, i

se acorda suma de 2000 lei din partea statului român. Pentru construirea

597 Cf. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ds. 533/1870, f. 78-80.

205

acestei şcoli normale, care se va numi Radu Negru, vor contribui şi

funcţionarii Ministerului de Finanţe al României.598

Acţionând în acest sens, Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, din România, în şedinţa Camerei, din 10 martie 1873,

constatând starea financiară grea, datorată lipsei sau insuficienţei mijloacelor

financiare şi materiale, a propus suplimentarea bugetului ministerului său, pe

anul 1874, în favoarea subvenţionării şcolilor româneşti din Braşov, cu

15.000 de franci, în loc de 10.000 de franci.599

Afirmând că “fără a voi să ne amestecăm în ceea ce priveşte

administrarea ori modul de a guverna şcoalele într-un stat vecin”, Titu

Maiorescu îşi susţinea propunerea făcută şi sublinia faptul că “interese

politice române, de orice culoare ar fi, cer ca acele institute de cultură, care

există între români, (…) să continue a prospera şi de a forma între noi toţi

adevărata legătură de înfrăţire”.600

Ulterior, Titu Maiorescu, în calitatea sa de ministru al Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, în şedinţa Senatului, din 6 martie 1875, s-a pronunţat

asupra legii pentru subvenţionarea şcolilor şi a bisericii Sf. Nicolae, din

Braşov, propunând încă 15.000 de lei peste cei 23.500 lei, care deja se

acordau în virtutea unei legi anterioare, votată de Cameră, în anul 1868,

subvenţie ce va fi menţinută şi în anii următori.601 În cuvântul său, Titu

Maiorescu a ţinut cu acest prilej să sublinieze faptul că în această subvenţie,

acordată din partea statului român pentru şcolile şi biserica Sf. Nicolae din

598 Vezi, în acest sens, N. Adăniloaie, Afirmarea unităţii naţionale în deceniul premergător cuceririi independenţei (1866-1876), în Unitatea naţională a românilor în epoca modernă. 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 137.599 Vezi, discursul lui Titu Maiorescu, ţinut la 10 martie 1873, în Cameră, la Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, Edit. Librăria “Socec & Comp.”, Bucureşti, 1897, p. 195; N. Isar, C. Gudin, Din istoria politicii şcolare..., p. 82-83.600 Ibidem.601 Ibidem, p. 293-294; N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 85.

206

Braşov, “nu este nici cea mai mică umbră de politică, în acest proiect de

lege, ci doar lucruri elementare de cultură, instrucţiune şi de artă”, în ciuda

faptului că o serie de organe de presă ungureşti “vorbesc de daco-românism,

cu ocazia subvenţiunii noastre pentru Braşov”.602

În condiţiile tot mai dificile, create ca urmare a aplicării legislaţiei

şcolare maghiare în domeniul învăţământului şi cultelor în Transilvania,

pledoaria lui Titu Maiorescu a fost încununată de succes, astfel că proiectul a

fost votat, fapt ce a contribuit la sprijinirea financiară a şcolilor româneşti şi

a bisericii Sf. Nicolae, din Braşov.

Statul român a sprijinit financiar societăţile şi asociaţiile cultural-

ştiinţifice şi naţionale în perioada 1866-1876. Astfel, începând din anul

1868, Societăţii Transilvania, înfiinţată la Bucureşti, în mai 1867, pentru a-

şi îndeplini nobilul ei scop de “strângere a legăturilor de frăţie între junimea

studioasă, din toate părţile Românimei, venind în ajutorul studenţilor români

din Transilvania şi părţile ei”603, i s-au acordat subvenţii, atât din partea

guvernului, cât şi a unor prefecturi judeţene din România.

Ca urmare, dacă în primii săi ani de existenţă Societatea Transilvania

a acordat burse la 31 de studenţi ardeleni şi bucovineni, pentru a urma

cursurile universităţilor din Viena, Berlin, Paris, Torino, Bruxelles, ş.a.,

începând din anul 1878, societatea şi-a extins acţiunea de sprijinire materială

şi a elevilor şi ucenicilor meseriaşi din principalele oraşe transilvane.

Guvernul României a acordat anual sume importante şi altor societăţi

cultural-ştiinţifice şi naţionale româneşti. Astfel, din bugetul statului român,

în anul 1870, s-au acordat subvenţii de câte 1400 lei societăţilor ASTRA,

602 Ibidem, p. 295.603 A se vedea, pe larg, “Românul”, an XI, (1867), 20 iulie, p. 606-607; D. Berindei, Societatea românească..., p. 201, 244-245.

207

Transilvania şi Societăţii literare din Bucovina604, pentru ca în anul 1875 şi

Societăţii România Jună, a studenţilor români din Viena, să i se acorde un

ajutor de 600 lei605, ţinându-se cont şi de faptul că în august 1871, România

Jună organizase impresionanta serbare naţională de la Putna, la care

participaseră peste 3000 de persoane venite din toate provinciile istorice

româneşti şi care se constituise într-o puternică manifestare a solidarităţii şi

unităţii naţionale a tuturor românilor.

Ajutorarea elevilor, ucenicilor meseriaşi şi studenţilor, a şcolilor, a

bisericii, a societăţilor şi asociaţiilor cultural-ştiinţifice şi naţionale de către

statul român în perioada 1866-1876 reprezintă o dovadă incontestabilă a

faptului că politica externă a tânărului stat român modern, încă

neindependent, urmărea cu consecvenţă emanciparea socială şi naţională a

românilor de peste Carpaţi şi prin ridicarea culturală a tuturor românilor din

Transilvania şi Ungaria. De aceea, atunci când unele organe de presă

maghiare şi germane au învinuit Societatea Transilvania de iredentism,

preşedintele societăţii, Al. P. Ilarian le-a răspuns prompt că “într-adevăr,

voim să eliberăm Transilvania, dar nu cu tunul, ci cu armele ştiinţei, cu

armele culturii”606.

Toate aceste aspecte privind acordarea unui loc deosebit problemei

naţionale a Transilvaniei în cadrul politicii externe a României în deceniul

premergător cuceririi independenţei (1866-1876), demonstrează faptul că

lupta românilor din Transilvania şi Ungaria împotriva regimului dualist

austro-ungar a fost sprijinită moral, material, financiar şi politico-

diplomatică de Ţara liberă, deoarece obiectivul final era acelaşi, unirea

604 Cf. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ds. 343/1870, f. 11, 15, 39.605 Ibidem, ds. 970/1875, f. 190.606 Vezi, D. Berindei, op. cit., p. 244.

208

Transilvaniei cu România, în vederea desăvârşirii unităţii statale a poporului

român, obiectiv ferm înscris în politica externă de perspectivă a tânărului

stat român modern.

Lupta românilor din Transilvania şi Ungaria împotriva consecinţelor

dualismului austro-ungar în perioada 1866-1876 pentru restabilirea

autonomiei Transilvaniei, pentru repunerea în vigoare a legilor Dietei din

Sibiu (1863-1864) şi redeschiderea Dietei Transilvaniei, “pe baza unei

adevărate reprezentaţiuni poporale”, deşi nu a dobândit decât rezultate

limitate, totuşi a reuşit să afirme în atenţia naţionalităţilor, nemaghiare şi

negermane, din Austro-Ungaria, a opiniei publice din România şi din alte

ţări a existenţei unei grave probleme naţionale în Transilvania.

În aceste momente grele, simpatia şi sprijinul opiniei publice din

România, exprimate în forme variate, se adăugau şi serveau drept suport

acţiunilor politico diplomatice oficiale, deschise sau implicite şi neoficiale

ale cercurilor conducătoare româneşti din anii 1866-1876, indiferent de

orientarea lor politică, în pofida deosebirilor de vederi în politica internă,

generate de concepţiile diferite cu privire la direcţiile, limitele şi ritmul

dezvoltării României moderne.

Românii de peste Carpaţi au înţeles exact sensul şi valoarea acţiunilor

fraţilor lor din ţara liberă, a politicii externe a României din primul deceniu

de la realizarea compromisului austro-ungar, întrucât solidaritatea pe planul

intereselor naţionale a reprezentat o realitate de necontestat, a dovedit

existenţa unei linii de continuitate a eforturilor politico-diplomatice ale

României, în vederea realizării unor mari deziderate naţionale ale poporului

român: cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878) şi

desăvârşirea unităţii naţionale la sfârşitul primului război mondial, în anul

1918.

209

CONCLUZII

După instaurarea regimului dualist austro-ungar în anul 1867, istoria

românilor din Transilvania şi Ungaria intra într-o etapă nouă, în care situaţia

se complica şi mai mult, deoarece noul regim, prin consecinţele sale politice,

economice, sociale şi culturale, a constituit o grea lovitură dată intereselor

naţiunii române, în ansamblul ei. De la această dată, situaţia românilor din

Transilvania şi Ungaria s-a agravat continuu, în condiţiile elaborării şi

transpunerii în practică, de către autorităţile maghiare, a legilor votate în anii

1868 şi în anii următori (Legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, Legea cu

privire la naţionalităţi, Legea referitoare la instrucţiunea publică, Legea

presei, Legea electorală, ş.a.), având drept scop deznaţionalizarea şi

integrarea forţată a românilor în „naţiunea politică maghiară, unică şi

indivizibilă”, în „statul indivizibil maghiar”.

În acest context indubitabil de fapte şi realităţi economice, social-

politice şi culturale, conducătorii mişcării naţionale româneşti din

210

Transilvania şi Ungaria au făcut din restabilirea vechii autonomii de stat a

Transilvaniei, din recenta legislaţie sibiană (1863-1864) şi din necesitatea

redeschiderii Dietei transilvane, pe baza unei adevărate reprezentări

poporale, o solidă şi proprie continuitate de drept, opusă celei maghiare, ce

s-a constituit în axul programatic fundamental al mişcării naţionale, ancorat,

la rândul său, în programele şi principiile revoluţiei române din 1848-1849

care, şi atunci, şi acum, în primul deceniu de la instaurarea dualismului

austro-ungar au rămas incompatibile cu politica şi practicile guvernanţilor

maghiari.607

În perioada 1866-1876, opinia publică din România s-a ridicat cu

hotărâre şi a protestat energic împotriva instaurării dualismului austro-ungar

şi a consecinţelor sale politice, economice, sociale şi culturale nefaste pentru

românii de peste Carpaţi. În aceste condiţii grele, în presa din România, în

cuvântările unor oameni politici şi de stat în Parlamentul român sau în afara

acestuia, în centrul politicii externe a tânărului stat modern, România, în

mod constant, s-au aflat şi problemele românilor din Transilvania şi Ungaria.

Astfel, presa din România a fost elementul cel mai activ în susţinerea

cauzei drepte a fraţilor de peste Carpaţi, a încurajat lupta românilor

transilvăneni pentru emancipare socială şi naţională, promiţând tot sprijinul

moral şi material „fraţilor lipsiţi de orişice sprijin şi mijloc de apărare”, în

condiţiile în care, prin finalizarea tratativelor realizării dualismului austro-

ungar, din perspectiva imediată a încorporării Transilvaniei la Ungaria,

„starea noastră naţională este extrem periclitată”.608

607 Vezi, în acest sens, D. Suciu, Antecedentele dualismului austro-ungar şi lupta naţională a românilor din Transilvania. 1848-1867, Edit. Albatros, Bucureşti, 2000, p. 133.608 Vezi, articolul România de dincolo şi de dincoace de Carpaţi şi ungurii, în „Românul”, an XI, (1867), 6-7 februarie, p. 102.

211

Trebuie subliniat faptul că „Românul”, oficiosul grupării liberal-

radicale, s-a remarcat printr-o susţinută campanie de presă antidualistă,

urmărind prezentarea situaţiei politice, economice, sociale şi culturale a

Transilvaniei în perioada 1866-1876, prin multitudinea articolelor şi a

comentariilor, reproduse din cele mai importante organe de presă ale

românilor din Austro-Ungaria („Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român”,

„Concordia”, „Federaţiunea”, „Albina”, „Orientul latin”, ş.a.), cât şi prin

“interesul şi aprecierile deosebite, de care se bucură şi în rândurile românilor

de peste Carpaţi”, pentru care „Românul” „totdeauna se afla la post, pentru

a-şi îndeplini sublima misiune de a combate orice atingere s-ar aduce

drepturilor şi intereselor României” şi care „a ajuns a fi căutat şi citit, cu

mult interes, şi din partea românilor de dincoace de Carpaţi”609.

Problemele românilor din Transilvania şi Ungaria au stat, în

permanenţă, în perioda primului deceniu de la instaurarea noului regim

dualist austro-ungar, şi în atenţia oamenilor politici, de stat şi de cultură

români, printre care menţionăm pe Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu,

C.A. Rosetti, Ion Ghica, Titu Maiorescu, ş.a. Atât în Parlamentul român, cât

şi în afara acestuia, la putere sau în opoziţie, aceştia au perceput corect şi au

luat poziţii realiste faţă de semnificaţia şi consecinţele încheierii pactului

dualist austro-ungar în anul 1867, faţă de consecinţele sale nefaste pentru

românii transilvăneni, faţă de lupta dreaptă a românilor de peste Carpaţi

pentru emancipare socială şi naţională, cât şi faţă de iniţiativele de

solidaritate ale românilor din Ţara liberă cu fraţii lor aflaţi sub dominaţie

austro-ungară.

În cadrul politicii externe a României din deceniul premergător

cuceririi independenţei de stat, problema naţională din Transilvania a ocupat

609 Vezi, pe larg, rubrica Din Pesta, iunie 1873, în „Românul”, an XVII, (1873), 21 iunie, p. 543.

212

un loc deosebit de important, concretizat în constantul sprijin moral,

material, finaciar şi politico-diplomatic acordat luptei românilor de peste

Carpaţi, în pofida protestelor şi a presiunilor Austro-Ungariei pentru ca

autorităţile de la Bucureşti să se abţină de la orice imixtiune în problemele

Transilvaniei.

De aceea, în prezenta teză de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei

în opinia publică din România în anii 1866-1876 am încercat să surprindem

şi să redăm, cât mai veridic, imaginea Transilvania din perioada 1866-1876,

aşa cum s-a reflectat ea în schimbările de ordin politic, social şi cultural de

după instaurarea noului regim dualist austro-ungar în anul 1867, în

dezvoltarea şi radicalizarea luptei românilor ardeleni pentru autonomie,

precum şi în domeniul solidarităţii naţionale a românilor din Ţara liberă cu

lupta fraţilor asupriţi de peste Carpaţi pentru emanciparea socială şi

naţională a poporului român, în întregul său.

Ţinând cont de faptul că nimeni nu a făcut o cercetare expresă a

istoriei Transilvaniei din această perioadă utilizând presa şi dezbaterile

parlamentare, am încercat să prezentăm, cât mai veridic, poziţiile presei şi

ale parlamentarilor români, în condiţiile favorabile oferite libertăţii presei,

ale libertăţii de opinie şi de exprimare, prevăzute de Constituţia României,

din 1/13 iulie 1866.

Trebuie să subliniem faptul că în privinţa metodologiei cercetării

istorice am utilizat metoda de investigare a presei româneşti a timpului şi a

dezbaterilor din Parlamentul României, printr-o defrişare riguroasă a tuturor

informaţiilor privind problemele Transilvaniei din primul deceniu de la

realizarea compromisului austro-ungar în anul 1867.

Referitor la teza tezei de doctorat, cu tema Imaginea Transilvaniei în

opinia publică din România în anii 1866-1876, am încercat să prezentăm o

213

serie de concluzii noi, ce ne-au oferit posibilitatea să propunem o nouă

viziune, axată pe următoarele coordonate:

- În condiţiile favorabile oferite de prevederile Constituţiei României

din 1866, libertăţii de opinie şi de exprimare, prin viu grai sau în scris, în

presa din România, în general şi în paginile „Românului”, în special, precum

şi în dezbaterile din Parlamentul României privind problemele de politică

internă şi externă, am surprins elemente noi privind poziţiile unor publicişti

de seamă sau ale unor oameni politici şi de stat români privind situaţia grea a

românilor din Transilvania şi Ungaria în primul deceniu de la instaurarea

noului regim dualist austro-ungar, în ipostaze diferite, ce ţineau, uneori, de

calitatea lor de guvernanţi, de oficiali, fie, alteori, de calitatea lor de oameni

neangajaţi politic, dar realiste şi animate de un patriotism sincer şi de

sntimente alese de solidaritate cu cauza dreapta a fraţilor lor asupriţi din

Austro-Ungaria.

Guvernele româneşti, liberale sau conservatoare, nu au pierdut

niciodată din vedere dezideratele independenţei de stat a României şi al

desăvârşirii unităţii statale; însă acest ultim obiectiv nu s-a putut realiza

decât într-o conjunctură excepţională, care s-a ivit abia la finele primului

război mondial. Până la o asemenea situaţie favorabilă, politica oficială a

guvernanţilor români trebuia să fie prudentă.

Deocamdată se punea problema consolidării statului român, pentru ca

acesta să devină un factor de bază în lupta pentru desăvârşirea unităţii

naţionale, menit să susţină speranţele românilor din provinciile istorice

româneşti aflate încă sub dominaţie străină. Dacă statul român ar fi dispărut,

şi speranţele românilor din afara graniţelor ar fi fost puse în pericol.610

610 Vezi, în acest sens, N. Isar, Istoria modernă a românilor. 1774/1784 – 1918, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 497.

214

De aceea, oficial, politica autorităţilor de la Bucureşti va fi una de

neamestec în treburile Austro-Ungariei, însă, neoficial, nu se vor stopa

manifestările de solidaritate cu mişcarea naţională din provinciile româneşti

subjugate. Dimpotrivă, cu aceeaşi prudenţă autorităţile române au încurajat

aceste manifestări, în limita în care nu erau angajate în acţiuni politice

directe ostile şi nici compromiţătoare la adresa politicii externe a României,

din perioada 1866-1876. Totuşi, uneori, guvernanţii de la Bucureşti au fost

nevoiţi să ia măsuri politice ce au intrigat opinia publică românească, dar

numai din raţiuni de stat, pentru a evita posibile conflicte politico-

diplomatice şi militare româno-austro-ungare.

Semnificativă este, însă, atitudinea adoptată de aceiaşi oameni politici

şi de stat români când au părăsit băncile ministeriale şi au acţionat în

opoziţie. Aceştia, ca simpli cetăţeni s-au implicat deschis în manifestările de

solidaritate cu românii din afară, stabilind legături personale cu fruntaşii

acestora, acţionând în diferite societăţi cultural-patriotice în perioada 1866-

1876.611

Neputând a fi mărturisite, în măsura în care marile deziderate

naţionale – obţinerea independenţei şi desăvârşirea unităţii statale –

însufleţeau voinţa românilor de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, în cadrul

unor acţiuni de politică externă oficiale aceste obiective ocupau un loc

central, ele preocupând intens pe toţi oamenii politici, de stat şi de cultură

români ai epocii.

În demersurile lor oficiale, cercurile conducătoare româneşti,

constrânse mereu să dea curs presiunilor politico-diplomatice austro-ungare,

în special, deşi au căutat să modereze acţiunile şi manifestările opiniei

publice româneşti în sprijinul românilor transilvăneni, pentru a nu pune în

611 Ibidem.

215

primejdie existenţa tânărului stat român modern, nu puteau să nesocotească

interesele naţionale pe termen mediu şi lung şi să nu ţină seama de opinia

publică românească, de forţa pe care aceasta o reprezenta.

În aceste condiţii, simpatia şi sprijinul opiniei publice din România,

exprimate în forme variate, se adăugau şi serveau drept suport acţiunilor

politice oficiale, deschise sau implicite, ale cercurilor conducătoare de la

Bucureşti.

De altfel, în ciuda conflictelor politice interne, generate de vederile

deosebite cu privire la direcţiile, limitele şi ritmul de dezvoltare economică,

social-politică şi cultural a României moderne, solidaritatea pe planul

intereselor naţionale a reprezentat o realitate de necontestat, fapt dovedit de

existenţa unei linii de continuitate a eforturilor în vederea realizării

dezideratelor naţionale ale obţinerii independenţei şi desăvârşirii unităţii de

stat.

- În presă şi în dezbaterile Parlamentului român din anii 1866-1876,

referitor la imaginea şi problemele Transilvaniei din primul deceniu de la

realizarea dualismului austro-ungar în anul 1867, au fost, uneori, şi opinii

care nu au conformat întotdeauna părerii majorităţii românilor din Ţara

liberă privind realizarea şi consecinţele dualismului austro-ungar, precum şi

solidaritatea cu cauza dreaptă a fraţilor lor de peste Carpaţi612.

- Instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867 a constituit prima

etapă a solidarităţii românilor din România cu românii din Transilvania şi

Ungaria, într-o perioadă în care Constituţia din 1866 a oferit condiţii

deosebite de exprimare liberă presei şi oamenilor politici de stat şi de cultură

612 Vezi, în acest sens, şi interpelarea lui Mihail Kogălniceanu, din 14/26 martie 1867, pe marginea scrisorii de felicitare trimisă de prim-ministru României, Ion Ghica, omologului său maghiar, I. Andrassy, cu ocazia numirii acestuia în fruntea guvernului ungar, în Cap. al III-lea al prezentei lucrări, Problemele Transilvaniei în dezbaterile Parlamentului român (1866-1876), p. 114-123.

216

din România, în reflectarea solidarităţii cu mişcarea naţională a

conaţionalilor lor de peste Carpaţi, pentru emancipare socială şi naţională a

poporului român, în întregul său.

Manifestările de protest desfăşurate în România contra anexării

Transilvaniei la Ungaria şi faţă de consecinţele nefaste ale noului regim

dualist austro-ungar, calda simpatie şi sprijinul moral şi material, constant şi

însemnat, acordat românilor din Transilvania şi Ungaria de fraţii lor liberi,

de întreaga opinie publică din România în primul deceniu de la realizarea

compromisului austro-ungar, au constituit un imbold şi o întărire a încrederii

românilor, de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, într-un viitor mai bun.

Lupta împotriva regimului dualist austro-ungar, desfăşurată în condiţii

deosebite şi cu mijloace variate în provinciile româneşti din cuprinsul

Austro-Ungariei, dar şi în România, a fost sprijinită moral, material şi

politico-diplomatic de tânărul stat român modern, de întreaga opinie publică

din România, pentru că era lupta naţiunii române, în totalitatea ei, în vederea

eliberării teritoriilor româneşti, pentru unirea lor cu ţara liberă şi

desăvârşirea unităţii statale a poporului român, obiectiv esenţial înscris ferm

în politica externă pe termen lung a României.

Totuşi, înfrâgerile şi amărăciunile îndurate de românii din

Transilvania şi Ungaria aveau să fie urmate de marea satisfacţie, dătătoare

de noi şi justificate speranţe, a proclamării independenţei de stat a României,

a victoriilor obţinute de armata română în Balcani şi, apoi, de recunoaşterea

de către Congresul de la Berlin a noii şi mult aşteptatei situaţii. De aceea, în

conformitatea cu principiul solidarităţii naţionale, românii din Transilvania,

Banat şi Bucovina au sprijinit moral, material, financiar şi uman războiul

purtat de România pentru a-şi cuceri independenţa de stat.

217

Unitatea şi solidaritatea românilor din Austro-Ungaria cu fraţii lor de

la sud şi est de Carpaţi s-a manifestat în campania dusă de presă spre a

demonstra Europei legitimitatea obţinerii independenţei statului român, în

încurajarea armatei române, în acţiunea de colectare a fondurilor şi o

ofrandelor pentru trebuinţele ostaşilor de pe front, în participarea

voluntarilor transilvăneni şi bucovineni, considerându-se că lupta pentru

înlăturarea suzeranităţii otomane era o cauză naţională comună.

De fapt, războiul de independenţă (1877-1878) prin ampla manifestare

de solidaritate a românilor din Austro-Ungaria cu războiul purtat de fraţii lor

din România pentru realizarea dezideratului independenţei naţionale, a

constituit o viguroasă replică dată de români regimului dualist austro-

ungar.613

Toate aceste dovezi de solidaritate naţională a românilor de dincolo şi

de dincoace de Carpaţi au întărit definitiv convingerea că, după ce tânărul

stat român modern a devenit stat independent şi suveran (1877-1878) şi s-a

proclamat Regatul României (1881), obiectivul fundamental al luptei de

emancipare socială şi naţională a poporului român devenea desăvârşirea

statului unitar, fapt împlinit, cu noi jertfe, la finele primului război mondial,

în anul 1918, prin eliberarea provinciilor istorice româneşti de sub dominaţie

austro-ungară şi prin unirea lor cu Vechiul Regat în cadrul unei Românii

moderne, independente şi unitare.614

Sperăm că în prezenta teză de doctorat, cu tema Imaginea

Transilvaniei în opinia publică din România în anii 1866-1876, am reuşit să

613 Vezi, Gh. Platon, Istoria modernă a României, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 415.614 Vezi, în acest sens, şi V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii 1859-1918, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 14-15; Şt. Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, Edit. Academiei, Bucureşti, 1983, p. 28-29; I. Scurtu, Alba-Iulia. 1 Decembrie 1918, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1988, p. 90-91.

218

redăm, cât mai veridic, memoria unor importante înfăţisări istorice pe care

le-a cuprins istoria Transilvaniei în anii primului deceniu de la realizarea

compromisului dualist austro-ungar (1867), având credinţa fermă că această

memorie trebuie mereu reîmprospătată, numai şi numai pentru ca imaginea

acestui străvechi teritoriu românesc să fie cea reală şi conformă cu adevărul

istoric.

Referitor la interesul major al problematicii prezentei teze de doctorat,

apreciem că ea este actuală şi trebuie să rămână mereu actuală, câtă vreme în

Europa unită, în care am intrat de la 1 ianuarie 2007, este normal să

rămânem noi înşine, cu trecutul nostru istoric, cu măriri şi decăderi, cu

lumini şi umbre, cu năzuinţele înaintaşilor noştri, cu personalitatea noastră,

cu propria noastră memorie istorică!

219

ANEXE

1. X, Corespondenţa particulară a “Românului”, Pesta, 18 mai 1866.

Înverşunată mânia în sufletele câtorva maghiari au produs publicarea

actelor de convocare a Societăţii române pentru limbă şi dicţionar. Auzi,

striga ei! Auzi cutezare! Să voiască românii a avea şi ei o limbă şi un

dicţionar al limbii. Ha, vă pricepem, zice un frate maghiar, vreţi Daco-

România!

[“Românul”, an X, 28 mai 1866, p. 317]

2. George Bariţiu, Uniune sau Nu?, Braşov, 12 septembrie 1866.

Românii au răspuns la acea întrebare în anul 1848 cu acel Nu, cu Nu

în Conferinţa Naţională din ianuarie 1861, ţinută la Sibiu, au strigat Nu în

Congresul lor din aprilie 1863 şi în Dieta de la Sibiu din 1863.

220

Se crede acum că românii stau ameţiţi şi că-i pot duce oriunde vor

vrea. Să vedem!

Fie-ne, însă iertat încă a spera că în seria celorlalte popoare austriece

li se va da şi românilor ocasiunea de a-şi descoperi voinţa lor, fără pic de

silă!

[“Românul, an X, 8 septembrie 1866, p. 622]

3. Dr. B, Probe despre simţiul fraţilor maghiari faţă cu principiul

naţionalităţii, Blaj, 10 octombrie 1866.

Voi demonstra cu date autentice intoleranţa fraţilor maghiari faţă cu

naţionalităţile conlucuitoare şi, mai ales, faţă cu românii în Dieta maghiară

din 1866.

În pretinsa Ungarie istorică numai ungurii sunt şi să nege prin opinia

publică existenţa românilor, ca să nu aibe cine a pretinde în Dietă şi pentru

români drepturile naţionale, deoarece în Ungaria şi în Transilvania contopită

cu Ungaria nu există decât naţiunea ungurească. Ba chiar ziarul ungurilor

liberali din Transilvania “Koloszvari Kozlony” neagă dreptul de existenţă

naţională chiar şi românilor din România liberă şi neagă patriei lor numirea

naturală de România.

Pretenţiile naţionale sunt pretenţii juste ale timpului, iară nu idei

efemere, precum le numesc ungurii când e vorba de alte naţionalităţi, afară

de cea ungurească.

221

Dorim ca regimul împărătesc să intervină şi să facă dreptate. Noi

credem că dacă imperialii vor sacrifica pe popoare arbitariului unguresc,

atunci ungurii se vor îngriji de nu va mai pofti nimene drepturile naţionale!

Ungurii pornind după fantasma lor, ungurii aceia care în ochii lumii

culte apusene sunt priviţi de cei mai liberali şi le place a fi priviţi de martirii

libertăţii, ungurii aceştia au pretenţiuni de tirani, de despoţi asupra altor

naţiuni, în contra spiritului timpului.

Fraţii români din România, din cele de mai sus, au putut trage şi ei

cunoştiinţă despre inima cea sinceră a fraţilor maghiari către ei.

[“Românul”, an X, 17-18 octombrie 1866, p. 746-747]

4. Dr. B, Unele date din procesul pentru drepturile naturale ale românilor din

Imperiul austriac în contra ungurilor, Blaj, 3 noiembrie 1866.

În decursul istoriei, românii şi-au ştiut apăra poziţiunea de oameni

bravi şi nu au devenit sclavi ai ungurilor.

După dreptul de cucerire este evident că ungurii nu pot ave nicio

prerogativă asupra românilor, atât din Ungaria, cât şi din Transilvania, căci

românii s-au opus cuceririi cu virtute şi numai condiţiunea libertăţii şi

amiciţia i-au putut desarma şi pleca în pace. Istoria, dar, ca şi dreptul natural

sunt pentru români şi ungurii ar trebui să se ruşineze de Europa cultă d-a

pretinde cotropirea naţionalităţii române!

Românii vor recâştiga ceea ce trecutul, numărul şi posiţiunea lor le dă

dreptul a ave!

Conlucrarea ungaro-româno ar întări ambele părţi, iar încercările de

supremaţie şi de absorbire naţională face totul a secătui până ne vom trezi că

222

nici unii nici alţii n-au dobândit nimic real şi că de certurile noastre s-au

folosit numai asupritorii comuni.

[“Românul”, an X, 10 noiembrie 1866, p. 814-815]

5. I. al lui Vasile D. Copil al Libertăţii şi Independenţei, Dumnezeu şi

dreptul meu, Pesta, 29 martie 1867.

Românii din Dacia Centrală, striviţi şi nedrăptăţiţi din nou, simt o

consolaţiune văzând că fraţii lor din România liberă – destinată de

providenţă a deveni mama tuturor românilor din Orient – susţin cauza lor.

Datoria dumneavoastră este astăzi, când vocea noastră este înecată, a

susţine înaintea Europei cauza naţională, care nu e alta de câtu triumful

dreptăţii, triumful Românismului, este a ne apăra înaintea Europei şi a ne

câştiga simpatiile ei.

Maghiarii numesc Constituţiune aceea ce sugrumă pe alte popoare,

dar o lege care scuteşte pe un popor şi apără pe celelalte nu e lege, ci

fărădelege!

Niciodată n-a putut maghiaru cuceri cu sila pe români. Şi acuma, când

Tronul a despreţuit drepturile şi credinţa românului şi a recompensat pe

credinţa maghiarului, cheia pentru dezlegarea chestiunii române nu e nici în

Viena, nici în Pesta, ci în Transilvania, în patria lui Horea şi a lui Iancu, în

această patrie română scumpă şi nenorocoasă, din care nici neamţul, nici

ungurul n-au putut face patrie nemţească ori ungurească!

Patria lui Ştefan şi Mihai, patria lui Horea şi Iancu, nu poate să fie

decât patria română!

223

Îmi iau libertatea de a întreba naţiunea română din România austriacă,

a întreba pe fraţii mei ce destin pare a avea evenimentele ce se dezvoltă cu

atâta repeziciune? Dar or aduce ele neatârnarea noastră ori peirea noastră?

Românilor din România sugrumată, călcată şi umilită, să ne îngrijim

ca să putem exista!

Să nu se facă târgul despre noi fără noi. Nimeni nu poate pretinde ca

noi să ne supunem orbeşte, ca o turmă, hegemoniei maghiare.

Uniunea nu numai că ar compromite drepturile, libertatea şi interesele

noastre, ci ar vătăma simţământul nostru naţional, ar periclita existenţa

noastră naţională.

Eu aş recomanda domnilor celor mari din Pesta, care vor să soarbă

într-o lingură de apă pe biata Transilvanie, să meargă în Transilvania să

asculte opiniunea publică a poporului român, a ţăranului şi va afla că acela

mai bine vrea de o mie de ori moartea, decât uniunea, că el e gata să

sacrifice totul pentru independenţa patriei sale!

[“Românul”, an XI, 3-4 aprilie 1867, p. 278]

6. B. P. Haşdeu, Transilvania şi Austria, 1867.

Cum de a putut suferi un aşa jug, o astfel de tăvălire, o asemenea

degenerare a drepturilor celor mai sacre ale naţiunii umane o naţionalitate

puternică prin majoritatea sa, mândră prin numele străbunilor, susţinută prin

consecinţa unei cauze juste, apărată de admirabila tărie a poziţiei geografice?

[“Românul”, an XI, 14-15 august 1867, p. 685-686]

7. Cassius, România de peste Carpaţi, 1867.

224

Prin lamentări nu se poate uşura soarta naţiunii române. Să se renunţe

la ambiţiile personale şi să caute a-şi împlini datorinţele faţă cu naţiunea.

Pe tărâmul culturii naţionale trebuie să înaintăm pentru a ajunge la

cunoaşterea misiei ce trebuie s-o îndeplinim fiecare naţiune care voieşte a

trăi cu demnitate între celelalte naţiuni culte.

În România liberă, cultura naţională a şi început procesul său de

înnaintare, acolo vedem o mulţime de instituţii, în a căror frunte sunt bărbaţi

luminaţi şi cu devotament pentru cultura naţională.

În România în doliu, în Transilvania, Ungaria timişană şi Bucovina,

însă, cultura naţională stă în o stare mult mai deplorabilă.

Tinerimea de aici nici într-o privinţă nu gustă adevărata cultură

naţională. În institutele mai înalte cu totul lipseşte cultura naţională, chiar şi

în cele 2-3 gimnazii române influenţa străină este preponderentă!

[“Românul”, an XI, 20 august 1867, p. 701-702]

8. Observatorul, Salutare peste Carpaţi, 1867.

Când fraţii români de peste Carpaţi suferă torturi grele, când ei plâng

în zadar invocând după drepturile lor naţionale, noi zicem: Curaj fraţilor în

agonie! Noi credem că nu e departe ora când vă vom aduce şi puterile

noastre într-ajutor. Puterea morală cu voi!

Aşadar, fraţilor români, încă o dată vă zicem: Curaj! Nu desperaţi că

în secolul în care ne aflăm românul a devenit vasalul şi sclavul maghiarului!

[“Românul”, an XI, 5 octombrie 1867, p. 848]

9. Extras din scrisoarea unui român din Transilvania, 1868.

225

Am dorit şi doresc fierbinte ca toată suflarea românească să

îngrijească şi să conlucre la consolidarea lucrurilor de acolo şi la asigurarea

acelui pământ pe seama naţiunii româneşti.

Aceasta mi-a fost grija cea mai mare din anii juniei mele şi îmi este şi

astăzi. Fără România unită şi liberă, fundată pe justiţie şi moralitate, nu

poate fi vorba de naţiune şi naţionalitate română. Pe de altă parte, rog şi

moldo-românii ca să ia în bună consideraţie cum că fără consolidarea

elementului românesc din Transilvania, statul moldo-românesc e ameninţat

din această parte, cu un pericol permanent şi foarte mare.

De aceea, rog pe moldo-români ca să lase la păcate atâtea calcule şi

intrige şi să-şi calce pe pasiunile personale.

[“Românul”, an XII, 15 mai 1868, p. 408]

10. Corespondenţa particulară a “Românului”, Pesta, 14 iunie 1869.

Despre Transilvania nefericită nu se mai zice nimic. Ea este înnecată

în suspinele sale. Iar din afară, ici-colo câte un ţipăt de durere pe mormântul

autonomiei sale. Strigătoarea nedreptate ce se face acestei vechi provincii şi

poporaţiunii române de care este locuită, se constată deja prin chiar foile

dualiste, prin însăşi inamicii Transilvaniei, inamicii românilor!

[“Românul”, an XIII, 19 iunie 1869, p. 421]

11. Din România de peste Carpaţi, Doamna E. către doamna Maria Rosetti,

1869.

226

Să instruiţi tinerimea, s-o deprindeţi la arme, să formaţi sute şi mii de

oficiali ca să nu ne pară rău că ora a sosit şi ne-a găsit nepregătiţi, pentru a

sta fiecare la locul său!

[“Românul”, an XIII, 21 octombrie 1869, p. 822]

12. J. N-relu, Transilvania şi unirea sa silnică cu Ungaria, 1870.

Pentru o idee exactă despre starea de faţă a conflictului iscat între

Ungaria şi Transilvania, în privinţa încorporării acestui stat trebuie spus că

poporul maghiar devine orb prin patima sa de a domni şi prin frica de a fi

tulburat şi împiedicat în îndestularea acestei patime. Şi în orbia aceasta fuge

pe o cale ce duce la un abis, care va fi un mormânt etern pentru toată

splendoarea maghiară.

[“Românul”, an XIV, 9 aprilie 1870, p. 314]

13. Camil, Observaţii critice asupra stării sociale şi economice a românilor

din Transilvania, 1871.

Pe ţăranul român îl aflăm încă tot suferind sub jugul de exploatare a

industriei şi manufacturei străine. Ce ar putea ajuta la îmbunătăţirea stării

sale?

Noi trebuie să ne îngrijim de prosperarea ţăranului nostru şi de

naşterea, mai curând, a acelui element a cărui lipsă o simţim atât de dureros

şi fără de care nu putem prospera. Şi acel alement este burghezia, a cărei

existenţă este condiţionată de aceea a ţăranului. Dacă nu vom avea ţăran

inteligent şi avut, nu vom putea avea nici burghezie. Sărăcia şi neştiinţa

ţăranului exclude dezvoltarea burgheziei.

227

Ţăranul să fie baza pe care se ridică piramida statului social al unei

naţiuni!

[“Românul”, an XV, 23 iunie 1871, p. 527]

14. Camil, Corespondenţa particulară a “Românului”, Viena, 4 iunie 1872.

Astăzi, în anul 1872, când românii transilvăneni gem sub jugul legii

marţiale, ei trebuie să persevereze în programa naţională ale cărei puncte

sunt autonomia Transilvaniei, individualitatea politică a naţiunii române şi a

limbii sale, garantată prin lege fundamentală de stat, regularea definitivă a

tuturor relaţiilor pe viitor ale Transilvaniei cu Imperiul, cu provinciile lui şi

cu celelalte naţiuni conlocuitoare.

[“Românul”, an XVI, 7 iulie 1872, p. 586]

15. Camil, Corespondenţa particulară a “Românului”, Viena, 19 octombrie

1873.

Prin ivirea evenimentelor periculoase ce ameninţă România, credem a

ne fi îndeplinit datoria de patrioţi şi cetăţeni români. Sacra datorie a celor

chemaţi şi aleşi este de a căuta, fără întârziere, mijloace eficace pentru

salvarea patriei şi a naţiunii periclitate.

La luptă deci, că timpul declaraţiilor a trecut şi numai o faptă solidară

şi românească ne poate salva!

[“Românul”, an XVII, 25 octombrie 1873, p. 944-945]

228

16. Camil, Corespondenţa particulară a “Românului”, Viena, 3 noiembrie

1874.

Austro-Ungaria tinde la subjugarea României şi a Orientului, mai întâi

pe tărâm economic, prin joncţiuni şi vămi, ca mai apoi, în moment favorabil

să declare România ca paşalâc austro-ungar.

Acestea sunt mijloacele oneste, amicale şi sincere prin care autorităţile

austro-ungare voiesc să-şi atingă scopurile în Orient. Denunţurile, perfidia,

corupţia şi minciuna, iată armele lor diplomatice!

[“Românul”, an XVIII, 17 decembrie 1874, p. 1108]

17. K. Tisza, Declaraţiune referitoare la cuvântul “Naţionalitate”, în şedinţa

Camerei, 1 aprilie 1875.

Voi zdrobi şi sfărâma, fără milă, pe toţi cei care vor cuteza a zice că

Ungaria n-ar fi numai a maghiarilor, ci a tuturor naţionalităţilor.

Eu cred că Ungaria e un stat deopotrivă cu celelalte state ale Europei,

în care locuiesc cetăţeni de deosebite limbi şi, cu toate acestea, statul poartă

un singur nume!

În momentul când se va încerca la intrige de această natură,

numaidecât se va convinge că statul maghiar încă are destulă forţă pentru a

zdrobi inamicii săi.

[“Românul”, an XIX, 10 aprilie 1875, p. 324-325]

18. Un apel al românilor din Transilvania, publicat în ziarul vienez “Der

Osten”, decembrie 1876.

229

Zece ani de suferinţe şi torturi am îndurat în urma măiestriei de stat a

ungurilor.

În ţările de sub Coroana Sf. Ştefan e o nemulţumire generală, o

mizerie completă, o corupţie dezgustătoare, într-un cuvânt o situaţie pe care

n-o mai putem îndura!

Amară e soarta care ne-a impus-o anul 1867!

Toate naţionalităţile nemaghiare, dar mai cu seamă noi, românii, au

trebuit să înghită mult venin în decursul acestor zece ani.

Tristă e poziţiunea în care geme poporul român! Românii sunt

desconsideraţi ca şi când n-ar exista.

Cine să nu dorească sfârşitul acestor stări de lucruri arbitrare?

În aceste momente critice, rugăm concetăţenii din Austria a lua în

considerare poziţiunea noastră împreună cu interesele monarhiei.

[“Românul”, an XX, 16 decembrie 1876, p. 1114]

Bibliografie

1. Izvoare

1.1 Arhive

- Biblioteca Academiei Române, Serviciul Manuscrise, Arhivă, ds. A-9

(1867-1869).

- Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), Bucureşti,

fond Casa Regală, ds. 13/1866, ds. 14/1866, ds. 41/1866, ds. 50/1866, ds.

43/1868, ds. 72/1868, ds. 23/1869, ds. 21/1870.

230

-D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ds. 51/1867,

ds. 474/1867, ds. 521/1868, ds. 343/1870, ds. 533/1870, ds. 536/1870, ds.

970/1875.

1.2 Colecţii de documente

- Abrudan, Paul, Racoviţan, Mihai, Transilvania. Documente istorice, Edit.

Ţara Noastră, Bucureşti, 1991.

- Căzănişteanu, Constantin, (coord), Documente ale Unirii (1600-1918),

Edit. Militară, Bucureşti, 1984.

- Georgescu, Florin, Pălănceanu, Elena, Istoria României. Crestomaţie. III.

Epoca modernă, Bucureşti, 1981.

- Retegan, Simion, Suciu, Dumitru, Cipăianu, George, Mişcarea naţională a

românilor din Transilvania între 1849-1919. Documente, Cluj-Napoca, 1996.

- România. Documente străine despre români, Ediţia a II-a, revăzută şi

completată, Edit. Arta Grafică S.A., Bucureşti, 1992.

1.3 Corespondenţă

- Bucur, Marin, C. A. Rosetti către Maria Rosetti. Corespondenţă, Ediţie

nouă, vol. I, 1846-1871, Edit. Minerva, Bucureşti, 1988.

- Hodoş, Eneea, Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor

săi, Sibiu, 1944.

1.4 Cuvântări, discursuri parlamentare, memorii

- Giurescu, C. C., Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, 1821-1891,

vol. I, partea 1, 1848-1868, Edit. Institutul de Arte Grafice Carol Gobl,

Bucureşti, 1903.

- Ibidem, partea a II a, 1869-1876, Edit. Cartea Românească, Bucureşti,

1935.

231

- Memoriile regelui Carol I al României, vol. I, Bucureşti, 1909.

- Ibidem, vol. IV.

- Ibidem, vol. V.

- Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I (1866-

1869), Ediţie Stelian Neagoe, Edit. Scripta, Bucureşti, 1992.

- Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării

politice a României sub Domnia lui Carol I, vol. I, 1866-1876, Edit. Librăria

Socec & Comp., Bucureşti, 1897.

- Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Partea I (1864-1868), Ediţie Georgeta

Penelea, Edit. Academiei, Bucureşti, 1977.

- Ibidem, Partea a II-a (1868-1870), 1978.

- Ibidem, Partea a III-a (1870-1874), 1980.

- Ibidem, Partea a IV-a (1874-1878), 1982.

1.5 Periodice

- „Analele Societăţii Academice Române”, tom I, (1867, 1868, 1869).

- Tom II, (1869).

- Tom IV, (1871).

- Tom V, (1872).

- Tom XVI, (1894-1895).

- Tom XVIII, (1895-1896).

- „Concordia”, an V, nr. 70 (429), 2/14 septembrie, nr. 99 (458), 12/24

decembrie 1865.

- „Gazeta Transilvaniei”, an XXXII, nr. 5, 19/31 ianuarie, nr. 23, 26 martie/7

aprilie 1869.

- An XLI, nr. 65, 17/29 iulie 1878.

232

- „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei”, seria IV, tom II, Edit.

Academiei, Bucureşti, 1980.

- Tom VI, 1983.

- Tom VII, 1984.

- „Monitorul, jurnalul oficial al României ”, nr. 46, 27 februarie/ 11 martie,

nr. 53, 8/20 martie, nr. 59, 15/27 martie, 1866, nr. 73, 9/21 iunie, nr. 105,

14/26 mai, nr. 124, 9/21 iunie, nr. 262, 1866.

- Nr. 51, nr. 63/1867.

- Nr. 100, 4 mai, 1868, nr. 274/1868.

- Nr. 161, nr. 278/1870.

- Nr. 113, 26 mai/7 iunie 1876.

- „Perseverenţa”, an I, nr. 1, 5/17 martie, nr. 19 din 11/23 mai, nr. 20, 12/24

mai, nr. 23, 25 mai/ 6 iunie, nr. 26, 4/16 iunie, nr. 27, 8/20 iunie 1867.

- „Reforma”, an IX, nr. 4(711), 26 ianuarie 1867.

- „Revista arhivelor”, XI, (1968), nr. 2.

- „Revista Carpaţilor”, II, (1861), partea I.

- „Românul”, an X, 28 mai, 6-7 iunie, 8 septembrie, 17-18 octombrie, 19

octombrie, 20 octombrie, 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie, 13

noiembrie, 31 decembrie 1866.

- An XI, 14 ianuarie, 6-7 februarie, 19 februarie, 9 martie, 3-4 aprilie, 22-23

aprilie, 28 aprilie, 30 aprilie, 15-16 mai, 29-30 mai, 31 mai, 17-18 iulie, 20

iulie, 23 iulie, 10 august, 14-15 august, 18 august, 20 august 1867.

- An XII, 8 februarie, 16 martie, 3 mai, 23-24 iunie, 1 august, 22 octombrie

1868.

- An XIII, 1 februarie, 13 martie, 1 iunie 1869.

- An XIV, 14 februarie, 12 aprilie, 2 iunie, 4 iulie 1870.

- An XV, 11 martie, 6 aprilie, 22 iunie, 23 iunie 1871.

233

- An XVI, 13 februarie, 3-4 iulie, 24 august 1872.

- An XVII, 19 aprilie, 21 iunie 1873.

- An XVIII, 31 octombrie 1874.

- An XIX, 2 martie, 12 martie, 19 aprilie, 5 mai, 21 mai, 31 mai, 2 iulie, 28

septembrie, 23 noiembrie, 24 noiembrie 1875.

- An XX, 4 ianuarie, 27 iunie, 12 septembrie, 19 noiembrie, 16 decembrie,

31 decembrie 1876.

- „Trompeta Carpaţilor”, an X, nr. 521, 1/13 iunie 1867.

2. Sinteze şi lucrări de specialitate

- Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunei transilvane pentru

literatură română şi cultura poporului român, Tipografia Diecesană, Sibiu,

1862.

- Adamescu, Gh., Câteva cuvinte despre dualismul austro-ungar, Galaţi,

1892.

- Adăniloaie, Nichita, (coord), Unitatea naţională a tuturor românilor în

epoca modernă 1821-1918, Edit. Academiei, Bucureşti, 1985.

- Idem, Independenţa naţională a României, Edit. Academiei, Bucureşti,

1986.

- Angelescu, C. C., Izvoarele Constituţiei de la 1866, Bucureşti, 1926.

- Bariţiu, George, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în

urmă, 2, Sibiu, 1890.

- Baron, Mircea, Cărbune şi societate în Valea Jiului, Petroşani, 1998.

- Berciu, Dumitru, (coord), Unitate şi continuitate în istoria poporului

român, Edit. Academei, Bucureşti, 1968.

- Berindei, Dan, Diplomaţia românească modernă, Edit. Albatros, Bucureşti,

1985.

234

- Idem, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Edit.

Militară, Bucureşti, 1992.

- Idem, (coord), Istoria românilor, tratat, vol. VII/1, Edit. Enciclopedică,

Bucureşti, 2003, (pentru subcapitolul Transilvania, 1849-1878, autori:

Nicolae Bocşan şi Simion Retegan).

- Idem, Istoria Academiei Române (1866-2006), Edit. Academia Română,

Bucureşti, 2006.

- Bocşan, Nicolae, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat.

Secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca, 1997.

- Bodea, Cornelia, Constantinescu, Liviu, Pascu, Ştefan, Ştefănescu, Ştefan,

Trebici, Vladimir, România. Atlas istorico-geografic, Edit. Academiei

Române, Bucureşti, 1996.

- Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918.

Contribuţii demografice, Cluj-Napoca, 2000.

- Bulei, Ion, Scurtă istorie a românilor, Edit. Meronia, Bucureşti, 1996.

- Calafeteanu, Ion, Popişteanu, Cristian, Politica externă a României.

Dicţionar cronologic, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

- Coja, Ion, Transilvania. Invincibile argumentum, Edit. Athenaeum,

Bucureşti, 1990.

- Constantinescu-Iaşi, Petre, Istoria României, vol. IV, Edit. Academiei,

Bucureşti, 1964.

- Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Edit. Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

- Corivan, Nicolae, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877,

Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

235

- Curticăpeanu, Vasile, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din

1918, Edit. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1968.

- Din istoria Transilvaniei, vol. II, Ediţie Miron Constantinescu, Edit.

Academiei, Bucureşti, 1961.

- Dobre, Alexandru, Idealul unităţii naţionale în cultura română, Edit.

Minerva, Bucureşti, 1988.

- Dogaru, Mircea, De la Esculeu la Alba-Iulia. Un mileniu de istorie

românească în cronistica şi istoriografia ungaro-germană, Bucureşti, 1993.

- Drecin, M. D., Banca Albina din Sibiu – instituţie naţională a românilor

transilvăneni, Cluj-Napoca, 1982.

- Dronca, Lucian, Băncile româneşti din Transilvania (1867-1918).

Contribuţii istorice, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2001.

- Duca, I. G., Portrete şi amintiri, Ediţia a V-a, Edit. Humanitas, Bucureşti,

1990.

- Dumitrescu, Traian, Transilvania. Pământ strămoşesc multimilenar, II,

Edit. Miracol, Bucureşti, 1997.

- Durandin, Catherine, Istoria românilor, Edit. Imprimeria Institutului

European pentru Cooperare Culturală şi Ştiinţifică, Iaşi, 1998.

- Eisenman, L., Le compromis austro-hongrois de 1867, Paris, 1904.

- Filitti, I.C., Izvoarele Constituţiei din 1866. (Originile democraţiei

române), Bucureşti, 1931.

- Giurescu, C.C., Transilvania în istoria poporului român, Edit. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1967.

- Graf, Rudolf, Domeniul bănăţean STEG. 1855-1920, Reşiţa, 1997.

- Grecu, Victor, Revoluţia, unirea, independenţa în Transilvania, Edit. Dacia,

Cluj-Napoca, 1984.

- Hangiu, I., Societăţi şi asociaţii în ştiinţa românească, Bucureşti, 1981.

236

- Histoire de la Transylvanie, Budapesta, 1992.

- Hitchins, Keith, Studiu privind istoria modernă a Transilvaniei, Edit.

Dacia, Cluj, 1970.

- Idem, România. 1866-1947, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1998.

- Idem, Afirmarea naţiunii. Mişcarea naţională românească în Transilvania:

1860-1914, Bucureşti, 2001.

- Ionescu, Dionisie, Ţuţui, Gh., Matei, Gh., Dezvoltarea constituţională a

statului român, Bucureşti, 1957.

- Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, 1905,

Ediţie nouă, îngrijită de Georgeta Penelea, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1989.

- Isar, Nicolae, Gudin, Cristina, Din istoria politicii şcolare româneşti.

Problemele învăţământului în dezbaterile Parlamentului (1866-1899), Edit.

Universităţii din Bucureşti, 2004.

- Isar, Nicolae, Din istoria generaţiei de la 1848. Revoluţie, exil, destin

istoric, Edit. Universitară, Bucureşti, 2006.

- Idem, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, Edit. Universitară,

Bucureşti, 2006.

- Istoria României. Transilvania, 2, (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999.

- Istoria României, Ediţie revazută şi adăugită, Edit. „Corint”, Bucureşti,

2005.

- Istvan, Cusucsuya, Istoria pădurilor din Transilvania. 1848-1918, Cluj-

Napoca, 1998.

- Lăncrănjan, Ion, Cuvânt despre Transilvania, Edit. Sport-Turism,

Bucureşti, 1982.

- Leger, Louis, Histoire de l’Austriche-Hongrie, Nouvelle edition, Paris,

1920.

237

- Lehrer, Milton, Ardealul, pământ românesc.(Problema Ardealului văzută

de un american), Edit. „Vatra Românescă”, Cluj Napoca, 1991.

- Lungu, Corneliu Mihail, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare.

1876-1886, Bucureşti, 1999.

- Lupaş, Ioan, Din istoria Transilvaniei, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1988.

- Maior, Liviu, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionarismului

românesc, Cluj, 1972.

- Idem, Istoria modernă a României, Edit. Întreprinderea Poligrafică, Cluj-

Napoca, 1985.

- Idem, Miscarea naţională românească din Transilvania (1900-1914), Edit.

Dacia, Cluj-Napoca, 1990.

- Idem, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Edit. Enciclopedică, 1998.

- Maiorescu, Titu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Bucureşti,

1925.

- May, A. J., The Habsburg Monarchy 1867-1914, Harward University

Press, 1959.

- Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Edit. Silex,

Bucureşti, 1994.

- Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX

(Cercetări de demografie istorică), Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.

- Netea, Vasile, Lupta maselor din Transilvania pentru libertate naţională.

1848-1881, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

- Idem, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale

între anii 1859-1918, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

- Oţetea, Andrei, Istoria poporului român, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

238

- Pamfil, Matei, Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura

poporului român (ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională. (1861-1950), Edit.

Dacia, Cluj-Napoca, 1986.

- Pascu, Ştefan, Făurirea statului naţional unitar român, Edit. Academiei,

Bucureşti, 1983.

- Păcăţian, T. V., Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor

de sub coroana ungară, vol. II, Sibiu, 1902.

- Ibidem, vol. III, 1905.

- Ibidem, vol. IV, 1906.

- Pencovici, Alexandru, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866

asupra Constituţiei şi Legii electorale, Bucureşti, 1883.

- Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1985.

- Idem, (coord.), Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra

strategiei dezvoltării, Edit. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1993.

- Popescu-Puţuri, Ioan, Deac, Augustin, (coord), Unirea Transilvaniei cu

România. 1918, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Edit. Politică, Bucureşti,

1978.

- Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (1865-1900),

Cluj-Napoca, 1978.

- Scurtu, Ioan, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Edit. Sport-Turism, Bucureşti,

1988.

- Idem, (coord.), Din lupta poporului român pentru independenţă, Tipografia

Universităţii din Bucureşti, 1997.

- Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, Edit.

Albatros, Bucureşti, 1995.

- Steed, Henry Wickham, The Habsburg Monarchy, New York, 1913.

239

- Sturdza, D. A., Domnia regelui Carol I, Bucureşti, 1906.

- Suciu, Dumitru, Antecedentele dualismului austro-ungar şi lupta naţională

a românilor din Transilvania. 1848-1867, Edit. Albatros, Bucureşti, 2000.

- Teodorescu, Anibal, Gânduri şi planuri pentru înfiinţarea Academiei

Române, Bucureşti, 1947.

- Totu, Maria (coord), Bărbaţi ai datoriei. 1848-1849, Mic dicţionar, Edit.

Militară, Bucureşti, 1984.

- Vârgolici, Teodor, Aspecte ale romanului românesc din secolul al XIX-lea,

Edit. Eminescu, Bucureşti,1985.

- Urechia, V. A., Actele şi solemnitatea, oficiale şi neoficiale, a inaugurării

Societăţii Literare Române, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1867.

- Zolner, Erich, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, 2, Bucureşti,

1997.

- Zub, Al., A scrie şi a face istorie, Edit. Junimea, Iaşi, 1981.

“The image of Transilvania in the public opinion from Romania between

1866-1876” – summary

The period between 1866-1876 of the Transilvanian history, from the

end of the liberal regime (1860-1865) till the end of the first decade from the

agreement between Austria and Hungary (1867), constituted the subject of

many articles in the Romanian press in Transilvania and Hungary, of many

240

debates in the Romanian Parliament and of some important preoccupations

of the Romanian foreign policy during the decade before the conquering of

the state independence.

Naturally, this period from Transilvania’s history constituted, from the

second half of the 19 th Century up to present, an important research subject

for the Romanian and foreign historiography; this fact was materialized by

publishing sources, documentaries, syntheses, studies, specialized works,

competent and extensive, refering to Transilvania’s history from the first

decade since the achievement of the Austro-Hungarian dualism from 1867.

Under permanent and competent guidance of professor Nicolae Isar,

my scientific master, who supported me in preparing, elaboring my work,

Transilvania’s image in the public opinion from Romania between 1866-

1876, I chose this theme having the intention of bringing a modest but

original contribution to the knowledge of Transilvania’s image and to the

understanding of its real problems in the first decade from the instauration of

the Austro-Hungarian dualism, by bringing forward of a series of new or less

known date and facts of the history of this ancient Romanian territory

between 1866-1876.

That is why in this work I tried to catch and to reproduce, as truthful

as possible, the image of Transilvania between 1866-1876, as it reflected

itself in the political, social and cultural changes after the instauration of the

new dualist Austro-Hungarian regime in 1867, in the development and the

acute fight of the Romanians from Ardeal for autonomy, as well as in the

field of the national solidarity of the Romanians from the free country with

the fight of the oppressed brothers across the Carpathians for the social and

national emancipations of the Romanian people.

241

Considering the fact that noon has done before a research on

Transilvania’s history during this period of time, using the press, the debates

in the Parliament, we tried to present, as real as possible, the opinions of the

press, of the Romanian parliamentarians under favourable conditions offered

to the liberty of press, liberty of opinion and expression provided by the

Constitution from 1/13 July 1866.

In conceiving, elaborating this work, I studied an extensive

bibliographic material. I used, as sources, from “D.A.N.I.C.” and from the

library of the Romanian Academy a series of archives, collections of

documents, correspondence, commentaries, speeches in Parliament,

memoirs, as well as the most important journals of the time, especially

“Românul”, during the first decade from the instauration of the Autro-

Hungarian dualism, in 1867. I also studied and used many works in the field,

synthesis, new or old, published in the last decades, which I included in the

bibliography.

In this work we tried to bring new things, because noon has done

before a research of this period, using two segments: the press and the

debates in the Parliement, under favourable conditions offered to the liberty

of press, of opinion and of speech, provided, for the first time, in the

Romanian Constitution from 1866.

The work, having 245 pages, was strucutured as it follows:

Introduction

Chapter I. The instauration of the Austro-Hungarian dualism in Transilvania

and its consequences.

1. The antecedents of the Austro-Hungarian dualism.

2. The instauration of the Austro-Hungarian dualism.

242

3. The consequences of the Austro-Hungarian dualism for the

Romanians from Transilvania and Hungary.

4. Population and habitat.

5. General characteristics of the economy from Transilvania, Banat,

Crisana and Maramures in the second half of the 19 th Century.

Agriculture, animal breeding, silviculture.

Industry.

Credit.

Transportation and trade.

6. Nationalities and the dualist regime.

7. The Romanians and the dualist regime (1866-1876).

Chapter II. The image of Transilvania in the main press organs from

Romania (1866-1876).

1. The attitude of the Romanians from Transilvania, Hungary and

Romania towards the achievement of the Austro-Hungarian dualism

from 1867.

2. The press from Romania, supporting the national cause of the

Romanians from Transilvania and Hungary (1866-1876).

The attitude of the main press organs from Romania towards the political

consequences of the instauration of the new Austro-Hungarian regime.

The attitude of “Românul” towards the cultural, economic and social

consequences of the dualist Austro-Hungarian agreement.

3. The results of the first decade of dualist regime for the Romanians

from Austro-Hungary.

Chapter III. Transilvania’s problems in the debates of the Romanian

Parliament (1866-1876).

243

1. The attitude of the Romanian politicians, statesmen and culturemen

towards the achievement, significance and consequence of the dualist

Austro-Hungarian agreement (1866-1876).

2. M. Kogalniceanu’s interpellation from March 18/26 1867 and its

dualistic significance.

3. I.C. Bratianu and the problems of the Romanians from Austria-

Hungary (1866-1876).

4. C.A. Rosetti and “Românul” supporting the cause of the Romanians

over the Carpathians.

5. T. Maiorescu – a supporter of the Romanian school and church in

Transilvania.

Chapter IV. The cultural and scientific societies supporting the Romanians

from Transilvania in the years 1866-1876.

1. General considerations regarding the place and the role of the cultural,

scientific and literary societies in the modern age of the Romanian’s

history.

2. ASTRA – a support for the Romanian nationality.

3. The cultural-scientific societies from Maramures, Arad, Bucovina and

Viena, supporting the national movement.

4. The Romanian Academy – the cultural guardian of the

inextinquishable, secular “dor”/roish for the unification of Romanians

from all over.

5. Transilvania Society – the society with one of the most beautiful

mission.

Chapter V. The national problem from Transilvania in the foreign policy of

Romania (1866-1876).

1. A.I. Cuza’s foreign policy and Transilvania’s problem (1859-1866)

244

2. Romania’s foreign policy and the national problem from Transilvania

(1866-1876)

3. Romania’s foreign policy and the national problem from Transilvania

(1871-1876).

Conclusions

Apendices.

Bibliography.

1. Sources

Archives

Collections of documents

Correspondance / letters

Lectures, speeches in Parliement, memories

Journals

2. Syntheses and works in this speciality

In introduction we justified the choice for this theme, we presented the

aims of our research, we refered to the present phase of the research of the

problems of Transilvania’s history during the first decade from the

achievement of the Austro-Hungarian agreement (1867) and we pointed out

new or less known date and facts.

In chapter one, we refered to the historic circumstances of the

instauration of the Austro-Hungarian dualism in Transilvania; we also

refered to its economic, social, political and cultural consequences on the

Romanians from Ardeal, between 1866-1876.

To know and to understand better the achievement and the fatal

political, social, economic and cultural consequences of the Austro-

Hungarian dualism in Transilvania in 1867, in this chapter, we presented a

series of aspects and essential features regarding population and habitat,

245

general features of the transilvanian economy, nationalities, the dualist

regime, as well as the reactions of the Romanians from Transilvania,

Hungary and Romania towards the new dualist Austro-Hungarian regime,

especially between 1866-1876.

In chapter two, we tried to capture and to reproduce, as truthful as

possible, the image of Transilvania from 1866 till 1876 as it reflects itself in

the political, social, economic and cultural changes after the instauration of

the severe Austro-Hungarian regime, in the development of the fight of their

brothers over the Carpathians for the social and national emancipation of the

Romanian people.

We reviewed the main publications from Romania (1866-1876),

where known publicists and politicians stood up against the seriousness of

the events from Transilvania, expressing their solidarity with the movement

for national resistance of the Romanians from Ardeal.

Being the most active element in supporting the right cause of the

Romanians over the Carpathians, the press from Romania encouraged the

fight of the Romanians from Transilvania for social and national

emancipation, by promising moral and financial support to their brothers

who were lacking in any defence.

We must point out that “Românul”, the journal of the liberal and

radical party, distinguished itself through an active anti-dualist press

campaign, aiming at presenting the political, economic, social and cultural

situation of Transilvania between 1866-1876, trough the multitude of

articles, commentaries, reproduced from the most important press organs of

the Romanians from Austro-Hungary (…) as well as through its interest and

appreciation among the Romanians over the Carpathians, for whom,

“Românul” was always ready to carry out its mission: to fight against any

246

possible prejudice to the rights and interests of Romania; the journal was

being read, with great interest, by the Romanians from this side of the

Carpathians in the years 1866-1876.

Although the Romanian press, in general, and “Românul” in

particular, were interested in the political consequences of the dualism, we

have to mention the fact that even the social-economic and spiritual

consequences represented a great interest in that period (1866-1876).

The active press campaign sustained by “Românul” against the Autro-

Hungarian dualism, also supported by other Romanian journals and

magazines, consolidated the feeling of national solidarity of the Romanians

from the free Romania with the fate of their brothers over the Carpathians,

who were complied by the Austro-Hungarian authorities, between 1866-

1876, to a policy of forced denationalization.

In chapter III, destined to fill in complete, logically, with new date

and information the image of Transilvania between 1866-1876, we tried to

prove the important role of the national fight of the Romanians from Ardeal

in the debates in the Parliament, in Romania, between 1866-1876.

The problems of the Romanians from Transilvania and Hungary,

presented great interested even for the politicians, statesmen and culturemen

as I.C. Bratianu, etc, during the first decade from the instauration of the new

dualist Austro-Hungarian regime. Being in the Romanian Parliament or not,

having the power or being in opposition, they perceived correctly and they

had realistic opinion, they perceived correctly and they had realistic opinions

on the significance and the consequences of the dualist Austro-Hungarian

agreement from 1867, on its fatal consequences for the Romanians in

Transilvania, as well as the initiatives of solidarity of the Romanians from

the free country with their brothers, under Austro-Hungarian domination.

247

The interest of some important politicians and statesmen in the

problems of Transilvania, before and after the end of the Austro-Hungarian

dualism, proves the fact that they also contributed to the consolidation of the

spirit of the national solidarity of the Romanians from the free country with

the fate of their brothers over the Carpathians.

We have to point out that throughout their entire activity, those

Romanian patriots, who between 1866-1876 brought into the Parliement’s

attention the problems of Transilvania from the first decade after the Austro-

Hungarian agreement, those patriots represented the embodiment of the most

beautiful features of the Romanian people, a living proof of its capability

and an eternal example for those who want to dedicate their mind and heart

to the nation’s welfare, to its prosperity and raising.

In the fourth chapter we emphasized the place and the role of some

cultural and scientific societies, with national character, as ASTRA from

Sibiu, The Association for the culture of the Romanian people from

Maramures, The National Association for culture and for the Romanian

literature and culture from Bucovina, The Romanian reunion for reading

from Cernauti, The young Romania from Viena, The Literary Society / The

Academic Society / The Romanian Academy from Bucharest, Transilvania

Society from Bucharest, etc.; these societies supported the Romanians from

Transilvania (1866-1876) against their forced integration in the Hungarian

political nation, unique and indivisible, in the Hungarian state.

Moreover, during the decade before the conquering of the national

independence, one could notice an important social-cultural and national

development of the patriotic and cultural-scientific societies. They belonged

to the general process of progress and contributed to a faster European

integration of the Romanian state and culture. Although they couldn’t fulfil,

248

entirely, the needs and the necessities of the Romanians from Transilvania,

between 1866-1876 those societies mentioned above supported, efficiently,

the Romanian youth, the Romanian educational system from all historic

provinces that were under Austro-Hungarian domination. They had a great

contribution during the years of the first decade from the Austro-Hungarian

agreement; they contributed to the consolidation of the spirit of association

and to the intensification of the national solidarity of the Romanians from all

over, which were necessary, scientifically, culturally and politically in order

to achieve the social and national emancipation of the Romanian people, to

prepare the moment of the Great Union from 1918.

In chapter V, we refered to Cuza’s foreign policy, and especially, to

the preoccupations concerning the national problem of the Romanians from

Transilvania within Romania’s foreign policy from the beginning of Carol

the first’ reign.

That through his entire foreign policy, A.I. Cuza was also preoccupied

by the fate of the Romanians from the provinces under habsburgic

domination, that is being proved by the attempts to inssurect Transilvania,

on the basis of the agreement between A.I. Cuza and the Hungarian

emigration, by the receiving and appointing in Universities or in

administrative jobs of some known and remarkable people of the national

movement from Transilvania (S. Barnutiu, T. Cipariu, F. Aron, etc) and also

by the encouragement for relations between the Romanian scholars from

“Principatele Unite” and those from the territories still under foreign

domination, by supporting the schools and the church of the Romanians over

the mountains, etc.

249

This way, the foreign policy of the young, Romanian national state

between 1859-1866 contributed to the stimulation of the national feeling all

over the Romanian territories.

We need to underline the fact that Romania’s foreign policy in the

first decade from the Austro-Hungarian dualism in 1867 had, permanently,

in its attention, also the national problem from Transilvania.

The fight of the Romanians from Transilvania and Hungary against

the consequences of the dualist Austro-Hungarian regime was supported,

morally, materially, politically and diplomatically by the Romanian state,

through its entire foreign policy, from 1866 till 1876, because this was the

fight of the whole Romanian nation, beyong the intern and different political

points view, of the politicians and statesmen from the “free country”.

The public opinion, in general, and the liberal or conservative

governements supported the achievement of the most important wish, that of

national independence; they also wanted the problems of Transilvania to be

solved by paying special attention to the fate of the Romanians from

Transilvania and Hungary, although their fight against national oppression

was growing stronger.

Austria-Hungaria was interested in provoking troubles for Romania,

in order to evade the uninterrupted attacks of the foreign diplomacy and

press to force the Romanian state to give up its official political deeds, open

and unofficial, deeds that aimed at supporting financially, materially,

morally and culturally, the Romanians from Transilvania and Hungary.

Under these circumstances, the government from Bucharest declared that as

far as it concerned the foreign policy, they were for the most severe

neutrality, both in our relations with all guarantor powers and in our

relations of good vicinity with the limitrophe forces.

250

In this period, between 1866 and 1876, the Romanians from

Transilvania and Hungary were enduring the fatal consequences of the

hungarion legislation concerving education, culture, etc. We have to point

out that Romania’s foreign policy supported, constantly and efficiently,

materially, financially and morally, the schools, the church and the cultural

and artistic life of the Romanians over the Carpathians.

All these aspects regarding the special place of the national problems

of Romania within Romania’s foreign policy during the decade before the

independence (1866-1876) prove that the fight of the Romanians from

Transilvania and Hungary against the dualist austro-hungarian regime was

supported, morally, materially, financially, politically and diplomatically by

“The free Country”; all these because the final aim was the same: the

unification of Transilvania with Romania, in order to achieve the unity of the

Romanian people. This aim was included in the foreign policy of the young

modern Romanian state.

The fight of the Romanians from Transilvania and Hungary against

the consequences of the austro-hungarian dualism between 1866-1876 to re-

establish Transilvania’s autonomy to re-open the Diet of Transilvania, a

political organization on the basis of a real representation of the people

succeeded to point out the existence of a serious national problem in

Transilvania; this problem was brought into the attention of the nationalities

from Austria-Hungaria, of the public opinion from Romania and other

countries.

The Romanians over the Carpathians understood the exact meaning

and value of their brothers’ actions, of Romania’s foreign policy from the

first decade from the Austro-Hungarian agreement, because the solidarity on

the plan of the national interests represented a true reality, proved the

251

existence of a continuity of Romania’s political and diplomatic efforts in

order to achieve the great wishes of the Romanian people: Romania’s

independence (1877-1878) and the national unification from the end of the

first world war, in 1918.

As regarding this work (The image of Transilvania in Romania’s

public opinion between 1866-1876), we tried to present a series of new

conclusions that offered us the possibility to suggest a new vision on the

following coordinations:

- under favourable conditions offered by the 1866 Constitution to freedom of

speech and opinion, either orally or in writing in the Romanian press,

generally and in “Românul”, especially, in the debates in the Romanian

Parliament concerning problems of home or foreign policy, we reproduced

new element regarding the points of view of same famous Romanian

publicists, politicions, statesmen, concerning the serious situation of the

Romanians from Transilvania and Hungary in the first decade from the

instauration of the new Austro-Hungarian regime; they spoke either

representing the Governement or just as simple people, with no political

engagement, but their points of view were realistic, animated by a sincere

patriotism and feelings, by solidarity with the right cause of their oppressed

brothers from Austria-Hungaria.

- in press and in the debates of the Romanians Parliament between 1866-

1876, regarding the image and problems of Transilvania in the first decade

from the Austro-Hungarian dualism (1867), there were, sometimes, opinions

that didn’t represent the majority of the Romanians from the “Free country”

in the matter of the Austro-Hungarian dualism and its consequences or in

that of the solidarity with the right cause of their brothers over the

Carpathians.

252

- the instauration of the Austro-Hungarian dualism was the first stage of the

Romanians’ solidarity, from Romania, with those from Transilvania and

Hungary in a period whem the 1866 Constitution offered special conditions

to the press itself and to the politicians, statesmen and culturemen to reflect

their solidarity with the national movement of their brothers over the

Carpathians, for the social and national emancipation of the Romanian

people.

The demonstrations of protest from Romania against the attachement

of Transilvania to Hungary and against the fatal consequences of the moral,

material and constant support shown to the Romanians from Transilvania

and Hungary by their free brothers and by the entire public opinion from

Romania constituted a stimulus, in a better future, of the Romanian people.

The fight against the dualist austro-hungarian regime which took place

under special circumstances and with multiple means in the Romanian

provinces from Austria-Hungary and in Romania, was supported morally,

materially, politically and diplomatically by the new young Romanian state,

by the entire public opinion from Romania because it was the fight of the

entire Romanian nation; its aim was to free the Romanian territories, to unite

them with the free country and to achieve the unity of the Romanian people;

this was an essential objective of Romania’s foreign policy.

We hope this work to distinguish itself through authenticy, scientific

value, professionalism in dealing with complex problems of selection,

processing and structuring an extensive material of facts dedicated to the

history of Transilvania in the first decade from the instauration of the new

dualist Austro-Hungarian regime, in general, and to the image of

Transilvania in the Romanian public opinion between 1866-1876, in

particular.

253

We want this work to be useful to all those who are passionate about

elucidating the listery of the national and universal history with the clear

intention to discover, always, only the historic truth regarding the place and

the role of this ancient and historic truth regarding the place and the role of

this ancient and historic province within our national history, quite restless,

in the context of the Romanian people’s fight for liberty, unity, progress and

civilization.

In the end, we can say that the main interest of the problem presented

in this work, entitled “The image of Transilvania in the public opinion from

Romania between 1866-1876” is very present and has to stay present

because we have to be ourselves, to remain as we are, with our historic past,

with our ups and downs, lights and shadows, with our ancestors’ wishes,

with our own historic memoirs, with our personality, as we are part of the

united Europe from 2007 January 1st.

As the civilized European states are part of the Community without

giving up their history and historic traditions, so we must do.

Drd. Pîrnac D. Iulian-Liviu

254