TERMINOLOGIA DREPTULUI PENAL

BISERICESC. O PERSPECTIVĂ ORTODOXĂ

Activitatea jurisdicțională a Bisericii.

Biserica lui Hristos a preluat cele dintâi norme de drept din dreptul roman sau laic. Ea

și-a însușit în același timp și terminologia juridică corespunzătoare a dreptului roman. Mult

mai târziu Biserica și-a elaborat normele juridice proprii. Biserica și-a creat și o terminologie

specifică. Ea a luat din terminlogia juridică latină cuvântul jurisdicție și expresia ” putere

jurisdicțională”1 și apoi le-a folosit în sensurile în care le folosesea dreptul roman ulterior. 2

Cuvântul jurisdicție în înțelesul său original înseamnă a spune ceea ce este drept, de a stabili

dreptul sau de a pronunța dreptul.

Prin puterea jurisdicțională trebuie să se înțeleagă puterea de a stabili sau de a

pronunța dreptul. Acest lucru de stabilire sau așezarea dreptului, întocmirea regulilor de drept,

nu se face ca scop în sine, ci ca mijloc pentru aplicarea sau exercitarea puterii. Prin această

putere se urmărește atingerea unui scop. Scopul acesta este de a crea și de a menține starea de

echilibru în relațiile socio-juridice. Altfel spus, puterea jurisdicțională constă în lucrarea

necesară de a stabili și de a păstra ordinea juridică. Prin putere jurisdicțională se înțelege

puterea de conducere sau de cârmuire a unei societăți organizate, prin folosirea normelor de

drept.

Organele care sunt investite cu puterea de conducere se numesc autorități. Înțelesul

cuvântului autoritate fiind acela de factor care are însușirea de a săvârși o lucrare. Lucrarea pe

care o săvârșeșete autoritatea, este lucrarea de conducere. Pe de o parte, jurisdicția înseamnă

pronunțarea sau stabilirea dreptului pe calea actelor de conducere a unei societăți sau și mai

precis, săvârșirea tuturor actelor de conducere în cadrul unui societăți organizate, iar pe de

altă parte, jurisdicția înseamnă și dreptul de a conduce și anume fie un drept general,

nelimitat, fie un drept restrâns sau limitat, precis delimitat, trasate prin legi de drept.

Jurisdicție nelimitată are numai puterea suverană. Această putere nu este limitată prin nimic în

interiorul societății respective, prin alte puteri de același fel. În cadrul Bisericii, jurisdicția

nelimitată îi revine numai Sinodului Ecumenic. Deci Sinodul Ecumenic are jurisdicție

nelimitată. Această jurisdicție nelimitată nu o pot avea Sinoadele Bisericești locale, indiferent

de alcîtuirea lor.3 Exepția de la această regulă fiind atunci când Sinoadele Bisericii locale

1 Arhidiacon profesor Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislație și Administrație Bisericească, Volumul al II-lea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.2 Ibidem, p. 2043 Ibidem, p. 205

tratează chestiuni în care această jurisdicție nu este rezervată autorității superioare a Sinodului

Ecumenic.

Jurisdictia organelor sinodale centrale ale Bisericii locale este limitată și teritorial

numai la granițele fiecărei Biserici autocefale sau autonome.4 În afară de limitele teritoriale

ale jurisdicției mai există și limite de fond.5 Aceste limite de fond există și pentru felurite alte

organe. Acestea sunt determinate de anumite reguli admise în general pentru buna organizare

și funcționare a aparatului de conducere al oricărei societăți. Rezultă din acestea că se

constituie unele organe sau autorităție care exercită numai atâta putere cât este necesar spre a

întocmi legi sau spre a aplica anumite legi într-un sector al vieții obștești.6 Reglementarea și

limitarea jurisdicției se întemeiază pe necesitatea deviziunii și specializării muncii. Trebuie să

precizăm că în Biserică nu există o delimitare precisă așa cum există în viața de stat. De

exemplu, sinoadele au o jurisdicție generală, adică ele dețin și exercită puterea legiuitoare, pe

cea judecătorească , cât și pe cea executivă la cel mai înalt nivel.

Sinoarele înseși creează alte organe sau insituții care au ca sarcină îndeplinirea unor

anumite funcțiuni. Episcopul deține și exercită o putere jurisdicțională generală. Această

jurisdicție cuprinde cele trei puteri: cea legiuitoare, cea judecătorească și pe cea executivă.

Pentru a putea exercita aceste trei puteri, episcopul este ajutat de organe corespunzătoare, cu

atribuții limitate. Prin jurisdicție sau prin puterea jurisdicțională în Biserică se înțelege dreptul

de a deține și de a exercita puterea bisericească în limitele determinate de ordinea juridică a

Bisericii. Deci, în înțeles general puterea jurisdicțională în Biserica are înțelesul ca fiind

dreptul de a deține și de a execita celel trei ramuri ale puterii bisericești, adică a puterii

învățătorești, a celei sfințiitoare și a celei de cârmuire sau conducere.7

Noțiunea de jurisdicție în Biserică, pe langă acest înțeles general, mai are și înțelesul

special de drept de a deține și de a exercita a treia ramură a puterii bisericești. Biserica posedă

puterea de conducere și de cârmuire prin săvârșirea a trei acte distincte: a actelor legislative, a

celor judecătorești și a celor executive. Conducerea Bisericii se face prin exercitarea întregii

puteri bisericești, adică a tuturor celor trei ramuri ale acestei puteri. Lucrarea de conducere a

Bisericii se realizează prin stabilirea de legi, prin legiferarea lor, prin aplicarea lor și nu în

ultimul rând prin luarea de măsuri pe calea justiției împotriva celor care le încalcă.8

4 Ibidem5 De exemplu, aceste limite sunt pentru jurisdicția autorității seuperioare centrale a oricărei Biserici locale.6 Jurisdicția respectivelor autorități este limitată la lucrările sau funcțiunile specifice pentru care sunt create.7 I.S. Berdnikov, Curs de Drept Bisericesc, Editura Tipografia Cărților Bisericești, București, 1892, p. 4088 Arhidiacon, profesor, Dr. Ioan N. Floca, op. Cit., p. 206

Actele care stabilesc ceea ce este drept și ceea ce este nedrept, ceea ce este conform

legii și ceea ce nu este conform legii și chiar încălcarea ei, sunt actele de judecată sau acte

judiciare. Biserica prin organele sale îndeplinește și puterea judecătorească. Așa cum am

văzut, subdiviziunile puterii jurisdicționale sunt următoarele:

- Puterea sau funcțiunea legiuitoare

- Puterea sau funcțiunea judecătorească

- Puterea sau funcțiunea executivă

A. Puterea legislativă

Prin puterea legislativă se înțelege lucrarea de legiferare, adică de elavorare

(întocmire), de aprobare și de promulgare a legilor după care se conduce Biserica. Legiferarea

besericească se deosebește însă mut față de lucrarea de legiferare în viața de stat. Pentru a

vedea care este diferența dintre cele două legiferări trenuie să facem anumite precizări.

Biserica n-a folosit la început legi de drept, ci numai norme cu caracter religios și moral, prin

care se stabilesc relațiile strict religioase și morale dintre credincioși și diintre comunități.

Biserica s-a confruntat în istoria sa și cu situații în care nu se putea evita folosirea

normelor juridice.9 Astfel Biserica a fost constrânsă de context să întrebuințeze legile de drept

ale Statului.10 Biserica și-a însușit legile de drept ale imperiului roman în urma unui lung

proces de asimilare a acestora ăn statutul de organizare și conducere a Bisericii. Acest proces

poate fi împărțit în două etape. Prima perioadă durează până în anul 313. Această perioadă se

caracterizează ca fiind o perioadă foarte grea pentru Biserică, deoarece ea nu a avut ibertate

de a se desfășura în mod statornic. Pentru că Biserica era persecutată și religia creștină era o

religie ilicită11, ea nu a putut să-și dezvolte propriul ei statut de drept și să aibe o lucrare de

legiferare formală.

Acum Biserica asimilează o parte din normele de drept existente în viața de stat, dar și

elaborează și unele normele de drept proprii, acestea fiind puse în practică pe calea

obiceiului.12 Cea de a doua etapă a acestui proces începe cu primii ani ai veacului al IV-lea.

Această perioadă se caracterizează printr-o acțiune de legiferare formală din partea Bisericii.

Acum Biserica și-a însușit foarte multe principii din dreptul de stat dându-le un sens

bisericesc. Tot acum Biserica și-a elaborat norme juridice proprii. Biserica a preluat tradiția de

9 I. S. Berdnikov, op. Cit. P. 410.10 Ibidem, p. 41111 Preot prof. Dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. Dr. Milan Șesan, Preot prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p.10612 Arhidiacon, prof. Dr. Ioan F. Floca, op. Cit., p. 210

legiferare din practica veche a vieții bisericești și a continuat-o prin lucrarea făcută de către

toate sinoadele care au lăsat în urmă scrise canoanele bisericești. Foarte multe dintre legile pe

care le-a adoptat Biserica în sinoade (numindu-le pe ele canoane) nu au prevăzut sancțiuni

pentru încălcarea normelor ce se stabilesc prin ele.

Organele care exercită în Biserică puterea legiuitoare sunt cele individuale și cele

sinodale. Acestea au dreptul să stabilească norme obligatorii pentru conduita creștinilor și a

slujitorilor Bisericii. Biserica pentru a se conduce folosește în primul rând canoanele, apoi alte

tipuri de legiuiri care nu se mai numesc canoane, ci se numesc așa cum aveau numirea altă

dată legile de stat prin care se regelmentau chestiuni bisericești. Aeste legi poartă multe

numiri, ca de exemplu: legea organică a Bisericii, legea pentru organizarea și funcționarea

Bisericii, legea sinodală, etc. Aceste legiuiri sunt elaborate de autoritatea bisericească.

Organele legiuitoare în Biserică sunt următoarele: Sinodul Ecumenic, sinodul general

al Bisericii, sinoadele endemice, sinoadele locale. Cea mai înaltă autoritate legiuitoare în

Biserică este Sinodul Ecumenic. Hotătârile luate de către Sinodul Ecumenic sunt valabile

pentru întreaga Biserică a lui Hristos și nu își pierd niciodată valoarea. El are competența

universală.

Sinodul general al Bisericii sau mai este numit sinod panortodox se întâlnește pentru a

dezbate anumite probleme cu care se confluntă Biserica fără a avea autoritatea unui Sinod

Ecumenic. Sinoadele endemice sunt numite așa pentru că ele au apărut în istoria bisericii ca

un fel de permanență a Sinodului Ecumenic.

Sinoadele locale se pot clasifica în două categorii. Prima categorie cuprinde sinoadelel

locale din epoca clasică a legiferării bisericești. Canonele elaborate de aceste sinoade au

devenit obligatorii în întreaga Biserică. Cea de-a doua categorie sunt sinoadele locale actuale

care sunt sinoade plenare ale Bisericii autocefale și ale Bisericilor autonome. Nu trebuie

neglijat însă sinodul care deține și exercită puterea legiuitoare în Biserică. Acesta este sinodul

mitropolitan. În cadrul Misericilor locale autocefale sau autonome, mai există o categorie de

organe care au atribuții mai înalte decât sinoadele episcopale. Acestea sunt adunîri generale

sau adunări naționale bisericești.13 După alcătuirea lor acestea sunt sinoade mixte și sunt cele

mai înalte organe legiuitoare. Aceste sinoade sunt alcătuite atât din preoți (crelirici), cât și din

mireni. Mirenii având un rol deosebit de important în viața Bisericii.14

Sinoadele care dețin și exercită puterea legiuitoare în Biserica Ortodoxă Română sunt

următoarele:Adunarea Națională bisericească, Sfântul Sinod Plenar, Sinodul Permanent și 13 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008, p.2014 Preot Dr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Editura Tipografiei Arhidiacezale Sibiu, Sibiu, 1939, p. 25

Sinodul Mitropolitan. Biserica pe baza canoanelor și a celorlalte feluri de legiuiri mai este

condusă și de alte diverse organe sinodale sau colegiale, care fac parte din organele centrale

regionale de conducere a unităților bisericești. Acestea pot deține și exercita o anumită putere

legiuitoaree, în virtutea căreia au dreptul să întocmească și să adopte regulamente, instrucțiuni

și decizii sau hotărâri cu putere pentru unitățile în cadrul cărora funcționează.

Trebuie sî înțelegem de aici că aceste organe au atribuții numai în acele chestiuni care

intră în competența acestor organe. Aceste organe sunt cunoscute sub diverse numiri, cum ar

fi: comisii, consilii, adunări, obști, comitele, etc. În Biserica Ortodoxă Română, organele de

acest fel potrivit legiuirilor care sunt acum în vigoare sunt: adunări eparhiale și adunări

parohiale, Consiliul Național Bisericesc, consiliile eparhiale și consiliile parohiale, iar pentru

mănăstiri soboarele mănăstirești.

Atribuții de natură legislativă asemănătoare au în cadrul Bisericii locale și

protoierarhii say întâistătătorii în cadrul prerogativelor care li se recunosc, apoi episcopii și

mitropoliții, fiecare din acești conducători ierarhici putând să întocmească instrucționi și să

dea decizii cu caracter obligatoriu pentru cei aflați în subordinea lor. În cadrul exercitării

privilegiului stavropighial, patrarhul ecumenic ca și ceilalți patriarhi din cuprinsul Bisericii

Ortodoxe au stabilit adevărate regulamente speciale pentru organizarea și conducerea

așezâmintelor stravropighiale, fie că acestea erau mănăstiri, fie că erau biserici de mir.

Sfântul Sinod, așa cum am vorbit mai înainte, este cea mai înaltă autoritate a Bisericii

Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate. Sfântul Sinod este compus în general de

către: Patriarh și toți mitropoliții, arhiepiscopii, episcopii, eparhioții, episcopii-vicari

patriarhali, episcopii-vicari în funcțiune. Ierarhii în funcțiune au îndatorirea de a-și desfășura

activitatea în cooperare sinodală, supunându-se hotărârilor Sfântului Sinod și prevederilor

legiuitoare ale Statului de conducere.

Președintele Sfântului Sinod este Patriarhul. În ceea ce privește componeța organelor

care dețin și exercită puterea legiuitoare în Biserică, este de observat că aceasta de determină

prin canoane sau prin alte legiuiri bisericești, după nivelul la care se găsesc organele

respective pe scara ierarhică a autorităților bisericești. Componența universală, atât teritorială

cât și de fond are numai Sinodul Ecumenic în întreaga Biserică. Celelalte organe legiuitoare

ale Bisericii au competență limitată atât sub raport teritorial, cât și sub acela al fondului sau al

problematicii în care ar putea să aducă horărâri.

Biserica a păstrat neîmpuționate toate mijoacele cu care ea a fost înzestrată de către

Mântuitorul Iisus Hristos și de către Sfinții Apostoli, în vederea lucrării mântuitoare, pe care

este chemată să o îndeplinească în lume. Biserica lui Hristos trebuie să aibe grijă permanent

ca toți creștinii să nu se îndepărteze de calea mântuirii și să-i îndrume pe ei în a respecta

normele canonice date de Sfânta Biserică.15

Un alt aspect al compotiției de fond a organelor legiuitoare ale Bisericii este acela pe

care îl descoperă vechea legislație bisericească din Epoca Sinoadelor Ecumenice, cât și

legislația ulterioară, inclusiv cea din zilele noastre. Biserica a folosit legislația sa canonică

pentru a reglementa atât chestiuni de natură juridică, cât și chestiuni de natură religiosă,

morală și cultică. Biserica poate aduce hotărâri cu valabilitate generală sau locală, după

nivelul la care se găsește, în toate chestiunile de orice natură care privesc viața Bisericii și

lucrarea ei mântuitoare.

Autoritatea Bisericii este investită cu puterea legiuuitoare și poate să hotărască în toate

chestiunile interne indiferent dacă au legătură cu adevărurile de credință, cu normele cultice,

cu cele morale sau cu cele strict juridice. Biserica fiind obligată de trebuințele practice ale

vieții bisericești încă din epoca postapostolică, atunci când au început să apară tot felul de

scrieri pseudo-apostolice, în cuprinsul cărora intrau mici colecții, rânduieli variate care aveau

caracter de canoane, multe dintre ele închegate pe cale de obicei, ca și din rînduieli care

exprimau practica apostolică.

Cea mai importantă și cea mai complexă și în același timp cea mai hotărâtoare pentru

întreaga acțiune de codificare a canoanelor este aceea pe care a efectuat-o sonodul Trulan,

prin cel de al doilea canon al său. Prin această lucrare sunt arătate toate canoanele pe care

acest sfânt sinod le-a socotit vrednice să facă parte din codul canonic al Bisericii.

15 I.S. Brenikao, op. Cit. p.411