UNIVERSITATEA “ VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTEFACULTATEA DE STIINŢE ECONOMICESPECIALIZAREA : MANAGEMENT - ID

DEZVOLTARE REGIONALA SI LOCALA

Teorii ale dezvoltarii regionale

LECT. UNIV. DR. : CRISTINA STEFAN

STUDENT : OLTEANU RISTACHE ECATERINA

TARGOVISTE

2011

CUPRINS

I. FONDATORI AI TEORIILOR DEZVOLTARII REGIONALE

1.1. Scurt istoric

1.2. Teoria lui von Thünen

1.3. Teoria localizarii ramurilor

1. 4 Teoria dezvoltarii polarizate

1.5 Teoriile dezvoltarii inegale

1.6 Teoriile dezvoltarii endogene

1.7 Teoria ciclurilor lungi ale dezvoltarii regionale in anii ‘80

II. FONDATORI AI TEORIILOR DEZVOLTARII REGIONALE IN

ROMANIA

2.1. Scurt istoric

2.2. Teorii ale lui Victor Jinga si L. Tiganescu

2.3. “Repartizarea teritoriala a fortelor de productie in Romania”

2.4 „Sistemele spaţiului amenajat. Modelare - optimizare – previziune”

2.5 Romania dupa 1990, din perspective integrarii in structuile U.E.

III. BIBLIOGRAFIE

2

TEORII ALE DEZVOLTĂRII REGIONALE

I. FONDATORI AI TEORIILOR DEZVOLTARII REGIONALE

1.1. Scurt istoric

Domeniul de cercetare al dezvoltării regionale îsi are rădăcinile în secolul al 19-lea,

când analizele economice au luat în calcul factorii cu influenţă asupra cheltuielior de transport

şi asupra costului de producţie şi anume problema distanţei şi a situării geografice. Primele

abordări şiinţifice de sorginte regională au fost consacrate problemei situării geografice a

activităţilor economice şi a localităţilor, de unde şi denumirea noii orientări din ştiinţa

economică - teoria localizării.

Fondatorul teoriei localizării activităţilor este considerat Johan Henrich von Thünen

care prin lucrarea sa, editată în anul 1826, studiază amplasarea culturilor agricole în funcţie de

costurile de producţie şi de distanţa faţă de piaţă.

1.4. Teoria lui von Thünen

Teoria lui von Thünen analizează alocarea terenului agricol între mai multe localizări

concurente, ştiind că produsul agricol trebuie transportat de la locul producţiei la cel al

consumului.

Punctele de plecare ale teoriei sunt:- se presupune existenţa unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleaşi costuri

pentru obţinerea unei recolte date pentru toate localizările;

- produsele urmează să fie transportate pentru consum într-un singur oraş care, pentru

simplificare, este presupus a se situa în centrul câmpiei respective;

- în acest mod decizia privind localizarea este determinată de diferenţele între rentele

funciare (de poziţie) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenţi ai diverselor

produse.

Dacă problema este transpusă în spaţiul bidimensional, suprafeţele alocate diferitelor

culturi se prezintă sub forma unor inele concentrice.

1.5. Teoria localizarii ramurilor

3

Continuatori ai teoriei lui von Thünen au fost Wilhelm Launhardt, considerat şi un

pionier al economiei matematice şi Alfred Weber care fundamentează teoria localizării

publicând în anul 1909 lucrarea „Teoria localizării ramurilor”. Domeniul principal de interes

al lui Weber a fost alegerea localizării industriale.

Domenii în care a fost aplicat modelul lui Weber sunt:

- localizarea industriei încălţămintei şi pielăriei, a industriei metalurgice;

- optimizarea amplasării fabricilor de ciment, a fabricilor de Coca-Cola, a unităţilor de

producţie ale unor companii multinaţionale (sucursale în ţările cu forţă de muncă ieftină);

- localizarea optimă a spitalelor, depozitelor, staţiilor de pompieri, a altor obiective de

interes public.

Lucrarea lui Weber reprezintă un moment important în teoria localizării, deoarece

încearcă să optimizeze pe baze matematice localizarea întreprinderilor indifernt de profilul lor

de activitate, trecând de la cadrul microeconomic limitat la o singură întreprindere la un cadru

mezoeconomic care oferea indicii privind localizările unor domenii de activitate (reamuri

economice).

Teoria localizării a fost îmbunătaţită, în acea perioadă, şi de alte contribuţii importante

aduse de germanul Wilhelm Roscher, englezul Ernest Ross şi italianul Achile Loria. Aceşti

teoreticieni s-au axat în special pe rolul naturii câştigului asupra procesului productiv în

determinarea localizării unei uzine industriale cu costul cel mai mic.

W. Cristaller prin lucrarea „Locurile centrale din Germania de sud” a pus bazele

analizei complete a organizării teritoriului, identificând modul de cristalizare a structurilor

urbane şi relaţiile dintre acestea. Teoria lui Cristaller a fost extinsă de A. Lösch care prin

cartea sa “Organizarea spaţială a sistemului economic“, încearcă pentru prima dată să

introducă elementele de ordin spaţial în teoria echilibrului general al pieţelor.

Mark Blaug, a arătat că teoria localizării nu a reuşit să se impună în curentul principal

al ştiinţei economice şi „a fost absorbită de aşa-numita ştiinţă regională”.

În prezent un loc aparte îl ocupă studiul comportamentului în domeniul localizării

activităţii industriale, care a demonstrat tendinţa acestora de a se grupa în spaţiu sub forma

clustrelorde tipul parcurilor industriale, micilor sau marilor oraşe etc.

1.4 Teoria dezvoltarii polarizate

François Perroux prin lucrarea „La notion de pole de croissance” , a dezvoltat teoria

creşterii dezechilibrate a sectoarelor sau a regiunilor, denumită şi teoria dezvoltării

4

polarizate sau teoria polilor de creştere. Teoria porneşte de la faptul că dezvoltarea reprezintă

un proces dezechilibat şi ierarhizat în acelaşi timp şi că doar anumite unităţi economice joacă

rolul de motor al dezvoltării. Aceste unităţi au rolul de poli ai creşterii economice. Poli de

creştere pot deveni şi anumite zone din teritoriu, ori elemente de infrastructură.

O primă concepţie mizează pe o atenuare spontană a decalajelor ca urmare a undei de

progres generate de polii de creştere, pe când cealaltă opusă, susţine că difuziunea poate duce

chiar la creşterea decalajelor, întrucât capacitatea de asimilare a undei de progres este mai

mare în centrele-poli de creştere, dând naştere la alte inovaţii, care le va întări poziţia de poli

de creştere. În plus, pot să apară anumite procese de filtraj a activităţilor din procesul de

difuzare a dezvoltării, prin aceea că regiunile dezvoltate reţin elementele pozitive ale

procesului şi au tendinţa de a împinge spre periferie inconvenientele.

1.5 Teoriile dezvoltarii inegale

John Friedmann, Stuart Holland şi Gunar Myrdala au evidenţiat teoriile dezvoltării

inegale de genul relaţiei centru-periferie. Se consideră că dezechilibrele regionale au la bază

decalajele cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecinţă

mobilitatea imperfectă a factorilor de producţie. Mecanismele care guvernează relaţia centru-

periferie depind, în principal de dotarea cu factori. Activităţile avansate sunt concentrate în

centru, mediul cultural este mai favorabil în centru, randamentele descrescătoare apar mai

târziu în zonele centrale, ocaziile de profit sunt mai puţin percepute la periferie, exporturile

din zonele centrale fac obiectul unei creşteri, periferia pierde forţa de muncă calificată şi

capitalurile, adaptându-se foarte greu.

În aceste condiţii, chiar o convergenţă parţială între centru şi periferie nu poate masca

existenţa unor inegalităţi fundamentale. Regiunile ca şi ţările, sunt specializate în funcţie de

potenţialul natural şi de tradiţie.

1.6 Teoriile dezvoltarii endogene

J. Fridmann şi W.Stohr continuă cercetările în domeniul dezvoltării regionale ca şi

replică la teoriile clasice emiţând teoria dezvoltării endogene. Teoria dezvoltării endogene,

este oarecum opusă teoriei polilor de creştere, punând acentul pe aşa-numita dezvoltare de la

nivelurile structurale de bază. Componentele majore ale acestei teorii sunt autarhia regională

selectivă şi punerea în valoare a avantajului regional strategic. Meritul unei astfel de teorii

constă în mobilizarea eforturilor de punere în valoare a potenţialului local. Această teorie a

5

inspirat numeroase studii de dezvoltare regională.

Elementele componente ale teoriei dezvoltării endogene sunt legate de critica teoriei

bazate pe piaţa liberă şi pe rentabilitatea agenţilor independenţi.

Pentru J. Friedmann, dezvoltarea endgenă are trei caracteristici esenţiale:

- teritorială - spaţiul devine o valoare importantă care facilitează operaţiuni specifice,

sinergice pe care o întreprindere le poate folosi. În concluzie, speţiul devine o resursă a

dezvoltării

- comunitară – dezvoltarea nu poate fi creată în afara comunităţii locale. Dezvoltarea

este rezultatul participării active a ansamblului populaţiei. Nu este posibilă o dezvoltare

endogenă fără structuri suficiente democratice pentru a permite fiecăruia să-şi exprimesingur

opţiunea şi necesităţile.

- culturală – valorizarea resurselor locale- dezvoltarea endogenă se bazează în primul

rând pe resursele localesau pe tradiţiile industriale locale.

1.7 Teoria ciclurilor lungi ale dezvoltarii regionale in anii ‘80

P.Nijkamp şi J. Paelinick au pus accent pe teoria ciclurilor lungi ale dezvoltării

regionale în anii ’80. Ei au propus un model de fluctuaţii interregionale, prin care, spaţiul se

repartizează între poli de creştere, poli de atracţie şi regiuni intermediare. Atractivitatea unei

regiuni depinde de capitalul ei, de infrastructură, de stocul de informaţii. Capitalul depinde de

investiţii şi de starea factorilor din regiune. La rândul ei, migraţia depinde de nivelul salariilor,

de piaţa muncii şi atractivitatea regiunii. Sub restricţia unor ipoteze, se poate determina

evoluţia unui sistem spaţial şi cum se repartizează în spaţiu efectele de difuziune şi retenţie.

II. FONDATORI AI TEORIILOR DEZVOLTARII REGIONALE IN

ROMANIA

2.1. Scurt istoric

În România preocupările pentru studierea problemelor regionale datează din prima

parte a secolului XX. În acest sens trebuie amintit eminentul sociolog român Dimitrie Gusti

care începând cu anul 1925 coordonează întocmirea unor monografi rurale, iar după anul 1945

începe întocmirea unor monografii urbane (prima este a oraşului Reşiţa). Din perspectiva

regională meritul acestor lucrări constă în faptul că „la nivelul comenzii sociale, monografiile

devin o necesitate pragmatică, rezultatele obţinute în urma acestor investigaţii fiind chemate

să fundamenteze elaborarea unor programe de dezvoltare viabile a comunităţilor rurale

studiate. Ele devin, totodată, puncte de sprijin pentru atragerea de fonduri de la organisme

6

naţionale şi internaţionale implicate în susţinerea “dezvoltării durabile” .

2.2. Teorii ale lui Victor Jinga si L. Tiganescu

Victor Jinga prin lucrarea „Probleme fundamentale ale Transilvaniei” 1945 realizează

o imagine completă, economică, socială, politică şi istorică a Transilvaniei şi reprezintă un

referenţial al studiilor consacrate problemelor regionale.

L., Ţigănescu prin lucrarea „Balanţa legăturilor dintre ramuri” a pus bazele utilizării

metodei input-output în analiza economică regională.

2.3. “Repartizarea teritoriala a fortelor de productie in Romania”

O altă contribuţie importantă în domeniul analizei economice regionale aparţine

regretatului profesor Ion Blaga „Repartizarea teritorială a forţelor de producţie în România. În

lucrare se subliniază faptul că repartizarea teritorială raţională a forţelor de producţie este

chemată să rezolve concomitent două tipuri de probleme: de eficienţă economică şi de creştere

a populaţiei şi repartizare judicioasă a acesteia în teritoriu. Autorul susţine ideea dezvoltării

echilibrate a judeţelor în vederea stopării migraţiei din judeţele mai puţin dezvoltate spre

celelalte judeţe, cu deosebire spre oraşele mari, îngreunând rezolvarea în viitor a problemei

ridicării economice şi sociale a zonelor rămase în urmă.

2.4 „Sistemele spaţiului amenajat. Modelare - optimizare – previziune”

„Sistemele spaţiului amenajat. Modelare - optimizare – previziune”, a profesorilor

Botez, M., Celac, M. reprezintă o importantă contribuţie la domeniul fundamentării

amenajării teritoriului şi a dezvoltării economice regionale .

2.5 Romania dupa 1990, din perspective integrarii in structuile U.E.

După 1990, din perspectiva integrării României în structurile U.E., au existat

preocupări în intocmirea unor studii care au stat la baza programelor de dezvoltare regională.

Menţionăm mai întâi studiile profesorilor Nicolae Valentin, Luminiţa Daniela Constantin,

Cornelia Pârlog ş.a. de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

În cadrul unui program Phare consilieri externi desemnaţi de Uniunea Europeană

împreună cu reprezentanţi ai ministerelor au pregătit în anul 1997 un set de principii

fundamentale pentru dezvoltarea regională în Romania prezentat în Carta Verde.

7

De asemenea menţionăm studiile întocmite la Institutul de Prognoză Economică al

Academiei Române de către specialişti recunoscuţi în domeniu (dr. Dorin Jula, Dr. Gabriela

Frenz, dr. Carmen Păuna ş.a.) care au avut un impact deosebit în elaborarea primelor

documente privind dezvoltarea regională din România. După anii 90P au fost elaborate

valoroase teze de doctorat pe teme regionale cum ar fi tezele prof. univ Luminiţa Constantin,

prof.univ. Dorin Jula, prof. univ. Dorel Ailenei, conf.univ. dr. Mariana Voineagu, cercetator

Daniela Antonescu ş.a.

Un rol deosebit în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană au avut-o

studiile elaborate de Institutul European din România în perioada 2001-2004, parte din ele

referindu-se la dezvoltarea regională.

O etapă foarte importantă în evoluţia cercetărilor privind dezvoltarea regională în

România a fost constituirea în anul 2000 a Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale (ARSR),

asociaţie membră a European Regional Science Association (ERSA) şi crearea unor poli de

cercetare ştiinţifică pentru dezvoltare regională la Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Galţi, Suceava,

Alba Iulia ş.a. În cele patru simpozioane naţionale (2001-2004) A.R.S.R. a reuşit să reunească

specialişti din domeniul teoriei şi practicii dezvoltării regionale din ţara noastră şi din

străinătate (fiecare simpozion naţional s-a bucurat de prezenţa unor înalţi reprezentanţi ai

RSAI sau ERSA).

III. BIBLIOGRAFIE

1. Nicolescu, O., Verboncu, I. Management, Editura Economica, Editia aIIa 1997

2. Stefan, M.C.., Dezvoltare regionala si locala, Ed. Economica, Bucuresti, 2008

3. Marcela Cristina, Teorii ale dezvoltarii regionale

4. Legea nr 315/2004 privind dezvoltarea regionala in Romania

8

9