UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS” GALATIFACULTATEA DE STIINTE JURIDICE, SOCIALE SI POLITICE

Teoria personalit

atii criminale

Realizator: Prof coordonator: Tudorache Adriana

Anul II, Grupa 1

Specializarea :Drept

o CONSIDERATII GENERALE

Prevenirea si combaterea fenomenului infractional a preocupat si preocupa omenirea. Aceasta preocupare este pe deplin justificata daca se are in vedere faptul ca prin fenomenul infractional se aduce o atingere grava intereselor umane de maxima generalitate si importanta, se pun in pericol valorile fundamentale afectandu-i astfel buna sa functionalitate.Orice societate apreciaza comportamentul membrilor sai din punctul de vedere al conformarii acestora la normele morale si la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage dupa sine masuri coercitive sau punitive. Datorita acestui fapt, fenomenul infractional capata caracteristicele unei probleme sociale de importanta majora pentru intreaga societate, ale carui consecinte si moduri de solutionare se resimt la toate nivelurile ei.Cei implicati in studierea fenomenului infractional sunt interesati in primul rand de explicarea cauzala a acestuia, de evidentierea factorilor determinanti, deoarece conceptiile si teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal si asupra tipurilor de activitati corectionale si profilactice.In incercarile de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestarilor comportamentale implicate in conturarea unor infractiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au aparut de-a lungul timpului o serie de teorii care trateaza in maniere particulare comportamentul infractional.Problemele pe care incearca sa le solutioneze aceste teorii sunt cat se poate de firesti, astfel: - “De ce unele persoane comit acte infractionale, iar altele nu? Exista anumite

cauze ori anumiti factori care determina un comportament infractional? Unde trebuie cautati acei factori?Pentru a raspunde la aceste intrebari, comportamentul a fost in general privit ca un raspuns al personalitatii fata de o situatie determinata. In aceste conditii, etiologia comportamentului infractional se poate situa in personalitatea infractorului, in situatia preinfractionala sau in imbinarea celor doua (Gassin, 1990).O alta categorie de intrebari ar fi: -“De ce nu toti infractorii comit aceleasi infractiuni? Exista factori care favorizeaza un anumit gen de infractiuni? Exista diferentieri intre infractori? Pentru a raspunde la aceste intrebari au fost elaborate diferite clasificari ale factorilor si au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.In contextul unei amplificari a cercetarii stiintifice in toate domeniile, caracterul uman si social al infractiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului si a comportamentului infractional devenind inevitabila.In functie de factorii considerati a fi determinanti in explicarea fenomenului si a comportamentului infractional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.In aceasta selectie am plecat de la premisa ca fenomenul si comportamentul infractional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstractie atata vreme cat orice act infractional este rezultatul actiunii umane rasfrante prin prisma propriei personalitati. Avand in vedere numarul mare de teorii din acest domeniu, precizam ca orice incercare de sistematizare va fi inevitabil incompleta.

Teoriile psiho-morale şi personalitatea infractorilor

 Sunt incluse în categoria teoriilor etiologice moderne acele explicaţii referitoare la fenomenul

criminal formulate în secolul al XX-lea, ulterior teoriei multifactoriale elaborate de Ferri.

Aceste teorii au continuat tradiţia şcolii pozitiviste şi au reprezentat principala preocupare a

criminologilor pentru multă vreme, fiind grupate în:

-          Teoriile psiho-biologice.

-          Teorille psiho-sociale.

-          Teoriile psiho-morale.

            Teoriile care fac parte din ultima categorie, cea a teoriilor psiho-morale, îşi propun în primul rând studierea mentalităţii criminalului, respectiv mecanismele de formare a modului în care se structurează

mentalitatea criminală. Diversitatea explicaţiilor de natură psiho-morală face dificilă o clasificare a acestora. O parte din teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene, altele, încearcă să ofere unele explicaţii originale, denumite “autonome”, cu toate că este vorba doar de o autonomie relativă, deoarece şi la aceste teorii se poate observa, o valorificare a gândirii altor psihanalişti, cum ar fi Adler sau Jung.

Teoriile psiho-morale pot fi grupate în două subcategorii:

1.        Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică.

2.        Teoriile psiho-morale autonome.

               La o analiză mai atentă a teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică, explicaţiile fenomenului criminal poartă amprenta psihanalizei freudiene. Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Contribuţia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast al operei marelui savant. Sistematizand, se pot distinge trei aspecte mai importante ale acestei contribuţii: explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului psihic, explicaţii privind etiologia şi tratamentul nevrozelor şi referirile la fenomenul criminal.

Iniţial, Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii psihice sunt: inconştientul, preconştientul şi

conştientul. În funcţie de acestea, în primele sale studii Freud explică atât producerea actelor ratate, cât şi

etiologia nevrozelor, a viselor.

Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale psihicului. Aceste elemente

structurante ale psihicului, precum şi corelaţiile dintre ele, au fost utilizate ulterior şi în cercetarea

criminologică.

Explicaţiile privind etiologia nevrozelor admit existenţa a trei factori a căror acţiune intervine la

persoanele bolnave: 1. Predispoziţiile ereditare; 2. Influenţa unor evenimente din prima copilărie; 3.

Renunţarea reală, adică toate nenorocirile vieţii care impun renunţarea la dragoste, care antrenează

mizeria, neînţelegerile familiale, căsătoriile rău asortate, fără a se mai vorbi de condiţiile sociale

defavorabile şi de rigoarea exigenţelor morale.

Dintre aceşti factori, analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilărie, a căror

influenţă este socotită hotărâtoare. În această perioadă a primei copilării, instinctul sexual parcurge mai

multe faze, în functie de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană. O primă categorie de referiri

ce merită a fi semnalate sunt în lucrarea “Totem şi tabu”, ce aparţine din punct de vedere cronologic

perioadei medii a creaţiei freudiene. Analizând câteva tabuuri, dintre care unele cu relevanţă

criminologică, uciderea, incestul, Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor

dorinţe refulate.

În acest context crima apare şi ea ca o expresie a instinctului sexual greşit canalizat, a complexului

oedipian. Dacă prelungim puţin raţionamentul freudian, potrivit căruia însăşi morala îşi are originea în

complexul oedipian, se poate afirma că şi dreptul penal, ca prelungire a moralei, are aceeaşi sursă. De aici

rezultă o concluzie paradoxală: atât crima, cât şi pedeapsa au o origine comună, instinctuală.

O altă categorie de referiri la fenomenul criminal, se găseşte în studiile publicate de Freud în

“Dincolo de principiul plăcerii” şi “Eul şi sinele”, în care apare o nouă teorie a instinctelor. Această nouă

teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care, în opinia lui Feud,

este de origine instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă, unde responsabilitatea

crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului

morţii.

Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de

culpabilitate tipic nevrozelor: la mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment

de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea

deci că respectivul trăieste posibilitatea legării acetui sentiment de ceva real şi actual ca pe o uşurare.

Ultima variantă, crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură

originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază ţinând seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este

consecutiv unor instincte condamnabile.

 Teoria criminalului nevrotic aparţine criminologilor Fr. Alexander şi H. Staub, fiind expusă în

lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi”, potrivit cărora criminalitatea poate fi clasificată în trei categorii:

-          Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate.

-          Criminalitatea ocazională, situaţie în care Supraeul suspendă instanţa sa morală, cazurile în care

conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări apropiate de legitimă

apărare.

-        Criminalitatea obişnuită categorie în acre cuprinde trei tipuri de criminali: criminalii organici,

criminalii normali şi nevrotici.

 Teoria personalităţii antisociale are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la

evenimentele din prima copilărie. Se consideră, că la origine, copilul este o fiinţă absolut instinctivă,

dominată de principiul plăcerii, el urmează să se conformeze principiului realităţii, care caracterizează

adaptarea socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor.

Rolul hotărâtor al evenimentelor din copilărie în formarea personalităţii antisociale a fost subliniat

şi de alte cercetări de psihologie criminală, punându-se accentul pe carenţele afective materne, care

generează o lipsă de afectivitate copilului, ceea ce poaet duce ulterior la un comportament criminal.

Ultima teorie psiho-morală o constituie teoria personalităţii criminale care aparţine celebrului

criminolog francey Jean Pinatel, fiind capabil să aducă lămuriri atât în ceea ce priveşte geneza (etiologia),

cât şi dinamica actului criminal.

                    Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic, o variantă a speciei umane.

Unii oameni au nevoie de instigări exterioare grave, iar alţii de instigări lejere, pentru a prezenta

reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături

psihologice care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”.

Conceptele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la act sunt:

egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea

reoprezintă o lipsă de prevedere, o deficienţă de organizare în timp, o instabilitate. Agresivitatea

desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului, până la ostilitate, ea

se manifestă printr-un dinamism combativ, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi

dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane. Indiferenţa afectivă sau insensibilitatea morală

reprezintă acea trăsătură negativă prin care individul este împiedicat de a încerca emoţii şi înclinaţii

altruiste şi simpatice, fiind dominat de egoism şi răceală faţă de aproapele lui.

Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, cele patru componente nu trebuie

analizate în mod individual, nucleul personalităţii criminale este o rezultantă şi nu un dat.

                Întrucât toate societăţile, în toate fazele lor de dezvoltare au înregistrat comportamente deviante, problema personalităţii infractorilor constituie un obiect de cercetare des întâlnit în psihologia juridică.

În descifrarea personalităţii delincvenţilor se porneşte de la un adevăr recunoscut şi anume că nici

un act în orice formă s-ar obiectiva nu se poate rupe de autorul său chiar şi gesturile şimple poartă pecetea

personalităţii celui care le-a efectuat.

Diferenţa pregnantă între delincvenţi şi nedelincvenţi constă mai ales în comportament, în modul

în care acţionează şi reacţionează în câmpul pşihic în care rezolvă şituaţiile conflictuale.

Pornind de la aceste implicaţii, vom enumere câteva dimensiuni ale personalităţii delincventului.

Caracteristicile personalităţii delincvente:

a.       instabilitatea emotiv acţională.

Această caracteristică s-a asociat conturării profilului personalităţii delincvente în urma datelor

obţinute din observaţie şi experimentele pe indivizi infractori. La omul cu comportament social pozitiv,

reacţiile emotiv active sunt preponderente, relativ stabile având o dublă determinare din ambianţă şi din

şistemul de valori etico-social. La acesta stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacţiilor reglate la

nivel conştient voluntar.

În opoziţie cu aceştia, delincvenţii având o experienţă negativă a educaţiei deficiente, deprinderi

şi practici antisociale este un instabil emotiv activ cu reacţii discontinue salturi nemotivate de la o extremă

la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimul, inconstanţă preponderent endogenă.

Astfel, instabilitatea emotivă s-a conturat ca o trăsătură esenţială a personalităţii deformate a

delincventului la acest nivel evidenţiindu-se mai pregnant traumatizarea personalităţii lui decât la nivelul

dimenşiunii cognitive.

b.       Inadaptarea socială.

Exceptând handicapaţii congenitali sau cei cu alienare dobândită, inadaptaţii infractori sunt în

general persoane care nu au beneficiat de o educaţie eficientă, de un mediu optim de dezvoltare.

Anamneza de cele mai multe ori evidenţiază în majoritatea cazurilor că aceştia sunt proveniţi din familii

dezorganizate.

Atitudinile antisociale derivate din carenţe ale influenţei educative în perioada copilăriei, dacă nu

sunt înlăturate prin  acţiuni educative nuanţate, modelate pe şituaţie, duc la stabilizarea unor deprinderi

negative care actualizate în condiţii social economice nefavorabile, pot genera devianţă şi chiar

infracţiune.

Aceste conşiderente se confirmă prin anamneza amănunţită.

Carenţele educative se manifestă şi prin lipsa de stabilitate şi continuitate a influenţelor educative.

Dacă în perioadele timpurii copilul are libertatea să vagabondeze, prin natura şituaţiilor cu carevine în

contact, i  se oferă poşibilitatea parcurgerii evoluţiei infracţionale de la inşignifiantele, micile hoţii spre

marile furturi şi crime. Vagabondajul este o formă completă a inadaptării şi o cale de adâncire şi fixare a

deprinderilor legate de inadaptare. Lipsa domiciliului înseamnă sustragerea tânărului de la influenţele

educative familiale şi o poşibilă încadrare a lui în bande de infractori.

c. Căutare satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune.

Acţiunea infracţională prezintă o suită de caracteristici de pe diferite poziţii. Sub raport social,

este o acţiune nocivă societăţii reprezentând un fenomen de inadaptare socială. Sub raport pşihologic, este

o reacţie atipică caracteristică prin căutarea folosului material şi moral pe care–l aduce.

Caracterul atipic al reacţiunilor derivă din faptul că diferiţi excitanţi din mediul ambiant exercită

asupra delincvenţilor o stimulare cu mult mai mare decât a celorlalţi indivizi. Această stimulare exceşivă

provine atât din senşibilitatea exceşivă a infractorului, din forţa specifică a stimulentului de acţiune asupra

lui, în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială. Lipsa de frâu este conşiderată de mulţi

cercetători o caracteristică a infractorului. Lipsa de inhibiţie socială trebuie înţeleasă ca o rezultantă a

formării intereselor în direcţia antisocială.

d.       Duplicitatea comportamentului infractor.

Individul infractor conştient fiind de caracterul antisocial distructiv al acţiunilor sale, lucrează în

taină, observă, plănuieşte, se fereşte de controlul oamenilor şi în special al autorităţilor.

Pentru infractor devine obseşivă strădania de a acţiona în maniera în care să nu fie descoperit.

Această încordare, tenşionare face ca în actul infracţional să se strecoare o eroare, o lacună care–l poate

trăda. Acest fapt este cunoscut de ambele părţi şi această cunoaştere măreşte pentru delincvent tenşiunea

dominantei defenşive determinând-o să devină inhibitoare în momentele cele mai decişive ale infracţiunii.

Frica dominantă devine paralizantă, inhibând instanţa corticală în funcţionarea căreia se vor ivi

greşeli care-l pot trăda. Cunoscuta atitudine de reântoarcere la locul infracţiunii se pare că se explică prin

fenomenul de amnezie postinfracţională generată de emoţia trăită în momentul infracţional. Astfel, apare

acest impuls imperativ de reîntoarcere la locul infracţiunii, căreia de cele mai multe ori când îi dă curs îi

poate fi fatală.

Duplicitatea infractorului fiind exersată atât în momentul comiterii acţiunii infracţionale, cât şi în

restul perioadei devine pentru infractor a doua natură dând artificialitate întregului său comportament.

Astfel, în timpul când nu comite infracţiunea poate juca rolul omului cinstit cu preocupări îndepărtate de

specificul infracţiunii. Tăinuirea pentru infractor devine o neceşitate şi îi formează deprinderi specifice

care servesc acest scop.

Ca o concluzie la descifrarea actului infracţional şi a personalităţii infractorului trebuiesc avute în

vedere câteva elemente pşihologice importante:

-          antecedentele infractorului vizând elementele native şi cele achiziţionate.

-          starea de spirit momentană

-          şituaţia obiectivă declanşatoare

-          perceperea subiectivă a şituaţiei din spaţiul psihologic

 Tipologia infractorilor

În general, noţiunea de tip desemnează o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui

grup social, profeşional etc., trăsături comune repetabile şi care se găsesc mereu în corelaţie.

Tipologiile infractorilor pot fi determinate, în special, prin cercetarea fenomenului de recidivă.

Poşibilităţile de acomodare şi de reintegrare se determină frecvent prin calcularea indicelui de inadaptare.

Astfel, în funcţie de o serie de criterii în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi

tipologii ale infractorilor după cum urmează:

a.  în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului criminal avem 

infractori normali şi anormali.

b.   În funcţie de tendinţa de repetare   a acţiunilor criminale avem infractori recidivişti şi

nerecidivişti.

c.  În funcţie de gradul de pregătire infracţională avem infractori ocazionali şi infractori de

carieră.

d. În funcţie de modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui

criminal avem criminali socializaţi, criminali neurotici , criminali pşihotici şi criminali sociopaţi.

e. De asemenea, în literatura de specialitate se operează o tipologie a recidiviştilor în funcţie de

tipul de fapte comise, în tendinţe hetero sau homo distructive, vizând reiterarea unor comportamente

îndreptate înspre delincvente diferite respectiv spre acelaşi tip de delicte.

f.  Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Ferri. Lombroso

a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se caracterizează prin anumite

trăsături apreciate ca stigmate ale crimei, ulterior, acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa, distingând

între criminalii de tip paşional, bolnav mintal şi epileptic.

g. Criminologul austriac Seeling reţine opt tipuri de criminali: criminali profeşionişti, criminali

contra proprietăţii, criminali agreşivi, criminali cărora le lipseşte controlul sexual, criminali care într-o

şituaţie de criză nu găsesc decât o soluţie “criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină

socială, criminali dezechilibraţi pşihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive.

h.   J. Pinatel distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.

 Personalitatea infractorului şi sentinţa penală

Studiul personalităţii în domeniul psihologiei judiciare are două sensuri. În primul rând stabilirea

vinovăţiei se face de către anchetator, dar şi de către judecător, cercetând corespondenţa între actul

săvârşit şi personalitatea individului. Pe această relaţie, prin analiza atentă şi riguroasă a unui act, putem

ajunge la descoperirea făptaşului în condiţiile în care actul ieşit din comun reflectă o anumită

personalitate. Aceasta este modalitatea cercetării “a posteriori” a personalităţii. Este modalitatea inversă

faţă de cea obişnuită, când cercetarea personalităţii dă şansa şi posibilitatea previziunii a ceea ce face  un

individ în viitor.

Orice măsură judiciară este o diagnoză dar şi o prognoză. Pornind de la considerarea omului ca

personalitate consistentă, dinamică care presupune şi o anumită stabilitate relativă, se pot efectua

previziuni ale desfăşurării ulterioare a comportamentului persoanei vizate, astfel încât sancţiunea este

determinată nu  numai de gravitatea faptei antisociale comise, dar şi o prezumţie a posibilităţii sau non-

posibilităţii reeducării lui.

În al doilea rând, se cunoaşte că la omul normal transformările dramatice şi totale ale

personalităţii sunt rare, ele având loc în condiţii excepţionale încât practic nu sunt previzibile, iar statistic

sunt neglijabile.

În al treilea rând, se descifrează constatarea importanţei corespondenţei dintre actul infracţional şi

personalitatea făptaşului. Dacă actul antisocial săvârşit se încadrează în linia generală de conduită a

infractorului, dacă pregătirea şi plănuirea lui corespund cu trăsăturile personalităţii sale, atunci prognoza

este mai pesimistă, şansele de a fi reeducat fiind mai mici. În schimb, dacă actul comis, chiar dacă este

grav contravine în esenţă personalităţii infractorului, atunci putem considera că suntem în faţa unui

accident, posibilitatea recuperării sale fiind reală.

o Profilul personalităţii infractorului.

Importanţa determinării profilului de personalitate.

Dacă o persoană are un comportament manifest prin fapte antisociale, societatea are obligaţia

morală şi legală de a aprecia gravitatea faptelor şi de a lua măsuri punitive faţă de aceea persoană şi

preventive pe plan social.

În cazul în care persoana se dovedeşte a fi bolnavă psihic în măsura de a nu putea răspunde pentru

faptele sale (iresponsabilitatea), măsurile au un caracter specific, iar stabilirea lor urmează un protocol

interdisciplinar reunit sub genericul de expertiză medico-legală psihiatrică.

Principalul obiectiv al expertizei medico-legale psihiatrice îl constituie determinarea sănătăţii

psihice a unei persoane. Efectuarea acestei expertize este necesară atât în cauze penale în care se ridică

problema existenţei discernământului şi ca urmare a vinovăţiei persoanelor care săvârşesc acte antisociale,

precum şi în cauze civile: punerea sub interdicţie, dreptul de exercitare a unor profesii sau activităţi,

capacitate testamentară, etc.

 Fundamentul teoretic al expertizei medico-legale psihiatrice este legat de principalul obiectiv

general al expertizei medico-legale psihiatrice, acesta fiind determinarea sănătăţii mintale a unei persoane.

Elaborarea unui diagnostic cât mai fidel pentru diversele categorii de delincvenţi cu constituirea unui profil psihocomportamental al infractorilor pentru evidenţierea cât mai exactă a cauzelor, comportamentul antisocial se constituie ca şi factor esenţial pentru implementarea unor programe terapeutice şi de recuperare în cadrul diverselor instituţii de corecţie.

                Analiza complexă a fenomenului infracţional deschide perspective largi pentru explicaţia

mecanismelor, precum şi a factorilor care intervin, ceea ce permite adoptarea unor măsuri adecvate

generale şi speciale, orientate preponderent către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

                Studiul complex al actului infracţional antrenează cercetări pluridisciplinare. Factorii psihologici principali implicaţi în actul infracţional constă în analiza modului în care structurile de personalitate (motivaţie activitate, potenţial intelectual, creativitate, etc) se manifestă în etapele de comitere a infracţiunilor (pregătirea, trecerea la acţiune, atitudinea de regret, indiferenţă, lipsă de implicare sau satisfacţie postantiinfracţională).

                Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului

judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultima instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar

efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea

conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui infrânte printr-o pedeapsă mai aspră.

Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau

al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice

                Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă

şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează

activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Factorii psihologici nu acţioneaza direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul

particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele

înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate

acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona

în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.

                Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni

atipice cu caracter antisocial sau disocial.

                Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare

socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care

trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi

mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşeaza trecerea la actul infracţional ca atare.

Bibliografie

Valerian Dumitru Cioclei, “Manual de criminologie”, Ed. C.H.Beck,2007

Tudorel Badea Butoi, “Criminologie”, Ed.Solaris, 2009

Anamaria Cristina Cercel “Criminologie”,Ed.Hamangiu, 2009

Tudor Amza, Cosmin Petronel Amza, “Criminologie”, Ed.Lumina Lex, 2008

Prof univ.dr Iustin Stanca, “Criminologie-suport de curs”, Universitatea de Vest “Vasile Goldis” Arad, Facultatea de Drept