1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE ŞTIINŢE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE PENTRU ADMINISTRATIA PUBLICA

Prof.univ.dr. LAURA ŞTEFĂNESCU

Semestrul I 2016-2017

OBIECTIVE

Cursul "Tehnologii informaţionale pentru administratia publica" este destinat studenţilor de la programul

de studii Administraţie publică şi reflectă un curs teoretic aplicativ care asigură asimilarea de cunoştinţe şi formarea unor deprinderi şi abilităţi elementare dar de bază, necesare în cadrul profesional.

Obiectivul general al disciplinei vizează familiarizarea studenţilor cu elemente de baza ale noilor tehnologii informaţionale şi de comunicaţie utilizate în gestionarea documentelor administrative dar şi pentru managementul afacerilor.

Curricula de curs prevede analiza comparativă şi studiul detailat a mai multor sisteme informaţionale utilizate în activitatea administrativă, managerială, financiară. Software-ul utilizat / studiat va acoperi practic toată gama de activităţi a unui specialist contemporan în domeniu.

1. De la date-informaţii, la date- informaţii- cunoştinţe

Activitatea economică, indiferent de forma sa de desfăşurare este generatoare de informaţii. Cu cât această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât vlolumul de informaţii creşte şi se diversifică, necesitând un instrument modern de prelucrare a lor.

Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care poate fi definită ca o comunicare, ca un mesaj ce conţine elemente noi despre un fenomen, un fapt, un proces.

O informaţie semnifică o triadă a elementelor: entitate, atribut, valoare. Entitatea formează obiectul informaţiei, atributul este elementul de descriere a entităţii respective, caracterul sau o proprietate a acesteia, iar valoarea o măsură a proprietăţii.

Astfel, informaţia privind adresa unui client se reprezintă astfel: entitatea - client, atributul - adresa, valoarea – Craiova, Dolj.

Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, trebuie să fie oportună, trebuie să fie captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să fie clară şi să nu fie contradictorie.

Materia primă din care se obţin informaţiile o constituie datele iar cunoştinţele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit domeniu. Datele reprezintă suportul formal al informaţiei, acestea concretizându-se în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date.

Figura – Date, informaţii, cunoştinţe

În condiţiile formalizării lor, datele şi informaţiile pot fi stocate prin intermediul instrumentelor informatice, constituindu-se într-un capital informaţional util decidenţilor. Apare astfel relaţia tridimensională

DATE

Materia primă

INFORMAŢIE1

INFORMAŢIE2 ……………….. INFORMAŢIEn

CUNOŞTINŢE Proces de

informare

2

date–informaţii– cunoştinţe, care depăşeşte cadrul tradiţional al sistemelor informaţionale şi se extinde asupra sistemelor de cunoştinţe.

Concluzionând asupra relaţiei dintre date, informaţii şi cunoştinţe reţinem următoarele afirmaţii: § data este o resursă obiectivă şi statică; § informaţia constituie un ansamblu de date semnificative şi are valoare în raport cu un scop (o

problemă); § cunoştinţa este subiectivă, dinamică, creată în cadrul interacţiunii sociale dintre individ şi organizaţie,

legată de un anumit context şi are un caracter relativ, în măsura în care derivă din capacitatea creativă a omului.

Pentru organizaţia de azi, cunoştinţele se constituie ca o veritabilă resursă strategică, care trebuie gestionată în scopul obţinerii avantajului competitiv. Teoria firmelor bazate pe cunoştinţe susţine că acestea trebuie să recurgă la instrumente pentru capitalizarea lor, în egală măsură cu generarea de noi cunoştinţe şi cu punerea în aplicare a celor pe care deja le posedă. Aceasta implică o reconsiderare a evoluţiei funcţionalităţii sistemelor informaţionale, precum şi folosirea noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale de tip Internet, Intranet, depozite de date (data warehouse), data mining.

Societatea informaţională. Tehnologii informaţionale şi comunicaţionale

Maniera în care organizaţiile economice, îşi desfăşoară astăzi activitatea diferă substanţial de cea din trecut sau cel puţin ar trebui să difere. Din ce în ce mai mulţi agenţi economici sunt conştienţi că succesul activităţii lor depinde în bună parte de armonizarea cu mediul în care aceştia funcţionează, de deschiderea la influenţele externe şi, în general, de capacitatea lor de adaptare la societatea bazată pe informaţie.

Societatea bazată pe informaţie, este definiţia cea mai simplă şi la îndemâna tuturor, a societăţii informaţionale. Astfel, informaţia este materia primă implicată în toate structurile societăţii, orice proces, indiferent de natura sa, bazându-se pe informaţii. Concomitent, informaţia reprezintă şi un produs inevitabil al oricărui proces – de producţie, comercial, tehnic, financiar sau de personal. Specific managerilor este faptul că unele informaţii au un conţinut decizional, luând forma unor decizii.

Ca să înţelegem mai bine locul agenţilor economici în societatea informaţională, vă propunem scenariul foarte simplu şi destul de frecvent întâlnit:

La început a fost un calculator la contabilitate pe care se ţineau evidenţele stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar, balanţa contabilă, urmărirea clienţilor/furnizorilor, operaţiunile de casă şi de bancă. Când agentul economic şi-a extins activitatea, un singur calculator nu a mai putut face faţă creşterii numărului de tranzacţii. A fost necesară achiziţionarea unui nou calculator care avea să preia, să presupunem, partea de încasări şi plăţi prin casă/bancă. Deoarece, pe de o parte, rezultatele sintetice trebuiau centralizate lunar pe calculatorul în care se rula balanţa, iar pe de altă parte, operaţiunile de plăţi/încasări priveau furnizorii/clienţi gestionaţi pe celălalt calculator, cele două calculatoare au trebuit să fie conectate. În aceste condiţii reţeaua de calculatoare a apărut dintr-o necesitate concretă.

Prin dezvoltarea ulterioară a agentului economic s-a ajuns la un model logic mai amplu, centrat pe calculatorul care îi slujeşte contabilului-şef pentru încheierea balanţei lunare şi pentru generarea bilanţului şi raportărilor periodice, lucrări bazate deci pe datele sintetice furnizate de celelalte calculatoare (pe care se operează tranzacţiile primare). Privind în perspectivă, la nucleul deja constituit, agentul economic va avea în vedere:

ü calculatorul cu baza de cunoştinţe juridice exploatată direct de juristul firmei; ü secretariatul, unde se centralizează documentele de interfaţă („front-office); ü serviciul de resurse umane, al cărui calculator comunică frecvent cu cel al contabilului care se ocupă de

salarii; ü administratorul care va dori să automatizeze evidenţa obiectelor pe care le are în grijă şi să poată

centraliza inventare către compartimentul financiar; ü directorul comercial care vrea să afle frecvent starea de plată/neplată de la şi spre clienţi/furnizori, dar în

acelaşi timp urmăreşte informaţii şi de la celelalte compartimente; ü managerul general, care ar servi frecvent concentrat de informaţie sintetică, despre tot ce se petrece.

Şi uite aşa, agentul economic care a constituit subiectul scenariului, este complet integrat în societatea informaţională, lucrează într-un mediu din ce în ce mai automatizat, utilizează modalităţi noi de comunicare în

3

reţea ce permit difuzarea rapidă a informaţiilor şi o mai bună sincronizare a activităţilor de la nivelul organizaţiei.

Pilonii de bază ai unei societăţi informaţionale în plină formă de manifestare sunt tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale, folosindu-se frecvent abrevierea TIC pentru a facilita desele referiri la acestea.

Tehnologiile informaţionale conduc la modificări ample, în sensul manipulării şi utilizării informaţiei, oferind posibilitatea managementului să obţină şi să utilizeze mai multe informaţii, de mai bună calitate.

În literatura de specialitate nu există unanimitate în definirea tehnologiilor informaţionale, dar am dedus că trebuie să înţelegem prin acestea, colecţii de domenii tehnologice, care se dezvoltă simultan şi interdependent. Între domeniile cele mai importante sunt incluse informatica, electronica şi comunicaţiile. Cu alte cuvinte, două sunt domeniile tehnologice vitale care stau la baza TIC: informatica şi comunicaţiile. Este de înţeles că nu se poate face informatică fără să se discute de electrotehnică şi de domenii înrudite cu acestea, cum ar fi automatica, electromecanica şi altele.

B.H. Boar1 consideră că tehnologiile informaţionale permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, prezentarea şi transformarea informaţiei sub orice format (text, grafică, imagine, video şi voce). Aceste mişcări pot avea loc între oameni, între oameni şi echipamente şi/sau între echipamente.

Desprindem aşadar, că TIC se bazează în principal pe următoarele componente, care se întrepătrund, sau se completează: reţele, sistemele EDI (Electronic Data Interchange), Internet, Intranet, tehnologia client/server, poşta electronică (e-mail), comerţ electronic (e-commerce), groupware, multimedia.

2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CALCULATOR OBIECTIV: Introducere în terminologia specifică domeniului. Recunoaşterea principalelor componente funcţionale şi înţelegerea modului de funcţionare a unui calculator.

CUVINTE CHEIE: hardware, software, unitatea sistem, echipamente periferice, etc.

2.1. Principalele componente funcţionale ale unui calculator Calculatorul este, în esenţă, un ansamblu de componente cu funcţionare specifică având ca scop

prelucrarea datelor. Componentele ansamblului reunesc din punct de vedere fizic şi funcţional: - Hardware-ul (aparatura propriu-zisă); - Software-ul (totalitatea programelor prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea unui calculator).

O modalitate de a concepe un calculator este să-l vedem ca o cutie care acceptă la un capăt un material (input), îl prelucrează (processing) într-un anume fel, apoi produce rezultate la celălalt capăt (output).

q Unitatea sistem (memoria, microprocesor, hard disc, CD, Dvd)

Sub denumirea generică de hardware se regăsesc ansamblul elementelor fizice care compun calculatorul: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte materiale prezente în structura sa fizică.

Principalele componente funcţionale ale unui calculator sunt definite astfel: - unitatea sistem este calculatorul propriu-zis, respectiv carcasa care conţine:

- placa de bază - hard discul - unitatea de dischetă - unitatea de CD-ROM

- echipamentele periferice de intrare şi/sau ieşire: tastatură, monitor, mouse, imprimanta, scanner, modem, microfon, webcam (cameră digitală), unităţi de stocare externă (stick memory).

Comunicarea dintre unitatea centrală şi mediul exterior sistemului de calcul, folosind unităţi de interfaţă este realizată de echipamentele periferice.

Placa de bază reprezintă suportul fizic pe care se află implementate cele mai importante componente arhitecturale ale unui calculator: memoria internă şi microprocesorul. Pe lângă aceste două elemente importante pe o placă de bază sunt montate şi alte plăci (placa video, de sunet, modemul) dar şi elemente ca:

1 Boar B.H., The Art of Strategic planning for Information Technologies, 2nd edition, John Wiley&Sons, Inc., New York, 2001, pag.2

4

- conectori de cuplare a echipamentelor de memorare externă: interfaţa IDE (Integrated Device Electronic) şi interfaţa SCSI (Small Computer System Interface) pentru cuplarea pe acelaşi traseu a mai multor dispozitive diferite;

- socluri ISA (International Standard Arhitecture) şi PCI (Peripheral Control Integrated) pentru conectare adaptoarelor pe 16, respectiv 32 biţi;

- porturi seriale COM1, COM2 pentru perifericele lente: tastatură, mouse, scanner; - porturi paralele LPT1, LPT2 pentru perifericele rapide: monitoare imprimante; - portul USB (Universal Serial Bus) – magistrala de mare viteză, care poate înlocui vechile porturi seriale

COM1, COM2; - interfaţa AGP (Accelerate Graphic Port) destinată exclusiv plăcilor grafice pentru îmbunătăţirea calităţii

procesării graficii 3D şi a efectelor video; - cuplor pentru placa de sunet şi modem AMR (Audio Modem Riser) - cuplor CNR (Communication Network Riser) care adaugă la funcţiile AMR şi posibilităţi de cuplare în reţea - chipsetul care asigură funcţionalitatea tuturor componentelor plăcii de bază, fiind de fapt cel care

coordonează, sincronizează şi controlează toată circulaţia de informaţii pe magistralele plăcii de bază. El asigură corelaţia dintre setul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care pe poate înţelege placa de bază şi le poate transmite spre execuţie celorlalte dispozitive.

- ceasul intern - sursa de alimentare.

Memoria calculatorului desemnează modul fizic de stocare internă a datelor pe cipuri electronice. Există mai multe tipuri de memorie: • memoria RAM (Random Access Memory) – este memoria de lucru, curentă, care permite atât citirea cât şi

scrierea de date. La închiderea calculatorului datele din memoria RAM care nu au fost salvate se pierd. Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria RAM poate fi de tip:

§ DRAM (Dynamic Random Access Memory) mai ieftină şi mai lentă; constă în recitirea la intervale prestabilite a datelor din memorie şi reînscrierea lor la aceleaşi adrese (reîmprospătare);

§ SRAM (Static Random Access Memory) mai rapidă şi mai scumpă; păstrează conţinutul celulelor binare fără prezenţa impulsurilor de reîmprospătare;

• memoria ROM (Read Only Memory) are rolul de a stoca programe cu grad mare de generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Informaţiile din memoria ROM sunt destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare integrate se menţionează:

§ PROM (Programmable ROM) – memoria ROM programabilă, în care se poate stoca un program, datele înscrise în ea nu se pot modifica sau şterge.

§ EPROM (Erasable PROM) – memorii PROM ce pot fi şterse, prin expunerea la ultraviolete; § EEPROM este un tip special de PROM care se poate şterge prin expunerea la sarcină electrică. § ROM-BIOS conţine cea mai importantă parte a programelor de sistem care coordonează activitatea PC-

ului. Acestă memorie furnizează servicii esenţiale pentru programele de aplicaţii, scopul său fiind încărcarea sistemului de operare de pe dispozitivul de iniţializare (hard disc, CD-ROM, porturi de reţea) şi autotestarea componentelor în momentul pornirii calculatorului.

• memoria Cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi un bloc de DRAM. Un factor ce determină performanţele cache-ului este cantitatea de informaţie conţinută; cu cât cashe-ul este mai mare, cu atât cantitatea de date transferată este mai mare.

• memoria RAM-video reprezintă zona de memorie RAM alocată special lucrului cu monitorul fiind plasată direct pe placa grafică. Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată incluzând acum următoarele elemente: BIOS-ul video, procesorul video, Ram-ul video, drivere.

CMOS este o mică zonă din memoria RAM în care se introduc o serie de parametrii şi informaţii de control: parole, data curentă şi ora, informaţii despre setări ale echipamentelor din configuraţie etc.

Microprocesorul este un circuit integrat programabil care conţine la rândul său alte circuite sofisticate ce îi permit să efectueze operaţii aritmetice şi logice, să decodifice instrucţiuni speciale, să execute o serie de comenzi incluse în programe, să transmită celorlalte părţi componente ce să facă, coordonând astfel funcţionarea întregului sistem.

5

Din punct de vedere funcţional microprocesorul are 4 componente tipice: - unitatea aritmetico-logică (efectuează operaţiile aritmetice şi logice); - unitatea de comandă şi control (extrage instrucţiuni din memorie, le decodifică şi apelează unitatea

aritmetică şi logică atunci când este necesar); Punctual, principalele procese derulate în timpul execuţiei unei instrucţiuni:

1. instrucţiunea în curs de execuţie este extrasă din memorie şi încărcată în unitatea de comandă; 2. unitatea de comandă decodează instrucţiunea recunoscând funcţia acesteia, şi trimite un ordin de pregătire a

unităţii aritmetice logice; 3. unitatea de calcul declanşează transferul de date ce urmează a fi prelucrate către unitatea specializată în

tratarea lor; 4. unitatea de calcul aritmetic şi logic execută prelucrarea potrivit funcţiei instrucţiunii în curs de execuţie; 5. rezultatul prelucrării fie că este stocat în memorie pentru procesări viitoare, fie că este trimis către un

echipament de ieşire. În memoria internă pot coabita programul memorat, datele de prelucrat şi rezultatele prelucrării. - unitatea multimedia este o apariţie recentă în arhitectura funcţională a calculatorului, ce realizează

optimizarea prelucrărilor grafice 3D, a efectelor audio-video şi imaginilor în mişcare, prin extensiile de instrucţiuni MMX2 (la familia de procesoare Intel) şi 3Dnow (la familia de procesoare AMD);

- Unitatea de memorie cache cu cele două componente cache date şi cache instrucţiuni, optimizează traficul de informaţii dintre memoria RAM şi microprocesor.

Pentru stocarea temporară a informaţiilor, microprocesorul conţine celule, denumite regiştrii care sunt similare cu celulele memoriei interne a calculatorului. Aceşti regiştri pot fi clasificaţi ca fiind:

- regiştri de uz general – servesc la stocarea temporară a datelor care sunt manipulate de microprocesor. Ei memorează intrările circuitelor unităţii aritmetico-logice şi furnizează spaţiu pentru memorarea rezultatelor produse de aceasta.

- regiştri speciali (contorul programului, registrul de instrucţiuni) au destinaţie specială, sarcina acestora fiind de a executa programe. Registrul contorul programului conţine adresa următoarei instrucţiuni care trebuie executată, permiţând astfel calculatorului să urmărească locul în care se află în program. Registrul de instrucţiuni este utilizat pentru stocarea instrucţiunii în curs de execuţie. Totalitatea instrucţiunilor pe care le înţelege un microprocesor reprezintă setul de instrucţiuni.

Logica de definire şi implementare a setului de instrucţiuni pe care-l recunoaşte şi-l poate executa un calculator, implică luarea multor decizii, una dintre ele fiind dacă folosim o structură complexă, care să poată decodifica şi executa o largă varietate de instrucţiuni, sau o structură mai simplă, care să dispună de un set limitat de instrucţiuni. Ceea ce se utilizează în primul caz sunt microprocesoare platformă CISC (Complex Instruction Set Computer) iar a doua opţiune conduce la folosirea unei platforme RISC (Reduced Instruction Set Computer). Procesoarele RISC sunt mai rapide, instrucţiunile din setul respectiv sunt mai puţine şi mai ample. De asemenea, procesoarele RISC sunt şi mai ieftine şi mai uşor de executat din punct de vedere tehnologic.

Caracteristicile tehnice ale unui microprocesor sunt următoarele: - viteza de lucru, care la rândul ei depinde de următoarele elemente: frecvenţa ceasului intern, frecvenţa de

lucru a plăcii de bază, lăţimea de bandă a magistralelor de comunicaţii, capacitatea regiştrilor dată de lungimea cuvântului de memorie.

- mărimea memoriei RAM adresate - setul de instrucţiuni

Hard discul este principalul dispozitiv de stocare a datelor pentru calculatoarele de astăzi. Hard discul stochează fişierele şi extinde capacitatea RAM a PC-ului cu memoria virtuală. El are o capacitate de stocare a datelor de ordinul gigabytes-ilor şi o viteză de accesare a datelor pe măsură.

Caracteristicile hard discurilor sunt: - capacitatea de stocare (a crescut în scurt timp de la câţiva MB la sute de GB; - interfaţa de transfer; - viteza de rotaţie (pe piaţă există discuri care lucrează la turaţii de 4500, respectiv 7200 rotaţii pe minut); - viteza de transfer a datelor (o valoare orientativă: 6,5 MBps);

2 MMX – MultiMedia eXecution – tehnologie multimedia

6

- timpul de acces (o valoare orientativă: 12,5 milisecunde); - memoria tampon (cache), cu rolul de a eficientiza transferul de date.

CD-ul (compact discul) reprezintă suportul de memorie în plină ascensiune datorită facilităţilor deosebite pe care le prezintă, atât în ce priveşte tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de organizare şi accesare a informaţiilor. Există două tipuri de CD-uri după utilizare: ca suport de înregistrare muzicale (CD) şi de aplicaţii pentru calculator (CD-ROM).

Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare. Ele sunt identice ca suport, ca principiu de citire, ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de vedere al conţinutului informaţional şi al unităţilor hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-ROM introdus într-o unitate CD-audio, în mod sigur nu va putea fi citit şi va produce zgomote stridente fără nici o semnificaţie întrucât această unitate nu este prevăzută cu facilităţi de decodificare a informaţiei. Un CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme. CD-urile pentru calculator sunt de mai multe tipuri:

- CD-R, inscriptibile (read-only), de pe care o dată înregistrată, informaţia nu va mai putea fi ştearsă. Scrierea unui CD-R aduce modificări permanente suprafeţei suport. Datele sunt inscripţionate folosind o rază laser mai puternică decât cea utilizată pentru a citi un disc

- CD-RW (CD-ReWritable), care pot fi rescrise. Acestea stochează informaţia folosind o tehnologie cu totul diferită, numită schimbare de fază. Prin folosirea unei raze laser de scriere cu două nivele de putere, suprafaţa stratului suport poate fi modificată.

Discuri digitale (Digital Versatile Disc -DVD) DVD-ul este un tip nou de CD cu capacitatea de 4,7 GB pe o faţă (destul pentru stocarea unui film artistic,

comprimat în format MPEG-2). Există medii care permit utilizarea ambelor feţe, capacitatea de stocare a DVD-ului ajungând astfel la 9GB.

Unităţile DVD citesc orice tip de CD şi DVD. Există unităţi inscriptibile şi reinscriptibile DVD (-R, -RW, -RAM, -RW). Există şi unităţi combo, capabile să citească atât Cd-uri cât şi DVD-uri şi să scrie/rescrie Cd-uri.

q Echipamente periferice: tastatura scanner monitor imprimanta modem mouse

Echipamente periferice de intrare/ieşire au rolul de a asigura comunicarea dintre unitatea centrală şi mediul exterior prin intermediul unor unităţi de interfaţă.

Potrivit acestor funcţii, echipamentele periferice se pot grupa astfel: - echipamente periferice de intrare, prin intermediul cărora se asigură introducerea datelor, a programelor,

transmiterea unor comenzi manuale, citirea unor imagini etc (tastatură, scanner); - echipamente periferice de ieşire, care servesc la redarea rezultatelor prelucrărilor, a mesajelor, a programelor şi

a altor informaţii (monitoare, imprimante); - echipamente cu funcţii mixte (fax-modemul); - echipamente pentru dirijare a cursorului (mouse-ul).

TASTATURA, făcând parte din configuraţia minimă a oricărui calculator, serveşte pentru introducerea datelor de orice natură (date, programe, comenzi).

Tastatura se comportă în timpul lucrului, ca un mic calculator, în sensul că are capacitatea de a memora temporar o linie de date, o linie de comandă sau de instrucţiuni de program şi permite efectuarea corecturilor necesare, înainte de transmiterea acestora în memoria internă a calculatorului (înainte de acţionarea tastei Enter). Acest lucru este posibil pentru că tastatura are un microprocesor propriu şi un buffer de memorie RAM.

Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII, numit cod de scanare. Microprocesorul este capabil să sesizeze momentul apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera repetitiv codul de scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.

După modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt standardizate în două tipuri: - tastatura de tip anglo-saxson la care tastele alfabetice încep cu Q W E R TY ….; - tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu A Z E R T Y … Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin comenzi de configurare, în funcţie de

particularităţile ţării în care se utilizează tastatura respectivă (regional settings). SCANNER –ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistem de calcul, care se utilizează

pentru captarea imaginilor în vederea prelucrării acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori, scanner-ul preia imagini, desene şi texte, pe care le scanează şi le transmite calculatorului care le memorează,

7

sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse prelucrării. Senzorii scanner-ului se numesc celule CCD (Charge Coupled Device), care sunt de fapt condensatori încărcaţi electric şi sensibili la lumină.

Operaţia de scanare constă în împărţirea imaginii în puncte individuale numite pixeli, prin luminarea imaginilor, care sunt apoi percepute prin intermediul senzorilor, în funcţie de intensitatea luminii.

Cu ajutorul unui software adecvat imaginile digitalizate sunt transmise calculatorului pentru prelucrare. Prelucrarea ulterioară poate consta în finisarea contururilor, redimensionare, mutare, rotire, colorare, umbrire, suprapunere. Principalele caracteristici care definesc performanţele unui scanner şi calitatea imaginilor scanate sunt:

- rezoluţia (densitatea punctelor) – se măsoară în „dots per inch” prescurtat dpi. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât imaginea este mai fidelă. Valorile uzuale sunt între 200 şi 600 dpi, dar pentru scanarea unor imagini color s-a ajuns până la rezoluţii de 4800 sau 9600dpi.

- viteza de scanare – depinde de o serie de factori dintre care mai semnificativi sunt: viteza de reîncărcare a celulelor CCD în timpul scanării care depinde la rândul ei de tehnologia de fabricaţie a acestor condensatori, tipul şi mărimea imaginilor scanate, ştiut fiind faptul că o imagine cu multe detalii şi nuanţe va încetini viteza întrucât sesizarea fiecărui detaliu necesită timp suplimentar.

- calitatea software-ului utilizat. MONITORUL are ca destinaţie afişarea pe ecran a informaţiilor alfanumerice şi grafice. Aşadar

distingem două moduri distincte de afişare a informaţiilor pe ecran: modul text sau alfanumeric şi modul grafic. Afişarea în modul text se realizează la nivel de caracter, ţinând seama că. Întreaga suprafaţă a ecranului este considerată o matrice organizată uzual pe 80 de coloane şi 25 de linii (standardul VGA). În fiecare zonă se afişează un singur caracter din 256 posibile (litere, cifre, caractere speciale). În modul grafic, ecranul este văzut ca o matrice de puncte luminoase numite pixeli. Fiecare pixel numit şi element de imagine, la monitoarele color este compus din 3 elemente de culoare: roşu, verde, albastru.

După tehnologia de construcţie şi principiul de afişare monitoarele sunt de două tipuri: monitoare cu tub cinescop şi monitoare cu cristale lichide (LCD-uri). Monitoarele prezintă următoarele caracteristici mai importante: - calitatea grafică a afişării asigurată de 2 factori:

§ definiţia monitorului dată de dimensiunea punctelor ce formează imaginea; cu cât dimensiunea unui punct este mai mică, cu atât definiţia este mai bună. În prezent s-a ajuns la o valoare standard de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel, valoare considerată suficientă, existând însă şi variante de o monitoare cu definiţie superioară (sub 0,28mm);

§ rezoluţia desemnează dimensiunea matricei de pixeli pe care o poate afişa monitorul; cu cât numărul de pixeli este mai dens, cu atât rezoluţia este mai bună. Nu s-a ajuns la o standardizare deplină dat fiind diversitatea monitoarelor şi numărul mare de producători.

- dimensiunea ecranului reprezentată de mărimea diagonalei exprimată în inch de la 12,14, 15, 17, 19, 21. Cele de la 15 inch se încadrează mai bine în normele ergonomice şi de consum redus de energie.

- numărul de culori (variante de la 2, 4, 16, 256 culori) - viteza de lucru; - gradul de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite.

IMPRIMANTA reprezintă o componentă periferică opţională utilizată pentru obţinerea datelor tipărite. Cea mai frecventă clasificare a imprimantelor se face după mecanismul de tipărire şi principiul de

funcţionare, existând următoarele tipuri de imprimante: Imprimante matriciale al căror mecanism de tipărire este format dintr-un set de ace montate în capul de imprimare, care în momentul primirii impulsurilor percutează o bandă tuşată numită ribbon. Viteza de tipărire este de 150-400 caractere/sec, existând şi imprimante matriciale cu o viteză de până la 800 caractere-secundă. Imprimante cu jet de cerneală utilizează circuite electronice şi mecanisme electromecanice foarte sofisticate care permit preluarea cernelei dintr-un cartuş şi pulverizarea sa printr-un sistem de duze. Imprimante laser asigură cea mai înaltă calitate a tipăririi având la bază principiul copiatoarelor. Cu ajutorul unor raze laser se obţine o polarizare electrostatică a unui cilindru special, care la rândul lui atrage şi se încarcă pe suprafaţa sa cu o pulbere de grafit fin numită toner, pulbere care este depusă apoi pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unui tratament termic pentru fixare.

Viteza de tipărire este diferită de la un tip de imprimantă la altul în funcţie de modelul folosit şi în funcţie de principiul de tipărire. O imprimantă laser asigură o viteză de tipărire între 5-20 pagini/minut în funcţie de

8

gradul de umplere şi de calitatea imprimantei, în timp ce o imprimantă matricială obişnuită imprimă cu o viteză medie sub 5 pagini/min. Calitatea grafică a tipăririi (rezoluţia) depinde, ca şi la monitor, de rezoluţia imprimantei care se exprimă la fel prin numărul de pixelli/inches. Cea mai bună rezoluţie este asigurată de imprimanta laser (în medie de 600 dpi), urmată de imprimanta cu jet de cerneală.

Memoria proprie serveşte pentru stocarea informaţiilor aflate în aşteptarea tipăririi. Când se generează o comandă de tipărire, programul de aplicaţie transmite şi informaţiile către imprimantă iar aceasta le stochează în propria memorie după care începe tipărirea. Dacă volumul informaţiilor de tipărit depăşeşte capacitatea memorie proprii atunci transferul acestora către imprimantă se face treptat, astfel că programul de aplicaţii ca ţine sistemul ocupat până la terminarea tipăririi.

În mod curent imprimantele sunt conectate la porturile paralele, întrucât se asigură transferul mai rapid al datelor, dar există posibilitatea conectării şi la porturi seriale dacă se utilizează periferice mai lente. Modelele noi folosesc porturi USB.

MODEMul (Modulator/DEModulator) reprezintă un dispozitiv hard serial care facilitează comunicarea între două calculatoare în vederea schimbului de informaţii. Scopul unui modem este de a transmite informaţii în format digital prin intermediul liniilor telefonice.

Prin intermediul modemului semnalele sunt preluate de la calculatorul sursă, sunt mai întâi modulate şi transformate din semnale digitale în semnale analogice şi apoi transmise pe linia telefonică. La recepţia semnalelor, modemul de pe calculatorul destinaţie le modelează şi le reconverteşte din semnale analogice în discrete, făcându-le apte de a fi recepţionate şi înregistrate de către calculatorul destinaţie. Se pot astfel transmite şi recepţiona orice document, fişiere de date sau comenzi, mesaje de poştă electronică, etc.

Principalele caracteristici ale dispozitivelor de fax-modem se referă la viteza de transmisie şi acurateţea mesajului recepţionat. Viteza de transmisie se exprimă în biţi/secundă (bps) şi variază în funcţie de performanţele plăcii şi caracteristicile reţelei (2400, 4800, 9600, 14400, 28800, 56000 bps, sau chiar mai mult).

MOUSE-ul dispozitiv periferic ce permite realizarea anumitor operaţiuni de indicare, selectare, lansare a comenzilor sau desenare în programe special concepute în acest sens. El este astfel conceput încât, utilizatorul să nu fie obligat să ţină minte toate comenzile de care are nevoie, pe parcursul unei sesiuni de lucru.

Utilizarea mouse-ului simplifică modul de operare prin tastatură, acesta putând cumula funcţiile mai multor taste: tastele de deplasare a cursorului, tasta Enter, tasta ESC, tastele PageDown şi PageUp precum şi orice tastă funcţională (F1-F12) sau alte taste sau opţiuni afişate pe ecran. Ultimele modele de mouse dispun şi de o rotiţă între cele două butoane (scroller), pentru derularea rapidă a informaţiilor dintr-o fereastră ca şi când s-ar acţiona bara de derulare verticală.

3. REŢELE DE CALCULATOARE OBIECTIV: introducere în terminologia specifică reţelelor de calculatoare, prezentarea arhitecturii şi topologiei reţelelor, a echipamentelor de reţea, a protocoalelor de comunicaţie.

CUVINTE CHEIE: reţea de tip LAN, WAN, topologie: bus, ring, star, hub-uri, switch-uri, cabluri, protocoale TCP/IP, modelul de referinţă OSI.

3.1. Definire. Tipuri de reţele O reţea este un grup de calculatoare şi alte echipamente, interconectate printr-un mediu fizic de

comunicaţie (cabluri), astfel încât fiecare echipament poate interacţiona cu oricare altul. Comunicarea fizică între calculatoarele din reţea oferă utilizatorului individual avantaje deosebite, de la

schimbul reciproc de mesaje la accesul de oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reţelei. Aceasta înseamnă:

- accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare; - folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard disc; - utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la reţea.

Există mai multe tipuri de reţele, stabilite în funcţie de anumite criterii, astfel: - în funcţie de aria geografică acoperită distingem:

§ reţele PAN (Personal Area Network), reţea de mică întindere (cu o rază de acţiune de maxim 10 metri), folosită pentru comunicarea între câteva calculatoare sau aparate multifuncţionale inteligente, apropiate unele de altele.

9

§ reţele LAN (Local Area Network), ce constă de obicei dintr-un grup de calculatoare plasate într-o singură clădire; de exemplu: calculatoarele utilizate într-o universitate sau într-o fabrică pot fi conectate într-o reţea locală;

§ reţele MAN metropolitane (Metropolitan Area Network), cuprind ca arie o localitate, interconectând eventual mai multe reţele LAN;

§ reţele WAN (Wide Area Network), ce cuprinde calculatoare ce se pot afla în diverse colţuri ale unui oraş sau ale lumii. Cea mai cunoscută reţea de tip WAN este Internet;

- în funcţie de componenţa hardware şi structura software, care pot fi produse de un furnizor unic sau implementate ca un conglomerat de produse de la diverşi fabricanţi. Din acest punct de vedere, deosebim:

§ reţele închise sau brevetate care sunt de regulă prezente în cadrul reţelelor locale deoarece în acest caz, întreaga reţea este utilizată de o singură organizaţie;

§ reţele deschise, care includ adesea organizaţii diferite, fiecare dintre ele având propriul lor echipament.

3.2. Caracteristici principale ale reţelelor Caracteristicile reţelelor au în vedere:

§ topologia, percepută în mod uzual ca o reprezentare grafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor. Topologiile de bază sunt: topologia magistrală (BUS), topologia inel (RING), topologia stea (STAR), şi pornind de la acestea se construiesc acum reţele cu topologii complexe.

Topologia magistrală (vezi Figura de mai jos) foloseşte un mediu unic de transmisie numit BUS (magistrală) iar gestiunea comunicării în reţea o asigură server-ul, care este de regulă un PC mai performant decât celelalte staţii de lucru..

Toate calculatoarele dintr-o astfel de reţea sunt legate direct la BUS, folosind un cablu coaxial. Într-o topologie BUS, datele pot circula în ambele sensuri. O defecţiune fizică într-un loc oarecare al magistralei determină întreruperea tuturor comunicaţiilor în reţea, iar securitatea în reţea este redusă deoarece datele trec pe la fiecare calculator.

Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staţie de lucru este conectată doar cu staţiile vecine, formând o cale neîntreruptă, dar nu neapărat circulară. Transmiterea datelor în cadrul inelelor se face unidirecţional, astfel că orice calculator din reţea poate fi folosit pentru a „spiona” datele care circulă prin inel. O reţea cu o astfel de topologie este vulnerabilă, atunci când una din staţii se defectează, devenind nefuncţională. Deficienţa se elimină prin introducerea unui Hub cu funcţia de receptor al mesajelor care circulă de la staţia sursă la staţia destinaţie, topologia devenind topologie stea –inel.

Topologia stea – STAR se caracterizează prin faptul că toate calculatoarele sunt conectate cu un calculator central, neexistând legături directe între două calculatoare. În acest fel, pachetele de date sunt transmise mai întâi calculatorului central, care mai apoi retransmite pachetele de date la adresele de destinaţie.

PC PC PC server imprimanta

PC

PC PC

PC server

imprimanta

Figura – Topologie inel

Figura –Topologie magistrală

10

Avantajul major al topologiei stea este că întreruperea comunicaţiei între oricare dintre calculatoare şi nodul central nu afectează în nici un fel celelalte calculatoare din reţea. Dezavantajul principal este că atunci când se defectează calculatorul central, se produce o mare încurcătură – întreaga reţea este „la pământ”.

Topologii complexe se obţin prin plasarea unor elemente de interconectare suplimentare, hub-uri, pentru optimizarea performanţelor reţelei. Dintre aceste topologii complexe, putem menţiona:

- topologii cu înlănţuire daisy chain (vezi Figura de mai jos), obţinute prin conectarea serială a hub-urilor de interconectare a grupurilor de staţii ale unei reţele mari.

- topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice sau varianta ierarhică – stea sau alte combinaţii de topologii ierarhice.

§ arhitectura descrie categoriile de echipamente şi protocoale de comunicaţii utilizate în cadrul reţelei.

PC

server

PC

PC

PC PC

imprimanta

PC

HUB

PC

imprimanta

serv

er reţe

a

PC

PC

PC

PC

HUB

Token Ring

Token Ring

PC

PC

PC

Token Ring

PC

PC PC

Token Ring

serv

er reţe

a

serv

er reţe

a

Figura – Topologie stea

Figura – Topologie cu inele ierarhice

Figura – Topologie daisy chain

11

Modelul de referinţă pentru arhitectura reţelelor de calculatoare îl constituie modelul OSI (Open Systems Interconnection) care este un standard ISO (International Standards Organization). Modelul OSI defineşte un set de reguli universal valabile pentru proiectarea protocoalelor de comunicaţie, în scopul înlesnirii interconectării dispozitivelor hardware şi software indiferent de producător.

Modelul de referinţă OSI dispune de o organizare ierarhică pe şapte niveluri pentru a asigura fluxul de date între clienţii din reţea (vezi Figura următoare).

Proiectanţii de reţele folosesc descrierea nivelurilor din acest model pentru a construi reţele reale. Primele 4 niveluri sunt caracteristice echipamentelor de comunicaţii cu funcţii specializate implementate pe o platformă hardware. Următoarele 3, sunt oferite de orice aplicaţie (software) de reţea existente pe server-e, calculatoare sau echipamente de comunicaţie specializate.

Nivelurile modelului de reţea OSI constau în: 1 – nivelul fizic, stabileşte proprietăţile cablurilor şi conectorilor, defineşte protocoalele necesare pentru

transmisia datelor pe o linie de comunicaţie; 2 – nivelul legăturii de date, defineşte modalităţile de acces la mediul de transmisiune partajat de mai multe

echipamente, stabileşte modul de transfer al datelor între nivelurile superioare şi conectorii fizici; 3 – nivelul reţea, permite identificarea nodurilor de destinaţie prin prelucrarea informaţiilor rezultate din adresele

de reţea şi tabelele de direcţionare ale router-elor; 4 – nivel de transport, defineşte metodele prin care se asigură integritatea datelor către nodul de destinaţie; 5 – nivelul sesiune, sincronizează comunicaţia între două calculatoare, controlează când un utilizator poate

transmite sau recepţiona date; 6 – nivelul prezentare, efectuează translaţia datelor între formatul utilizat de aplicaţie şi formatul informaţiei

transferate în reţea; 7 – nivelul aplicaţie, asigură interfaţa software pentru utilizatori.

Într-o reţea stratificată, fiecare nivel al reţelei foloseşte protocoale bine definite pentru a comunica cu nivelurile învecinate. Un protocol de comunicaţii este un format prestabilit de transmitere a datelor între două componente de reţea.

Prin protocol se definesc următoarele: tipul de detectare de erori, metoda de comprimare a datelor, felul în care expeditorul semnalează sfârşitul transmisiei, felul în care destinatarul semnalează primirea unui mesaj, modul de transmitere (sincron, asincron), rata de transfer de date.

TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol) este o suită de protocoale de comunicare utilizată pentru conectarea sistemelor locale.

Nivel reţea

Nivel legătura de date

Nivel fizic Nivel 1

Nivel 2

Nivel 3

Nivel 4

Nivel 5

Nivel 6

Nivel 7 Nivel aplicaţie

Nivel prezentare

Nivel sesiune

Nivel transport

Software

Hardware

Figura – Schema stratificată pe niveluri a modelului OSI

12

3.3. Reţeaua Internet

Internet este cea mai mare reţea de calculatoare din lume, numită uneori şi reţeaua reţelelor. Ea permite accesul la informaţiile existente oriunde în lume, deschizând astfel posibilităţi nebănuite de comunicare.

Internetul este un foarte complex univers virtual unde sunt accesibile informaţii despre subiecte dintre cele mai diverse (muzică, vreme, politică, religie, finanţe, tehnică, umor, rezultatele unor cercetări ştiinţifice) şi o multitudine de servicii precum: poştă electronică, teleshopping pentru cumpărarea unor produse din magazine aflate la distanţe mari, bănci, agenţii de bilete, grupuri de discuţii, bani electronici, biblioteci virtuale.

Conceptual vorbind, Internet este considerat o colecţie de grupuri de reţele, cunoscute sub numele de domenii, fiecare din aceste domenii constând din acele reţele care sunt utilizate de către o singură organizaţie, cum ar fi o universitate, o firmă sau o instituţie guvernamentală. Fiecare domeniu este un sistem autonom, care poate fi configurat aşa cum doreşte autoritatea locală, uneori chiar ca un ansamblu global de reţele WAN.

Adresa unui calculator (gazdă) din Internet constă dintr-un şir de biţi (având în mod curent o lungime de 32 biţi) ce conţine două părţi:

- prima parte care precizează domeniul în care este inclus calculatorul gazdă, şi - a doua parte care identifică adresa gazdei în cadrul domeniului.

Partea din adresă care defineşte domeniul (network identifier), se atribuie la crearea domeniului şi are un identificator unic de reţea. Partea din adresă care defineşte un calculator gazdă individual (host address) din cadrul unui domeniu este atribuită de autoritatea locală.

Întrucât se lucrează mai greu cu adrese sub forma unui şir de biţi, s-a alocat fiecărui domeniu o adresă simbolică unică (numele domeniului domain name); fiecare autoritate locală este apoi liberă să extindă numele domeniului pentru a obţine nume semnificative pentru calculatoarele gazdă din domeniul respectiv.

Reţeaua Internet formată din mii şi mii de calculatoare, toate conectate la o infrastructură comună menţinută în special de companiile de telefoane, vorbesc aceeaşi limbă cunoscută ca Internet Protocol - IP. Pe al doilea nivel se află distribuitorii (furnizorii) de servicii Internet (firme specializate numite Internet Providers), care plătesc companiilor de telefoane dreptul de a le folosii liniile telefonice. Providers pot folosi şi reţeaua de comunicaţii prin satelit SIPEX (Satelit Internet Packet Exchange). Urmează utilizatorii propriu-zişi, care plătesc furnizorilor de servicii Internet (Internet Providers) pentru accesul la reţea. Furnizorii de servicii Internet oferă programele necesare conectării la Internet, suport tehnic, posibilitatea de plasare în Internet a informaţiei utilizatorilor.

Un utilizator Internet nu trebuie să ştie unde se află informaţia de care are nevoie, persoana cu care doreşte să comunice, el trebuie să dispună doar de identificatorii acelor persoane şi, de cele mai multe ori, nici acest lucru nu este esenţial. Există programe de căutare (Yahoo, Google, Lycos, AltaVista, Excite - căutare de pagini WEB, Archie - căutarea de fişiere), care permit identificarea informaţiilor după cuvinte cheie.

3.3.1. Servicii oferite de Internet

q World Wide Web

World Wide Web (WWW sau Web) creat şi dezvoltat la CERN-Elveţia în ideea de a permite oricărui utilizator să aibă acces şi să afişeze cu uşurinţă documente memorate în locaţii diverse din reţea.

WWW reprezintă o colecţie de documente hipermedia distribuite în întreaga lume. Documentele hipermedia sunt documente electronice (realizate pe calculator), ce pot să conţină elemente multimedia (sunet, animaţie, imagini, video).

WWW oferă, de asemenea posibilitatea înlănţuirii unor articole separate, astfel încât pentru cei care caută informaţii este simplu de trecut dintr-un articol în altul, pe baza legăturilor existente. Printr-un simplu clic pe un anumit cuvânt sau desen se face saltul într-o altă pagină care conţine informaţii suplimentare despre un anumit subiect.

Prezentarea online şi regăsirea cu uşurinţă a informaţiilor este datorată unui instrument local numit URL (Uniform Resource Locator). Pentru accesul cataloagelor Web, care se mai numesc şi home pages, URL-urile constituie puncte de start de căutare a informaţiilor care pot conduce oriunde în Internet. Înţelegerea acestor URL-uri este importantă pentru a putea răsfoi diverse cataloage de pe serverele Web. Un URL are următorul format:

tip informaţie://gazdă/structură catalog/nume obiect

13

http://www.microsoft.com - compania Microsoft http://www.harvard.edu - Colegiul american Harvard http://www.guv.ro - Guvernul României http://www.kappa.ro - furnizor de servicii Internet din România

Căutarea informaţiilor în Web se face cu ajutorul unor unelte software numite browsere. Acestea comunică cu server-ele la care sunteţi conectat, încarcă paginile dorite şi afişează conţinutul fişierelor. A fi conectat la Web fără a folosi un browser nu are nici un farmec. Browser-ul este administratorul Web-ului. Cele mai utilizate browsere sunt Netscape Navigator şi Internet Explorer.

Documentele existente pe Web sunt scrise într-un limbaj special, denumit HTML (Hipertext Markup Language). Prin intermediul acestuia se comunică browser-ului cum să structureze documentul pentru a-l afişa. Pentru transferarea documentelor HTML la distanţă a fost creat un protocol de transfer: HTTP (HiperText Transfer Protocol)

Web-ul poate fi transformat chiar într-un spaţiu tridimensional datorită unui alt limbaj: VRML (Video Reality Modeling Language). Acesta permite stabilirea salturilor la documente 3D, baze de date, fişiere utilizatori, prin intermediul legăturilor hipertext.

q Poşta electronică. Utilizarea poştei electronice cu Outlook Express

Poşta electronică (E-mail) este cel mai popular serviciu Internet care realizează transmiterea de mesaje tuturor celor care sunt legaţi în reţele (nu numai celor din Internet).

Pentru a putea primi sau trimite mesaje, este necesar să dispuneţi de o căsuţă poştală electronică, numită adresa e-mail. Pentru a evita eventualele încurcături, fiecare astfel de cutie poştală are o adresă unică formată din două părţi ce sunt separate prin caracterul ASCII @. În stânga acestui caracter se află numele posesorului cutiei poştale, iar în partea dreaptă numele calculatorului care se ocupă de primirea şi trimiterea poştei electronice (server Mail). De exemplu: marina@yahoo.com

Poşta electronică funcţionează în felul următor: - se scrie conţinutul scrisorii cu un program care încorporează un editor de texte, specializat în lucrul cu poşta

electronică; - se specifică adresa e-mail a destinatarului; - printr-un simplu clic cu mouse-ul se dă comanda de trimitere a scrisorii; - mesajul ajunge în reţeaua Internet prin modem şi linia telefonică; - mesajul ajunge pe serverul mail al furnizorului destinatarului, iar atunci când destinatarul s-a conectat la

Internet, este anunţat că a primit un e-mail, pe care îl poate aduce pe calculatorul propriu, printr-o simplă comandă a programului său de e-mail.

Cele mai cunoscute programe de poştă electronică sunt Exchange, Netscape Messenger, Outlook Express, Mail Yahoo. Este bine să ştim cum să alegem un produs sau altul, de aceea se prezintă mai jos câteva din caracteristicile utile unui astfel de produs: - să permită ataşarea la mesaj a unui fişier ce poate fi un document, o imagine, o bază de date; - să afişeze textul mesajului iniţial atunci când se trimite răspuns expeditorului; - expedierea unui mesaj mai multor persoane în acelaşi timp, prin medii multiple (unora prin e-mail, altora prin

fax); - posibilitatea de compunere şi citire a mesajelor offline; - să salveze lista de adrese e-mail într-o agendă electronică, pentru utilizarea lor ulterioară; - să creeze foldere/directoare diferite pentru mesajele expediate şi cele primite; - să sorteze mesaje după diferite criterii: data sosirii, numele expeditorului, dimensiunea fişierului; - să permită ataşarea unei semnături fişierelor expediate; - să codifice mesajul prin utilizarea unei parole stabilită de comun acord cu furnizorul de servicii Internet.

Utilizarea poştei electronice cu Outlook Express

Outlook Express este programul de e-mail încorporat în Windows. Lansarea în execuţie se face printr-un dublu clic pe pictograma Outlook Express de pe suprafaţa de lucru.

Fereastra care apare la pornirea programului de e-mail are două panouri: - panoul din stânga care indică cutiile poştale (directoare);

14

- panoul din dreapta care va reprezenta de fiecare dată conţinutul directorului selectat.

Fereastra principală Outlook Express care arată mesajele din cutia de primiri (Inbox)

Operaţiile pe care veţi dori să le faceţi cel mai des sunt:

- compunerea şi expedierea mesajelor - activăm butonul Compose message sau din meniul COMPOSE alegem comanda New Message. Oricare ar fi modalitatea aleasă pentru editarea unui mesaj, programul va deschide automat o fereastră nouă:

Fereastra New Message

Scrieţi adresa în caseta de text aferentă butonului To:, scrieţi cât mai pe scurt subiectul mesajului în caseta Subject:, editaţi mesajul în fereastra rezervată în acest sens, activaţi butonul Send şi expediaţi mesajul. Pentru a trimite copii ale unui mesaj şi altor destinatari, introduceţi adresele lor în caseta Cc:. Caseta Bcc: permite introducerea destinatarilor care vor primi copii blind (oarbe) ale mesajului, aceasta înseamnă că destinatarii primari (şi Cc:) nu vor vedea numele persoanelor care primesc copii.

Pentru a trimite înapoi la expeditor mesajul său, fără nici o modificare activaţi butonul Forward sau comanda cu acelaşi nume din meniul COMPOSE.

- citirea mesajelor din propria cutie : selectaţi-l şi apăsaţi Enter sau efectuaţi dublu clic pe linia lui de subiect. Mesajul va apărea în propria lui fereastră.

- răspunsul la mesaje : selectaţi mesajul din cutia de primiri, activaţi butonul Reply to Author sau comanda cu acelaşi nume din meniul COMPOSE. Urmare a acestei acţiuni, programul de e-mail va deschide fereastra Reply în care puteţi edita răspunsul, începând din locul indicat de cursor. În

fereastră este inclus în mod automat şi conţinutul mesajului original, fiecare linie fiind precedată de caracterul >.

Dacă veţi dori să trimiteţi răspuns tuturor celor care au primit o copie a mesajului original activaţi butonul Replay to all. Pentru expedierea răspunsului activaţi ca şi în cazul trimiterii unui mesaj nou, butonul Send.

- ştergerea mesajelor: selectaţi-l şi activaţi butonul Delete/tasta Delete. Respectivul mesaj va fi mutat în cutia Deleted Intems, unde va rămâne până când îi veţi şterge conţinutul. Mesajele şterse pot fi recuperate dacă din cutia Deleted Intems selectaţi mesajul, apoi din meniul EDIT

activaţi Move şi alegeţi cutia cu mesaje primite Inbox, după care activaţi OK.

15

- folosirea agendelor pentru adrese e-mail. Pentru a crea o agendă cu adrese e-mail procedaţi astfel: - activaţi butonul Address Book sau comanda cu acelaşi nume din meniul TOOLS pentru a deschide

agenda; - din meniul FILE alegem comanda New Contact. În caseta Properties aveţi posibilitatea să introduceţi

o mulţime de informaţii referitoare la cei cu care corespondaţi. - activaţi OK şi intrarea va fi inclusă în agendă, pe ultima poziţie.

Agenda de adresa şi conţinutul său

Pentru a trimite un mesaj unei persoane care se află în agendă: - selectaţi butonul Adress Book; - selectaţi destinatarul din lista cu adrese;

- activaţi butonul Send mail, pentru ca programul de e-mail să afişeze fereastra New message în care puteţi edita mesajul în mod obişnuit

- anexarea unui fişier la un mesaj se face în felul următor: - vizualizaţi pe suprafaţa de lucru fereastra în care se află documentul; - vizualizaţi pe suprafaţa de lucru şi fereastra în care editaţi mesajul; - efectuaţi clic pe pictograma fişierului şi trageţi de aceasta până în zona de editare a mesajului; - eliberaţi butonul mouse-ului şi pictograma fişierului va fi ataşată mesajului

q FTP, Telnet, Usenet

FTP (File Transfer Protocol) face posibil transferul de fişiere de la un calculator la altul, indiferent de locul unde sunt situate calculatoarele şi de sistemul de operare folosit.

Pentru a se realiza conectarea la un sistem de calcul folosind un program FTP, acel sistem trebuie să ruleze un program numit server FTP, cu parametrii de funcţionare stabiliţi de de administratorul sistemului, care va decide ce informaţii şi ce directoare sunt accesibile de pe serverul FTP. Deoarece nu se poate distribui fiecărui utilizator un cont şi o parolă s-au imaginat servere FTP anonime. Pe asemenea servere se introduce în calitate de "user name" cuvântul anonymous (uneori ftp), iar pentru "password" se introduce adresa de e-mail a utilizatorului.

Acest serviciu constituie o cale majoră de distribuţie a software-ului şi a informaţiei în Internet, reprezentând totodată o modalitate gratuită de obţinere a acestora.

Telnet este un serviciu folosit pentru a conecta două calculatoare furnizând o conexiune terminală sistemului de la distanţă. Concret, Telnet permite accesul de la tastatura unui calculator la toate serviciile şi resursele unui alt calculator aflat la distanţă (nod Internet), ca şi cum tastatura proprie ar fi conectată direct la respectivul calculator.

Tot prin serviciul Telnet, se pot folosi jocurile din categoria MUDs (Multi Users Dimensions) care permit mai multor utilizatori să participe simultan.

Usenet reprezintă o parte importantă din reţeaua Internet care partajează informaţii între mai mulţi utilizatori, ce respectă un set de reguli adoptate de comun acord pentru transmiterea şi întreţinerea discuţiilor. Reţeaua Usenet cuprinde: grupuri de discuţii (Newsgroup) se realizează prin e-mail şi sunt împărţite pe teme, discuţii care au loc în timp real şi nu au nici o temă (Chat sau Internet Relay Chat).

16

V. SISTEME DE OPERARE PENTRU CALCULATOARE. OBIECTIV: definirea şi funcţiile sistemului de operare, sistemele Windows, Unix, administrarea fişierelor şi directoarelor.

CUVINTE CHEIE: sistem de operare, pictograme, ferestre, meniuri, casete de dialog. 5.1. Definire. Funcţii principale. Tipuri.

Pentru ca utilizatorul să realizeze ceea ce îşi propune atunci când se aşează în faţa calculatorului, el trebuie să intre în relaţie directă cu software-ul de aplicaţie, căruia îi furnizează comenzi şi date şi de la care obţine rezultatele corespunzătoare. La rândul ei, aplicaţia ar avea nevoie de sprijinul echipamentului fizic pentru a-şi îndeplini sarcina (citire/scriere de date, tipărire, etc), adică de software-ul de bază.

Sistemul de operare este cel care traduce cerinţele aplicaţiei pentru a fi înţelese de hardware şi tot el va controla derularea şi finalizarea operaţiunilor. Sistemul de operare stăpâneşte atât limbajul evoluat al aplicaţiei, cât şi protocolul de comunicare electronică cu echipamentele fizice.

Principalele funcţii ale sistemul de operare se referă la: - gestionarea echipamentelor (imprimante, discuri, ecran, tastatură, mouse şi alte periferice) implică tot ceea ce

este necesar pentru a face un calculator să funcţioneze în mod corespunzător. La cel mai jos nivel, aceasta înseamnă emiterea de comenzi către echipamente şi căutarea eventualelor erori raportate de acestea. La un nivel superior, sistemul de operare are un rol de organizator pentru echipamentele sistemului.

- controlul programelor - implică încărcarea programelor de pe disc, stabilirea cadrului pentru execuţia unui program şi furnizarea serviciilor pentru programe.

- prelucrarea comenzilor reprezintă interacţiunea directă dintre utilizator şi sistem. Indiferent de scopul comenzilor, sistemul de operare are sarcina de a accepta şi a executa aceste comenzi.

Pentru a putea să asigure toate serviciile pentru care a fost conceput, sistemul de operare trebuie să se afle în memorie. Pentru încărcarea sistemului de operare al unui calculator, memoria de tip ROM (nevolatilă) conţine un program de mici dimensiuni, denumit bootstrap. La pornirea calculatorului, acest program este executat în mod automat. Operaţia care se efectuează la pornirea calculatorului se numeşte iniţializarea sistemului sau bootare. Aceasta constă în: - testarea sumară a funcţionării unor componente hard obligatorii (memorie, tastatură, monitor) şi a celorlalte

dispozitive conectate. În cazul depistării unor erori procesul de încărcare este oprit; - verificarea parolei stabilite de utilizator. În cazul în care, din trei încercări, nu este furnizată parola corectă

execuţia încetează; - testarea discurilor existente în sistem pentru citirea informaţiilor necesare funcţionării sistemului de operare.

După încărcarea sistemului de operare, utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate, fie direct de sistemul de operare, fie apelând la alte programe de pe disc.

5.2. Concepte de bază utilizate de sistemele de operare: fişier, unitate, director, cale

Dacă la nivelul cel mai de jos al comunicaţiei om-calculator (nivelul fizic), elementul semnificativ al comunicaţiei este byte-ul, la nivelul imediat superior al software-ul, entitatea informaţională fundamentală este fişierul (engl. „file”).

Fişierul este conceptul fundamental pe care se bazează organizarea structurală a tuturor informaţiilor memorate pe discuri magnetice şi gestionate de sistemul de operare.

Un fişier este o colecţie de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini, sunete), omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată după reguli bine determinate şi memorată pe un suport tehnic de pe care pot fi citite automat în vederea prelucrării.

Toate fişierele se identifică cu ajutorul numelui şi extensiei. Numele unui fişier este format din două părţi: - numele propriu-zis – reprezintă denumirea aleasă de utilizator pentru regăsirea sa ulterioară şi, este

obligatoriu; - extensia sau tipul – atribuite opţional, constând dintr-un şir de 1…4 caractere. Extensia trebuie să se separe

de numele propriu-zis prin caracterul special . . Rolul extensiei este de a arăta categoria căreia îi aparţine

17

fişierul. Există sute de extensii standard deoarece fiecare aplicaţie recunoaşte şi creează la rândul ei tipuri de fişiere specifice. Cele mai uzuale tipuri de fişiere sunt:

- fişierele executabile (.exe, .com, .bat); - fişierele de tip text (.txt, .doc, .rtf); - fişierele grafice (.bmp, .gif, .tiff, .jpeg) - fişierele tip colecţie de date (.dat, .dbf, .mdb) - fişierele program (.bas, .fxp, .cpp).

În numele şi extensia fişierelor se pot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi metacaractere (wildcards). Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţia respectivă. De exemplu: dacă se specifică: PROG?.cpp, atunci se poate lista:

PROG1.cpp, PROG2.cpp, PROGR.cpp Simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fi inclus atât în numele fişierului cât şi în extensie, începând cu poziţia respectivă De exemplu: *.cpp – semnifică toate fişierele cu extensia .cpp; PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie; *.* - semnifică toate fişierele indiferent de extensie din directorul curent.

Antetul fişierelor mai conţine şi alte informaţii utile: ora şi data la care a fost creat/modificat fişierul, dimensiunea sa şi atributele asignate. Acestea din urmă pot avea următoarele valori:

R – read-only: nu se permite decât citirea fişierului (protejat la scriere); A – archieve: semnalează provenienţa dintr-o arhivă; H – hidden (ascuns): fişier invizibil la operaţiile uzuale de căutare; S – system: fişier rezervat sistemului de operare. Unitatea (engl. „device”) reprezintă un echipament periferic identificat printr-un nume simbolic de

dispozitiv. Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul special :. Astfel: - litera A: identifică unitatea de floppy disc - litera C: identifică hard discul. Hard discul poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii,

care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat ( de exemplu: D:, E: pentru 3 partiţii logice) - litera F: identifică unitatea de CD.

Directorul (engl. „directory” sau „folder”) apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere. Un director se constituie ca o tabelă, un catalog ce conţine nume de fişiere, dimensiunile acestora exprimate în bytes, data când fişierele au fost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.

Directoarele alcătuiesc o structură arborescentă care reprezintă, pentru utilizatorul calculatorului, organizarea logică a datelor de care dispune. În această organizarea arborescentă distingem: - ca prim nivel: directorul rădăcină (root), care desemnează numele unităţii de disc; - directorul părinte care conţine mai multe subdirectoare, iar fiecare dintre acestea poate conţine mai multe

fişiere şi/sau directoare; - directorul curent este cel în care se salvează fişierele la un moment dat sau în care rezidă aplicaţia aflată în

execuţie. De exemplu directorul curent pentru fişierele text lucrate cu aplicaţia Word este: My documents. Cale (engl. „path”). O cale este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special \ (backslash),

secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la directorul care conţine fişierul. Sintaxa generală este: [\nume_director1\nume_director2…]\nume_directorn

Exemplu: My documents\anI2006

Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, având sintaxa următoare: [\nume_director1\nume_director2…]\nume_fişier

Exemplu: My documents\anI2006\cerere.doc 5.3. Sistemul de operare Windows ‘95-‘98-2000 Me, XP

Windows este sistemul de operare bazat pe o interfaţă grafică orientată pe ferestre, utilizatorul poate lansa concomitent mai multe aplicaţii fiecare în fereastra ei, existând posibilitatea de efectuare a schimbului de informaţii între programe ce se execută în ferestre distincte. Pe piaţă au fost lansate mai multe versiuni, una mai

18

performantă decât cealaltă. Indiferent de versiune, elementele ecranului Windows şi elementele sale constructive sunt în mare măsură aceleaşi.

q Elementele ecranului Windows Ecranul cu care se deschide Windows este o suprafaţă de lucru (desktop) pe care sunt afişate mai multe

pictograme (icons), iar în partea de jos se află bara de aplicaţii (taskbar). Aceasta conţine un buton deosebit de important START şi alte butoane care oferă acces uşor la toate aplicaţiile deschise.

Activând cu mouse-ul butonul START va fi afişat meniul de start (vezi Figura de mai jos), care conţine o listă de comenzi ce dau posibilitatea de a executa cele mai frecvente operaţii, uşor şi repede

Programs - este un submeniu care conţine programele şi grupele de programe instalate; Favorites - oferă acces rapid la site-uri Internet pe care le-aţi identificat ca fiind preferatele voastre; Documents - este un submeniu în care sunt prezente fişiere la care aţi lucrat în ultimul timp. Aceste fişiere pot fi texte, foi de calcul, imagini; efectuaţi clic pe numele unui fişier din listă, şi Windows porneşte aplicaţia cu care a fost realizat. Settings - este un submeniu care conţine programe de configurare a sistemului (Control Panel), a imprimantei (Printers) şi a barei de task-uri (Taskbar). Submeniul este utilizat atunci când ceva din Windows nu funcţionează exact aşa cum v-ar place. Activaţi acest submeniu care permite stabilirea condiţiilor optime de lucru cu calculatorul. Find - conţine un mic program care ajută la căutarea unui fişier sau a unui pasaj de text. Chiar dacă nu vă amintiţi numele acestuia, meniul Find (Găseşte) vă poate ajuta să reduceţi

aria de căutare. Este suficient să cunoaşteţi doar unul sau două elemente răzleţe legate de fişierul respectiv (de exemplu, dacă ştiţi că el conţinea cuvântul "balanţa" şi că l-aţi salvat în decembrie anul trecut, îl veţi obţine în câteva secunde.) Help - oferă asistenţă soft utilizatorului, punând la dispoziţie Cartea cu instrucţiuni de utilizare a sistemului Windows, care conţine explicaţii pentru orice lucrare uzuală. Run - la selectarea acestui submeniu este lansată caseta de dialog Run, care permite deschiderea instantanee a unui program sau a unui dosar prin tastarea numelui său. Log off ... - permite deconectarea din reţea a calculatorului. Shut Down - este singurul mod de ieşire din Windows. La activarea meniului este pusă la dispoziţie caseta de dialog Shut Down Windows.

q Pictograme şi Shortcut - uri (scurtături) O pictogramă (Icon) este o mică imagine care poate reprezenta: un document, un director sau o unitate

de disc, un program aplicativ cum ar fi Word sau Excel, o unitate hard. Pictogramele prezintă în partea de jos etichete mai mult sau mai puţin descriptive; printr-un dublu clic

executat cu mouse-ul asupra pictogramei puteţi lansa în execuţie programul reprezentat. Cele mai comune pictograme de pe desktop sunt:

- My computer (calculatorul meu) - permite derularea numelor fişierelor stocate pe calculator sau pe un disc flexibil, indicând de asemenea, informaţii despre orice echipament hardware existent în computer.

Dacă executaţi dublu clic pe pictograma My Computer se deschide o fereastră care afişează pictogramele tuturor unităţilor de disc, plus câte un dosar pentru panoul de control şi imprimante.

Figura - Fereastra My Computer

19

- Recycle Bin (coşul de gunoi) - este un program care păstrează fişierele şterse într-un spaţiu special rezervat pe disc (în mod prestabilit, la fiecare disc 10% din spaţiu este rezervat pentru coşul de gunoi). Recycle Bin asigură o marjă bună de siguranţă care nu exista în versiunile anterioare de Windows şi funcţionează după principiul primul intrat/primul ieşit (atunci când coşul se umple, fişierele care sunt stocate mai de mult sunt îndepărtate pentru a lăsa locul fişierelor recent şterse). De reţinut că Recycle Bin nu poate fi şters, redenumit sau scos de pe suprafaţa de lucru iar fişierele şterse din programele DOS sau altele care nu rulează sub Windows nu sunt trimise la coş, ci distruse de-a dreptul.

- Network Neighborhood (Vecinii din reţea)- este prezent pe suprafaţa de lucru atunci când calculatorul este configurat să facă parte dintr-o reţea.

- The Microsoft Network (Reţeaua Microsoft) - este un serviciu de reţea care vă permite să exploraţi lumea fără să vă deplasaţi din faţa calculatorului.

În funcţie de ce v-aţi instalat, pe suprafaţa de lucru mai pot fi şi alte pictograme, ca de exemplu Inbox (cutia cu mesaje), Internet Explorer (conectarea la Internet şi navigarea pe World Wide Web), My Briefcase.

O scurtătură (short-cut) poate fi recunoscută după săgeata din colţul din stânga-jos al pictogramei şi reprezintă o comandă rapidă către un program, dosar sau fişier individual. Veţi găsi opţiunea de creare a scurtăturilor într-o grămadă de locuri, printre care: - în meniurile derulante ale obiectelor (executaţi clic pe un obiect cu butonul din dreapta al mouse-ului); - în alte diferite meniuri derulante; - în meniul derulant al suprafeţei de lucru, sub denumirea de New-Shortcut.

Atunci când amplasaţi o scurtătură pe suprafaţa de lucru, aceasta arată exact ca originalul, cu excepţia unei mici săgeţi (vezi Figura). Aceasta este, în realitate, un indicator către o altă pictogramă; indiferent cât de mare este fişierul original, o comandă rapidă ocupă doar o porţiune foarte mică a discului. Când executaţi un dublu clic pe scurtătură, Windows se duce să caute originalul şi îl scoate la vedere.

Figura - Shortcut pentru programul Word

q Elemente constructive Windows (ferestre, meniuri, casete de dialog) Fereastră. Denumirea Windows pune în evidenţă faptul că blocurile constructive

principale ale programului sunt ferestrele (windows). Sistemul Windows utilizează o mulţime de ferestre individuale, pentru a păstra toate obiectele cu care se lucrează în acelaşi timp. De fiecare dată când executaţi dublu clic pe un icon, Windows desenează un mic dreptunghi pe ecran şi aranjează conţinutul în interiorul acestuia. Acest dreptunghi este o fereastră iar limitele laterale ale sale reprezintă marginile ferestrei (borders).

Părţile componente ale unei ferestre:

20

Bara de titlu Bara de meniuri Bara de unelte

Butoane de redimensionare

Colţ de redimensionare Bară de derulare

Bara de informaţii

- Bara de titlu (caption) - este situată în partea de sus a ferestrei şi afişează numele aplicaţiei care rulează în fereastră;

- Bara de meniuri conţine o serie de meniuri care uşurează lucrul în fereastra pe care aţi deschis-o. Numărul de meniuri existente pe bara de meniuri diferă în funcţie de fereastra pe care aţi deschis-o, dar de fiecare dată veţi avea la dispoziţie cel puţin patru meniuri: File, Edit, View, Help;

- Bara de unelte (toolbar) conţine butoane care permit lansarea de comenzi. Conţinutul acestei bare variază de la o fereastră la alta, dar poziţia ei este constantă;

- Bara de derulare poate fi prezentă în poziţie verticală, orizontală sau în ambele sensuri. De reţinut că această bară este prezentă atunci când în interiorul ferestrei există mai multe date decât pot fi vizualizate toate în acelaşi timp. Dacă activaţi butonul din centru conţinutul ferestrei se deplasează de la stânga la dreapta în cazul barei de derulare orizontale sau de sus în jos în cazul barei de derulare verticale;

- Bara de informaţii sau de stare (status bar) furnizează informaţii despre acţiunea în curs; - Tab-ul de redimensionare (resize tab) modifică lăţimea şi înălţimea unei ferestre dacă se indică oricare din

colţurile ferestrei. Ferestrele pot fi mutate de colo pe ecran, pot fi aranjate, mărite sau micşorate sau extinse până la umplerea întregului ecran. Indiferent de ceea ce faceţi cu o fereastră, conţinutul acesteia rămâne întotdeauna în interiorul spaţiului delimitat de marginile ferestrei.

Pe suprafaţa de lucru pot fi deschise în acelaşi timp mai multe ferestre, însă Windows se concentrează asupra unei singure ferestre la un moment dat. Există o diferenţă netă între micşorarea şi închiderea unei ferestre. Atunci când o fereastră este micşorată, ea rămâne în memorie şi poate fi vizualizată pe bara de task-uri. Atunci când o fereastră este închisă, acesta este descărcată din memoria calculatorului. Dacă avem nevoie din nou de fereastra respectivă este necesar să o reactivaţi.

Un meniu reprezintă pur şi simplu o listă de posibilităţi de alegere (opţiuni sau comenzi). Dacă toate aceste opţiuni din meniuri ar apărea pe desktop în acelaşi timp, suprafaţa de lucru ar fi prea aglomerată pentru a mai putea face ceva util. Meniurile Windows organizează opţiunile în aşa fel, încât să fie abordabile, dar să nu fie la vedere tot timpul. Când se activează cu mouse-ul un anumit meniu, acesta se deschide, toate opţiunile sale fiind din acest moment la dispoziţia utilizatorului. Meniurile Windows pot fi de mai multe tipuri:

Figura - Elementele unei ferestre

21

- meniuri în cascadă care conduc automat utilizatorul către alte programe şi locuri din Windows; Exemplu: Meniul START este un meniu în cascadă care oferă o listă a tuturor activităţilor pe care le putem realiza sub Windows

- meniuri derulante (pull-downs) reprezintă centrala de comandă pentru programele Windows şi se găsesc în bara de meniuri. Primele trei meniuri sunt întotdeauna: File, Edit şi View, iar ultimul: Help. Ce se găseşte între aceste extreme nu se poate ştii cu precizie pentru că diferă în funcţie de aplicaţia care rulează.

- meniuri derulante ascunse (pop-ups) sunt cunoscute frecvent sub denumirea de meniuri rapide sau meniuri contextuale şi sunt realmente ascunse peste tot în cadrul sistemului Windows. Pentru a le descoperi se va indica un obiect şi executa dublu clic-dreapta pentru a obţine o listă a opţiunilor utile în acel moment, asociate obiectului respectiv. Se vor utiliza meniurile derulante ascunse în două moduri de bază: ca liste de comenzi rapide şi pentru ajustarea valorilor unor mărimi variabile care caracterizează diversele elemente componente ale Windows-ului.

Orice acţiune vă propuneţi să realizaţi în Windows, o puteţi îndeplini cu ajutorul unui meniu. Scopul meniurilor, indiferent de tipul acestora este de a facilita utilizarea sistemului Windows. Bineînţeles că Windows-ul are o serie de convenţii proprii privind folosirea meniurilor: - comenzile din meniu, care nu sunt disponibile la un moment dat, pot apărea neclare, gri sau pot fi invizibile; - trei puncte (...) după o comandă indică faptul că se va afişa o casetă de dialog după alegerea acelei comenzi. Va

trebui să selectaţi elemente din caseta de dialog înainte ca respectiva comandă să se poată realiza; - un semn de marcaj (Check mark √) lângă o comandă indică faptul că acea comandă este activă. Selectarea

unei comenzi marcate îndepărtează semnul de marcaj indicând faptul că respectiva comandă nu va mai fi activă;

- un triunghi cu vârful spre dreapta comenzii (4) vă informează că, atunci când această comandă este selectată, va apărea un meniu cascadă conţinând comenzi suplimentare;

- o combinaţie de taste lângă o comandă vă arată că puteţi folosi această combinaţie pentru a selecta comanda. Casete de dialog. Uneori nu este suficientă alegerea unei opţiuni dintr-un meniu pentru a obţine ceea ce

doriţi, de aceea Windows vă solicită în permanenţă informaţii suplimentare. Toate informaţiile suplimentare solicitate vor trebui introduse într-un formular interactiv de tipul "completaţi locurile lăsate libere oferite"; aceste formulare interactive sunt denumite casete de dialog.

O casetă de dialog este ea însăşi o fereastră (conţine bara de titlu şi butonul de închidere X), dar se comportă oarecum diferit faţă de aceasta. În general, nu se pot redimensiona casetele de dialog, deşi ele pot fi deplasate dintr-un loc într-altul pe ecran.

Elementele componente ale casetelor de dialog sunt:

- butoane, care sunt de două tipuri: - butoanele de comenzi care realizează instrucţiunile primite prin folosirea instrucţiunilor selectate din caseta

de dialog; butoanele obişnuite de comenzi sunt: Open, Help, Cancel şi Ok (vezi Figura de sus). - butoanele de opţiuni sunt cunoscute şi sub denumirea de butoane radio şi permit alegerea unei opţiuni dintr-

un grup (vezi Figura de sus). - casete care sunt de patru tipuri:

Butoane radio

Butoane de comenzi Caseta cu lista

derulantă

Caseta de marcaj

Casetă de text

22

- casetele de text - permit introducerea de informaţii sub formă de text. O casetă de text conţine un cursor clipitor unde trebuie introdus textul sau poate conţine deja un text pe care îl puteţi schimba dacă este necesar (vezi Figura de sus).

- casetele de marcaj - permit alegerea unei variante dintr-un grup. Spre deosebire de butoanele radio, se poate selecta o varietate de opţiuni. Un clic cu mouse-ul selectează √ sau deselectează (fără √) o casetă de marcaj (vezi Figura de mai sus).

- casetele cu liste prezintă un set de opţiuni sub formă de listă. Casetele cu listă pot apărea atât în ferestre, cât şi în casetele de dialog. Dacă o listă este prea lungă sunt disponibile bare de derulare pentru a permite observarea tuturor variantelor.

- casetele cu liste derulante afişează o singură opţiune urmată de un simbol special de tip săgeată. Un clic pe simbolul săgeată face să apară întreaga listă (vezi Figura de sus).

- casetele combo combină două tipuri de casetă şi anume o casetă text cu o casetă cu liste (vezi Figura de sus). - bare de derulare acestea sunt denumite şi glisoare, permiţând mişcarea rapidă printre variantele disponibile

dintr-o casetă cu listă.

q Gestionarea dosarelor şi fişierelor cu utilitarul Windows Explorer Pentru a găsi, vizualiza şi administra fişiere, pentru a controla şi manipula uşor şi eficient dosare şi

subdosare pe un disc Windows pune la dispoziţia utilizatorilor săi utilitarul Windows Explorer. Windows Explorer este accesibil din opţiunea Programs a meniului Start. Fereastra Windows Explorer

este împărţită în două părţi ca în Figura următoare şi cuprinde: - partea tuturor dosarelor de pe disc (în stânga) - partea de conţinut (în dreapta)

Figura - Fereastra Windows Explorer Figura prezintă în partea stângă toate dosarele principale existente pe hard disc. Dosarele marcate cu

semnul „+” conţin la rândul lor alte dosare şi subdosare. La activare, semnul „+” desfăşoară conţinutul dosarului şi devine „-„ (este cazul dosarului fotografii). Partea dreaptă indică conţinutul dosarului activ, indicat printr-o selecţie albastră (este cazul dosarului My documents). Între cele două părţi ale ferestrei Explorer există o legătură dinamică, foarte utilă la explorarea conţinuturilor informaţionale din sistem.

q Aplicaţii utile din furnitura Windows (Paint, Notepad, WordPad).

Folosind succesiunea „Start→ Programs→ Accesories din meniul al sistemului de operare Windows, se pot accesa următoarele programe:

Paint - un program de grafică elementară prin care putem crea/modifica imagini bitmap. Modul de lucru, foarte intuitiv, se bazează pe interacţiuni cu instrumentele selectate din toolbox-ul lateral pe o suprafaţă de lucru iniţial albă. Instrumentele de desenare (creion, pensulă, pulverizator, text, linie, curbă, dreptunghi, poligon, elipsă şi chenar) pot beneficia de cromatica stabilită prin caseta de culori.

23

Notepad – un editor de texte, adică un program cu care se pot crea şi modifica texte neformatate, care nu conţin decât caracterele codului ASCII: litere, cifre, simboluri. Opţiunile meniului principal permit crearea, deschiderea, salvarea, regăsirea şi tipărirea fişierelor, editare şi căutări în cadrul textului. Extensia normală a fişierelor cu care lucrează acest program este .txt).

WordPad – este primul răspuns pe care îl oferă Windows-ul dacă trebuie să realizăm documente în vederea tipăririi. Acest procesor de documente are un minim de opţiuni/funcţii necesare editării de texte formatate (încadrate în pagini şi cu caracteristici de aliniere şi evidenţiere a textului, titlurilor). Fişierele care includ documentele create/modificate au extensia .doc sau .wri

TEHNICI DE PROCESARE A TEXTELOR

Procesoarele de texte fac parte din categoria pachetelor de programe cu utilizarea cea mai frecventă. La ora actuală este foarte greu de ales sau de recomandat unui utilizator un anumit procesor texte, întrucât software-ul a ţinut frecvent pasul cu evoluţia dinamică a hardware-ului.

Microsoft Word este un program performant de procesare de text pe care îl putem folosi pentru a crea şi modifica eficient diferite tipuri de documente.

1.1. Tehnici elementare de lucru cu programul WORD

q Crearea unui document Word

Microsoft Word oferă utilizatorilor săi, posibilitatea de a crea două tipuri de documente: - în formă prestabilită pornind de la o serie de modele puse la dispoziţie de caseta de dialog New; - în formă standard.

Crearea unui document în formă standard este extrem de simplă. Nu trebuie decât să executăm clic pe butonul New din bara cu instrumente standard. Word va deschide automat un nou document.

Realizarea unui document pe baza unui model (în formă prestabilită), alegem meniul FILE, opţiunea New care determină afişarea unei casete de dialog din care putem să alegem modelul care se potriveşte cel mai bine cu lucrarea pe care vrem să o elaborăm.

În caseta de dialog New, selectăm eticheta corespunzătoare tipului de document pe care vrem să îl creăm: General, Letters&Faxes (Scrisori&Faxuri), Memos (Însemnări), Reports (Rapoarte), Other Documents (Alte documente) sau Publications (Publicaţii). Pentru a vedea cum arată un anumit model dintr-o categorie, executăm clic pe pictograma modelului şi în caseta Prewiev va apărea o imagine micşorată a modelului ales.

Modelele de documente oferite de această casetă de dialog conţin stiluri, intrări AutoText, bare cu instrumente de lucru şi macrocomenzi care uşurează conceperea unor documente de o anumită formă.

q Editarea

Scrierea textului se face în fereastra document, exact aşa cum am proceda cu o foaie albă de hârtie. Punctul de inserare din partea superioară a ferestrei indică locul în care va apărea textul pe care îl tastăm.

La fel cu cele mai multe aplicaţii de prelucrare a textelor, unitatea de bază cu care lucrează Word este paragraful. Acesta nu este însă un paragraf în accepţiunea generală a cuvântului. Pentru Word, un paragraf este constituit din totalitatea caracterelor şi spaţiilor tastate între două apăsări ale tastei <Enter>.

Introducerea textului se efectuează, caracter cu caracter, numai la stânga punctului de inserare. Pentru o editare corectă este necesar a fi cunoscute câteva reguli esenţiale de tehnoredactare, şi anume:

- după fiecare cuvânt se acţionează tasta <Spaţiu>; - despărţirea cuvintelor în silabe la sfârşitul unui rând implică utilizarea concomitentă a tastelor: Ctrl şi -; - dacă dorim ca expresiile de genul: s-au, într-un, etc. să nu apară despărţite pe două rânduri ca urmare a

opţiunii de rearanjare a textului, folosim în locul liniuţei de despărţire obişnuite "-" următoarea combinaţie de taste: Ctrl, Shift şi - .

- pentru a trece la un nou rând nu este necesară activarea tastei <Enter>; - pentru a trece la un nou paragraf este necesară activarea tastei <Enter>; - se va apăsa tasta <Enter> pentru a crea un rând liber; - pentru a edita cu alineat se activează tasta <Tab>; - după fiecare semn de punctuaţie - punct, virgulă, ghilimele, semnul întrebării, exclamării, etc. - se

activează tasta <Spaţiu>;

24

- pentru a edita cu diacritice (ş, ţ, â, ă, î,) folosiţi fonturi cu liniuţă (_Arial, _Times New Roman, etc.) sau în bara de Start, setaţi tastatura pe RO;

- pentru a edita exponenţi sau indici, se activează meniul FORMAT→comanda Font→se bifează Superscript (exponent) sau Subscript (indice). La introducerea textului o se observă că unele din cuvintele tastate apar subliniate cu o linie ondulată de

culoare roşie. Aceasta înseamnă că funcţia de verificare automată a ortografiei (Automatic Spell Checking) este activă, iar cuvântul a fost identificat ca fiind ortografiat greşit sau a fost tastat un cuvânt care nu se găseşte în dicţionarul Word. Greşelile gramaticale, de punctuaţie ori de utilizare a cuvintelor sunt identificate prin subliniere cu o linie ondulată verde. La redactarea unui text în limba română majoritatea cuvintelor vor fi subliniate cu linii ondulate, pentru că această funcţie de verificare ortografică şi gramaticală este valabilă pentru cuvintele limbii engleze. De aceea atunci când nu redactăm un text în limba engleză este de preferat să dezactivăm această caracteristică. Pentru aceasta din bara cu meniuri vom alege meniul TOOLS, opţiunea Options, executăm clic pe eticheta Spelling & Grammar, după care activăm caseta de validare Hide Spelling Errors In Current Document pentru a ascunde toate sublinierile roşii şi dezactivăm caseta de validare Check Grammar As You Type pentru a ascunde toate sublinierile verzi.

q Salvarea documentului

• executăm un clic pe butonul Save din bara cu instrumente standard; • selectăm meniul FILE şi apoi comanda Save; • apăsăm concomitent tastele Ctrl+S sau Shift+F12.

Windows oferă posibilitatea de a da fişierelor nume lungi, prin care să se facă descrierea completă a fişierului. Numele unui fişier poate avea o lungime de cel mult 255 caractere, poate conţine şi litere mici şi majuscule dar nu poate conţine următoarele caractere: ;- punct şi virgulă, :- două puncte, \ - backslash; / - slash, > - semn mai mare, < - semn mai mic, * -asterisc, ? - semn de întrebare, “ – ghilimele, |- bara verticală.

Atunci când salvăm documentul este momentul în care putem să impunem restricţii de acces prin stabilirea unei parole. Pentru a stabili o parolă de protecţie parcurgem următoarea succesiune de operaţii:

- meniul FILE şi comanda Save As; - în caseta de dialog Save As activăm butonul Tools pentru a genera următoarea listă de

opţiuni; - alegem General Options şi specificăm în caseta Password to open, parola; parola

poate conţine cel mult 15 caractere făcându-se distincţie între literele mari şi cele mici;

- alegem butonul OK, care va declanşa caseta Reenter password to open, unde va trebui să specificăm din nou parola;

- activăm OK pentru a ne reîntoarce în caseta de dialog Save As unde va trebui să alegem butonul Save.

Butonul Tools şi lista sa de opţiuni

q Închiderea documentului

După ce am terminat lucrul într-un document Word, acesta trebuie închis pentru a elibera memoria. Pentru închiderea documentului putem alege una din următoarele modalităţi:

- selectăm meniul FILE şi comanda Close (închide); - executăm un clic pe butonul Close din fereastra documentului.

1.2. Formatarea documentelor Word

Formatarea documentului se concretizează într-o serie de operaţiuni de modificare a aspectului textului. Modificând aspectul textului putem îmbunătăţi înfăţişarea unui document. Pe lângă latura pur estetică, aspectul documentului poate face materialul mai uşor de citit şi poate ajuta cititorul să localizeze rapid ideile mai importante.

Formatarea unui document se poate realiza în timpul editării sau la sfârşit şi presupune:

25

- formatarea caracterelor; - formatarea paragrafelor.

q Formatarea caracterelor unui text presupune:

- definirea unor tipuri de caractere; - stabilirea dimensiunii în puncte a corpului de literă care reprezintă de fapt înălţimea caracterelor. Punctul este

o dimensiune standard în tehnoredactarea computerizată. Un inch are 72 de puncte. Cu cât numărul de puncte este mai mare, creşte dimensiunea textului.

- stabilirea atributelor şi anume: bold (evidenţiat), înclinat (italic), subliniat (underline); - spaţierea pe verticală (exponenţi, indici) şi pe orizontală (Kerning).

Formatarea caracterelor se poate face în mai multe moduri dar rămâne la alegerea utilizatorului să decidă care dintre acestea este mai simplă şi se potriveşte cel mai bine cu ceea ce vrea să facă:

- folosind butoanele din bara cu instrumente de formatare; - folosind caseta de dialog Font; - combinaţii de taste;

În bara cu instrumente de formatare, putem executa clic pe anumite butoane pentru a aplica aldine, pentru a sublinia şi a evidenţia textul selectat. Bara cu instrumente de formatare conţine şi casetele Font şi Font Size, pentru schimbarea corpului de literă şi a dimensiunii fontului din textul selectat.

Bara cu instrumente de formatare:

Caseta de Caseta pentru Caseta pentru stiluri corpuri de literă mărimea caracterelor

evidenţiat subliniat

marcare înclinat

Caseta de dialog Font reprezintă cel mai puternic mijloc de control asupra opţiunilor de formatare a textului, deoarece oferă toate aceste opţiuni într-un singur loc. Aici vom găsi de asemenea şi alte opţiuni de formatare a caracterelor în afară de cele disponibile în bara cu instrumente de formatare. Dacă executăm clic pe meniul FORMAT şi apoi pe Font, putem alege dintre opţiunile de formatare.

Dacă intenţionăm să folosim aceeaşi formatare în diverse locuri din document, putem economisi timp copiind formatarea cu butonul Format Painter (descriptorul de formate). Copierea formatării se realizează printr-o procedură simplă, care necesită doar trei paşi:

- selectăm textul a cărui formatare vrem să o selectăm - executăm clic pe butonul Format Painter - selectăm textul pe care vrem să-l formatăm

Executăm dublu clic pe butonul Format Painter atunci când vrem să copiem formatarea în mai multe locuri, şi un singur clic dacă vrem să copiem formatarea o singură dată.

q Formatarea paragrafelor

Cu ajutorul opţiunilor de formatare a paragrafelor, putem să modificăm o serie de parametrii care influenţează aspectul paragrafelor în Word:

• Alinierea • Indentarea (stabilirea alineatelor) • Punctele de tabulare • Spaţierea rândurilor şi a paragrafelor

26

Când formatăm paragrafe, ar trebui să afişăm delimitatorii (marcajele) de paragraf din document. Astfel putem să vedem exact ce paragrafe trebuie selectate înainte de a schimba configurările sau de a aplica formatarea. Executăm clic pe butonul Show/Hide (Afişare/Ascundere) pentru a comuta între afişarea şi ascunderea delimitatorilor de paragraf.

Toate informaţiile privind formatarea unui paragraf se află stocate în delimitatorul de paragraf. Dacă accidental ştergem un delimitator de paragraf, pierdem formatarea pentru acel paragraf. Executăm clic imediat pe butonul Undo, pentru a reface delimitatorul de paragraf şi formatarea acestuia.

Atunci când modificăm poziţia unui paragraf faţă de marginile din stânga şi din dreapta ale paginii, stabilim alinierea textului. Textul poate fi aliniat la stânga (alinierea prestabilită), centrat, aliniat la dreapta sau aliniat stânga-dreapta.

Word oferă mai multe posibilităţi de stabilire a modului de aliniere a unui paragraf; putem să facem acest lucru folosind bara cu instrumente standard pentru aranjarea textului, opţiunile din caseta de dialog Paragraph sau combinaţii de taste.

Aliniat Centrat Aliniat la dreapta Aliniat stânga-dreapta la stânga

Putem indenta paragrafele faţă de marginea din stânga, din dreapta sau faţă de ambele margini. De asemenea putem indenta numai primul rând al paragrafului sau putem crea o indentare de tip hanging (atârnat), folositoare pentru listele numerotate sau cu marcaje.

Ca şi în cazul alinierii paragrafelor, există mai multe metode pentru a indenta paragrafe şi anume: fie folosind tasta Tab, bara cu instrumente de lucru, rigla, caseta de dialog Paragrapf, fie folosind combinaţii de taste mai puţin cunoscute.

O metodă simplă de a indenta un singur rând de text o reprezintă folosirea tastei Tab. Tasta Tab indentează numai rândul care conţine punctul de inserare.

Pentru a indenta rapid mai multe paragrafe simultan este preferabil să folosiţi din bara cu instrumente de lucru, butoanele:

- Increse Indent

- Decrease Indent

Folosind rigla situată în partea superioară a ferestrei document, putem stabili indentări personalizate. Marcajele de pe riglă controlează indentările paragrafului curent (vezi figura de mai jos)

Marcaj de indentare a primului rând

Marcaj de indentare faţă de marginea stângă

Indentarea agăţată (hanging) face ca prima linie a paragrafului să pară suspendată faţă de restul paragrafului. Acest tip de aliniere este foarte util pentru paragrafe numerotate sau marcate cu diverse caractere speciale: aceste caractere speciale sau numerele rămân “suspendate” în afara paragrafului, iar liniile de text sunt aliniate la acelaşi nivel.

Punctele de tabulare sau tabulatorii se folosesc pentru a alinia coloane de text sau de numere. Tabulatoarele prestabilite sunt plasate pe riglă la fiecare jumătate de inch, însă putem crea propriile noastre tabulatoare în poziţiile dorite. Tipurile de tabulatori puşi la dispoziţie de Word sunt:

Marcaj de indentare agăţată

- tabulator cu aliniere dreapta - tabulator cu aliniere stânga

- tabulator centrat

27

Tabulatorul zecimal este util în special atunci când aliniem numere formatate cu un font proporţional. Un

font proporţional este fontul în care unele caractere ocupă mai mult spaţiu decât altele. (de exemplu, cifra 9 ocupă mai mult spaţiu decât cifra 1.). Majoritatea fonturilor sunt fonturi proporţionale, aşa încât va trebui să folosim tabulatoare zecimale pentru alinierea numerelor. Pentru a defini un tabulator parcurgem aceşti paşi: - selectăm paragraful în care dorim să definim un tabulator; - executăm clic pe butonul Tab situat în partea stângă a riglei până când este afişat tipul de tabulator dorit; - executăm clic pe riglă în locul unde dorim să poziţionăm tabulatorul; - apăsăm tasta Tab pentru a sări la poziţia tabulatorului şi introducem textul; Pentru a şterge un tabulator îl tragem în afara riglei şi eliberăm butonul mouse-ului.

Un document este mai uşor de citit dacă există spaţii suplimentare între linii şi între paragrafe. Cu ajutorul casetei de dialog Paragraph, putem modifica spaţierea rândurilor unui paragraf, spaţierea paragrafelor între ele.

În loc să apăsăm de fiecare dată tasta Enter, pentru a adăuga rânduri suplimentare înainte şi după un fragment de text, putem specifica valoarea exactă a spaţiului dintre paragrafe. Această metodă oferă o mai mare flexibilitate şi precizie, deoarece putem mări spaţierea cu fracţiuni de rând.

Pentru stabilirea spaţiului între linii activăm caseta de dialog Paragraph disponibilă în meniul FORMAT. Selectăm tot documentul cu comanda Select All, sau numai un anumit bloc de text cu una din metodele învăţate şi folosim lista derulantă Line Spacing pentru alegerea spaţiului între linii:

- Single - textul este scris la un singur rând; - 1,5 lines- text scris la un rând şi jumătate; - double- textul este scris la două rânduri; - At least - stabileşte un spaţiu minim între rânduri. Această opţiune este utilă pentru cazurile în care în acelaşi

paragraf sunt incluse corpuri de litere de diferite dimensiuni sau paragraful conţine imagini; - Exactly - stabileşte distanţa exactă între linii măsurată în puncte; - Multiple- textul este scris la mai multe rânduri, în funcţie de valoarea din caseta At, aflată în dreapta listei

derulante Line Spacing. De exemplu pentru a scrie textul la 3 rânduri, introducem valoarea 3 în caseta At. Putem stabili spaţiul dintre linii şi cu ajutorul tastaturii, folosind următoarele combinaţii de taste:

Ctrl+1 - pentru a scrie la un rând Ctrl+5 - pentru a scrie la un rând şi jumătate Ctrl+2 - pentru a scrie la două rânduri

1.3. Tipărirea documentului

După ce am creat un document, am realizat editarea textului, am stabilit împărţirea textului pe pagini şi l-am adus la forma dorită, probabil trebuie să-l tipărim. În acest capitol vom învăţa cum să tipărim un document, cum să remediem orice deficienţă a documentului înainte de a-l tipări.

După ce am vizualizat în prealabil un document cu comanda Print Preview şi suntem mulţumiţi de cum arată documentul, atunci suntem gata să-l tipărim.

Cea mai simplă metodă de tipărire a unui document este să executăm un clic pe butonul Print din bara cu instrumente standard. Aceasta tipăreşte documentul fără să ceară nici o altă informaţie. Este tipărit documentul curent într-un singur exemplar, în ordinea normală a paginilor (1, 2, 3,...) la imprimanta prestabilită.

Pentru a selecta alte opţiuni de tipărire, folosim comanda Print (tipăreşte) din meniul FILE pentru a afişa caseta de dialog cu opţiunile enumerate mai jos: - înainte de a începe tipărirea ne asigurăm că în lista derulantă Name din caseta Printer este selectată

imprimanta pe care vrem să o folosim; - selectăm paginile pe care vrem să le tipărim, executând clic pe una din opţiunile:

- cifre aliniate cu tabulatorul zecimal 123.45

1234.456 567890.56

28

- All (Tot) Tipăreşte tot documentul - Current Page Tipăreşte numai pagina în care se găseşte punctul de inserare - Selection Tipăreşte numai textul selectat din document. Dacă nu este selectat nici un bloc de text, acest

buton este inactiv - Pages Permite tipărirea numai a anumitor pagini, selectate după număr sau domeniu. Folosim virgula

pentru separarea numerelor de pagini (de ex. 1, 11, 17) şi liniuţa de despărţire pentru separarea limitelor unui interval (de ex. : 20-31). Cele două moduri de selectare pot fi combinate: 1, 11, 17, 20-31 şi vor fi tipărite paginile cu nr. 1, 11, 17, şi paginile de la 20 la 31. Pentru tipărirea documentului de la o anumită pagină până la sfârşit, nu este nevoie să cunoaştem numărul ultimei pagini a documentului. Introducem numărul paginii de la care vrem să înceapă tipărirea, urmat de o liniuţă de despărţire ( de ex. : 31-)

- dacă vrem să tipărim numai paginile pare sau numai pe cele impare, folosim lista derulantă Print din colţul din dreapta-jos al casetei de dialog Print pentru a alege una din opţiunile Odd Pages (pagini impare) sau Even Pages (pagini impare);

- precizăm numărul de exemplare în care să fie tipărit documentul în caseta Number of Copies din secţiunea Copies. Validăm caseta Collate dacă vrem ca Word să tipărească mai întâi primul set de pagini (1, 2, 3,..), apoi al doilea şi aşa mai departe. Dacă nu selectăm această opţiune, Word va tipări mai întâi toate paginile 1, apoi toate paginile 2 şi aşa mai departe;

- dacă caseta Print to File este validată, atunci programul Word tipăreşte documentul într-un fişier, în loc să-l trimită spre imprimantă.

- Eticheta Properties modifică opţiunile imprimantei curente iar eticheta Options ajută la stabilirea unor opţiuni de tipărire avansate.

- dacă am precizat toate opţiunile, executăm un clic pe butonul OK pentru a trimite documentul la imprimantă. BIBLIOGRAFIE [1] Mareş M., Fusaru D., Mihai G. – Fundamentele informaticii, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007

[3] Stanciu V., Pană A. ş.a., Informatică generală, Editura DualTech, Bucureşti, 2001.

[2] Ştefănescu A., Ştefănescu L. Dincă S., Fundamente teoretice şi practice ale tehnologiei informaţiei, Editura Universitaria, Craiova, 2007

[4] Ştefănescu L., Ştefănescu A., Informatica de la A … la … Z, Universitaria, Craiova, 2006