Liceul Pedagogic “Carmen Sylva “ Sectia Teologie Timisoara ~ anul V ~

Tamaduirea Bolilor Spirituale

Infaptuirea Tamaduirii

Elev : Mania Ionut-Danut Materia : Formare Duhovniceasca Data : 09.11.2007

1

Dubla miscare a convertirii interioara. Practica

Convertirea tuturor puterilor, insusirilor, energiilor si tendintelor omului, prin care se face trecerea de la boala adusa prin patimi la sanatatea virtutiilor, se infaptuieste prin doua miscari: prima de indepartare a lor de la rau, sau altfel spus de incetare a relei lor folosirii, de desprindere a lor de reliatatile trupesti, a doua de intoarcere a lor spre realitatile duhovnicesti, si slujirea lui Dumnezeu. Aceasta se impotriveste dublei miscari prin acare omul a cazut si pe care omul o repeta, ori de cate ori cade din nou in pacat : Intoarcerea de la Dumnezeu si in acelasi timp indreptarea spre lumea sensibila.

Prima miscarea consta in lepadarea rautatilor, care potrivit cuvaintelor Sfantului Apostol Pavel se face prin “rastignirea trupului impreuna cu patimile si cu poftele“ (Galateni 5, 24) prin “omorarea madularelor… celor patimase” (Coloseni 3, 5). Tot Apostolul mai spuna ca pentru a fi omul “potrivit pentru tot lucrul bun” trebuie “sa se curateasca pe sine” adica sa se fereasca de greseli (2 Timotei 2, 21), iar pentru a se putea “imbraca in omul cel nou”, implinitor al virtutii, sanatos si desavarsit lucrator al asemanarii cu Hristos, trebuie sa se lepede si sa se dezbrace de “omul cel vechi”.

A doua miscare consta in implinirea binelui si se face prin indreptarea tuturor puterilor si insusirilor omului spre realitatile duhovnicesti, altfel spus prin lucrarea virtutiilor.. Cele 2 miscari sunt complementare, nu numai pentru ca cea de-a doua urmase celei dintai pentru ca intoarcerea sa fie deplina, ci si pentru ca fiecare dintre ele o inlesneste pe cealalta.

Rugaciunea neincetata si implinirea poruncilor este numita de traditia ascetica praxis si asceza. Praxisul este calea de curatire de patimi pana la nimicirea lor cu totul si urcus pe scara virtutiilor pana la cea mai inalta dintre ele.

Infaptuirea virtutiilor generice ca inceput al tamaduirii puterilor sufletesti fundamentale

Inceputul tamaduirii partii poftitoare a sufletului, se face prin virtutea cumpatarii, prin virtutea barbatiei si prin chibzuinta (luarea-aminte).

Cumpatarea – sau mai este numita si infranarea, este virtutea care consta essential in stapanirea de catre om a puterii poftitoare, care se manifesta prin taierea poftelor trupesti, patimase, simtuale si ca urmare prin lipsirea de placerile legate de ele. Prin infranarea omului se leapada de poftele patim ase, si se intoarce de la folosirea contra firii a puterii, sale de a dorii. A te infrana de la placere, nu inseamna a te lipsi de desfatare, si bucurie, ci a te feri de placerea patimasa. Cu privire la legatura dintre infranare si neprihanire, Sf. Vaqsile cel Mare, spune ca : infranarea nun e invata curatia, ci chiar ne-o daruieste.” Tot asa spune si avva Dorotei : “ Cel ce s einfraneaqza in cunostiinta, voieste ca prin infranare, sa dobandeasca neprihanirea.”

Barbatia - Omul s-a folosit de puterea iutimii pentru a le face pe plac diavolilor, pentru a se razboi, ca sa-si implineasca poftele trupesti, si a primeasca din ele placerea ca sa inlesneasca lucrarea patimilor, sis a-si satisfaca iubirea patimasa de sine. Trebuie deci sa folosim, puterea iutimii, pentru a lupta, impotriva pacatului si a patimilor inclusive a maniei, ca patima care se iveste prin reaua folosire, a acestei puteri, iutimea, poate fi asimilata, virtutii curajului, barbatiei. In acest sens, Sf. Evagrie spune :” Cand virtutea se afla in partea irascibila, se numeste barbatie. “ Iar Sf. Maxim zice : “ Iutimea dupa fire are in sine bartbatia.

Luare aminte - Prima functie a luarii aminte, este discernerea ce este bine, ce ester au si ce nu este nici bine nici rau. Apoi in alta parte, ea este puterea de a deosebi limpede, ceea ce vine de la Dumnezeu, si de la ingeri, de cele ce nu vin de la divol sau duhurile rautatii, mai ales cand este vorba de viata launtrica. Rostul luarii aminte este de a cunoaste in orice imprejurare, care este voia lui Dumnezeu.

2

Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc

Inca de la inceputul nevointei duhovnicesti, omul trebuie sa afle, calea cea buna si dreapta, sa stie sa se fereasca de primejdiile si cursele de care este inconjurat in fiecare clipa, ce trebyuie s faca, pentru a implini voia lui Dumnezeu, ca sa u umble pe carari ratacite. Pentru aceasta el are nevoie de o calauza, priceputa, si iscusita, care sa implineasca lipsa de deplinatate, a puterilor sale de discernamant. O astfel de calauza este parintele duhovnicesc. Rostul sau nu se margineste la cel de invatator si sfatuitor, ci doctor care tamaduieste de boala pe cel care se lasa in grija sa facandu-l deplin sanatos. Nevoia de indrumare duhovniceasca tine mai intai de toatre, de neputinta omului de a s e cunoaste pe sine insusi si de a-si cantari dupa dreptate faptele, atat vreme cat nu a ajuns la curatia nepatimirii, care face deplina puterea deosebirii si duce la desavarsita cunoastere de sine.

Nevoia unui parinte duhovnicesc este cu atat mai mare cu cat omul se afla in primejdia de a umbla, dupa voia sa, care in starea pacatoasa in care se afla el, nu face decat se se impotriveasca voii lui Dumnezeu. De parintele duhovnicesc are nevoie si el care vrea sa sporeasca in nevointa, din pricina necunoasterii curselor si primejdiilor care il pandesc la tot pasul, si mai ales a mijloacelor prin care poate sa se fereasca de ele sau sa le infrunte. Parintele duhovniscesc as cum si de altfel arat si numele sau, are rostuil de a-l naste intru duh pe ucenic, de al face sa se nasca de “sus” de al ajuta sa creasca pana la masura barbatului desavarsit, in Hristos, asa cum le spuner apostolul fiilor sai duhovnicvesti : “ O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi. !” (Galateni 4, 19) Rostuil lui nu este unul speculativ ci unul active. Acest rost activ se manifesta, cu ingrijire concreta, asupra, celui pe care ii da de infaptuit , fiului sau duhovnicesc, care bolnav fiind vine la el sa se tamaduiasca.

Pentru a fi cu adevarat caluza si tamaduitor duhovnicesc, trebuie ca duhovnicul sa tina invataturile cele sanatoase, altfel spus sa fie desavarsit ortodox, iar in lucrarea sa de vindecare, a sufletelor, sa urmeze, cu credinciosie invatatura parintilor din vechime. Parintele duhovnicesc trebuie nu numai sa duca o viata pe masura invataturilor sale, ci si a fie experimentat. Asa cum spune Sf. Simeon Noul Teolog : ” Sa nut e dai in sema unui invatator, neincercat (…), ca nu cumva in loc de petrecerea evanghelica, sa te invete pe cea draceasca.”

Parintele duhovnicesc, prin luminarea Duhului Sfant, primeste cu dar deosebit de folositor in lucrarea sa: puterea de a cunostea inimile (cardiognosia). Acesta harisma duhovniceasca, il face sa citesca in inima omului, sa cunoasca de indata omul cel launtric si a treaca dincolo de aparentele adesea amagitoare, ajungand sa vada in fiul sau duhovnicesc, chiar cele pe care acesta nu le cunoaste nu le cunoaste despre sine, bolile sale cele nestiute, ornirile si cugetele cele mai tainuite: “Cel care sa curatit in chip desvarsit vede sufletul aproapelui si in ce daruri se afla”, spune Sf. Ioan Scararul.

In conluzie, omul va trebui san u-I ascunda nimic din viata sa duhovnicului, va trebui sa-si marturiseasca duhovnicului fiecare din cugetele sale, caci duipa cum am vazut in lucrarea de tamaduire a sufletelor si de indrumare duhovniceasca, marturisirea tuturor gandurilor inaintea duhovnicului are o importanta fundamentala, dupa cum spuna si Sfantul ioan Scararul : “Nu poate doctoral vindeca pe cel care sufera, nerugat mai intai de el, si neajutat de aratarea ranei lui cu deplina incredere.”

Aratarea gandurilor – In cadrul legaturii dintre fiu si parintele sau duhovnicesc si al tamaduirii sufletesti, care se lucreaza prin mijlocirea ei aratarea gandurilor are un rol de capetenie. Aceasta practica poate fi privita ca un fel de spovedanie, darn u este asa. Deosebirea fundamentala dintre ele este faptul ca spovedania este o sfanta tainna, in timp ce aratarea gandurilor nu are acest character sacramental.

De aceea, ea nu se face in mod obligatoriui inaintea unui preot, ci se face inaintea unui parinte duhovnicesc, care poate fi desigur si preot, dar si un simplu monah care insa insusirile sale duhovnicesti, il indreptatesc pentru aceasta. Iar daca adesea si spovedania si aratarea gandurilor se fac catre aceasi persoana, care este si preot, si parinte duhovnicesc, nu este exclus ca omul sa se poata insa indrepta si catre persoana diferite, pentru cele doua trebuinte duhovnicesti. Spovedania contsa in marturisirea

3pacatelor inaintea lui Dumnezeu, in prezenta preotului, iar aratarea gandurilor consta in a-ia

descoperi parintelui duhovnicesc toate cugetele, care nu sunt toate pacatoase.Descoperirea gandurilor trebuie sa se faca intotdeauna inaintea aceluiasi parinte, caruia se cuvine

sa i se ramana intotdeuna urmator credincios. Sfintii Parinti arata ca dorinta de schimbare a parintelui duhovnicesc, care vadeste o impotrivire primejdioasa la leacurile date, intotdeauna vine din lucrarea diavolului si duce la sporirea raului.

Lupta impotriva gandurilor

Lupta launtrica – In cadrul lucrarii de tamaduire a bolilorsufletelui si de redobandire a sanatatii lui, lupta cu gandurile, are un loc central. Ferirea de faptele rele si de pacatuirea cu lucrul este doar o prima trapta in urcusul duhovnicesc, iar aceasta nu este de ajuns : omul trebuie sa se indeparteza si de gandurile rele, pentru a se feri de pacat cu gandul : “Va rog fratilor sa ne infranam de la ganduri, tot asa cum ne infranam si de la fapte (rele)” ne invata un Sfant Parinte. Intr-adevar toate rautatile care le savarseste omul, izvorasc din gandurile rele, fiindca acestea mai intotdeauna duc la pacat, iar manifestearea patimilor in fapte de raautate isi are radacina in manifestarea launtrica a acestora, sub forma miscarilor patimase, dinlauntrul omului, a inchipuirilor si a gandurilor : ”Izvorul si pricina a tot pacatul sunt gandurile rele.” arata Origen.

Dubla origine a ganduirilor – Trebuie sa stim dintru inceput ca originea gandurilor este una dubla: starile si aplicarile sau pornirile omului, pe de o parte si lucrarea diavolilor, pe de alta. Gandurile si starile patimase sunt in esenta, furnizate de memorie si de imaginatie, care este legata de memorie. Gandurile patimase sunt iscate de diavoli, cel mai adesea pe temeiul dispozitiilor omului, dupa cum arata Sf. Ap. Iacov : “Fiecare este ispitit, cand este tras si momit de insasi pofats a. “ (Iacov 1, 14)

Lupta cu gandurile presupune o cunoastere limpedea felului in care ele lucreaza in suflet, ca si a atitudinii sufletului fata de ele. Sf. Parinti au observat ca ispita functioneaza asemenea unui mechanism, intotdeuna in acelasi fel, diferitele ei etape corespunzand evolutiei ispitei, la modul in care reactioneza fata de gandul care-I este semanat in minte.

Macanismul ispitirii : Mecanismul ispitirii se bazeaza pe cateva etape, care sunt : momeala sau atacul; insotirea; consimtirea; robirea; faptuirea; patima. Momeala sau atacul, este o miscare fara imagini a inimii, el nu vrea sa spuna ca este cu totul lipsit de vreo imagine, ci ca aceasta imagine nu se misca in acel moment in nici un fel si de aceea poate fi esemanata in acel moment cu un impul initial sau o “prima rasarire”. Sf. Ioan Scararul spune foarte frumos ca : “ Atacul este gandul simplu sau chipul lucrului nascut de curand in inima, ce se arata mintii.” Insotirea, spune Sf. Ioan Damaschin ca este “primirea gandului pe care ni la adus vrajmasul”, iar Sf. Ioan Scararul continua sa spuna ca este “convorbirea cu ceea ce sa arata in chip patimas sau nepatimas.” Consimtirea este invoirea cu placere a sufletului ce ceea ce s-a aratat. Robirea, spune Sf. Ioan Scararul este “tragerea cu sila si fara voie a inimii sau insotirea staruitoare a inimii cu lucrul acela si pierderea starii noastre celei bune. “ Faptuirea , continua acelasi Sfant este “ lucrarea insasi a gandului patimas, cu care ne-am invoit. Iar patima, spune tot Sf. Ioan, defineste ca fiind “ceea ce se cuibareste in vreme lunga in suflet, in chip patimas, si-l duce la o desprindere prin obisnuinta cu ea, incat se porneste de bunavoie si de la sine spre fapte.”

Strategia duhovniceasca. Veghea si luarea-aminte

A veghea si a fi cu luare aminte, inseamna a cereceta fiecare gand de indata ce s-a ivit, apoi sa se vada natura lui, pentru a cunoaste limpede daca este vorba despre un gand bun, unul oarecare, nici bun, nici rau, sau unul cu totul rau. Sfantul Ioan de Gaza ne spune : “ Indata ce apare un gand, cerceteaza-l cu trezvia care este fixarea staruitoare a gandului, si asezarea lui in poarta inimii, ca sa priveasca gandurile hotesti, care vin sa asalte ca ucigasele, cu chip faurit si inaltat de diavoli. “

4Alungarea duhurilor rele – Pentru a indeparta gandul rau care se investe inaintea sufletului, se

pot lua doua atitudini : prima, pe care am putea-o numi antiretica care consta in a ingadui gandului sa intre in suflet, pana la primul stadium al insotirii lui, in care se vorbeste cu el in chip nepatimas. In cadrul acestui stadium, omul contrazice si combate gandul, prin argumente impotrivitoare, care defapt sunt scurte texte, invaturi si pilde din Sf. Scripturta sau din Sf. Parinti, care corespund situatiei. A doua atitudine, care tine de trezvie, este in a nu lasa deloc gandul sa intre, si a-l alunga, a-l taia, de la cea dintai ivire, adica atunci cand el nu este decat o simpla ademenire.

Rolul rugaciunii si al rabdarii – in lupta impotrriva gandurilor, fie ca lupta cu ele se face pe calea cea lunga, sau pe cea scurta, care este rugaciunea, aceasta din urma are un rol categoric alaturi de luarea-aminte. Mantuitorul ne spune : “ Privegheati si va rugati, ca san u intrati in ispita. “ (Matei 26, 41). Sfintii Parinti repeta adeseori porunca Lui, aratand limpede ca alaturi de trezvie, rugaciunea este cea mai puternica arma a omului impotriva ispitelor si a celor care aduc sic el mai potrivit leac pentru tamaduirea de gandurile rele. Prin rugaciunea insotita de trezvie, si mai ales prin rugaciunea lui Iisus, ajungem sa curatim casa inimii noastre de rautate, dupa cum spune Sf. Isihie Sinaitul : “sa ne tamaduim in chip desavarsit sufletul. “

Efectele tamaduitoare - Luarea-aminte, trezvia, si trezvia si insotitoarele lor, se vadesc in conditia sporirii si inaintearii duhovnicesti, si mai intai de toate a tamaduirii sufletesti. Ele sunt dupa cum spune Sf. Filotei Sinaitul : “ Leacuri mantuitoare ale sufletului. “ Ele in sine, sunt sanatatea duhovniceasca a omului, de la Hristos, bogatia si intelepciunea sufletului, impreuna cu celelalte virtuti, care insa multe se nasc din trezvie si dreapta-socotinta.

Asadar, rostul essential al trezviei si al insotitoarelor ei, este vindecarea sufleteasca a omului si redobandirea sanatatii sale.

Nevointa trupeasca. Rostul ei ajutator in tamaduirea sufletului

In sens mai larg, notiunea de asceza, poate fi asimilata celei de “praxis”, care desemneaza dubla miscare, prin care omul se curata de patimi si dobandeste virtutiile. Totusi, pentru ca omul are a se impotrivi patimilor trupesti, si pentru ca in viata duhovniceasca intampina unele stavile datorate anumitor stari corporale, asceza este adesea inteleasa, intr-un sens mai restrans, ca ansamblul practicilor care privesc nemijlocit trupul. In acest caz, se vorbeste de “nevointa trrupeasca”, deosebind-o de “nevointa launtrica”, pe care o precede d.p.d.v. logic , dar nu temporal. La aceasta nevointa trupeasca, se refera si Sf. Ap. Pavel, cand zice : “Imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei.” (I Corinteni 9, 27).

Nevointele ascetice nu sunt un scop in sine, iar suferintele mai mici sau mai mari, de care sunt insotite, nu sunt nicidecum legate de vreo nevointa a omului de a se pedepsi pe sine sau de a-I oferi satisfactie lui Dumnezeu, lucru de care El nu are trebuinta, fiind un termen diavolesc.

Rostul nevointei trupesti, este sa puna capat inrobirii nefiresti a sufletului de catre trup : sa elibereze sufletul de sub stapanirile trupesti, sa restabileasca domnia sufletului asupra trupului, sa supuna trupul si sufletul si sufletul duhului. Astfe, Sf. Talasie Libianul spune : “ Este propriu ca cel rational sa se supuna ratiunii sis a-si sileasca si robeasca trupul.”

Asadar, ca o concluzie la cele rostite pana acum, putem observa cateva repere, care duc la un drum clar spre infaptuirea tamaduirii, si trebuiesc tratate cu seriozitate crescuta, prin a le pune mereu si mereu in

aplicare, caci ne-au fost descoperite de Dumnezeu prin Sfintii Parinti spre a ne fi de folos spre paza de vrajmasul diavol si spre mantiuirea sufletului. Asa sa ne ajuta Dumnezeu. Amin.

5