Tacticile în războiul modern

Cpt.asist.univ. Vasile DOBRIN Cpt.asist.univ. Aurelian RAŢIU

În acest început de mileniu ameninţările la adresa securităţii naţionale, regionale sau globale cunosc cea mai puternică dezvoltare şi diversificare. Pe timpul Războiului Rece, ameninţările, riscurile şi provocările erau lansate de către entităţi statale. Prin urmare au fost preferate armatele de mari dimensiuni, bazate pe armament convenţional, la care se adaugă arsenalul nuclear. Astfel s-a constatat că aceste armate pe care le-am moştenit în urma Războiului Rece au fost sau sunt inadecvate provocărilor actuale în care conflictele se poartă, de regulă, între state şi alţi actori nestatali, cum ar fi, de pildă, organizaţiile teroriste sau alte fracţiuni rebele [1].

Domeniul militar a suferit schimbări profunde prin modificarea esenţială a centrelor de putere, a caracterului şi a conţinutului ameninţărilor, a mediilor de desfăşurare, a diversităţii acţiunilor, armelor şi tacticilor.

Academia Trupelor de Uscat, aşa cum era denumirea ei la înfiinţare, prin planurile de învăţământ şi disciplinele „militare“ din cadrul acestora, a fost nevoită să răspundă provocărilor acelei perioade de „căutări“ şi de tranziţie de la tactica bazată pe masivitatea socio-tehnică a organismului militar, la acţiuni în care se pun pe primul plan informaţiile şi efectele asupra ţintelor.

În momentul de faţă, conceptele de utilizare a forţelor şi tacticile în varianta clasică a unui război simetric „armata contra armată“ sunt apuse deja, apărând „revoluţia în afacerile militare“.

Clasificările revoluţiilor diferă de la un autor la altul, în funcţie de modul în care sunt surprinse tehnologiile de luptă, de modul în care este realizată cronologia, de modul în care sunt prezentate categoriile etc. Un exemplu este oferit de Krepinevich [2] care identifică zece astfel de revoluţii în afacerile militare, dar noi vom aminti doar câteva:

– revoluţia la nivelul infanteriei, în care rolul acesteia a crescut în raport cu cavaleria;

– revoluţia în domeniul artileriei; – revoluţia în domeniul armelor de foc; – revoluţia napoleoniană în logistică şi organizare;

– revoluţia modului de ducere a războiului naval (apariţia subma-rinului);

– revoluţia nucleară. Dacă la începutul celui de al Doilea Război Mondial revoluţia în

afacerile militare a însemnat folosirea combinată (întrunită) a Aviaţiei cu Forţele Terestre, astăzi există cel mai complex concept de ducere a luptei armate: actualizarea, optimizarea doctrinelor şi armonizarea lor cu capacitatea tehnologică. Imediat ce a apărut un nou tip de armă sau o nouă lecţie învăţată din teatrele de operaţii, trebuie să apară modificări în doctrine şi tactici. Deci revoluţia în afacerile militare presupune acordarea doctrinelor de utilizare a forţelor armate, a structurilor militare în general şi a tacticilor, cu capacitatea tehnologică a armamentului şi a tehnicii, cu care forţele armate sunt dotate.

Ultimele războaie (cele din Irak) au fost, aşa cum se cunoaşte, de tip asimetric, adică o confruntare între o tehnologie de vârf (a viitorului) şi una caracteristică unei ţări în curs de dezvoltare, care avea un concept strategic şi utiliza tactici corespunzătoare secolului trecut [3].

Aceste tipuri de tactici s-au studiat şi în instituţia noastră în primii ani de la înfiinţare, dar apoi datorită necesităţii compatibilizării cu armatele membre NATO şi schimbărilor apărute în fizionomia conflictelor, tacticile militare au evoluat în mod considerabil.

Sintagma de tactică generală, aşa cum era utilizată la înfiinţarea

academiei, este depăşită. Acest lucru se datorează atât metodologiei instruirii şi a pregătirii complexe a trupelor pe timp de pace, cât şi conducerii forţelor în război. Locul ei fiind luat de sintagma atotcuprinzătoare legată de trepiedul conducere – forţe – acţiune. Tactica generală este perimată pentru etapa actuală.

Tactica militară este acea ramură a artei militare al cărei obiect este dat atât de acţiunile militare, de lupta (ciocnirea) sau operaţiile subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi tactice, cât şi de oamenii cu

calităţile lor morale, de tehnica de luptă folosită şi de organizarea trupelor pentru luptă. În esenţă şi prin esenţa sa, tactica este, deopotrivă, arta şi ştiinţa folosirii forţelor în luptă. În acest fel, tacticile se corelează strâns cu arta operativă şi cu strategia, cărora li se subordonează.

Problemele apar des pe câmpul de luptă şi dau senzaţia unei stări de contradicţii între cunoştinţe, îl pun pe luptător în situaţia de a aştepta ceva care ar fi fost descoperit sau urmează să fie descoperit, îl fac să se confrunte cu ceva incert şi să fie indecis. Se instalează apoi căutarea febrilă de soluţii, goana după informaţii, totul sub presiunea crizei de timp. Comportamentul schiţat mai sus este caracteristic situaţiilor de luptă şi problemelor ridicate de o cauzalitate cunoscută dinainte, uşor previzibilă, dar realitatea ultimelor confruntări demonstrează că, prin excelenţă, câmpul tactic va fi dominat de mai multe ascunzişuri, de imprevizibil, de surprize, de contexte în care soluţiile practice antecunoscute nu se mai potrivesc ori nu mai lasă timp pentru învăţarea la faţa locului, din mers. Este perfect adevărat când se afirmă că: realitatea câmpului de bătaie este că pe el nu se studiază; se face ce se poate pentru a se aplica ceea ce se ştie.

Tactica militară, în general, şi tactica forţelor terestre, în particular, devin astfel şi o ştiinţă a învăţării, o metodologie a instruirii cu valenţa sa didactică de disciplină importantă a învăţământului militar şi a procesului de instrucţie, de pregătire pentru luptă. De mare importanţă în actualitate şi cu atât mai mult în perspectivă este tactica, prin valenţa sa didactică, întrucât deja forţele terestre din armatele statelor dezvoltate îşi bazează profesionalismul şi pregătirea pentru luptă pe metodologii şi tehnologii de instruire prin simulare [4].

Dacă până în anul 1999 se studiau tacticile utilizate în conflictele clasice, cu două armate faţă în faţă, în care predominau acţiunile specifice luptei armate, s-a trecut apoi să se vorbească şi despre acţiuni militare nonviolente, despre acţiuni în sprijinul păcii ca apoi să se treacă la conceptul de operaţii de stabilitate şi de sprijin.

Cercetările şi studiile asupra tipurilor de tactici au continuat şi s-au aprofundat către sfârşitul secolului trecut şi începutul celui actual. Într-un asemenea studiu de referinţă sunt deschise trei direcţii majore de dezvoltare a acestei teme:

a) valorificarea selectivă şi adaptarea la condiţiile prezentului a acelor percepte tactice acumulate anterior de experienţa universală şi românească;

b) noi acumulări de principii, reguli şi norme impuse mijloacelor de luptă moderne;

c) fizionomia luptei moderne care se caracterizează prin dinamism şi rapiditate deosebită în desfăşurare.

Câmpul de luptă în viitoarele conflicte a început încă de pe acum să-şi probeze şi să-şi demonstreze noile caracteristici:

– ostilităţile nu mai sunt doar o ciocnire între forţe şi mijloace, ci o adevărată confruntare între inteligenţele umane, conferind astfel acţiunilor militare dinamism, încordare şi fermitate;

– structuri tactice suple, mobile, cu mare capacitate de lovire şi de manevră;

– diversificarea procedeelor de acţiune până la realizarea rolului hotărâtor al surprinderii şi asigurarea iniţiativei şi supremaţiei;

– dominarea procesului conducerii de către elementul informaţional-decizional pentru coordonarea permanentă a tuturor categoriilor de forţe şi genuri de armă, atât pe verticală, cât şi pe orizontală;

– dispariţia frontului precis delimitat între ,,trupele proprii“ şi ,,trupele inamicului“;

– ponderea acţiunilor în mediul urban; – acţiuni „chirurgicale“ pe baza unor informaţii precise; – o importanţă deosebită acordată sprijinului, fie el letal sau neletal,

chiar şi unor grupuri de valoare mică; – acţiunile împotriva adversarului, de multe ori, se desfăşoară pe baza

unor reguli de utilizare a forţei (reguli de angajare); – ducerea acţiunilor de luptă în zone încă locuite de civili, unde

trebuie luate nişte măsuri specifice (restrictive) de reducere sau chiar eliminare a pagubelor colaterale;

– o importanţă deosebită acordată protecţiei forţelor; – atingerea scopului luptei se asigură printr-o gamă de forme, procedee

şi metode de acţiune, adaptate în funcţie de caracteristicile situaţiei, natura, valoarea şi modul de acţiune ale inamicului, dar, totodată, trebuie să fie corespunzătoare condiţiilor de teren, timp, anotimp, precum şi valorii grupării forţelor participante şi caracteristicilor tehnico-tactice ale mijloacelor la dispoziţie, respectiv ale puterii proprii de luptă;

– la înfăptuirea scopului stabilit participă toate genurile şi specialităţile de armă din compunerea unităţilor şi a marilor unităţi de arme şi de arme întrunite (grupări de forţe constituite din elementele acestora), într-un efort coordonat, aplicând anumite principii de întrebuinţare a acestora şi în conformitate cu normele, regulile, metodele şi procedeele de pregătire şi ducere a luptei.

Diversificarea tacticilor a fost determinată, în ultimii ani, de structura operaţional-acţională pe care au îmbrăcat-o dispozitivele de acţiune ale forţelor terestre, compuse din: forţele luptătoare, forţele de sprijin (susţinere) al (a) luptei şi de sprijin logistic. Fiecăreia dintre aceste genuri de

forţe îi corespunde un tip de tactică, de unde rezultă că astăzi există trei tipuri importante de tactică a forţelor terestre:

– tactica forţelor luptătoare (tactica armelor întrunite); – tactica forţelor de sprijin; – tactica logisticii trupelor.

În cadrul tacticii interarme a forţelor terestre mai operează şi criteriul întrebuinţării armelor, atât pentru unităţile luptătoare, cât şi pentru cele de sprijinire a luptei. Aplicând cerinţele acestui criteriu, se departajează tipurile de tactici corespunzătoare unităţilor din fiecare armă (gen de armă) şi specialitate, cu precizarea că tacticii forţelor luptătoare îi revine şi rolul de tactică a acţiunilor întrunite.

O atenţie corespunzătoare trebuie acordată şi în studierea conflictelor militare din ultimele decenii, dar mai ales a Războiului din Golf, care a scos în evidenţă noi procedee de acţiune, mijloace de luptă cu înaltă precizie de lovire, rolul crescând al operaţiilor informaţionale, operaţiilor psihologice şi războiului electronic, atât în pregătirea, cât şi în conducerea acţiunilor de luptă.

Realizările ultimilor ani în domeniul militar au condus la o reformă substanţială a Armatei României, cu precădere în domeniul acţional, asigurând o mai mare flexibilitate şi adaptabilitate la nivelul tuturor eşa-loanelor, în scopul elaborării unor concepte structurale, organizaţionale şi acţionale mult mai apropiate de realitatea teatrelor de operaţii.

De asemenea, se poate afirma că în viitor, confruntarea militară modernă va avea un aspect tot mai integrator, câmpul de luptă al viitorului fiind caracterizat de noi dimensiuni şi trăsături ce se regăsesc în fronturi discontinue, rapiditate în planificarea şi executarea manevrelor, lovirea concomitentă a trupelor şi a obiectivelor atât la contact, cât şi în adâncime.

Acţiunile de luptă de nivel tactic devin precise şi eficiente, sunt pregătite şi coordonate în cele mai mici detalii, rapide şi cu pierderi mici, dar cu efecte majore. Se prefigurează astfel o nouă fizionomie a câmpului de luptă modern, caracterizat de înalta tehnologie folosită, amploarea

operaţiilor speciale de acţiuni psihologice, acţiuni de diversiune, acţiuni diversificate ale forţelor terestre speciale etc.

Note bibliografice

[1] Frunzeti, T., Armata – instituţie de prestigiu a statului. În: Revista

„Spirit Militar Modern“, nr. 1-2, 2005, pp. 10-11 [2] Păun, V., Popa, A.M., O provocare strategică: Războiul

informaţional, Bucureşti, Editura UTI, 2002, p. 6 [3] Ostropel, V., Consideraţii asupra fizionomiei războiului la început

de mileniu. În: volumul Sesiunii de comunicări ştiinţifice, 11 iunie 2004, secţiunea a III-a, Sibiu, pp. 106-107

[4] Ioan, S.M., Nivelul tactic – introducere, tipuri de tactici, sisteme de operare pe câmpul de luptă, Lecţie la „Bazele artei militare“, 13 iunie, 2005, Sibiu, p. 8