războiul viziunilor asupra lumii

Razboiul viziunilor - preBT 01.indd 1 16-Aug-12 03:53:22 AM

TRADUCERE Din engleză deConstantin Dumitru-Palcus


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. ZamfirescuDirector editorial: Magdalena MărculescuDesign: Radu ManeliciRedactor: Bogdan PerdivarăDirector producţie: Cristian Claudiu CobanDTP: Răzvan NaseaCorectură: Rodica Petcu Roxana Samoilescu

DESCRIEREA CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiChoPRA, DEEPAk Războiul viziunilor asupra lumii / Deepak Chopra & Leonard Mlodinow ; trad.: Constantin Dumitru-Palcus. – Bucureşti : Editura Trei, 2012 ISBN 978-973-707-616-8

I. Mlodinow, Leonard II. Dumitru-Palcus, Constantin (trad.)

159.923.2

Titlul original: War of the Worldviews. Science vs. SpiritualityAutor : Deepak Chopra si Leonard Mlodinow

Copyright © 2011 by Deepak Chopra and Leonard Mlodinow

Prezenta editie s-a publicat prin acord cu Harmony Books, imprint al Crown Publishing Group, divizie a Random House, Inc.

Copyright © Editura Trei, 2012pentru prezenta ediție

C.P. 27-0490, BucureştiT/F: +4 021 300 60 90E: [email protected]: edituratrei.ro

ISBN 978-973-707-616-8

i


Tuturor înţelepţilor şi savanţilor care au sporit cuprinderea minţii umane


7Războiul viziuniloR asupRa lumiiDeepak ChopRa & leonaRD mloDinow

CUvânT-înAinTE


8 Războiul viziuniloR asupRa lumiiDeepak ChopRa & leonaRD mloDinow


Războiul viziuniloR asupRa lumiiDeepak ChopRa & leonaRD mloDinow 9

Nimic nu este mai misterios decât viziunea altei persoane asupra lumii. Avem câte una cu toţii. Noi credem că viziunea noastră exprimă realitatea. Băştinaşii americani din sud‑vest străbăteau sute de mile ca să vâneze bizoni, dar nu mâncau niciodată peşte din pâraiele locale. Asta pentru că, în concepţia lor despre lume, peştii erau spiritele strămoşilor plecaţi în cealaltă lume. În Vechiul Testament, era adevărat că sacrificiile animale domoleau mânia lui Dumnezeu. Pentru orice cetăţean al Romei antice era real că viitorul putea fi ghicit în măruntaiele unei găini. La fel, pentru grecii din Antichitate, era real că o persoană morală putea să aibă sclavi şi că existau numeroşi zei: al iubirii şi frumuseţii, al războiului, al lumii subterane, al vânătorii, al recoltelor, al mării.

Ce se întâmplă, prin urmare, când se ciocnesc două viziuni asupra lumii? În anul 339 î.Hr. trei cetăţeni ai Atenei l‑au acuzat pe Socrate că ar fi refuzat să recunoască zeii



tradiţionali, în locul cărora ar fi introdus noi divinităţi (a mai fost acuzat şi de faptul că i‑a corupt pe cei tineri). Pedeapsa pentru ciocnirea între cele două viziuni asupra lumii (sau zei) a fost moartea. În timpul procesului său, Socrate a refuzat să retracteze sau să fugă de un anumit verdict de vinovăţie. După spusele lui Platon, el ar fi zis: „Cât timp îmi voi păstra suflarea şi facultăţile mintale, nu voi înceta nicio clipă să practic filosofia“. Din nefericire, în zilele noastre, o ciocnire între concepţiile despre lume este întâmpinată, în multe părţi ale lumii, cu violenţă şi moarte.

Cartea de faţă are ca subiect o confruntare a viziunilor asupra lumii, dar fără niciun schimb de lovituri la corp. Cartea a luat naştere atunci când doi oameni care nu se cunoşteau s‑au întâlnit la o dezbatere televizată pe tema „viitorului lui Dumnezeu“. Decorul era un amfiteatru al Institutului de Tehnologie din California (Caltech), iar publicul era format din mulţi oameni de ştiinţă şi studenţi, dar şi din nespecialişti, îndeosebi fani ai lui Deepak din comunitatea locală. Fiecare dintre ei îşi adusese cu sine credinţele personale — fără doar şi poate că unii dintre ei erau oameni religioşi —, dar şi propria viziune asupra lumii, care are rădăcini mai adânci decât credinţa.

În cursul dezbaterii de la Caltech, Deepak a jucat rolul de apărător al viziunii îndeobşte cunoscute ca spirituale. Întrucât s‑a ajuns la discutarea ideilor vehiculate de fizică, Deepak a întrebat: „Este vreun fizician în sală?“. Nici Leonard, nici altcineva n‑a răspuns. Însă, după dezbatere, moderatorul, care îl recunoscuse pe fizicianul Leonard, l‑a ales din public ca să‑i pună lui Deepak o întrebare. Leonard, în schimb, s‑a oferit să‑l înveţe fizică cuantică. Deepak a



acceptat — într‑un amestec de râsete şi aplauze — şi, când am început să comunicăm, am constatat că avem divergenţe profunde în ceea ce priveşte viziunea asupra lumii. Realizând adâncimea divergenţelor noastre, am decis să le lămurim în această carte.

Ştiinţa a adus omenirea pe calea descifrării secretelor naturii, a stăpânirii forţelor naturale şi a dezvoltării de noi tehnologii, prin folosirea raţiunii şi a observaţiei în locul unei abordări emoţionale ca instrument pentru descoperirea adevărului din spatele lucrurilor. Spiritualitatea priveşte spre un tărâm invizibil, transcendent, descoperit înăuntrul sinelui. Ştiinţa explorează lumea aşa cum ne este ea oferită de cele cinci simţuri şi de creier, în vreme ce spiritualitatea consideră că universul are o menire bine determinată şi este impregnat de semnificaţie. În viziunea lui Deepak, marea provocare pentru spiritualitate este să ofere ceea ce nu poate oferi ştiinţa — şi anume răspunsuri care ţin de tărâmul conştiinţei.

Care dintre cele două viziuni este cea corectă? Reuşeşte ştiinţa să descrie universul, sau învăţăturile străvechi precum meditaţia, descâlcesc mistere aflate dincolo de viziunea ştiinţifică asupra lumii? Pentru a afla acest lucru, cartea de faţă explorează conflictul celor două viziuni pe trei niveluri: cosmosul, sau universul fizic; viaţa şi creierul uman; explorăm de asemenea, în final, şi misterul suprem, Dumnezeu. În „Cosmosul“ controversa are ca obiect provenienţa universului, natura acestuia şi încotro se îndreaptă. În „Viaţa“ dezbatem evoluţia, genetica şi originea vieţii. „Mintea şi creierul“ se ocupă de neuroştiinţă şi analizează toate chestiunile legate de minte şi corpul fizic.



Iar „Dumnezeu“ se referă nu numai la o zeitate supremă, ci şi la conceptul mai cuprinzător al prezenţei divine în universul nostru.

În total sunt tratate optsprezece subiecte, ambii autori contribuind cu eseuri. Fiecare dintre noi şi‑a spus pe rând partea lui de poveste, dar cel care a fost al doilea la fiecare subiect a făcut‑o citind mai întâi textul celuilalt şi având libertatea să îşi prezinte contraargumentele. Întrucât ripostele la un argument dat au tendinţa de a convinge publicul, am încercat să fim cât mai imparţiali în privinţa repartizării acestui avantaj.

Fiecare dintre noi crede cu tărie în concepţia despre lume pe care o reprezintă. Am scris cu înverşunare, dar cu respect în definirea adevărului aşa cum îl vedem. Nimeni nu poate ignora chestiunea modului în care percepe lumea. Lucrul cel mai bun pe care‑l putem face — scriitori şi cititori deopotrivă — este să luăm parte la controversă. Ce altceva ar putea fi mai important?

Deepak ChopraLeonard Mlodinov


13Războiul viziuniloR asupRa lumiiDeepak ChopRa & leonaRD mloDinow

Partea 1

RăzboiUl

1. PERsPECTivElE



PERsPECTivA sPiRiTUAlă

DeePak

Cine priveşte în afară visează; cine priveşte înlăuntru se trezeşte.

Carl Jung

Dacă este să câştige lupta pentru viitor, trebuie ca mai întâi spiritualitatea să depăşească un neajuns major. În imaginaţia populară, ştiinţa a discreditat de mult religia. Faptele au înlocuit credinţa. Superstiţia a fost înfrântă treptat. Acesta este motivul pentru care explicaţia lui Darwin privind descendenţa omului din primatele inferioare prevalează în detrimentul Genezei şi de aceea considerăm că Big Bang este la originea cosmosului, nu un mit creator populat de unul sau mai mulţi zei.

Prin urmare, este important să încep spunând că religia nu este acelaşi lucru cu spiritualitatea — nici pe departe. Nici măcar Dumnezeu nu este unul şi acelaşi lucru cu spiritualitatea. Poate că religia organizată s‑a discreditat, însă spiritualitatea nu a suferit o asemenea înfrângere. Cu mii de ani în urmă, în culturile din toate colţurile globului, mentori spirituali inspiraţi cum ar fi Buddha, Iisus şi Lao‑zi au propus concepţii profunde despre viaţă. I‑au învăţat pe oameni că, dincolo de lumea cotidiană a durerii şi chinurilor, există un domeniu transcendental. Cu toate că ochii nu văd decât piatră, munţi, copaci şi cer, acesta este doar un văl tras peste o realitate vastă, misterioasă, nevăzută.



Dincolo de sfera de percepţie a celor cinci simţuri se află un tărâm invizibil de infinite posibilităţi, iar cheia descătuşării potenţialului său este conştiinţa. Pătrunde acolo, au spus înţelepţii şi vizionarii, şi vei descoperi adevăratul izvor al tuturor lucrurilor: propria ta receptivitate.

Tocmai această imensă promisiune este cea în privinţa căreia religia nu a reuşit să‑şi ţină cuvântul. Motivul nu ne priveşte pe noi, aici, pentru că aceasta este o carte despre viitor. Este suficient să spun că dacă Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, aşa cum a enunţat Hristos, dacă nirvana înseamnă eliberarea de orice suferinţă, aşa cum ne‑a învăţat Buddha, şi în condiţiile în care cunoaşterea cosmosului este închisă în mintea omului, aşa cum susţineau străvechii rishi sau înţelepţi ai Indiei, nu putem privi în jurul nostru astăzi şi să spunem că aceste învăţături au dat roade. Tot mai puţini oameni respectă, în lume, cutumele religioase ale vechilor tradiţii şi, în timp ce bătrânii deplâng acest declin, cei care s‑au depărtat de religie nu mai au nevoie nici măcar de un pretext. Cu mult timp în urmă, ştiinţa ne‑a arătat o splendidă lume nouă căreia nu‑i mai este necesară credinţa într‑un tărâm invizibil.

Adevărata problemă este cunoaşterea şi modul în care poate fi dobândită. Iisus şi Buddha nu aveau nicio îndoială că descriau realitatea dintr‑o poziţie a cunoaşterii adevărate. După mai mult de două mii de ani, credem că ştim mai bine decât ei cum stau lucrurile.

Ştiinţa îşi sărbătoreşte triumfurile, care sunt numeroase, şi îşi scuză catastrofele, care sunt de asemenea multe — iar numărul lor creşte în continuare. Bomba atomică ne‑a dus într‑o epocă de coşmar, a distrugerii în



masă. Mediul a fost zguduit zdravăn de emisiile poluante ale maşinilor pe care ni le pune la dispoziţie tehnologia pentru a ne face viaţa mai bună. Cu toate acestea însă, suporterii ştiinţei resping ameninţările cu o ridicare din umeri, punându‑le fie pe seama efectelor secundare, fie pe seama eşecurilor politicilor sociale. Moralitatea, ni se spune, nu este responsabilitatea ştiinţei. Însă dacă analizezi lucrurile mai în profunzime, ştiinţa se confruntă cu aceeaşi problemă ca şi religia. Religia a pierdut din vedere modestia în faţa lui Dumnezeu, iar ştiinţa şi‑a pierdut simţul propriei micimi, socotind din ce în ce mai mult Natura ca o forţă căreia trebuia să i se opună şi pe care trebuia să o înfrângă, iar secretele sale să fie dezgolite spre beneficiul omenirii. Acum plătim preţul. Când sunt întrebaţi dacă Homo sapiens este în pericol de dispariţie, unii oameni de ştiinţă dau speranţe că, în decurs de câteva sute de ani, călătoriile spaţiale vor fi suficient de avansate pentru a ne permite să ne abandonăm cuibul planetar pe care îl otrăvim. Şi, uite aşa, ne luăm tălpăşiţa ca să distrugem şi alte lumi!

Ştim cu toţii ce este în joc: viitorul previzibil planează ameninţător deasupra capetelor noastre. Soluţia standard pentru actualele noastre suferinţe este cât se poate de familiară. Ştiinţa ne va salva cu noi tehnologii — pentru refacerea mediului, înlocuirea combustibililor fosili, vindecarea SIDA şi a cancerului şi eradicarea foametei. Orice boală ai numi, se va găsi cineva care să‑ţi spună că este pe cale să apară o rezolvare ştiinţifică. Dar nu cumva ştiinţa ne promite să ne salveze de ea însăşi? Şi de ce ar fi o promisiune în care să credem? Viziunea asupra lumii care a triumfat în faţa religiei şi care consideră viaţa, în esenţă,



materialistă ne‑a înscris pe o traiectorie care ne duce într‑o fundătură. Literalmente.

Chiar dacă am elimina printr‑un miracol poluarea şi deşeurile dezastruoase, generaţiile viitoare tot nu vor avea un model de viaţă bună, cu excepţia celui care a dat greş şi în cazul nostru: consumul fără sfârşit, exploatarea resurselor naturale şi creativitatea diabolică a războiului. După cum comenta un tânăr student chinez, cu amărăciune, referindu‑se la Occident: „Aţi mâncat tot ce a fost pe masă. Acum ne daţi nouă cafeaua şi desertul, dar ne puneţi să plătim toată consumaţia“.

Religia nu e în stare să rezolve această dilemă; deja a avut şansa să o facă. Însă spiritualitatea poate. Trebuie să ne întoarcem la izvorul religiei. Acest izvor nu este Dumnezeu. Este conştiinţa. Marii învăţători care au trăit cu mii de ani în urmă au oferit ceva mai radical decât simpla credinţă într‑o putere superioară. Au oferit un mod de percepere a realităţii care nu începe cu fapte exterioare şi o existenţă fizică limitată, ci cu înţelepciunea interioară şi accesul la o receptivitate fără limite. Ironia este că Iisus, Buddha şi ceilalţi înţelepţi iluminaţi au fost şi oameni de ştiinţă. Au avut o cale de descoperire a cunoaşterii absolut paralelă cu ştiinţa modernă. Mai întâi a fost o ipoteză, o idee care trebuia să fie verificată. A urmat experimentarea, pentru a se vedea dacă ipoteza era adevărată. În cele din urmă au fost reacţiile colegilor, punându‑se noile descoperiri la dispoziţia cercetătorilor şi cerându‑li‑se să reproducă rezultatul.

Ipoteza spirituală care a fost avansată cu mii de ani în urmă are trei părţi:



1. Există o realitate nevăzută, sursa tuturor lucrurilor vizibile.

2. Această realitate nevăzută poate fi cunoscută dacă suntem receptivi la ea.

3. Inteligenţa, creativitatea şi puterea de organizare sunt înglobate în cosmos.

Acest trio de idei este asemenea valorilor platonice din filosofia greacă, valori care ne spun că iubirea, adevărul, ordinea şi raţiunea modelează, dintr‑o realitate superioară, existenţa omului. Diferenţa este aceea că până şi filosofiile mai vechi, cu rădăcini care ajung la cinci mii de ani, ne spun că realitatea superioară este cu noi chiar aici şi chiar acum.

În paginile care urmează, unde Leonard şi cu mine dezbatem marile teme ale existenţei umane, rolul meu este să dau răspunsuri spirituale — nu în calitate de preot sau practicant al unei confesiuni anume, ci în calitate de cercetător al conştiinţei. Ştiu, aceasta implică riscul îndepărtării credincioşilor devotaţi, a multelor milioane de oameni de toate confesiunile pentru care Dumnezeu reprezintă ceva foarte personal. Însă tradiţiile de înţelepciune ale lumii nu au exclus un Dumnezeu personal (ca să fiu onest, nu am fost învăţat, copil fiind, să venerez unul; dar mama mea a făcut‑o, s‑a dus în fiecare zi din viaţa ei să se roage la templul lui Rama). În acelaşi timp tradiţiile de înţelepciune au inclus, toate, un Dumnezeu impersonal care pătrunde fiecare atom din univers şi fiecare fibră a fiinţei noastre. Această distincţie îi deranjează pe acei credincioşi care vor să se cramponeze de unica



adevărată credinţă, oricare ar fi ea pentru fiecare credincios în parte. Însă un Dumnezeu impersonal nu trebuie să reprezinte o ameninţare.

Gândeşte‑te la o persoană iubită. Acum gândeşte‑te la iubirea însăşi. Persoana pe care o iubeşti dă un chip iubirii, dar, cu toate acestea, ştii sigur că iubirea a existat şi înainte să se nască această persoană şi că va supravieţui şi după ce ea se va stinge. În acest exemplu simplu rezidă deosebirea dintre Dumnezeul personal şi cel impersonal. În calitatea ta de credincios, poţi să‑i atribui un chip lui Dumnezeu — este o chestiune care ţine de opţiunea personală — dar eu sper să înţelegi că, dacă Dumnezeu este pretutindeni, însuşirile particulare ale iubirii, milei, compasiunii, dreptăţii şi toate celelalte atribute acordate lui Dumnezeu se transmit la infinit în întreaga operă a creaţiei. Deloc surprinzător, această idee este comună tuturor marilor religii. Conştiinţa superioară a permis marilor înţelepţi, sfinţi şi vizionari să ajungă la un gen de cunoaştere de care ştiinţa se simte ameninţată, dar care este absolut validă. Înţelegerea curentă a conştiinţei este prea limitată pentru a putea face dreptate aici.

Dacă te‑aş întreba: „De ce anume eşti conştient în această clipă?“, probabil că ai începe să descrii încăperea în care te afli, imaginile, sunetele şi mirosurile care te înconjoară. Dacă ai sta să te gândeşti, ai deveni conştient de starea ta de spirit, de senzaţiile corpului tău, poate de o grijă sau o dorinţă ascunsă care se află dedesubtul gândurilor superficiale. Însă călătoria interioară poate să meargă mult mai departe, ducându‑te la o realitate care nu are legătură cu obiectele „din exterior“ sau cu senzaţiile



şi gândurile „din interior“. Aceste două lumi se contopesc în cele din urmă într‑o singură stare de existenţă care se află dincolo de limitele spaţiu‑timpului, pe un tărâm al posibilităţilor infinite.

Însă acum ne confruntăm cu o contradicţie. Cum se poate ca două realităţi care sunt opuse (la fel cum a coace o pâine este opusul visatului la o pâine) să se dovedească a fi unul şi acelaşi lucru? Această viziune improbabilă este descrisă succint în Isha Upanishad, o scriere indiană străveche. „Aceea este întreagă şi aceasta este de asemenea întreagă. Această totalitate a fost proiectată din acea totalitate. Când acest întreg se contopeşte cu acel întreg, ceea ce rămâne nu este altceva decât un întreg.“ La o primă vedere, acest pasaj pare să fie aidoma unei ghicitori, care poate să fie descifrată înţelegându‑se că „aceea“ este starea de conştiinţă pură, în vreme ce „aceasta“ este ideea de univers vizibil. Ambele sunt întregi prin ele însele, după cum ne învaţă ştiinţa, care s‑a mulţumit secole de‑a rândul să exploreze universul cunoscut. Însă, din perspectiva spirituală a lumii, la baza oricărui element al creaţiei se află un întreg ascuns şi în ultimă instanţă tocmai acest întreg contează cel mai mult.

Spiritualitatea este prezentă de mai multe mii de ani şi cercetătorii ei au fost străluciţi — adevăraţi Einsteini ai conştiinţei. Oricine poate să le reproducă şi să le verifice rezultatele, ca şi în cazul principiilor ştiinţifice. Fapt şi mai important, viitorul pe care îl promite spiritualitatea — un viitor al înţelepciunii, libertăţii şi împlinirii — nu a dispărut odată cu declinul epocii credinţei. Realitatea este realitate. Există una singură şi este permanentă. Aceasta înseamnă



că, într‑un anumit punct, lumea interioară şi cea exterioară trebuie să se întâlnească; nu va trebui să alegem între ele. Chiar acest fapt va reprezenta o descoperire revoluţionară, deoarece disputa dintre ştiinţă şi religie a convins aproape pe oricine că ori înfrunţi realitatea şi faci faţă problemelor dure ale vieţii cotidiene (ştiinţa), ori te retragi pasiv şi contempli un tărâm de dincolo de viaţa cotidiană (religia).

Această alegere de tip „sau – sau“ ne‑a fost impusă când religia nu a reuşit să îşi respecte promisiunile. Dar spiritualitatea, izvorul mai profund al religiei, nu a eşuat şi este pregătită să înfrunte ştiinţa faţă în faţă, oferind răspunsuri compatibile cu cele mai avansate teorii ştiinţifice. Conştiinţa omului a creat ştiinţa, care în mod ironic acţionează acum tocmai pentru excluderea conştiinţei, a însuşi creatorului ei! Desigur, aceasta ne‑ar lăsa cu ceva mai rău decât o ştiinţă orfană şi limitată — am trăi într‑o lume sărăcită.

Care a şi sosit. Trăim într‑o perioadă de ateism rudimentar, ai cărui susţinători iau în derâdere religia considerând‑o superstiţie, iluzie şi păcăleală. Însă adevărata lor ţintă nu este religia; este călătoria interioară. Mă preocupă mai puţin atacurile la adresa lui Dumnezeu decât un pericol cu mult mai insidios: superstiţia materialismului. Pentru adepţii ateismului ştiinţific realitatea trebuie să fie exterioară; altminteri, întreaga lor abordare se destramă. Dacă lumea fizică reprezintă tot ceea ce există, ştiinţa este îndreptăţită să o exploreze pentru a obţine date. Însă aici superstiţia materialismului se fracturează. Cele cinci simţuri ale noastre ne încurajează să acceptăm că există obiecte „afară, undeva“, păduri şi râuri, atomi şi quarcuri. Pe de



altă parte însă, la frontierele fizicii, unde Natura devine minusculă, materia se descompune şi apoi dispare. Aici actul de măsurare schimbă ceea ce vedem; orice observator se dovedeşte a fi îngemănat cu ceea ce observă. Acesta este universul deja cunoscut spiritualităţii, în care observaţia pasivă lasă locul participării active, permiţându‑ne să descoperim că facem parte din ţesătura creaţiei. Rezultatul este o enormă forţă şi o uriaşă libertate.

Ştiinţa nu a ajuns niciodată la obiectivitatea pură şi nici nu va ajunge vreodată. A nega valoarea experienţei subiective echivalează cu a respinge cea mai mare parte din cele ce fac viaţa să merite a fi trăită: iubirea, încrederea, credinţa, frumuseţea, uimirea, minunarea, compasiunea, adevărul, artele, moralitatea şi mintea însăşi. Domeniul neuroştiinţei a acceptat în mare faptul că mintea nu există, ci este doar un subprodus al creierului. Creierul (un „computer făcut din carne“, cum l‑a definit Marvin Minsky, expert în inteligenţă artificială) este stăpânul nostru, hotărând prin mijloace chimice cum simţim, determinând genetic cum creştem, cum trăim şi cum murim. Acest tablou nu este acceptabil pentru mine, deoarece, respingând mintea, eliminăm portalul nostru către cunoaştere şi capacitatea de pătrundere.

În vreme ce Leonard şi cu mine dezbatem marile mistere, marii înţelepţi şi vizionari ne readuc aminte că există o singură întrebare: Ce este realitatea? Este rezultatul legilor naturale, acţionând cu rigoare prin cauză şi efect, sau este altceva? Există toate motivele ca viziunile noastre despre lume să fie în război. Fie realitatea este limitată la universul vizibil, fie nu este. Cosmosul ori a fost creat dintr‑un vid



pustiu şi fără sens, ori nu. Până nu înţelegi natura realităţii, eşti asemenea unuia din cei şase orbi vestiţi, care încearcă să descrie un elefant apucând doar de o parte din el. Cel care ţine de picior spune: „Elefantul este cam ca un copac“. Cel care ţine de trompă spune: „Elefantul seamănă mult cu un şarpe“. Şi aşa mai departe.

Povestea pentru copii despre orbi şi elefant este, de fapt, o alegorie din India antică. Cei şase orbi sunt cele cinci simţuri plus gândirea raţională. Elefantul este Brahman, totalitatea a ceea ce există. La o primă vedere povestea este pesimistă: dacă nu ai la dispoziţie altceva în afara celor cinci simţuri şi a gândirii raţionale, nu vei vedea niciodată elefantul. Însă există şi un mesaj ascuns, atât de evident încât multor oameni le scapă. Elefantul există. A existat înaintea noastră, aşteptând liniştit să fie cunoscut. Este adevărul mai profund al realităţii unificate.

Simplul fapt că religia nu a avut succes nu înseamnă că nicio nouă spiritualitate, bazată pe conştiinţă, nu va izbuti. Trebuie să vedem adevărul, şi în căutarea sa vom trezi forţele profunde care ne‑au fost promise cu mii de ani în urmă. Timpul aşteaptă. Viitorul depinde de alegerea pe care o facem astăzi.



PERsPECTivA şTiinţifiCă

lEonARD

Cu cât evoluţia spirituală a omenirii ajunge mai departe, cu atât mai sigur îmi pare că drumul adevăratei religiozităţi

nu trece printre teama de viaţă, teama de moarte şi credinţa oarbă, ci prin strădania de a dobândi

cunoaşterea raţională.

Albert Einstein

Copiii ajung pe lume crezând că totul se învârte în jurul lor, şi astfel s‑a întâmplat şi cu omenirea. Dintotdeauna oamenii au fost dornici să‑şi înţeleagă universul, dar pe parcursul celei mai mari părţi a istoriei umane nu am reuşit să născocim mijloacele necesare. Dat fiind că suntem animale proactive şi dotate cu imaginaţie, lipsa instrumentelor n‑a constituit un impediment. Pur şi simplu am lăsat imaginaţia să formeze imagini convingătoare. Aceste imagini nu se bazau pe realitate, dar au fost create pentru a ne sluji nevoile. Cu toţii ne‑am dori să fim nemuritori. Ne‑ar plăcea să credem că binele triumfă în lupta cu răul, că o putere superioară veghează asupra noastră, că facem parte din ceva mai mare, că am fost aduşi aici cu un scop anume. Ne‑ar plăcea să credem că vieţile noastre au o semnificaţie intrinsecă. Ideile antice privind universul ne‑au liniştit prin faptul că au afirmat aceste dorinţe. De unde vine universul? De unde vine viaţa? De unde vin oamenii? Legendele şi teoriile teologice ale



trecutului ne‑au asigurat că am fost creaţi de Dumnezeu, că Pământul nostru se afla în centrul tuturor lucrurilor.

Astăzi, ştiinţa poate răspunde la multe dintre cele mai importante întrebări privind existenţa. Răspunsurile ştiinţei izvorăsc din observaţie şi experiment, şi nu din ideile preconcepute sau dorinţele oamenilor. Ştiinţa oferă răspunsuri aflate în armonie cu natura aşa cum este, şi nu cu natura aşa cum ne‑ar plăcea să fie.

Universul este un loc care inspiră veneraţie, mai ales pentru cei care ştiu câte ceva despre el. Cu cât aflăm mai multe, cu atât mai uluitor ni se pare. Newton a spus că, dacă a văzut până mai departe, asta a fost pentru că s‑a înălţat pe umerii unor giganţi. Astăzi putem cu toţii să ne înălţăm pe umerii oamenilor de ştiinţă şi să vedem adevăruri profunde şi uluitoare despre univers şi despre locul nostru în cadrul său. Putem să înţelegem cum noi şi planeta noastră suntem fenomene naturale, născute ca urmare a legilor fizicii. Strămoşii noştri priveau cerul nopţii cu ochii mari, dar să vezi stele care explodează în câteva secunde, răspândind mai multă lumină decât o întreagă galaxie, pune într‑o lumină nouă amploarea acestei senzaţii. În zilele noastre, un om de ştiinţă îşi poate orienta telescopul pentru a observa o planetă asemănătoare cu Pământul aflată la miliarde de kilometri depărtare sau să studieze un spectaculos univers intern în care un milion de milioane de atomi conspiră pentru a crea un pistrui minuscul. Ştim acum că Pământul nostru nu e decât o planetă printre multe altele şi că specia noastră a apărut din alte specii (care rămân strămoşii noştri, chiar dacă nu ne‑am dori să‑i invităm în sufragerie). Ştiinţa ne‑a dezvăluit un univers vast, străvechi, violent, straniu



şi frumos, un univers de o varietate şi posibilităţi aproape infinite, unul în care timpul poate sfârşi într‑o gaură neagră, iar dintr‑o supă de substanţe minerale pot să evolueze fiinţe conştiente. Într‑un astfel de univers s‑ar putea crea impresia că oamenii sunt insignifianţi, dar semnificativ şi profund este faptul că noi, ansambluri de cantităţi aproape nenumărabile de atomi lipsiţi de raţiune, putem să devenim conştienţi, astfel încât să ne înţelegem originile şi natura cosmosului în care trăim.

Deepak consideră că explicaţiile ştiinţifice sunt sterile şi limitative, reducând omenirea la o simplă colecţie de atomi care nu se deosebeşte prin nimic de oricare alt obiect din univers. Dar cunoaşterea ştiinţifică nu ne diminuează umanitatea mai mult decât ne‑ar diminua aprecierea faţă de cultura noastră nativă cunoaşterea faptului că aceasta nu este unică, ci una printre atâtea altele. Mai aproape de adevăr este, de fapt, chiar opusul acestei idei. Emoţia, intuiţia, respectul faţă de autoritate — caracteristici care motivează credinţa în explicaţiile religioase şi mistice — sunt trăsături care pot fi găsite şi la alte primate, ba chiar şi la animale inferioare. Numai că urangutanii nu sunt în stare să raţionalizeze despre unghiurile unui triunghi, iar macacii nu se uită la cer întrebându‑se de ce planetele se deplasează pe traiectorii eliptice. Doar oamenii se pot angaja în minunatele procese ale raţiunii şi gândirii reunite sub numele generic de ştiinţă, doar oamenii pot să se înţeleagă pe sine şi modul în care planeta lor a ajuns aici şi numai oamenii pot să descopere atomii care ne alcătuiesc.

Triumful omenirii e dat de capacitatea noastră de a înţelege. Faptul că suntem în stare să înţelegem


războiul viziunilor asupra lumii

Documents