Universitatea Politehnica Bucureşti Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor

TĂBLIŢELE DE AUR DE LA SINAIA

Masterand: Dumitru Andra GabrielaMaster: Expertizarea produselor chimice, alimentelor şi materialelorAnul: II

Cuprins

Cuprins................................................................................................................2

Istoric...................................................................................................................3

Generalităţi – construcţia castelului....................................................................4

Tradiţia locală......................................................................................................5

Ipoteze.................................................................................................................6

Ipoteza falsurilor.................................................................................................9

Cercetări............................................................................................................13

Bibliografie........................................................................................................14

2

Istoric

Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate.

Conform tradiției locale, sau a unor informații care au circulat în zonă la vremea

respectivă,Tăblițele de la Sinaia se referă la un număr impresionant de tăblițe

de aur inscripționate într-o limbă si o scriere misterioasă, descoperite cu prilejul lucrărilor de

captare a pâraielor Sfânta Ana  și Peleș, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, și de

asanare a mlaștinilor din Poiana Văcăria considerându-se că ar fi intrat, în mod tacit, în

posesia regelui Carol I. Astăzi, Tăblițele de la Sinaia, sau Tezaurul de la Sinaia se referă la

un set de tăblițe de plumb neinventariate care se află depozitate în subsolul Institutului de

Arheologie Vasile Pârvan din București, de mai bine de un secol. Tradiția locală explică

existența prezentelor plăcuțe de plumb prin ideea conform căreia regele ar fi topit piesele

originale, valorificând aurul în vederea finalizării proiectului Peleș, după ce plăcile ar fi fost

copiate în plumb.

Autor Necunoscut

Titlu Tablitele de aur de la Sinaia

Dimensiuni 15/10 cm

Anul executiei Se crede ca au fost realizate pe vremea

dacilor

Tehnica -

Provenienta Zona orasului Sinaia

Restaurari -

3

Generalităţi – construcţia castelului

Principele Carol, ales Domn al României în 1866, a vizitat pentru prima oară

Mânăstirea Sinaia în 5-6 august același an, rămânând fascinat de frumusețea locurilor (la

vremea respectivă așezarea purta numele de Podul lui Neag). Impresionat de eforturile pe

care le făceau călugării pentru aprovizionarea cu apă a sfântului lăcaș, Carol se va îngriji de

realizarea unor lucrări de captare a păraurilor Sfânta Ana și Peleș, care să asigure necesarul

de apă al mânăstirii. În 1873, înainte de demararea lucrării la castel, a fost făcut un schimb de

terenuri între Casa Crețulescu și Eforia Spitalelor din București, de 1000 de pogoane,

aparținând mânăstirii, care vor fi cumpărate de Carol. În toamna aceluiași an încep lucrările la

castel sub conducerea arhitectului Wilhem von Doderer.

Ridicarea construcției propriu-zise a fost precedată de ample lucrări de asanare a

cursurilor subterane de apă din Poiana Văcăriei, cum era numit locul pe care urma să se ridice

Peleșul, și de stăvilire a alunecărilor de teren. Amplul front de lucru a necesitat efortul a circa

300 de muncitori, cărora le-au trebuit doi ani pentru pentru terminarea amenajărilor. În tot

acest timp, Domnitorul a supravegheat personal lucrările celui mai mare și mai important

șantier de pe cuprinsul vechiului regat, în veacul trecut. Regina Elisabeta nota la acea

vreme: Erau italieni zidari, români pentru terasamente, țigani salahori. Albanezii și grecii

lucrau în cariere, nemții și ungurii, ca dulgheri. Turcii ardeau cărămida. Au fost maeștri

polonezi și cioplitori cehi. Francezii desenau, englezii măsurau, astfel că pe șantier se

întâlneau sute de costume și se vorbeau patrusprezece limbi; se cânta, se înjura și se certa în

toate dialectele și în toate tonurile.

Tradiţia locală

4

În investigația sa despre "afacerea" tăblițelor, jurnalistul Dumitru Manolache a

încercat să strângă laolaltă puținele mărturii scrise existente și declarațiile oferite lui de către

oameni care ar fi intrat în contact cu tăblițele sau ar fi auzit de "tradiția locală" referitoare la

ele.

În ciuda caracterului "folcloric" al informațiilor, există mulți specialiști, precum

doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan (aceasta le clasifică drept o tradiție orală,

destul de serioasă[2]), care nu au ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că

acestea sunt adevărate. Sursa tradiției pare să fie același inginer silvic Vasile Al. Ionescu. În

acest sens, Iordache și Bălaș Moldoveanu afirmă[4] intr-o notă de subsol a cărții lor:

„În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, [...] s-a descoperit un tezaur de aur,

compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță -tezaurul

fiind privit doar ca valoare de aur- a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr

Catargi domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația

locală și jandarmi, în cea mai mare taină și, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost

impresionante, a dispărut. Posterității au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de

autoritățile locale, la atelierele metalice [...], care au constituit nucleul fabricii de cuie,

înființată apoi în Sinaia în anul 1892. Facsimilele au rămas în păstrare la Mânăstirea

Sfântul Nicolae din Sinaia. Tradiția a fost transmisă de foștii primari ai comunei Sinaia: Gh.

Gătej, I. Suvrezeanu, I. Manoilescu, Ghiță Ionescu, I. Stoicescu, Gh. Matheescu, inginerul

silvic Vasile Al. Ionescu,[...] domiciliat în Sinaia încă din 1921, și pe care o vizitase încă din

1912. De-a lungul vremii, a făcut numeroase investigații asupra dramei tezaurului și,

încercând să studieze și să descifreze scrierile lor, a înmânat unele copii arheologului prof.

Niculescu-Plopșor. Din cele șase inscripții, cinci alfabetice, noi vom studia două, de pe

tăblițele găsite în 1978 în muzeul Mânăstirii Sinaia de cercetătorul științific M. Dogaru, de

la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice (ISISP), care ne-au fost puse la dispoziție de

N. Copoiu, de la același institut.”

Dintr-un interviu luat de către domnul Manolache doamnei Cornelia Velcescu, filolog

și sculptor, care în perioada '70-'80 a fost implicată în traducerea celor două piese arheologice

aflate la Mănăstirea Sinaia, aflăm posibilul număr al tăblițelor, descoperite în context similar

și, pentru prima oară, faptul că scrierile erau considerate a fi de orgine geto-dacă: Se vorbea

despre descoperirea, în peștera Sfânta Ana pe vremea regelui Carol I, a 40 de tăblițe de aur

de dimensiunea 15/10 cm, dar și mai mari, cu scriere dacă sau getică. Doamna Velcescu își

5

continuă relatarea, prezentând două ipoteze, despre care se discuta în biroul profesorului Ion

Popescu-Puțuri (directorul Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC

al PCR) și oferindu-și concluzia. Astfel, se vorbea acolo că din vânzarea aurului acestor

tăblițe ar fi obținut Carol I bani pentru terminarea Peleșului. Deși habar nu avea de ceea ce

scria pe tăblițe, regele și-ar fi dat totuși seama de valoarea lor pentru studiul istoriei. De

aceea, ar fi ordonat să se facă replici în plumb. Din câte înțelesesem eu, dintre acele replici

se mai salvaseră doar două bucăți, care se aflau la muzeul Mânăstirii Sinaia. Iar, într-o altă

variantă, se vorbea despre un inginer silvic, Ionescu, om foarte îndrăgostit de comori,

de munții Bucegi. El îl condusese pe cunoscutul cercetător peruan Daniel Ruzo, venit

în România, la peștera lui Zalmoxis, care avea o intrare secretă, cunoscută doar de

câțiva ciobani, dar nedescoperită nici până în prezent. Despre acest inginer se spunea că ar

fi descoperit 40 sau 60 de plăcuțe de aur cu scriere getică în peștera Sfânta Ana și că el ar fi

fost cel care le-ar fi subtilizat în plumb. Doamna Cornelia Velcescu întreabă retoric: Cine a

făcut copiile? Inginerul Ionescu sau regele Carol I?, conchizând că, logic, răspunsul nu

poate fi decât "regele Carol I'", pentru că inginerul Ionescu nici nu era născut atunci când s-

au descoperit plăcile. El a fost, se pare, doar țap ispășitor și subliniând că piesele erau cu

siguranță din aur, pentru că strămoșii noștri nu scriau pe lut, ca sumerienii.

Ipoteze

După cum a observat Dumitru Manolache, „istoria plăcilor despre care, generic, se

spune că provin de la Sinaia, poate fi explicată doar în limita a patru ipoteze: prima, existența

într-adevăr a unor originale de aur care, într-un anumit moment, au fost copiate în plumb, așa

cum susțin tradiția și o serie de dovezi indirecte, prezentate de noi până acum; a doua,

existența unor plăci de aur care nu au fost topite în totalitate, parte din ele păstrate de Casa

Regală, ajunse fie la Moscova, odată cu Tezaurul României, fie la Banca Națională Română,

sau, de ce nu, fie rămase la Peleș [...]; a treia, inexistența unor originale de aur sau din alte

materiale, situație în care plăcile de plumb cunoscute astăzi ar fi produsele unuia sau a mai

multor falsificatori; și a patra, autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ipoteză

susținută de domnul Dan Romalo în cartea sa.”

6

Un personaj misterios și controversat, Vitalie Ustroi, originar din Moldova de

peste Prut, a lansat ipoteza că plăcile de aur nu ar fi fost descoperite în timpul lucrărilor de pe

șantierul Castelului Peleș, ci acestea s-ar fi aflat în posesia Mânăstirii Sinaia care, ca multe

alte vechi așezăminte creștine, s-ar fi ridicat pe o capiște (vechi altar al cultului zalmoxian).

Astfel, aceste plăci s-ar fi păstrat de-a lungul secolelor în grija inițială a preoților daci, fiind

apoi transmise urmașilor lor, preoții creștini. Conform ipotezei lui, fiecare trib getic sau

dacic ar fi posedat o arhivă de texte scrise pe plăci de aur sau din alte metale, care se reînnoia

periodic. Textele ar fi fost scrise de marele preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost

închinate zeilor și, ca atare, ar fi fost foarte bine păzite.[5] În ceea ce privește o posibilă locuire

dacică în zona Sinaiei, în afară de depozitul de bronzuri datat 1800-1700 î. Hr. și descoperit

în urma multiplelor săpături arheologice în zonă (printre care se numără și sondajul efectuat

de Tocilescu în 1890[3]), nu există informații referitoare la epocile ulterioare. Totuși, Aurora

Pețan observă că acest lucru nu este în dezacord cu depozitarea pieselor de aur în zona

respectivă, ci, din contră, reprezintă un argument serios[6]:

„Este mult mai logic ca un asemenea tezaur să fi fost ascuns într-o zonă ferită, posibil într-

un loc considerat sacru, accesibil preoților sau celor inițiați. Plăcile inscripționate

laSinaia nu constituiau un tezaur obișnuit, ele nu erau valoroase doar prin aurul din care

erau confecționate. Valoarea excepțională consta în faptul că ele reprezentau „identitatea”

neamului dac. Căderea lor în mâinile dușmanilor și distrugerea lor ar fi echivalat cu

anularea întregii istorii consemnate în aceste plăci, cu ștergerea din memorie a acestui neam

și a faptelor și tradițiilor sale. De aceea, dacă tezaurele de aur și argint comercial au putut fi

ascunse în cele mai diverse locuri -în albii de râuri sau chiar în așezări locuite-, un astfel de

tezaur trebuia să fie extrem de bine protejat. Cel mai bun loc l-ar fi reprezentat cu siguranță

unu care să nu fi atras prin nimic atenția romanilor și a neamurilor viitoare care ar fi trecut

pe acolo, deci o zonă fără locuire și resurse care să stârnească interesul. Sinaia putea fi un

astfel de loc.”

Cu privire la construcția Mânăstirii Sinaia, ieromonahul Nectarie Măgureanu notează

în monografia sa că „în pustietatea locului trăiau, în liniște, călugării solitari, care înălțau rugi

pe acest vârf de munte, ca odinioară preoții strămoșilor noștri daci”. Ieromonahul precizează

că „încă din secolul al XV-lea, acești călugări s-au adăpostit în crăpăturile stâncilor și în

peșterile acestor munți, mai târziu în bordeie de piatră și în schituri de lemn, pentru ca departe

de lume și de zgomotul ei să trăiască în abnegație totală pentru Iisus Hristos.” Astfel, „au fost

7

construite și cele două schituri: schitul Sfânta Ana, la 5 km de mânăstire, și schitul Sfântul

Nicolae, la 1 km.” Interesantă este și următoarea mărturisire, cuprinsă în volum:

„Multe din documentele mănăstirii s-au pierdut în timp, ori intenționat au fost distruse. O

altă parte din documentele mănăstirii au fost ridicate cu „ordin” de către Eforia Spitalelor

Civile, în anul 1887. În 1961, un incendiu a distrus o mare parte din colecția muzeului, astfel

încât, la inventarierea arhivei din 1964, au mai fost găsite doar 955 de unităși de păstrare,

de la 1387 la 1963, cuprinzând diferite acte, câteva originale și copii

în rusă, greacă, germană sau română, cu caractere chirilice, de la anii 1702 până la 1895,

alte câteva dosare sau documente de pe la 1862 până la 1963. La 17 aprilie 1975, Arhivele

Statului au ridicat 137 de documente dintre cele mai importante existente la acea dată în

arhiva mănăstirii.[7]”

Într-un interviu acordat de către lingvista Aurora Pețan unui ziar publicat în Toronto[4],

aceasta vorbește despre același personaj misterios („al cărui nume nu vi-l pot face cunoscut”)

care „spunea că vine cu o delegație din partea Academiei Ruse” și care susținea că astfel de

plăci există pe teritoriul Rusiei, că sunt foarte asemănătoare cu cele de la Sinaia, si că, din

informațiile pe care le deține, cel puțin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Națională a

României. Tot conform informațiilor lui, în România, ar mai exista vreo trei depozite: unul

la Mănăstirea Tismana, un altul undeva în Munții Bucegi și unul chiar lângă Sarmizegetusa.

Deocamdată, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la lumină. Tot el susține că au existat la

Sinaia 240 de piese și că mai multe copii se află în diferite instituții. Acest număr, lingvista

Aurora Pețan îl consideră foarte plauzibil, pentru că știm, tot de la oameni din Sinaia, că

unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolăescu Plopșor, altele la Dimitrie Pippidi, iar

altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comuniștilor.Așadar, piesele de aur, fie s-

au salvat și au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încă în Banca Națională, fie

au fost topite.

Ipoteza falsurilor

8

Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza

falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București,

consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan, care "le văzuse și el și

credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le-a considerat niște falsuri din secolul

al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii", declara academicianul în 2004, într-un

interviu.[5] Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă

parte: eu le-am preluat de la generația dinaintea mea drept "falsurile lui Hasdeu".

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Hasdeu. Despre el,

P.P.Panaitescu[8] afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este „Diploma bârlădeană”,

care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori

din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și

Tecuci, iar cel de-al doilea fals ar fi „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul

1374. Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul

Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte

despre Hasdeu[9], contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt

mai mulți cercetători, pentru faptul că Hasdeu a publicat zeci de documente, mult mai

valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale.

Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu

aceste documente, conchizând că pare absurd. Având aceste „antecedente”, și pentru că

vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hasdeu figurează primul pe

lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb. Cât despre presupusa perioadă în care

Hasdeu ar fi „plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate

fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s-a

dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a

contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la

"Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și

energie să plăsmuiască sutele de plăci. Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora

cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze

inscripțiile misterioase, afirmă:

„„Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hasdeu] nu se regăsește în plăci”. Acad. Al. Vulpe

a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să-i demonstreze lui Gr.

Tocilescu existența scrierii la daci. Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet „propriu”

9

dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de

pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei

hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hasdeu limba dacilor era indo-europeană, de

tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și-a imaginat niciodată că

limba dacă este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu

sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave. Nici în privința vocabularului nu avem repere

care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două

sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine. Mai mult, Hasdeu era

un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul „Traian” și revista „Columna lui

Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal.

Pentru Hasdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea

individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe

tron, Hasdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.[10]”

Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de

cercetări, a scris cartea Dacia preistorică. Aurora Pețan consideră că „aspectul neindo-

european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu

poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus,

era foarte sărac, chiar „Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija

ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”[11]

Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul

referitor la cetatea „Cumidava”: în plăcile de plumb apare cuvântul „Comieodabo”,

desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de

la Ptolemeu sub numele de „Comidava”, iar dintr-o inscripție latinească sub forma

„Cumidava”. Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală,

„Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin

urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-

lea. Astfel, pentru dl. academician, forma „Cumidava”, scrisă de un roman într-o inscripție

latinească, este forma autentică dacică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă

acestea ar fi fost autentice. Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan

întrebă retoric „de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl

reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea „Cumidava” apare într-o inscripție

„latinească”, scrisă de un „roman”, în secolul al III-lea d.Hr.: „de ce suntem obligați să

10

admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu,

este coruptă”? Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând

la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere „în care a

intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de „urechea”

grecului și a romanului.”. Astfel, aceasta observă că „în numele grecești și romane din tăblițe,

vocala 'i' cu cantitate scurtă era percepută adesea ca 'e', iar 'u' scurt ca 'o' (numele lui

'Lucullus' este redat 'Locolo', cuvântul grecesc 'basileus' este transpus 'baseleo' etc.).

Deci,conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin 'u' ceea ce în

limba dacilor era un 'o' închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”

S-a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în

scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru

sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului

Olteanu, elemente de românism modern[6], deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai

târziu. Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul

chirilic este "necunoscută", așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slaviiaceste semne,

acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a

fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Cr., deci într-o zonă care, cu câteva secole înainte

fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent și în alfabetul chirilic, are la

slavi valoarea numerică 90.[12] Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare

numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în Dacia de către

episcopul Wulfila în sec. IV d.Cr. Știind că limba goților nu poseda sunetul ci, doamna Pețan

consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să

nu fi avut nici o valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură.[13] Dacă

semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi

existat și la geți, mai ales că ambele alfabete -cel gotic și cel chirilic- au fost create în zona

getică?[14] În privința semnului pentru gi, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai

mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești[15] (la

sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică gi în sec. XVII, pe când în

textele românești apare cu un secol mai devreme). Aurora Pețan subliniază că, desigur, există

și specialiști care afirmă că românii l-au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne

cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl.

Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc "necunoscută". Așa cum se

poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul

11

ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl.

Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц

pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc. Cât despre litera

gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca

toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc 'koppa', folosit și în alfabetul grec, și

în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime

cu litere, două dintre acestea, koppa și sigma fiind utilizate numai în acest scop).

Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este

acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita "pronunție

reuchliniană", nu ca în greaca veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice[7].

Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea 'i', la fel ca în neogreacă,

deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un

anacronism, căci încă din sec. IV a.Chr. aceste două semne se confundau în inscripțiile

din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar

epocii recente. Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări

între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s-a produs după

sec. V-VI p.Chr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se

întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină. În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba

de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu

bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu

se întâmplă în nici un singur alfabet antic sau modern. Nicăieri literele care se pronunță la fel

nu se află în "variație liberă". Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli

ortografice sau de tradiție.

Cercetări

12

Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puțin

de protejare a pieselor care se mai află în depozitul institutului. Plăcile au rămas tot

neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar și dispariția lor completă. Conform opiniei

jurnalistului Dumitru Manolache, „ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat

pentru un secol orice inițiativă de cercetare”, „legenda” aceasta funcționând ca o capcană în

care, din nefericire, au căzut generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. Tot acesta

observă că „subiectul a fost ocolit ca un ciumat”, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai

descalificarea profesională, oprobriul breslei. Pentru Aurora Pețan „este un mare mister de

ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși „toată lumea știa

de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore

Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe „știau că a existat un tezaur din

piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, „scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un

scandal”.[8]

După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul

acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, în calitatea sa de cercetător la Institutul de

Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, văzuse, împreună cu profesorul

Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuțe și despre inginerul silvic

Ionescu,[16]făcea o comunicare în iunie 2003, sub titlul „Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la

Sinaia”, la Congresul Internațional de Dacologie, cerând autorităților să se implice în

rezolvarea cazului dispariției tezaurului original. Cu același prilej, Deac a prezentat mai multe

imagini cu tăblițe, deși la vremea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea

Sinaia, iar cartea lui Dan Romalo încă nu apăruse. În toamna aceluiași an a apărut cartea

inginerului Dan Romalo, „Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, care valorifica, într-un

studiu pertinent și inedit, o parte din fotografiile executate de autor după război. Cartea este

reeditată în 2005, sub titlul „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”.

Aurora Pețan a început cercetările imediat după apariția primei ediții a cărții lui

Romalo. În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la institutul

unde lucra, intitulată "Observații lingvistice asupra „Cronicii apocrife pe plăci de plumb”".

Apoi, în iunie 2004, a susținut o conferință la Academia Română, intitulată „O posibilă sursă

de cunoaștere a limbii dace”, iar în ianuarie 2005, conferința „Tăblițele de plumb dacice - fals

monumental sau izvor istoric ignorat?”, la Seminarul Arheologic Vasile Pârvan al Facultății

de Istorie de la Universitatea București.

13

Bibliografie

Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia - legendă sau adevăr ocultat?, Editura

Dacica, 2006

Pețan, Aurora, A possible Dacian royal archive on lead plates, Antiquity Journal, Vol 79

No 303, March 2005

Bucurescu, Adrian, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Editura Arhetip, 2005

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb?, Arvin Press, București, 2003

Romalo, Dan, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb, Editura Alcor, București, 2005

Velcescu, Cornelia, Inscripții rupestre din Munții Carpați, Editura MIRACOL, Burești,

2002

Horia Turcanu (Formula AS): „Misterul tăblițelor de plumb”

Academia Republicii Populare Romîne, Documente privind istoria Romîniei:

Introducere, 1956

Emil Vîrtosu, Paleografia româno-chirilică, Ed. Științifică, 1968

Horace Gray Lunt, Old Church Slavonic Grammar, Walter de Gruyter, 2001

Isaac Taylor, History of the Alphabet: Aryan Alphabets, Kessinger Publishing, 2003

(1899)

en Isaac Taylor, Greeks and Goths a Study on the Runes, Kessinger Publishing, 2004

(1879)

Winfred Philipp Lehmann, Historical Linguistics: An Introduction, Routledge, 1992

(1962)

14