tablitele de la sinaia
DESCRIPTION
sinaiaTRANSCRIPT
Universitatea Politehnica Bucureşti Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor
TĂBLIŢELE DE AUR DE LA SINAIA
Masterand: Dumitru Andra GabrielaMaster: Expertizarea produselor chimice, alimentelor şi materialelorAnul: II
Cuprins
Cuprins................................................................................................................2
Istoric...................................................................................................................3
Generalităţi – construcţia castelului....................................................................4
Tradiţia locală......................................................................................................5
Ipoteze.................................................................................................................6
Ipoteza falsurilor.................................................................................................9
Cercetări............................................................................................................13
Bibliografie........................................................................................................14
2
Istoric
Tăblițele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate.
Conform tradiției locale, sau a unor informații care au circulat în zonă la vremea
respectivă,Tăblițele de la Sinaia se referă la un număr impresionant de tăblițe
de aur inscripționate într-o limbă si o scriere misterioasă, descoperite cu prilejul lucrărilor de
captare a pâraielor Sfânta Ana și Peleș, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, și de
asanare a mlaștinilor din Poiana Văcăria considerându-se că ar fi intrat, în mod tacit, în
posesia regelui Carol I. Astăzi, Tăblițele de la Sinaia, sau Tezaurul de la Sinaia se referă la
un set de tăblițe de plumb neinventariate care se află depozitate în subsolul Institutului de
Arheologie Vasile Pârvan din București, de mai bine de un secol. Tradiția locală explică
existența prezentelor plăcuțe de plumb prin ideea conform căreia regele ar fi topit piesele
originale, valorificând aurul în vederea finalizării proiectului Peleș, după ce plăcile ar fi fost
copiate în plumb.
Autor Necunoscut
Titlu Tablitele de aur de la Sinaia
Dimensiuni 15/10 cm
Anul executiei Se crede ca au fost realizate pe vremea
dacilor
Tehnica -
Provenienta Zona orasului Sinaia
Restaurari -
3
Generalităţi – construcţia castelului
Principele Carol, ales Domn al României în 1866, a vizitat pentru prima oară
Mânăstirea Sinaia în 5-6 august același an, rămânând fascinat de frumusețea locurilor (la
vremea respectivă așezarea purta numele de Podul lui Neag). Impresionat de eforturile pe
care le făceau călugării pentru aprovizionarea cu apă a sfântului lăcaș, Carol se va îngriji de
realizarea unor lucrări de captare a păraurilor Sfânta Ana și Peleș, care să asigure necesarul
de apă al mânăstirii. În 1873, înainte de demararea lucrării la castel, a fost făcut un schimb de
terenuri între Casa Crețulescu și Eforia Spitalelor din București, de 1000 de pogoane,
aparținând mânăstirii, care vor fi cumpărate de Carol. În toamna aceluiași an încep lucrările la
castel sub conducerea arhitectului Wilhem von Doderer.
Ridicarea construcției propriu-zise a fost precedată de ample lucrări de asanare a
cursurilor subterane de apă din Poiana Văcăriei, cum era numit locul pe care urma să se ridice
Peleșul, și de stăvilire a alunecărilor de teren. Amplul front de lucru a necesitat efortul a circa
300 de muncitori, cărora le-au trebuit doi ani pentru pentru terminarea amenajărilor. În tot
acest timp, Domnitorul a supravegheat personal lucrările celui mai mare și mai important
șantier de pe cuprinsul vechiului regat, în veacul trecut. Regina Elisabeta nota la acea
vreme: Erau italieni zidari, români pentru terasamente, țigani salahori. Albanezii și grecii
lucrau în cariere, nemții și ungurii, ca dulgheri. Turcii ardeau cărămida. Au fost maeștri
polonezi și cioplitori cehi. Francezii desenau, englezii măsurau, astfel că pe șantier se
întâlneau sute de costume și se vorbeau patrusprezece limbi; se cânta, se înjura și se certa în
toate dialectele și în toate tonurile.
Tradiţia locală
4
În investigația sa despre "afacerea" tăblițelor, jurnalistul Dumitru Manolache a
încercat să strângă laolaltă puținele mărturii scrise existente și declarațiile oferite lui de către
oameni care ar fi intrat în contact cu tăblițele sau ar fi auzit de "tradiția locală" referitoare la
ele.
În ciuda caracterului "folcloric" al informațiilor, există mulți specialiști, precum
doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan (aceasta le clasifică drept o tradiție orală,
destul de serioasă[2]), care nu au ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că
acestea sunt adevărate. Sursa tradiției pare să fie același inginer silvic Vasile Al. Ionescu. În
acest sens, Iordache și Bălaș Moldoveanu afirmă[4] intr-o notă de subsol a cărții lor:
„În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, [...] s-a descoperit un tezaur de aur,
compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță -tezaurul
fiind privit doar ca valoare de aur- a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr
Catargi domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația
locală și jandarmi, în cea mai mare taină și, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost
impresionante, a dispărut. Posterității au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de
autoritățile locale, la atelierele metalice [...], care au constituit nucleul fabricii de cuie,
înființată apoi în Sinaia în anul 1892. Facsimilele au rămas în păstrare la Mânăstirea
Sfântul Nicolae din Sinaia. Tradiția a fost transmisă de foștii primari ai comunei Sinaia: Gh.
Gătej, I. Suvrezeanu, I. Manoilescu, Ghiță Ionescu, I. Stoicescu, Gh. Matheescu, inginerul
silvic Vasile Al. Ionescu,[...] domiciliat în Sinaia încă din 1921, și pe care o vizitase încă din
1912. De-a lungul vremii, a făcut numeroase investigații asupra dramei tezaurului și,
încercând să studieze și să descifreze scrierile lor, a înmânat unele copii arheologului prof.
Niculescu-Plopșor. Din cele șase inscripții, cinci alfabetice, noi vom studia două, de pe
tăblițele găsite în 1978 în muzeul Mânăstirii Sinaia de cercetătorul științific M. Dogaru, de
la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice (ISISP), care ne-au fost puse la dispoziție de
N. Copoiu, de la același institut.”
Dintr-un interviu luat de către domnul Manolache doamnei Cornelia Velcescu, filolog
și sculptor, care în perioada '70-'80 a fost implicată în traducerea celor două piese arheologice
aflate la Mănăstirea Sinaia, aflăm posibilul număr al tăblițelor, descoperite în context similar
și, pentru prima oară, faptul că scrierile erau considerate a fi de orgine geto-dacă: Se vorbea
despre descoperirea, în peștera Sfânta Ana pe vremea regelui Carol I, a 40 de tăblițe de aur
de dimensiunea 15/10 cm, dar și mai mari, cu scriere dacă sau getică. Doamna Velcescu își
5
continuă relatarea, prezentând două ipoteze, despre care se discuta în biroul profesorului Ion
Popescu-Puțuri (directorul Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC
al PCR) și oferindu-și concluzia. Astfel, se vorbea acolo că din vânzarea aurului acestor
tăblițe ar fi obținut Carol I bani pentru terminarea Peleșului. Deși habar nu avea de ceea ce
scria pe tăblițe, regele și-ar fi dat totuși seama de valoarea lor pentru studiul istoriei. De
aceea, ar fi ordonat să se facă replici în plumb. Din câte înțelesesem eu, dintre acele replici
se mai salvaseră doar două bucăți, care se aflau la muzeul Mânăstirii Sinaia. Iar, într-o altă
variantă, se vorbea despre un inginer silvic, Ionescu, om foarte îndrăgostit de comori,
de munții Bucegi. El îl condusese pe cunoscutul cercetător peruan Daniel Ruzo, venit
în România, la peștera lui Zalmoxis, care avea o intrare secretă, cunoscută doar de
câțiva ciobani, dar nedescoperită nici până în prezent. Despre acest inginer se spunea că ar
fi descoperit 40 sau 60 de plăcuțe de aur cu scriere getică în peștera Sfânta Ana și că el ar fi
fost cel care le-ar fi subtilizat în plumb. Doamna Cornelia Velcescu întreabă retoric: Cine a
făcut copiile? Inginerul Ionescu sau regele Carol I?, conchizând că, logic, răspunsul nu
poate fi decât "regele Carol I'", pentru că inginerul Ionescu nici nu era născut atunci când s-
au descoperit plăcile. El a fost, se pare, doar țap ispășitor și subliniând că piesele erau cu
siguranță din aur, pentru că strămoșii noștri nu scriau pe lut, ca sumerienii.
Ipoteze
După cum a observat Dumitru Manolache, „istoria plăcilor despre care, generic, se
spune că provin de la Sinaia, poate fi explicată doar în limita a patru ipoteze: prima, existența
într-adevăr a unor originale de aur care, într-un anumit moment, au fost copiate în plumb, așa
cum susțin tradiția și o serie de dovezi indirecte, prezentate de noi până acum; a doua,
existența unor plăci de aur care nu au fost topite în totalitate, parte din ele păstrate de Casa
Regală, ajunse fie la Moscova, odată cu Tezaurul României, fie la Banca Națională Română,
sau, de ce nu, fie rămase la Peleș [...]; a treia, inexistența unor originale de aur sau din alte
materiale, situație în care plăcile de plumb cunoscute astăzi ar fi produsele unuia sau a mai
multor falsificatori; și a patra, autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ipoteză
susținută de domnul Dan Romalo în cartea sa.”
6
Un personaj misterios și controversat, Vitalie Ustroi, originar din Moldova de
peste Prut, a lansat ipoteza că plăcile de aur nu ar fi fost descoperite în timpul lucrărilor de pe
șantierul Castelului Peleș, ci acestea s-ar fi aflat în posesia Mânăstirii Sinaia care, ca multe
alte vechi așezăminte creștine, s-ar fi ridicat pe o capiște (vechi altar al cultului zalmoxian).
Astfel, aceste plăci s-ar fi păstrat de-a lungul secolelor în grija inițială a preoților daci, fiind
apoi transmise urmașilor lor, preoții creștini. Conform ipotezei lui, fiecare trib getic sau
dacic ar fi posedat o arhivă de texte scrise pe plăci de aur sau din alte metale, care se reînnoia
periodic. Textele ar fi fost scrise de marele preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost
închinate zeilor și, ca atare, ar fi fost foarte bine păzite.[5] În ceea ce privește o posibilă locuire
dacică în zona Sinaiei, în afară de depozitul de bronzuri datat 1800-1700 î. Hr. și descoperit
în urma multiplelor săpături arheologice în zonă (printre care se numără și sondajul efectuat
de Tocilescu în 1890[3]), nu există informații referitoare la epocile ulterioare. Totuși, Aurora
Pețan observă că acest lucru nu este în dezacord cu depozitarea pieselor de aur în zona
respectivă, ci, din contră, reprezintă un argument serios[6]:
„Este mult mai logic ca un asemenea tezaur să fi fost ascuns într-o zonă ferită, posibil într-
un loc considerat sacru, accesibil preoților sau celor inițiați. Plăcile inscripționate
laSinaia nu constituiau un tezaur obișnuit, ele nu erau valoroase doar prin aurul din care
erau confecționate. Valoarea excepțională consta în faptul că ele reprezentau „identitatea”
neamului dac. Căderea lor în mâinile dușmanilor și distrugerea lor ar fi echivalat cu
anularea întregii istorii consemnate în aceste plăci, cu ștergerea din memorie a acestui neam
și a faptelor și tradițiilor sale. De aceea, dacă tezaurele de aur și argint comercial au putut fi
ascunse în cele mai diverse locuri -în albii de râuri sau chiar în așezări locuite-, un astfel de
tezaur trebuia să fie extrem de bine protejat. Cel mai bun loc l-ar fi reprezentat cu siguranță
unu care să nu fi atras prin nimic atenția romanilor și a neamurilor viitoare care ar fi trecut
pe acolo, deci o zonă fără locuire și resurse care să stârnească interesul. Sinaia putea fi un
astfel de loc.”
Cu privire la construcția Mânăstirii Sinaia, ieromonahul Nectarie Măgureanu notează
în monografia sa că „în pustietatea locului trăiau, în liniște, călugării solitari, care înălțau rugi
pe acest vârf de munte, ca odinioară preoții strămoșilor noștri daci”. Ieromonahul precizează
că „încă din secolul al XV-lea, acești călugări s-au adăpostit în crăpăturile stâncilor și în
peșterile acestor munți, mai târziu în bordeie de piatră și în schituri de lemn, pentru ca departe
de lume și de zgomotul ei să trăiască în abnegație totală pentru Iisus Hristos.” Astfel, „au fost
7
construite și cele două schituri: schitul Sfânta Ana, la 5 km de mânăstire, și schitul Sfântul
Nicolae, la 1 km.” Interesantă este și următoarea mărturisire, cuprinsă în volum:
„Multe din documentele mănăstirii s-au pierdut în timp, ori intenționat au fost distruse. O
altă parte din documentele mănăstirii au fost ridicate cu „ordin” de către Eforia Spitalelor
Civile, în anul 1887. În 1961, un incendiu a distrus o mare parte din colecția muzeului, astfel
încât, la inventarierea arhivei din 1964, au mai fost găsite doar 955 de unităși de păstrare,
de la 1387 la 1963, cuprinzând diferite acte, câteva originale și copii
în rusă, greacă, germană sau română, cu caractere chirilice, de la anii 1702 până la 1895,
alte câteva dosare sau documente de pe la 1862 până la 1963. La 17 aprilie 1975, Arhivele
Statului au ridicat 137 de documente dintre cele mai importante existente la acea dată în
arhiva mănăstirii.[7]”
Într-un interviu acordat de către lingvista Aurora Pețan unui ziar publicat în Toronto[4],
aceasta vorbește despre același personaj misterios („al cărui nume nu vi-l pot face cunoscut”)
care „spunea că vine cu o delegație din partea Academiei Ruse” și care susținea că astfel de
plăci există pe teritoriul Rusiei, că sunt foarte asemănătoare cu cele de la Sinaia, si că, din
informațiile pe care le deține, cel puțin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Națională a
României. Tot conform informațiilor lui, în România, ar mai exista vreo trei depozite: unul
la Mănăstirea Tismana, un altul undeva în Munții Bucegi și unul chiar lângă Sarmizegetusa.
Deocamdată, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la lumină. Tot el susține că au existat la
Sinaia 240 de piese și că mai multe copii se află în diferite instituții. Acest număr, lingvista
Aurora Pețan îl consideră foarte plauzibil, pentru că știm, tot de la oameni din Sinaia, că
unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolăescu Plopșor, altele la Dimitrie Pippidi, iar
altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comuniștilor.Așadar, piesele de aur, fie s-
au salvat și au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încă în Banca Națională, fie
au fost topite.
Ipoteza falsurilor
8
Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza
falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București,
consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan, care "le văzuse și el și
credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le-a considerat niște falsuri din secolul
al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii", declara academicianul în 2004, într-un
interviu.[5] Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă
parte: eu le-am preluat de la generația dinaintea mea drept "falsurile lui Hasdeu".
Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Hasdeu. Despre el,
P.P.Panaitescu[8] afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este „Diploma bârlădeană”,
care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori
din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și
Tecuci, iar cel de-al doilea fals ar fi „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul
1374. Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul
Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte
despre Hasdeu[9], contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt
mai mulți cercetători, pentru faptul că Hasdeu a publicat zeci de documente, mult mai
valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale.
Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu
aceste documente, conchizând că pare absurd. Având aceste „antecedente”, și pentru că
vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hasdeu figurează primul pe
lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb. Cât despre presupusa perioadă în care
Hasdeu ar fi „plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate
fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s-a
dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a
contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la
"Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și
energie să plăsmuiască sutele de plăci. Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora
cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze
inscripțiile misterioase, afirmă:
„„Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hasdeu] nu se regăsește în plăci”. Acad. Al. Vulpe
a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să-i demonstreze lui Gr.
Tocilescu existența scrierii la daci. Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet „propriu”
9
dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de
pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei
hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hasdeu limba dacilor era indo-europeană, de
tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și-a imaginat niciodată că
limba dacă este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu
sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave. Nici în privința vocabularului nu avem repere
care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două
sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine. Mai mult, Hasdeu era
un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul „Traian” și revista „Columna lui
Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal.
Pentru Hasdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea
individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe
tron, Hasdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.[10]”
Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de
cercetări, a scris cartea Dacia preistorică. Aurora Pețan consideră că „aspectul neindo-
european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu
poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus,
era foarte sărac, chiar „Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija
ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”[11]
Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul
referitor la cetatea „Cumidava”: în plăcile de plumb apare cuvântul „Comieodabo”,
desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de
la Ptolemeu sub numele de „Comidava”, iar dintr-o inscripție latinească sub forma
„Cumidava”. Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală,
„Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin
urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-
lea. Astfel, pentru dl. academician, forma „Cumidava”, scrisă de un roman într-o inscripție
latinească, este forma autentică dacică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă
acestea ar fi fost autentice. Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan
întrebă retoric „de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl
reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea „Cumidava” apare într-o inscripție
„latinească”, scrisă de un „roman”, în secolul al III-lea d.Hr.: „de ce suntem obligați să
10
admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu,
este coruptă”? Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând
la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere „în care a
intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de „urechea”
grecului și a romanului.”. Astfel, aceasta observă că „în numele grecești și romane din tăblițe,
vocala 'i' cu cantitate scurtă era percepută adesea ca 'e', iar 'u' scurt ca 'o' (numele lui
'Lucullus' este redat 'Locolo', cuvântul grecesc 'basileus' este transpus 'baseleo' etc.).
Deci,conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin 'u' ceea ce în
limba dacilor era un 'o' închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”
S-a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în
scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru
sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului
Olteanu, elemente de românism modern[6], deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai
târziu. Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul
chirilic este "necunoscută", așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slaviiaceste semne,
acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a
fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Cr., deci într-o zonă care, cu câteva secole înainte
fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent și în alfabetul chirilic, are la
slavi valoarea numerică 90.[12] Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare
numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în Dacia de către
episcopul Wulfila în sec. IV d.Cr. Știind că limba goților nu poseda sunetul ci, doamna Pețan
consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să
nu fi avut nici o valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură.[13] Dacă
semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi
existat și la geți, mai ales că ambele alfabete -cel gotic și cel chirilic- au fost create în zona
getică?[14] În privința semnului pentru gi, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai
mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești[15] (la
sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică gi în sec. XVII, pe când în
textele românești apare cu un secol mai devreme). Aurora Pețan subliniază că, desigur, există
și specialiști care afirmă că românii l-au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne
cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl.
Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc "necunoscută". Așa cum se
poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul
11
ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl.
Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц
pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc. Cât despre litera
gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca
toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc 'koppa', folosit și în alfabetul grec, și
în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime
cu litere, două dintre acestea, koppa și sigma fiind utilizate numai în acest scop).
Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este
acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita "pronunție
reuchliniană", nu ca în greaca veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice[7].
Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea 'i', la fel ca în neogreacă,
deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un
anacronism, căci încă din sec. IV a.Chr. aceste două semne se confundau în inscripțiile
din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar
epocii recente. Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări
între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s-a produs după
sec. V-VI p.Chr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se
întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină. În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba
de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu
bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu
se întâmplă în nici un singur alfabet antic sau modern. Nicăieri literele care se pronunță la fel
nu se află în "variație liberă". Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli
ortografice sau de tradiție.
Cercetări
12
Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puțin
de protejare a pieselor care se mai află în depozitul institutului. Plăcile au rămas tot
neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar și dispariția lor completă. Conform opiniei
jurnalistului Dumitru Manolache, „ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat
pentru un secol orice inițiativă de cercetare”, „legenda” aceasta funcționând ca o capcană în
care, din nefericire, au căzut generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. Tot acesta
observă că „subiectul a fost ocolit ca un ciumat”, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai
descalificarea profesională, oprobriul breslei. Pentru Aurora Pețan „este un mare mister de
ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși „toată lumea știa
de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore
Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe „știau că a existat un tezaur din
piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, „scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un
scandal”.[8]
După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul
acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, în calitatea sa de cercetător la Institutul de
Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, văzuse, împreună cu profesorul
Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuțe și despre inginerul silvic
Ionescu,[16]făcea o comunicare în iunie 2003, sub titlul „Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la
Sinaia”, la Congresul Internațional de Dacologie, cerând autorităților să se implice în
rezolvarea cazului dispariției tezaurului original. Cu același prilej, Deac a prezentat mai multe
imagini cu tăblițe, deși la vremea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea
Sinaia, iar cartea lui Dan Romalo încă nu apăruse. În toamna aceluiași an a apărut cartea
inginerului Dan Romalo, „Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, care valorifica, într-un
studiu pertinent și inedit, o parte din fotografiile executate de autor după război. Cartea este
reeditată în 2005, sub titlul „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”.
Aurora Pețan a început cercetările imediat după apariția primei ediții a cărții lui
Romalo. În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la institutul
unde lucra, intitulată "Observații lingvistice asupra „Cronicii apocrife pe plăci de plumb”".
Apoi, în iunie 2004, a susținut o conferință la Academia Română, intitulată „O posibilă sursă
de cunoaștere a limbii dace”, iar în ianuarie 2005, conferința „Tăblițele de plumb dacice - fals
monumental sau izvor istoric ignorat?”, la Seminarul Arheologic Vasile Pârvan al Facultății
de Istorie de la Universitatea București.
13
Bibliografie
Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia - legendă sau adevăr ocultat?, Editura
Dacica, 2006
Pețan, Aurora, A possible Dacian royal archive on lead plates, Antiquity Journal, Vol 79
No 303, March 2005
Bucurescu, Adrian, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Editura Arhetip, 2005
Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb?, Arvin Press, București, 2003
Romalo, Dan, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb, Editura Alcor, București, 2005
Velcescu, Cornelia, Inscripții rupestre din Munții Carpați, Editura MIRACOL, Burești,
2002
Horia Turcanu (Formula AS): „Misterul tăblițelor de plumb”
Academia Republicii Populare Romîne, Documente privind istoria Romîniei:
Introducere, 1956
Emil Vîrtosu, Paleografia româno-chirilică, Ed. Științifică, 1968
Horace Gray Lunt, Old Church Slavonic Grammar, Walter de Gruyter, 2001
Isaac Taylor, History of the Alphabet: Aryan Alphabets, Kessinger Publishing, 2003
(1899)
en Isaac Taylor, Greeks and Goths a Study on the Runes, Kessinger Publishing, 2004
(1879)
Winfred Philipp Lehmann, Historical Linguistics: An Introduction, Routledge, 1992
(1962)
14