Școala Vieții

Misiune, sensul vieții,

spiritualitate

Ceea ce este clar și sigur este că toți avem nevoie să dăm un sens vieții noastre. Nu putem trăi “în neant”, degeaba, fără un scop. Problematica sensului vieții este strâns legată de crearea sau descoperirea propriei misiuni și poate fi destul de ușor soluționată în fiecare moment, oricât de ciudat ar suna aceasta. Chiar în acest moment dăm înțelesuri noi vieții noastre, acceptăm ca atare sau ne resemnificăm sensul vieții de până acum, adică îi conferim o altă semnificație care să ne justifice de ce am făcut anumite lucruri sau am luat anumite decizii, care să ne facă să trăim împăcați cu noi înșine de acum încolo.

Subiectul sensului vieții este unul dintre cele mai discutate în literatura de specialitate și în operele marilor autori, și pe bună dreptate, pentru că lipsa de sens echivalează cu moartea. “Poți să fii îngropat la 70 de ani dar să mori la 30.” Și îndrăznesc să spun că poți să fii îngropat la 30 si să mori la 70, ceea ce este mult mai greu de suportat. Îngropat de o viață în care nu te regăsești, de îndatoriri și responsabilități în care te-ai angajat în mod inconștient, adică fără a fi conștient de ființa ta, de dorințele tale și de scenariul tău de viață. Încercăm să integrăm într-o pictură coerentă, într-un scenariu plauzibil în fața propriilor noștri ochi, toată viața noastră de până acum până în momentul prezent. Indiferent de alegerile făcute și de căile pe care am hoinărit sau am mers țintit, motivați de entuziasm și siguranță, care s-au disipat pe parcurs, ne regăsim constant și permanent în momentul prezent.

Și tocmai pentru că s-au disipat pe parcurs, acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri și să realizăm că viața nu este statică, că deciziile pe care le-am luat la un moment dat și certitudinile pe care le-am avut s-ar putea să nu se mai potrivească cu momentul prezent, în care ne aflăm acum sau cu un moment în care ne vom afla în viitor. Sensul vieții noastre de acum cinci ani s-ar putea să nu mai coincidă cu sensul vieții noastre din prezent. Ceea ce ar fi util să învățăm de aici este că ar fi bine să ne dezvoltăm abilitatea de a deveni și a rămâne deschiși și flexibili, de a lua lucrurile ca atare și de a nu ne împotrivi realității, adică acelei realități pe care noi înșine am construit-o, ci de a o accepta și a ne adapta la ea așa cum este și în același timp a ne asculta și a ne adapta la nevoile și dorințele noastre în continuă schimare, astfel încât, ascultându-ne vocea interioară să fim capabili în orice moment să dăm un sens vieții noastre care să ne împlinească de acum până când alte schimbări inevitabile vor interveni în viața noastră.

În acest moment, tu, cel care citești aceste rânduri, poți să îți rescrii scenariul vieții și să îi dai un alt sens sau orice fel de sens dorești, pentru ca ziua de mâine să te găsească ocupat cu viața ta și nu absent din propria ta ființă. Pentru că ființa și viața se contopesc sublim și te susțin ACUM, și cum fiecare moment este un ACUM, te vor susține întotdea-una, pentru că vei trăi numai în momente de ACUM.

Suntem aici pentru a-i permite scopului divin al universului să se îndeplinească. Aceasta

este dimensiunea reală a importanței noastre. (Eckhart Tolle)

Cum se leagă problematica sensului vieții de spiritualitate?

O viață spirituală nu poate fi experimentată în absența inteligenței spirituale, iar această inteligență spirituală se regăsește în fiecare dintre noi, în grade mai mici sau mai mari de dezvoltare.

Inteligența spirituală

Howard Gardner, psiholog american, a dezvoltat teoria inteligențelor multiple, con-form căreia există diferite forme de inteligență la ființa umană: intelingența lingvistică, inteligența muzicală, inteligența logico-matematică, inteligența corporală și chinestezică, inteligența spațială și vizuală, inteligența intrapersonală, inteligența interpersonală, inteli-gența naturistă și inteligența existențială.

Ce este inteligența?

A fi inteligent înseamnă a ști să alegi cea mai bună alternativă dintre mai multe, dar și a ști să citești în interiorul lucrurilor. Acest lucru este posibil dacă, înainte de a alege, ai capacitatea de a delibera, de a cântări argumentele pro și contra ale unei asemenea decizii și de a anticipa posibile consecințe care decurg din asta.

Inteligența se poate defini și ca puterea de a învăța sau de a înțelege, ca aptitu-dinea de a cunoaște, de a înțelege ceva, capacitatea de a ne adapta destul de repede posibilităților disponibile și de a ne confrunta cu situații noi pe care nu le-am prevăzut dinainte.

O persoană inteligentă are puterea de a-și conduce viața și capacitatea de a evita ca alții să-i dirijeze viața, în alte scopuri. Știe să se adapteze circumstanțelor, descoperă elementele valoroase care există în ea și are capacitatea de a ocoli elementele negative. Prin urmare, inteligența îndeplinește o funcție de adaptare: face posibile traiul și supra-viețuirea.

Inteligența spirituală, existențială sau transcendentă oferă capacitatea de a în-frunta și de a transcende suferința și durerea și de a crea valori, de a avea aspirații profunde și intime, de a ne dori o viziune asupra vieții și a realității care să înglobeze, să unească, să transceadă și să dea sens existenței. Orice ființă umană, dincolo de carac-teristicile sale externe sau interne, posedă acest tip de inteligență care se poate identifica în grade foarte diferite de la om la om.

Inteligența spirituală implică capacitatea de a înțelege în profunzime problemele existențiale prin intermediul unor diferite niveluri de conștiință și ne oferă capacitatea pentru producerea unui sens personal. Ne face apți pentru a intra și a ieși din stări de conștiință precum conștiința cosmică, contemplarea profundă, practicarea rugăciunii și exercițiul meditației; ne face mai deschiși și permeabili, capabili de a crea o conexiune cu interiorul celorlalți. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, stimulează inteligența interper-sonală și creează un fel de relații sociale profunde și pătrunzătoare.

Spunând că o persoană este o ființă spirituală, nu negăm dimensiunea ei carnală și senzuală și nici nu o disprețuim. În mod tradițional, cuvântul spirit a fost opusul cuvântului corp și s-a dezvoltat o viziune dualistă a ființei umane, în care ambele substanțe se prezintă într-un mod antitetic și sub formă de conflict. Viața spirituală era considerată o formă de a fugi de lume, de a se îndepărta de tot ce era pământesc, trupesc, de lumea senzațiilor și a impresiilor, în timp ce viața materială era asociată cu tot ceea ce era animalic, fizic și lumesc. Viața spirituală nu este o viață paralelă cu cea trupească pentru că cele două sunt unite în mod intim iar cultivarea inteligenței spirituale nu cere, în mod necesar, retragerea din “lumescul zgomotos”, viață de ascet și uitarea trupului.

Inteligența spirituală ne stimulează să ne punem semne de întrebare legate de exis-tență și să trăim experiențe care transcend limitele obișnuite ale simțurilor și care ne apro-pie de descoperirea adevăratului potențial care există în fiecare dintre noi. Ne împinge să căutăm deplinătatea, dezvoltarea perfectă a ființei noastre, profunzimea și sensul a ceea ce facem, a ceea ce suferim și trăim. Se exprimă printr-o profundă aspirație spre o viziune globală a vieții și a realității care să cuprindă, să tranceadă și să dea sens existenței.

În fiecare persoană există un ansamblu de necesități care sunt de ordin spiritual și care se pot încadra în sfera necesităților psihologice dar nu pot fi reduse la aceasta: necesitatea de sens, cea de împăcare cu tine însuți și cu propria viață, cea de recunoaștere a propriei identități ca persoană, cea de ordine, de adevăr, cea de liberate, de înrădăcinare, cea de a ne ruga, cea simbolico-ritualică și cea de singurătate și tăcere.

Inteligența spirituală deschide mintea spre o mulțime de întrebări fundamentale:

Întrebări despre propriul eu, despre realitatea lui, despre fundamentul său. Acestea se limitează la întrebarea: Cine sunt eu?

Întrebări despre destinul viitor, nemurirea personală și propriul fel de a fi după moarte. Acestea se limitează la întrebarea: Ce se va întâmpla cu mine?

Întrebări despre propria origine, eu cel din trecut și ceea ce a rămas sau nu din mine, enigma nașterii și propria rațiune de a exista. Acestea se limitează la întrebarea: De unde vin?

Întrebări despre sensul vieții, despre existența lucrurilor, a realității și a ficțiunii, enigma universului și secretul vieții. Acestea se limitează la întrebarea: Care este sensul vieții?

Întrebări despre scopul vieții umane și al întregului univers, despre scopul caracterului radical al tuturor lucrurilor. Se limitează la întrebarea: De ce este nevoie de toate astea?

Întrebări despre originea lumii, despre sensul trecutului sau al istoriei omenirii. Se limi-tează la întrebarea: De ce este nevoie de toate astea?

Întrebări despre posibilitatea existenței unui Dumnezeu, despre misterul răului în lu-me, despre presupusa noastră relație cu El. Toate acestea se limitează la întrebările: Există Dumnezeu? Unde este El?

Sentimentul de apartenență la Întreg

Inteligența spirituală generează conștiința cosmică sau de legătură, care constă în a simți că faci parte din aceeași unitate cu toți ceilalți, cu toate ființele, umane sau neumane. Oferă capacitatea de a fi conștient de fraternitatea a tot ceea ce există, înlătură frontierele între ceea ce sunt și ceea ce mă desparte de lume printr-o mișcare de iertare, de genero-zitate, de dăruire și de dragoste. Nu ne mai concepem ca și cum am fi cineva în fața lumii, ca niște ființe despărțite și străine de realitate. Întregul ne învăluie, ne conține, ne depă-șește. Atunci, ne aflăm în univers, facem parte din întreg și când contemplăm acea imen-sitate care ne conține, devenim conștienți de micimea noastră. Acest întreg este un mare organism viu unde fiecare își îndeplinește funcția și unde, cu toții depindem, direct sau indirect, unii de alții. Experimentăm această stare de conexiune profundă dintre ființe, de apartenență la ceva mai complex decât propriul eu, decât propriul clan sau decât propria tradiție. Inteligența spirituală oferă capacitatea de a trece peste bariera care mă desparte pe mine de tine, pe noi de ei și de ceea ce ne înconjoară; face să apară o concepție a vieții care deschide ființa umană spre ceilalți, spre toate formele de viață care există în lume și o face receptivă.

În aceeași idee, învingerea dualității constă în a-l vedea pe celălalt ca pe o realitate care provine dintr-un principiu comun, ca o ființă care face parte din același Întreg, ca un

frate ce împarte aceeași existență. Acest sentiment de unitate, de desființare a liniei despărțitoare este baza a ceea ce se numește experiență mistică.

Trăirea profundei unități a lucrurilor, desființarea frontierei dintre propriul eu și lumea exterioară reprezintă experiența mistică. Acest mit al universului “diferit de mine” a fost responsabil pentru războaie, distrugerea planetei și pentru toate formele și manifes-tările de nedreptate umană. La urma urmei, cine i-ar face vreun rău altuia dacă l-ar simți pe celălalt ca pe o parte din sine? Stanislav Grof, în cercetările sale despre stările modificate de conștiință, rezumă acest lucru spunând că: “Spiritul și conștiința fiecăruia dintre noi, în ultimă instanță, sunt echivalente cu Tot-Ceea-Ce-Este, pentru că nu există granite absolute între corp/eu și totalitatea existenței.”

Diferența dintre religie și spiritualitate

Inteligența spirituală este rădăcina vieții spirituale, dar spiritualitatea nu este reli-giozitatea. Viața spirituală reprezintă căutare, neliniște, dorință de sens, drum spre necu-noscut, autotranscendență. În măsura în care ființa umană își pune întrebări referitoare la eternitate, la infinit, pregătește religiozitatea, dar e posibil ca religiozitatea să nu se mani-feste în viața unei persoane.

Religiozitatea nu este confesionalitate, deoarece aceasta din urmă constă în identi-ficarea liberă cu o credință religioasă și include sentimentul de apartenență la o comu-nitate de credincioși și practicarea anumitor ritualuri. Multe persoane se simt legate, în străfundurile ființei lor, de o Ființă superioară, dar nu exprimă această legătură în cadrul unei confesiuni. Întrebarea referitoare la această Ființă, căutarea sensului aparțin esenței omului. Spiritualitatea este tocmai această căutare, în timp ce religiozitatea este recu-noașterea unei Ființe superioare de la care provine tot ce există pe lume. Persoana religioasă se simte legată de această Ființă care o adăpostește și o susține, care i se oferă permanent, care o cunoaște mai profund decât ar putea ea să ajungă să se cunoască.

Religiozitatea exprimă capacitatea unei persoane de a se uni cu o Ființă pe care o recunoaște ca fiind diferită de ea și cu care stabilește o formă de comunicare. Spiri-tualitatea exprimă capacitatea unei persoane de a conștientiza că ea este parte din Ființă și că Ființa se regăsește în ea:

✓ “Dumnezeu, deci, nu este Dumnezeu al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El.”

✓ “Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”

✓ “Eu și Tatăl una suntem.”

În toate religiile teiste — politeiste sau monoteiste — Dumnezeu reprezintă valoa-rea supremă, bunul cel mai de preț. Deci, semnificația specifică a lui Dumnezeu depinde de ce anume constituie bunul cel mai de preț pentru o persoană. Înțelegerea conceptului de Dumnezeu trebuie, de aceea, să pornească de la analiza structurii caracteriale a persoanei respective.

În religiile primitive este adorat un animal ca Dumnezeu și transformat într-un totem; se poartă măști de animale în ceremoniile religioase sau în război.

Într-un stadiu ulterior de dezvoltare, în care priceperea umană se dezvoltă până la iscusința artizanală sau artistică, în care omul nu mai este dependent exclusiv de darurile naturii — fructul pe care-l găsește sau animalul pe care-l vânează —, omul privește obiectul făcut de propria sa mână ca pe un bun de mare preț. Acesta este stadiul idolilor făcuți din argilă, argint sau aur. Omul proiectează propriile sale puteri și propria sa iscusință în lucrurile pe care le face și, astfel, adoră indirect puterile și posesiunile sale.

Într-un stadiu și mai târziu, omul conferă zeilor săi forme de ființe umane. Se pare că acest lucru se întâmplă numai atunci când el devine și mai conștient de sine însuși și când descoperă omul ca fiind “lucrul” cel mai de seamă, cel mai măreț din lume. În faza aceasta de cult antropomorf al zeilor găsim o dezvoltare pe două dimensiuni. Una se refe-

ră la natura feminină sau masculină a zeilor, iar cealaltă la gradul de maturitate la care ajunge omul, grad de maturitate ce determină natura zeilor săi și a iubirii sale față de zei.

În faza matriarhală a religiei, ființa supremă este mama. Ea este zeița, ea constituie autoritatea în familie și în societate. Pentru a înțelege esența religiei matriarhale, trebuie doar să ne aminitm ceea ce s-a spus despre esența iubirii materne. Iubirea mamei este necondiționată, ea protejează totul, învăluie totul și fiind necondiționată, nu poate fi controlată sau dobândită. Prezența sa dă persoanei iubite o senzație de beatitudine, absența sa te face să te simți pierdut, profund deznădăjduit. Dat fiind că mama își iubește copiii pentru că sunt copiii ei și nu pentru că sunt “buni”, ascultători sau îi îndeplinesc dorințele și ordinele, iubirea maei se bazează pe egalitate. Toți oamenii sunt egali pentru că ei sunt toți copiii unei mame, pentru că ei sunt toți fii ai Pământului-Mamă.

În stadiul următor, în faza patriarhală, mama este detronată din poziția sa supremă și tatăl devine Ființa Supremă, atât în religie cât și în societate. Ține de natura iubirii paterne faptul că tatăl ridică pretenții, stabilește principii și legi și că iubirea sa pentru fiu depinde de supunerea celui din urmă față de aceste pretenții, principii și legi. Tatăl îl

prefer pe fiul ce-i seamănă, pe cel care îi este cel mai supus și care, deci, este cel mai potrivit să-i fie urmaș, ca moștenitor al posesiunilor sale. (Dezvoltarea societății patriar-hale merge mână în mână cu dezvoltarea proprietății private.) În consecință, societatea patriarhală este ierarhică; de la egalitatea fraților se trece la competitivitate și luptă. Fie că ne gândim la cultura indiană sau egipteană sau greacă, fie la religiile iudaice, creștine sau islamice, suntem în mijlocul unei lumi patriarhale, cu zei masculini, asupra cărora dom-nește un zeu suprem sau în care toți zeii au fost eliminați cu excepția Unuia singur, Dumnezeu. Doctrina luterană a statuat drept principiu fundamental al său faptul că nimic din ceea ce face omul nu-i poate aduce iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu este Grație, iar atitudinea religioasă este să ai încredere în grația sa și să te socotești mărunt și nevolnic; niciun fel de fapte bune nu-l pot influența pe Dumnezeu și nu-l pot face să ne iubească, așa cum au postulat doctrinele catolice.

Ne putem da seama aici că doctrina catolică a faptelor bune ține de modelul patriarhal; pot să obțin iubirea tatălui prin supunere și prin îndeplinirea dorințelor lui. Aspectul patriarhal mă face să-l iubesc pe Dumnezeu ca pe un tată; îl presupun drept și sever, capabil să pedepsească și să răsplătească și, în cele din urmă, să mă aleagă drept fiu favorit, așa cum l-a ales Dumnezeu pe Abraham-Israel, așa cum Isaac l-a ales pe Iacob, așa cum Dumnezeu are un popor ales. În aspectul matriarhal al religiei, îl iubesc pe Dumnezeu ca pe o mamă bună a tuturor. Cred în iubirea ei, cred că indiferent dacă sunt sărac sau puternic, indiferent dacă am păcătuit sau nu, mă va iubi, nu îmi va prefera niciun alt copil al ei; indiferent ce mi se va întâmpla, mă va salva, mă va scăpa, mă va ierta.

La începutul fazei patriarhale a religiei găsim un Dumnezeu despotic, gelos, care consideră că omul pe care l-a creat este o proprietate a lui și că poate face cu el ce vrea. Aceasta este etapa religiei în care Dumnezeu îl alungă pe om din paradis, pentru că el mâncase din pomul cunoașterii și putea deci, deveni el însuși Dumnezeu; aceasta este faza în care Dumnezeu decidă să distrugă rasa umană prin potop, pentru că niciunul dintre oameni nu-i place, cu excepția fiului său favorit Noe; aceasta este faza în care Dumnezeu îi cere lui Abraham să-și ucidă unicul fiu iubit, pe Isaac, spre a-și dovedi iubirea față de Dumnezeu printr-un act de supunere extremă. Dar, în același timp, începe o fază nouă: Dumnezeu face o convenție cu Noe, promițându-i că nu va distruge rasa umană niciodată, o convenție prin care El se transformă dintr-un personaj patern într-un simbol al principiilor sale de dreptate, adevăr și iubire. Dumnezeu este adevărul, Dumnezeu este dreptatea. Dezvoltându-se astfel, Dumnezeu încetează să mai fie o persoană, un om, un tată; El devine simbolul principiului unității din spatele diversității fenomenelor. Cel mai șocant episod al acestei transformări îl găsim în povestea biblică a revelației lui Moise. Când Moise îi spune lui Dumnezeu că evreii nu-l vor crede că Dumnezeu l-a trimis, dacă nu le va putea spune care este numele Lui (cum să înțeleagă niște adoratori de idoli un Dumnezeu fără nume, când însăși esența unui idol este să aibă un nume?), Dumnezeu face o concesie: îi spune lui Moise că numele lui este “Eu devin ceea ce devin”/”Eu sunt cel ce sunt”. Astfel, Dumnezeu devine ceea ce este, potențial, în teologia monoteistă, Unul-cel-fără-de-nume, un murmur inexprimabil ce se referă la unitatea subiacentă întregului

univers fenomenal, fundamental oricărei existențe; Dumnezeu devine adevărul, iubirea, dreptatea. Dumnezeu sunt eu, în măsura în care sunt uman.

Concepția conform căreia eu încă mai pretind, ca un copil, că trebuie să existe un tată care să mă salveze, un tată care veghează asupra mea, care mă pedepsește, care mă place dacă sunt supus, care este măgulit de succesele mele și înfuriat de nesupunerea mea, constituie încă forma dominantă de religie, în ciuda faptului că această concepție a fost depășită de câțiva mari învățători ai rasei umane, precum și de o mică parte din oameni. În acest caz, este evident că majoritatea oamenilor nu depășesc, în dezvoltarea lor personală, acest stadiu infantil și, deci, credința în Dumnezeu a celor mai mulți este credința într-un tată care-i ajută-o iluzie puerilă.

În toate sistemele teiste, chiar într-unul non-teologic, mistic, se admite existent reală a împărăției spiritului ca ceva ce transcende omul, dând sens și validând puterile spirituale ale omului și năzuința sa către mântuire și naștere interioară. Într-un sistem non-teist, ca cel din budismul timpuriu sau din taoism, nu există tărâm al spiritului în afara omului sau dincolo de el. Ideea de iubire, rațiune și dreptate există ca o realitate numai pentru că și numai întrucât omul a reușit să dezvolte aceste puteri în el însuși în cursul procesului său de evoluție. În această concepție, viața nu are alt sens decât sensul pe care omul însuși i-l dă; omul este absolut singur, cu excepția cazului când ajută pe un altul.

Iubirea de Dumnezeu nu este nici cunoașterea lui Dumnezeu prin gândire, nici gândul iubirii cuiva față de Dumnezeu, ci actul trăirii uniunii cu Dumnezeu. În religiile orientale, în brahmansim, ca și în budism și taoism, țelul ultim al religiei nu este credința corectă, ci fapta corectă. Același accent îl regăsim în religia iudaică. Dacă gândirea corectă nu duce la adevărul ultim și nu este calea spre mântuire, nu există niciun motiv să-i combați pe alții a căror gândire a ajuns la formulări diferite. Din punctul de vedere indian, chinez sau mistic, datoria religioasă a omului nu este să gândească corect, ci să făptuiască corect și/sau să devină una cu Unul în actul meditației concentrate.

În sistemul religios dominant în Occident, iubirea de Dumnezeu este în esență unul și același lucru cu credința în Dumnezeu, în existența Lui, în dreptatea Lui, în iubirea Lui pentru noi. Iubirea de Dumnezeu este, în esență, un exercițiu al gândirii. În religiile orientale și în misticism, iubirea de Dumnezeu este o trăire afectivă intensă a unității, inseparabil legată de exprimarea acestei iubiri prin fiecare faptă a vieții.

Dacă sunt, așadar, schimbat întru Dumnezeu și el mă face una cu sine însuși, atunci, prin Dumnezeul cel viu, nu este

nicio deosebire între noi…Unii oameni cred că ei îl vor vedea pe Dumnezeu, că îl vor vedea pe Dumnezeu ca și cum El ar sta acolo și ei aici, dar nu este așa. Dumnezeu și cu mine

suntem una. Cunoscându-l pe Dumnezeu, eu îl iau la mine. Iubindu-l pe Dumnezeu, îl pătrund. (Meister Eckhart)

Mulți oameni sunt deja capabili să discearnă între spiritualitate și religie. Ei își dau seama de faptul că, dacă dețin un sistem de credințe — un set de gânduri pe care să le considere adevărul absolut — nu devin spirituali, indiferent care ar fi natura acelor credințe. De fapt, cu cât se identifică mai mult cu respectivele gânduri (credințe), cu atât își diminuează șansele de a accede la dimensiunea spirituală aflată în ei înșiși. Mulți oameni religioși pun semn de egalitate între adevăr și gând și, identificându-se complet cu gândul (mintea lor), pretend a fi unicii deținători ai adevărului într-o tentativă inconștientă de a-și proteja identitatea. Ei nu văd limitările gândirii. Dacă nu crezi (gândești) întocmai ca ei, din punctul lor de vedere te înșeli, iar într-un trecut nu foarte îndepărtat s-ar fi simțit îndreptățiți să te omoare pentru acest motiv.

Noua spiritualitate își face apariția într-o mare măsură în afara structurilor religiilor instituționalizate. În parte ca urmare a învățăturilor spirituale care au luat naștere în afara acestor religii instituționalizate, dar și datorită unui aflux de învățături proprii înțelepciunii răsăritene străvechi, un număr tot mai mare de adepți ai religiilor tradiționale sunt capabili să renunțe la identificarea cu forma, doctrinele și sistemele de credințe rigide și să des-copere profunzimea originară ce se află ascunsă în chiar tradițiile lor spirituale și, în același timp, profunzimea din ei înșiși. Ei realizează că a fi spiritual nu are nimic de-a face cu credințele pe care le au, ci are totul de-a face cu starea conștiinței lor. Iar aceasta determină, la rândul său, modul în care ei acționează în lume și interacționează cu ceilalți. Cei care nu au capacitatea de a privi dincolo de formă ajung și mai puternic ancorați în credințele lor, cu alte cuvinte, în mințile lor. Există biserici, secte, culte sau mișcări religioase ce nu sunt altceva decât entități egocentriste colective, identificate cu pozițiile lor mentale la fel de rigid precum adepții unei ideologii politice lipsiți de deschidere față de o interpretare alterntivă a realității.

Ce ne poate ajuta să ne dezvoltăm spiritual?

Renunță la Teologia Separării: teologia separării este o teologie care insistă că noi suntem “aici”, iar Dumnezeu este “acolo”. Doctrina acesteia ne spune că Dumnezeu s-a separat de noi, ca pedeapsă pentru păcatele noastre și că, acum, misiunea noastră este să ne întoarcem la Dumnezeu — lucru posibil doar dacă Dumnezeu ne va permite, dacă ne

vom supune poruncilor Sale, vom urma legile Sale și vom asculta de voia Lui. Pe scurt, trebuie să facem ceea ce vrea Dumnezeu. Opusă acestei teologii este Teologia Unificării: întreaga viață este Una. Viața este expresia Unimii însăși. Dumnezeu este expresia Unimii însăși. Viața și Dumnezeu sunt Una. Unimea este Dumnezeu și viață. Este un cerc. Când înțelegem asta, Îl vedem pe Dumnezeu în fiecare lucru și în toate lucrurile. Inclusiv în Sinele nostru Divin.

Practică singurătatea: când cineva se obișnuiește să fie singur, descoperă comoara bogăției sale interioare. Atunci nu simte dorința de a ieși, de a fugi, de a scăpa de el însuși. Golul interior este cel care îl impulsionează să se deplaseze nebunește dintr-un loc în altul. Când cineva simte un asemenea gol, are nevoie în permanență de stimulare externă. De multe ori, impulsul social nu se bazează pe iubirea pentru ceilalți ci pe frica de sin-gurătate. Mulți dintre cei care caută cu disperare prezența amuzantă a celorlalți caută să fugă de propriul lor gol interior și chiar sunt dispuși să accepte o companie neplăcută doar pentru a nu fi singuri.

Cultivarea singurătății nu reprezintă o fugă din lume. Cine o cultivă cu atenție și meditează în privința vieții și a ființei sale dobândește o bogăție pe care o oferă celorlalți prin intermediul relațiilor pe care le stabilește cu aceștia. După cum spunea Miguel de Unamuno, singurătatea ne permite să înțelegem mai bine ființele umane. În acest sens, nu se opune socializării, ci activează inteligența socială.

Dezvoltarea vieții spirituale necesită o atmosferă de liniște, atât interioară cât și exterioară. Când cineva se află în tăcere cu el însuși și reușește să potolească vocile minții, când trăiește din plin liniștea interioară, își decoperă adevărata identitate, cu toate com-plexitățile, mărețiile și slăbiciunile ei. Tăcerea provoacă frică, pentru că, distanțându-ne de propria realitate și de lumea înconjurătoare și supunând-o unei evaluări, începem să punem la îndoială modul nostru de viață și relațiile pe care le cultivăm.

Practică meditația: în limba tibetană, a medita înseamnă a se familiariza. Acest termen poate fi sinonim pentru autoobservație și pentru dezvoltare personală. La urma urmei, ca să te familiarizezi cu ceva, trebuie să petreci un timp doar observându-l. Pe lângă semnificația sa în limba tibetană, în limba sanscrită termenul a medita înseamnă “a cultiva sinele”.

Meditația reprezintă un exercițiu spiritual al cărui scop este atingerea liniștii sufletești, pacea simțurilor și a trupului, liniștea interioară și deplina integrare în natură. Meditația constă în a exercita sistematic atenția și în a cultiva în mod armonios mintea pentru a o potența. Constă în a renunța la gândire, în a purifica interiorul pentru ca, în acest fel, să se îmbunătățească atât viața emoțională cât și cea mentală și pentru a avea acces la liniște.

A medita nu se identifică cu activitatea de a gândi, de a reflecta sau de a aprecia. Când cineva meditează, scopul lui nu este de a rezolva o problemă sau de a aplana o situație conflictuală. Scopul este acela de a exercita domeniul gândirii, de a dobândi un mod de a gândi perfect transparent și concentrarea, evitând asocierea mentală involuntară și bogatul râu de gânduri și emoții. În loc să trecem de la un gând la altul, meditația are drept scop controlarea acestui flux și orientarea lui spre bunăstare. La așa ceva folosește repetarea mecanică a unui gând, a unei rugăciuni, a unei fraze. Presupune dominarea voinței și capacitatea de a o controla și a o orienta în funcție de propriile scopuri și necesită stăpânirea propriilor emoții și sentimente.

Menține legătura cu eul tău adevărat: ești o ființă spirituală care are un corp, aflată într-o misiune sacră de realizare a sinelui și de autocreare. Procesul de creaţie începe cu gândul — o idee, un concept, o vizualizare. Gândul este primul nivel de creaţie. Apoi urmează cuvântul. Tot ceea ce spui este un gând exprimat. El este creator şi emite în univers energie creatoare. Cuvintele sunt mai dinamice (astfel s-ar putea spune, mai creatoare) decât gândul, deoarece cuvintele sunt la un nivel diferit de vibraţii faţă de gând. Ele întrerup (schimbă, modifică, afectează) universul cu un impact mai mare. Cuvintele sunt al doilea nivel de creaţie. Apoi urmează acţiunea. Acţiunile sunt cuvinte în mişcare. Cuvintele sunt gânduri exprimate. Gândurile sunt idei formate. Ideile sunt energii puse la un loc. Energiile sunt forţe eliberate. Forţele sunt elemente existente. Elementele sunt particule din Dumnezeu, părţi din Totul, materia primă a orice.

Poți să începi să schimbi, să schimbi în mod conştient, gândurile, cuvintele şi acţiu-nile tale. Aceasta va cere un efort mental şi fizic destul de mare și va atrage după sine o monitorizare, clipă de clipă, a fiecărui gând, cuvânt şi faptă. Va însemna o continuă hotărâre conştientă a ceea ce vrei să alegi. Acest întreg proces este o mişcare masivă către conştienţă. Ceea ce vei descoperi, dacă primeşti această provocare, este că ţi-ai petrecut jumătate din viaţă inconştient. Adică, ignorând la nivel conştient ceea ce tu alegi în materie de gânduri, cuvinte şi fapte, până când nu ai trăit experienţa rezultatelor lor. Apoi, când trăieşti experienţa acestor rezultate, negi că gândurile, cuvintele şi faptele tale au vreo legătură cu ele. Dacă vrei ca viaţa ta “să pornească” începe imediat prin a-ţi imagina cum vrei să arate şi încadrează-te în ea. Verifică fiecare gând, cuvânt şi acţiune care nu este în armonie cu ea şi îndepărtează-te de ele.

Devino conștient, înțelege adevărata ta relație cu tot ceea ce te înconjoară — ob-servă că tu îți creezi experiența a tot ceea ce se întâmplă. Condițiile exterioare se pot prezenta într-o mare varietate de feluri, dar modul în care reacționezi la ele este, în totalitate, sub deplinul tău control. Momentul în care alegi cum să reacționezi-și faci acest

lucru de bună voie și absolut conștient — este momentul în care te (re)creezi pe tine și viața ta. Ceea ce se întâmplă e ceea ce se întâmplă, dar modul în care trăiești tu experiența a ceea ce se întâmplă este ceva construit de tine.

Decide că tu nu ești “povestea” ta: “povestea” ta reprezintă toate informațiile pe care le-ai adunat despre ceea ce s-a întâmplat în viața ta, ca și realitatea pe care ai confecționat-o despre ce fel de persoană ești tu și ce fel de persoane sunt alții și despre cum ați ajuns cu toții să fiți așa cum sunteți. Poveștile noastre sunt construite din incidente mari și mici, desfășurate de-a lungul vieții. Noi devenim suma globală a acestora, doar dacă nu se întâmplă așa. Adică, putem alege să ne spunem referitor la o mulțime de lucruri care s-au întâmplat: “Aia a fost atunci și asta este acum. Niciunul dintre acele lucruri nu are vreo influență asupra a ceea ce se petrece în acest moment.”, și să decidem cum ne dorim să fim de acum încolo. Să acționăm, nu să reacționăm. Să ne eliberăm de ideea pe care o aveam înainte despre noi înșine și să spunem că viața a început, din toate punctele de vedere, chiar acum — cel puțin în privința celor mai importante decizii referitoare la cine suntem și cine vrem să fim.

Eliberează-te de trecut și trăiește în prezent. Noi refuzăm adeseori să acceptăm că această cramponare de trecut-indiferent cât de îngrozitor a fost evenimentul din viața noastră — nu face decât să ne rănească în continuare pe noi. “Celorlalți” nu le pasă cu adevărat. De regulă, ei nici măcar nu au idee despre ce se întâmplă în mintea noastră. Refuzând să trăim din plin în momentul prezent, noi ne rănim singuri. Trecutul nu mai există, iar ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat. Momentul prezent este singurul pe care îl putem experimenta. Atunci când ne plângem de un eveniment din trecut, noi expe-rimentăm această amintire în momentul prezent, pierzând astfel din vedere experiența pe care o trăim în clipa de față.

Enumeră pe o foaie de hârtie toate amintirile de care dorești să te detașezi. Cât de tare îți dorești acest lucru? Observă reacțiile tale.

Ce trebuie să faci pentru a te elibera de atașamentele emoționale față de aceste amintiri?

Cât de intens îți propui acest lucru?

Care este nivelul tău de rezistență?

Cine vrei să fii din acest moment înainte?

Pasul următor este iertarea. Iertarea de sine și iertarea celorlalți oameni ne elibe-rează înttdeauna de trecut. Dacă nu ne putem bucura în totalitate de momentul prezent, înseamnă că ne cramponăm de un eveniment sau de o emoție din trecut. Poate fi vorba de un regret, de tristețe, de teamă, de o rană sufletească, de vinovăție, de o acuzație, de un resentiment, de mânie sau chiar de dorința de a ne răzbuna. Fiecare din aceste stări de spirit se datorează incapacității noastre de a ierta, de a ne detașa de trecut și de a ne reintegra în momentul prezent.

Așează-te într-o poziție confortabilă, cu ochii închiși, și spune: “Persoana pe care doresc să o iert este............ Te iert pentru...............” Repetă de mai multe ori această frază, schimbând de fiecare dată numele persoanei. Poți de asemenea să o repeți de mai multe ori în cazul aceleiași persoane, mai ales dacă ai foarte multe lucruri să îi ierți. Dacă simți că te-ai eliberat îndeajuns de mult de resentimentele față de alte persoane, îndreaptă-ți în continuare atenția asupra ta. Spune-ți cu voce tare: “Mă iert pe mine pentru.........” Practică și această etapă timp de cel puțin cinci minute. Aceste exerciții sunt foarte puternice și merită să fie practicate cel puțin o dată pe săptămână, pentru a elimina cât mai multe resentimente. Este ușor să te detașezi de unele experiențe, în timp ce pentru altele

trebuie să lucrezi foarte mult. Dacă vei persevera însă, va veni cu siguranță o zi în care te vei simți eliberat.

Practică recunoștința: puterea recunoștinței a fost propovăduită și practicată de mii de ani. Marile religii ale lumii: creștinismul, islamul, iudaismul, budismul, sikhismul și hinduismul — toate au în centrul lor conceptul de recunoștință.

Profetul Mohamed a afirmat că recunoștința pentru abundența primită reprezintă cea mai bună poliță de asigurare că abundența va continua să curgă în viața sa.

Buddha a spus că omul nu are decât motive de bucurie și recunoștință.

Lao Tzu a declarant că întreaga lume îi aparține celui care se bucură de realitate așa cum este aceasta.

Krishna a afirmat că acceptă întotdeauna cu bucurie tot ceea ce i se oferă.

Regele David le-a recomandat supușilor săi să mulțumească pentru întreaga lume, adică pentru tot ceea ce există între cer și pământ.

Iisus obișnuia să spună mulțumesc înainte de orice miracol pe care îl realiza.

În Evanghelia după Matei, una din cărțile Noului Testament, apare următorul pasaj: “Celui care are i se va mai da, și astfel va trăi în abundență. Celui care nu are i se va lua chiar și ceea ce are.” Pare nedrept, nu? Pare că bogații se vor îmbogăți și mai mult iar săracii vor sărăci și mai tare. De fapt, pasajul conține un mister ce le-a scăpat oamenilor și care poate fi rezumat într-un singur cuvânt: recunoștință. Astfel, celui care își exprimă recunoștința i se va mai da, și va trăi în abundență. Celui care nu își exprimă recunoștința i se va lua chiar și ceea ce are.

Recunoștința operează la unison cu o lege universală ce guvernează întreaga viață. Aceasta este legea atracției, care gestionează întreaga energie a Universului. Ea spune că principiile similare se atrag. Celulele unui organism viu sunt menținute laolaltă, la fel ca și substanța unui obiect material, numai datorită legii atracției. Aceeași lege operează inclu-

siv asupra gândurilor și sentimentelor tale, care reprezintă în egală măsură manifestări energetice. De aceea, tu atragi către tine tot ceea ce gândești și tot ceea ce simți. Atunci când te focusezi pe ce nu ai, pe ce nu poți să fii ori să faci, atragi, de fapt, din ce în ce mai multe experiențe de acest gen. În mod similar, dacă te gândești la lucrurile pentru care te simți recunoscător, la ceea ce ai (chiar dacă e puțin), ceea ce ești, ceea ce poți să faci, și dacă simți sincer starea de recunoștință, vei atrage din ce în ce mai mult aceste motive de recunoștință în viața ta.

Absența recunoștinței echivalează cu nerecunoștința, iar cine este nerecunoscător nu numai că nu oferă nimic, dar chiar ia ceva cu forța, considerând că i se cuvine. În mod paradoxal, atunci când luăm lucruri care credem că ni se cuvin de drept, noi luăm ceva de la noi înșine. Legea atracței afirmă că principiile similare se atrag. De aceea, ori de câte ori luăm ceva, considerând că ni se cuvine de drept, și alții vor lua ceva de la noi cu aceeasi nonșalanță. Reține: celui care nu este capabil să își exprime recunoștința i se va lua chiar și ceea ce are.

Nu vei primi ceea ce ceri şi nu poţi avea nimic din ceea ce vrei. Asta, deoarece chiar cererea ta este o afirmare a faptului că nu ai; şi, când spui că vrei un lucru, cererea ta acţionează pentru a produce exact această experienţă — dorinţa — în realitatea ta. Ru-găciunea corectă nu este deci rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de recunoştinţă. Când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu înainte pentru ceea ce alegi să trăieşti în realitatea ta, în fapt recunoşti că aceasta există acolo... de fapt. Recunoştinţa este, astfel, cea mai puternică afirmaţie în faţa lui Dumnezeu; o confirmare că, încă dinainte să ceri, Eu ţi-am răspuns. De aceea, niciodată să nu implori. Apreciază.

Dacă tu crezi că Dumnezeu este o fiinţă atotputernică care aude toate rugăciunile, că la unele spune “da” la unele “nu” şi la restul “poate, dar nu acum”, greşeşti foarte tare. Ce regulă elementară aplică Dumnezeu pentru a decide? Dacă tu crezi că Dumnezeu este cel care creează şi care decide toate lucrurile în viaţa ta, greşeşti. Dumnezeu este obser-vator, nu creator. Şi Dumnezeu e gata să te ajute să-ţi trăieşti viaţa, dar nu în modul în care te-ai aşteptat tu. Funcţia lui Dumnezeu nu este să facă sau să desfacă circumstanţele sau condiţiile vieţii tale. Dumnezeu te-a creat pe tine după chipul şi asemănarea Lui. Tu ai creat restul prin puterea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Dumnezeu a creat procesul vieţii şi viaţa însăşi aşa cum o cunoşti. Totuşi, Dumnezeu ţi-a dat liberul arbitru să dispui cum vrei de viaţa ta. În acest sens, ceea ce vrei tu pentru tine este ceea ce vrea Dumnezeu pentru tine. Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei să o trăieşti; El nu are nici o preferinţă.

Evită drama: amintește-ți că nimic nu are niciun alt înțeles în afară de cel pe care i l-ai dat tu. Nu te arunca într-o formă de reacție sau alta la prima apariție a vreunui stimul pe care tu îl percepi negativ. Există înăuntul tău o putere și o inteligență incredibile, care reacționează în permanență la gândurile și la cuvintele tale. Dacă vei învăța să îți controlezi mintea printr-o alegere conștientă a gândurilor, tu vei putea fi la unison cu această putere. Nu porni de la premisa că mintea ta deține controlul. Tu ești cel care deține controlul asupra ei. Renunță la vechiul tău mod de a gândi. Dacă vechiul tău mod de a gândi încearcă să revină în forță și îți spune: “Îmi este atât de greu să mă schimb”, preia

controlul asupra minții tale și spune-ți: “Optez pentru a crede că îmi este din ce în ce mai ușor să fac aceste schimbări.” Este posibil să ai nevoie de mai multe astfel de conversații cu mintea ta înainte ca ea să recunoască faptul că tu deții controlul asupra ei și să facă așa cum îi spui.

Încetează să te cerți cu viața: o mare parte din nefericirea pe care o simțim în viețile noastre se naște din propriile judecăți și provine din neacceptare, din rezistența incon-știentă la ceea ce există. La nivelul gândului, rezistența este o formă de a judeca. La nivel emoțional, este o formă de negativism. Suferim când credem un gând care se ceartă cu ceea ce este. Când mintea este perfect clară, ceea ce este, este ceea ce ne dorim. Dacă vrei ca realitatea să fie diferită decât este, ai putea la fel de bine să înveţi o pisică să latre. Dorind ca realitatea să fie altfel decât este, este imposibil. Şi totuşi, dacă eşti atent, vei observa că gândeşti astfel de gânduri de zeci de ori pe zi. “Oamenii ar trebui să fie mai amabili”, “Copiii ar trebui să fie bine crescuţi”, “Soţul meu (sau soţia mea) ar trebui să fie de acord cu mine”, “Ar trebui să fiu mai slab (sau mai frumos, sau să am mai mult succes)”. Aceste gânduri sunt moduri prin care noi dorim ca realitatea să fie altfel decât este. Dacă crezi că sună depresiv, ai dreptate. Tot stresul pe care îl simţim, este din cauza faptului că ne certăm cu ceea ce este.

Sensul vieții

Care este sensul vieții? Care este sensul vieții mele? De ce trăim? De ce suntem aici? Cum să trăim? Dacă trebuie să murim, dacă totu-i trecător, ce sens are totul?

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație și să ghicești care ar fi scopul sau sensul vieții tale, ce ai spune?

Și acum…vrei într-adevăr ca acesta să fie scopul vieții tale?

Căutarea fără sfărșit a sensului, dorința unei vieți împlinite, aspirația spre o realizare deplină sunt trăsături care pot fi perfect identificate la ființa umană. Aceste trăsături se exprimă în mai multe feluri, dar din perspectiva experienței ei de ființă incompletă, se află mereu într-o continuă căutare.

Căutarea sensului vieții izvorăște din străfundurile ființei, ca o necesitate primară, ca un instinct fundamental. Poate rămâne într-o stare liniștită, ca în letargie, dar în anumite situații răsare cu putere. Ființa umană, ca urmare a inteligenței sale spirituale, este capa-bilă să-și pună întrebări referitoare la sensul existenței sale și să caute răspunsuri plau-zibile la aceste întrebări. Nu există doar un singur răspuns la asemenea întrebări pentru că ființa umană dă sens existenței sale și în funcție de interacțiunile, educația, cultura și inteligența sa.

Ființa omenească pare a avea nevoie de sens. A trăi fără sens, scop, valori sau idealuri presupune o suferință considerabilă. O formă gravă a acestei suferințe poate conduce la hotărârea de a-ți pune capăt vieții. Sentimentul lipsei de sens în viață se ma-nifestă printr-un vid și o nevroză existențială, printr-o frustare existențială care se carac-terizează printr-o stare subiectivă de plicits, apatie și gol interior. Individul se simte cinic, lipsit de direcție și își pune sub semnul întrebării cele mai multe activități din viață. Unii se plâng de un vid și de o nemulțumire vagă în momentul în care săpămâna încărcată se termină (”nevroza de duminică”). Atunci când individul nu știe ce vrea, fie se va conforma și va face ce fac alții, fie va face ce doresc alții, fapt care duce iarăși la neîmplinire și la trăirea subiectivă a unei lipse de sens.

Lipsa de sens îi mai poate împinge pe oameni să caute șă să se dedice unor cauze dramatice și importante, indiferent de conținutul lor. O dată ce o cauză se epuziează, vor trebui să-și găsească o alta, și să se angajeze compulsiv în alte activități pentru a fi cu un pas înaintea lipsei de sens care-i urmărește.

Un alt simptom al lipsei de sens este nihilismul. Nihilismul se caracterizează printr-o înclinație activă și permanentă de a discredita activitățile pe care ceilalți le cred înzestrate cu sens. Energia nihilistului și comportamentul său izvorăsc din disperare; el își urmărește plăcera obținută în urma furiei distrugerii. Acesta va sublinia că “iubirea nu este altruistă, ci egoistă, că filantropia e folosită pentru a diminua vinovăția, că, în loc să fie inocenți, copiii sunt răi, că liderii sunt vanitoși și îmbătați de putere în loc să fie inspirați de o viziune măreață, că munca nu e productivă, ci, mai degrabă, o spoială a civilizației care ascunde monștrii din noi.” Nihilismul este atât de frecvent că nici măcar nu e recunoscut ca fiind o problemă; el se pretinde chiar o abordare extrem de inteligentă și sofisticată a vieții.

Tendința vegetativă pe de-o parte și activitatea compulsivă pe de altă parte ilus-trează, de asemenea, trăirea unei vieți lipsite de sens. Tendința vegetativă se exprimă în plan cognitiv, afectiv și comportamental. Persoana are o inabilitate cronică de a crede în utilitatea sau valoarea vreunei acțiuni în viață, se cufundă în indiferență iar tonalitatea afectivă este una a aplatizării și a unui plicits omniprezent, punctate de depresii episodice.

Din punct de vedere al comportamentului, devine irelevant pentru acesta ce activități desfășoară. Activitatea compulsivă este în stare să consume energiile individului atât de mult încât problema sensului este purificată de conținutu-i toxic.

Viktor Frankl a remarcat că, într-un lagăr de concentrare, individul care nu dispunea de sentimentul sensului avea șanse mici de supraviețuire. Oamenii care se confruntă cu moartea sunt capabili de “vieți mai bune”, trăiesc deplin și cu miez dacă au sentimentul finalității.

Se pare că avem nevoie de idealuri ferme la care să aspirăm și de linii directoare în funcție de care să ne ducem viața, dar nu există sens, plan cosmic (un plan extern, superior nouă, care se referă la o anumită ordine magică din univers) sau linii directoare altele decât cele create de noi înșine. Tot ce este ar fi putut să fie altfel pentru că oamenii se constituie pe ei înșiși, își constituie lumea și situația lor din acea lume.

Ne dorim ca viața pe care o trăim să aibă un sens, ca existența noastră să aibă o semnificație. Doar ființa umană care are experiența de a-și trăi viața, cea de toate zilele, dându-i un sens, se bucură de o percepție subiectivă de bunăstare interioară. Este fericit. Totuși, când cineva simte că viața lui este lipsită de sens, că este o simplă repetare a acelorași evenimente, o rutină mecanică de fapte și de ritualuri profesionale, sociale și familiale, resimte o stare de spirit care este nefericirea.

Oricât de mult ar încerca cineva să aibă o viață emoțională împlinită și plină de satisfacții, să se simtă bine în pielea lui și să se înțeleagă cu ceilalți, acestea nu vor fi posibile dacă nu se confruntă cu problema sensului și nu încearcă să-și trăiască existența ca pe ceva înzestrat cu semnificație. Dacă simte în interiorul său că viața lui are valoare, că are sens ceea ce construiește zilnic cu existența sa, acest lucru se răsfrânge în mod pozitiv asupra stării sale emoționale și asupra interacțiunii cu ceilalți.

După părerea lui Viktor Frankl, există trei căi pentru a găsi sensul vieții:

✓ Să facem sau să producem ceva — ceea ce individul realizează sau oferă lumii în calitate de creație personală.

✓ Să trăim ceva sau să iubim pe cineva — ceea ce individul ia din lume în materie de întâlniri și experiențe.

✓ Să înfruntăm un destin inevitabil și fatal cu o atitudine adecvată de fermitate — punctul de vedere propriu asupra suferinței, asupra sorții inevitabile.

Din punctul lui de vedere, sensul vieții se concretizează în verbul a da și în a ne face să vedem lumea, căci, prin existența și munca noastră, viața capătă sens tocmai prin lucrurile pe care le facem în și pentru lume.

Care crezi că este rolul tău în această lume?

Care va fi contribuția ta în această lume?

Nimeni nu se naște știind de dinainte care este sensul vieții lui și care este mi-siunea pe care trebuie să o dezvolte de-a lungul existenței sale. Pe măsură ce își dezvoltă viața, își dă seama că este chemat să facă ceva cu ea și că el singur trebuie să descopere acel ceva. Căutarea sensului vieții este un exercițiu de ascultare a chemării tale lăuntrice sau a vocii interioare. Doar atunci când ascultăm cu atenție acea chemare care provine din străfundurile ființei noastre, ne dăm seama care este misiunea pe care trebuie să o dez-voltăm de-a lungul existenței noastre și care este conținutul ce o va înzestra cu sens, ce va face din ea o viață valoroasă și o va umple de semnificație.

Mici verigi de legătură în procesul de construire a sensului vieții sunt idealurile. Acestea sunt obiective, referințe personale, aspirații pe care omul dorește să le transforme în realitate de-a lungul vieții sale. Reprezintă expresia concretă a ceea ce omul dorește să devină, a ceea ce își propune să obțină și are intenția să obțină toate acestea prin efort și perseverență. Elaborarea idealurilor este un proces dinamic care dobândește diferite forme și modalități de-a lungul vieții. Idealurile pe care ni le concepem când suntem adolescenți nu sunt aceleași cu idealurile din viața de adult. Fiecare etapă a vieții își are propria mulțime de idealuri. Idealul generează mișcare, cere efort, necesită o muncă al cărei scop constă în a transforma acel ideal în realitate. Odată ce un ideal a fost realizat, ființa umană proiectează noi idealuri de viață, făcând acest lucru în permanență. Asta o stimulează să se autodepășească. Căutarea sensului este cea care conduce ființa umană spre a-și concepe idealuri. Oricine are nevoie să găsească un motiv pentru care să trăiască, să lupte, să-și dăruiască puterile și energia.

Ființa umană este capabilă să perceapă o chemare și să o accepte, să-i răspundă și să adopte o poziție față de ea. Această chemare mai poate fi definită și ca vocație. Când suntem capabili să o auzim și să trăim în conformitate cu ea, trăim o viață fericită, în acord cu ființa noastră cea mai intimă.

În natura unei ființe umane este prevăzută chemarea sa, vocația și profesia sa, cu alte cuvinte, activitatea, munca spre care este orientată din străfundurile sufletului său. Drumul vieții face să se maturizeze vocația fiecăruia și o face să fie înțeleasă de ceilalți, în așa fel încât aceștia pot să vorbească despre chemarea cu ajutorul căreia, în cel mai fericit caz, fiecare poate să-și găsească locul în viață.

Când trăim în acord cu misiunea noastră, experimentăm entuziasmul de a trăi, nu realizăm sarcinile din obligație, pentru că “trebuie” sau pentru a ne rezolva necesitățile primare. Le realizăm deoarece se află la mijloc vocația noastră, misiunea noastră în lume și, îndeplinindu-le, ne simțim pe deplin satisfăcuți. Persoana entuziastă crede în capacitatea ei de a transforma lucrurile, crede în ea însăși, în ceilalți, în puterea pe care o are de a transforma lumea și propria ei realitate. Este îmboldită să acționeze în lume, să o transforme, împinsă de forța și de certitudinea acțiunilor sale. Entuziasmul este acela care oferă o nouă viziune asupra vieții.

Există un singur mod de a fi o persoană entuziastă: acționând în mod entuziasmat. Persoana care trăiește în conformitate cu chemarea interioară își trăiește viața intens și fiecare clipă este pentru aceasta o ocazie de a-și îndeplini vocația, care este rădăcina entuziasmului.

Omul este mai mult decât trup și suflet; am observant că este o ființă spirituală. Omul este ceva mai mult decât organismal

psihofizic; este o persoană. Ca atare, este liber și responsabil, liber de psihofizic și liber pentru a realiza fapte de preț și pentru a-și

îndeplini sensul existenței. Este o ființă care se străduiește pentru această realizare a faptelor de preț și pentru această îndeplinire a sensului. Nu vedem doar lupta ei pentru viață, ci și lupta ei pentru

conținutul vieții sale. (Viktor Frankl)

Imaginează-ți că ai ajuns la vârsta bătrâneții și că privești în urmă la viața ta…

1. Ce vezi? Cum arată aceasta?

2. Care sunt cele mai semnificative aspecte pe care ți le amintești cu bucurie?

3. Ce impact ai avut asupra vieților altor persoane?

4. Care este contribuția ta în această lume?

5. Cu ce anume te mândrești?

6. Ce îți face inima să tresare și sufletul să se bucure?

7. Cum ți-ai îndeplinit scopul vieții tale?

8. Cum ți-ai folosite resursele și calitățile personale?

9. Ce lași în urma ta?

Copyright © 2015 Ursula Sandner & Mirela Botezatu