Tema: Îngrijire paliativă şi medierea1. Conceptul îngrijirii paliative2. Principiile îngrijirii paliative3. Beneficiarii îngrijirii paliative4. Îngrijire paliativă şi eventualele conflicte 5. Stilurile de mediere şi îngrijirea paliativăPe timpurile străbunilor noştri, naşterea şi moartea erau lucruri obişnuite în familie şi

acceptate ca ceva natural. Cu avansarea medicinii, naşterea şi decesul au fost puse în împrejurări noi, deseori stranii şi jenante: spitalul modern unde membrii familiei sunt numai oaspeţi şi controlul depinde de profesionişti din sfera sănătăţii, necunoscuţi familiei. În timp ce se recunosc multe progrese ale medicinii moderne, în anii 70, o grupă de feţe bisericeşti din Marea Britanii, lucrători în sfera îngrijirii medicale, şi alte persoane preocupate de îngrijiri au ridicat întrebarea: „Oare acest avantaj prin derivarea procesului natural de moarte a rudelor sale, nu a furat din demnitatea bolnavilor?” Astfel au apărut serviciile Hospice şi procesul natural al morţii a fost întors la domiciliu. Dna Cicely Saunders (fondatoarea primului hospice din Londra 1968) a conceput filozofia Hospice cel mai bine când a spus părinţilor săi:

„Dumneavoastră sunteţi importanţi până la ultimul moment al vieţii, şi noi vom face totul, nu numai pentru a vă ajuta să decedaţi în pace, dar şi să trăiţi până la deces”.

După 1970, îngrijirea paliativă cunoaşte o dezvoltare amplă în Anglia, apărând atât hospice-uri cu paturi cât ţi echipe de îngrijire la domiciliu („home care), care uşurau suferinţele celor aflaţi pe patul de moarte. În prezent după 40 de ani de la apariţia primului hospice, există peste 4000 de hospice – uri în lume. Tendinţa actuală este dezvoltarea îngrijirii paliative adresate nu numai bolnavilor de cancer şi SIDA, ci şi acelor cu boli neurologice degenerative, boala Parkinson, demenţa senilă, suferinţa cardiacă, pulmonară sau renală, aflată în stadiul terminal. Îngrijirea paliativă devine, astfel, o necesitate, recunoscută de sistemul de sănătate publică, şi se fac demersuri pentru introducerea şi dezvoltarea ei pe plan academic (învăţământ, cercetare), având în vedere faptul că bolnavii terminali sunt neglijaţi şi marginalizaţi de către sistemul medical.

Îngrijirea paliativă reprezintă îngrijirea completă, activă a pacienţilor a căror maladie nu mai răspunde la tratamentul curativ. Controlul durerii şi al celorlalte simptome, precum şi rezolvarea problemelor psihologice, sociale şi spirituale au o mare importanţă.

Scopul îngrijirii paliative constă în asigurarea unei cât mai bune calităţi a vieţii pacienţilor şi familiilor acestora. Multe dintre aspectele îngrijirii paliative pot fi aplicate şi în stadiile precoce ale evoluţiei bolii, în asociere cu tratamentele cu scop curativ, permiţând, astfel o îngrijire holistică a bolnavilor, atât din punct de vedere fizic cât şi mintal şi spiritual.

Ce este medicina paliativă?

Organizaţia Mondiala a Sănătăţii a definit medicina paliativa astfel: Îngrijirea paliativă este o abordare care îmbunătăţeşte calitatea vieţii bolnavului şi familiile acestora, care se confruntă cu problemele asociate cu boala ameninţătoare de viaţă, prin prevenirea şi înlăturarea suferinţei, prin identificarea precoce, evaluare corecta şi tratamentul impecabil al durerii şi al altor probleme fizice, psiho-sociale şi spirituale.

Îngrijirea paliativă:- este o îngrijire totală, activă a pacienţilor şi familiilor lor, de obicei atunci când boala nu mai răspunde la tratament potenţial curativ, deşi poate fi aplicată timpuriu în timpul bolii;- asigură ameliorarea durerii şi a altor simptome;- ţinteşte să atingă cea mai înaltă calitate a vieţii posibilă pentru pacienţi şi familiile lor;- răspunde de nevoile fizice, psihosociale şi spirituale;- se extinde când e necesar pentru a asigura suportul în perioada de doliu.Calitatea vieţii este “satisfacţia subiectivă resimţită sau exprimată de un individ” (Robert Twycross).

1

Medicina paliativă se ocupă de îngrijirea medicală adecvată a pacienţilor cu boli active progresive, avansate, cu pronostic şi speranţă de viaţă limitate. Atenţia este concentrată asupra menţinerii calităţii vieţii şi autonomiei bolnavului. Se accentuează activitatea de „prevenire ” a suferinţelor chinuitoare, prin identificarea la timp a factorilor agravanţi, evaluarea şi controlul lor, pentru evitarea situaţiilor de criză.

Îngrijirea hospice se referă la o anumită filozofie de îngrijire, nu la o clădire sau un tip de srviciii, şi cuprinde un program de îngrijire care se desfăşoară în diferite medii – instituţii speciale, spitale sau la domiciliu.

Îngrijirea terminală este parte importantă a îngrijirii paliative, şi se acordă pacienţilor în ultimele zile, săptămâni sau chiar luni de viaţă, din momentul în care devine evidentă deteriorarea progresivă a stării lor de sănătate.

Îngrijirea acestor pacienţi devine o formă de parteneriat cu pacientul dar şi cu familia acestuia. În îngrijirea paliativă nu ne interesează doar aspectele fizice ale pacientului, ci, mai ales, pacientul ca persoană, cu toate conflictele interioare legate de boala sa (psihice, sociale şi spirituale, mai ales). Întrebări despre problema religioasă care în alte specialităţi sunt considerate prea intime pentru a fi adresate pacientului, în paliaţie ele sunt doar de ordin general, la debutul unei conversaţii, „de încălzire”: cum faci faţă bolii?, ce speri de la noi?, ce semnificaţie au toate acestea?, de unde gaseşti resurse (materiale dar şi spirituale)?, care e cel mai important lucru acum pentru dumneavoastră?, etc.Comunicarea îndeplineşte un rol deosebit de important în asistenţa complexă acordată pacientului terminal. Vestea înrăutăţirii bolii şi a imposibilităţii de a opri degradarea stării generale, produce o împovărare emoţională puternică atât asupra pacientului cât şi asupra aparţinătorilor acestuia. Dar, adevărul împărtăşit poate contribui la conştientizarea timpului rămas, care devine din ce în ce mai limitat, pentru a-l folosi cât mai eficient. Comunicarea veştilor rele este un proces care seamănă mai mult cu o negociere. Pacientul are dreptul, dar nu şi obigaţia de a afla o veste rea. 

Motivele dezvoltării îngrijirii paliative- Cauza principală a morţii, la sfârşitul secolului XX şi începutul sec. XXI, o reprezintă

procesele degenerative, ca urmare a creşterii duratei de viaţă la peste 70 (şi m. m.) ani. Astfel, la bolnavii cronici se prelungeşte perioada de suferinţă de dinainte de moarte.

- În prezent se înregistrează o creştere a incidenţei şi mortalităţii prin boala canceroasă, care se menţine pe locul al II-lea, după bolile cardiovasculare, în ceea ce priveşte cauzele de deces, astfel, numărul de bolnavi incurabili creşte.

- Medicina modernă, chiar dacă întârzie moartea prin tratamentele ce se adresează unor boli, nu o poate ocoli niciodată cu adevărat. Deseori înainte de moarte pacientul prezintă diverse suferinţe care necesită îngrijiri paliative.

- Îngrijirea bolnavului înainte de moarte şi moartea s –au mutat la spital, în afara familiei, a casei, 80% din mortalitatea totală se înregistrează la spital, nu acasă, deşi în urma unor chestionare, s –a constatat că majoritatea oamenilor doresc să moară acasă şi să aibă familia aproape.

- Conform legislaţiei din ianuarie 2003, care precizează drepturile bolnavului, se menţionează dreptul acestuia de a muri cu demnitate, ceea ce presupune acordarea îngrijirii paliative şi crearea infrastructurii necesare pentru ameliorarea tuturor suferinţelor şi temerilor bolnavilor gravi, incurabili. 2. Principiile Îngrijirii Paliative:

susţine viaţa, dar priveşte moartea ca pe un proces normal, natural; nu grăbeşte şi nici nu amână moartea; asigură controlul durerii şi al altor simptome; integrează aspectele psihosociale şi spirituale în îngrijirea pacientului; ameliorează calitatea vieţii şi poate influenţa pozitiv evoluţia bolii; utilizează o echipă interdisciplinară pentru a satisface nevoile complexe ale

pacientului şi familiei; afirmă valoarea vieţii şi consideră moartea ca un proces natural;

2

nu intenţionează nici să grăbească nici să amâne moartea; pacientul şi familia= unitatea de îngrijire; oferă un sistem de sprijin, dând pacientului posibilitatea să trăiască pe cât posibil

activ, până la sfârşitul vieţii; oferă sprijin familiei în timpul bolii pacientului şi în perioada de doliu; se aplică oricând în cursul evoluţiei bolii, concomitent cu alte modalităţi de

tratament specifice bolii respective care au ca scop eventual prelungirea supravieţuirii; include acele investigaţii care sunt necesare unei mai bune înţelegeri şi unui

tratament adecvat pentru complicaţiile clinic manifeste ale bolii.(din Recomandarea Rec(2003) 24 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre privind îngrijirea paliativă)

Programele de îngrijire paliativă scot în evidenţă faptul, că boala nu trebuie privită ca o anomalie fiziologică izolată. Va fi luată în consideraţie suferinţa pe care aceasta o produce ca şi impactul pe care o are asupra familiei pacientului. În acest fel, unitatea de îngrijire nu este doar pacientul, ci întreaga sa familie. O asemenea abordare este foarte importantă. Sunt încurajate întrebările din partea familiei şi se aşteaptă participarea ei activă la procesul de îngrijire, ca membru activ al echipei terapeutice. Echipa de îngrijire paliativă.

Îngrijire paliativă înseamnă 50% medicină, în rest este îngrijire propriu – zisă plus suport psihosocial şi spiritual. De aceea, pentru îngrijirea paliativă activă şi obţinerea unor rezultate satisfăcătoare se lucrează în echipă multidisciplinară, în care fiecare membru are un rol bine precizat.

În această etapă a vieţii, îngrijirea pacienţilor şi a familiilor lor este stresantă prin dificultăţile pe care le ridică şi pentru personalul implicat. Sprijinirea psihologică şi spirituală a profesioniştilor implicaţi trebuie ca element crucial al îngrijirii. O îngrijire paliativă de calitate este posibilă doar prin educaţia continuă a personalului şi prin crearea unei ambianţe culturale şi spirituale adecvate, care să satisfacă atât nevoile pacienţilor, cât şi cele ale personalului implicat.

Echipa de îngrijire interdisciplinară este alcătuită din:medic instruit în îngrijire paliativă, asistent medical, asistent social, psiholog, logoped, fizioterapeut, dietician, terapeut prin joc, preot, voluntari, membrii familiei/prieteni.

Modalităţi actuale de –a asigura îngrijirea paliativă: Asistenţă la domiciliu asigură bolnavului posibilitatea de – a fi îngrijit şi a trece în nefiinţă în mediul familial. Se poate realiza fie prin servicii complete, 24 de ore pe zi, sau vizite săptămânale, fie prin servicii consultative, asigurate de medici sau de asistente medicale cu pregătire specială în îngrijirea paliativă. Unităţi hospice cu paturi. Aici se acordă îngrijire de către o echipă multidisciplinară, 24 de ore din 24, bolnavilor neoplazici, celor cu afecţiuni cardiace, neurologice sau cu SIDA, aflaţi în stare critică. Echipele hospice de spital: echipă mobilă care asistă pacienţii din secţiile spitalelor generale, la crearea mediului de salon, acordând consultanţă în probleme de îngrijire paliativă, şi secţii de îngrijire paliativă în spitalele generale. Centrele de zi se adresează bolnavilor îngrijiţi la domiciliu, cărora le oferă posibilitatea de – a petrece în mod plăcut câteva ore din zi în acest loc, permiţând, totodată, monitorizarea, controlul evoluţiei bolii şi asistenţa psihosocială. Centrele de studii asigură specializarea şi perfecţionarea continuă a personalului medical şi a personalului de îngrijire implicat în paliaţie.

Abordarea practică a îngrijirii paliative ţine cont de factorii ce determină calitatea vieţii bolnavului în totalitate. Calitatea vieţii este determinată de următorii parametri:

Confortul fizic, influenţat de somn, poftă de mâncare, astenie, durere, este asigurat prin înlăturarea simptomelor chinuitoare;

Confortul psihic – constă în depăşirea dificultăţilor legate de boală, anxietate, depresie, lipsa autocontrolului, sentimentului inutilităţii. Bolnavul necesită siguranţă, înţelegere, respect faţă de sine. Psihologul ca membru activ al echipei îşi poate aduce aportul la ameliorarea suferinţelor psihice;

3

Confortul social este tulburat de stresul produs de boală, sentimentul de izolare, pierderea locului de muncă, a suportului financiar, sentimentul neputinţei. Pacientul are nevoie să fie acceptat aşa cum este, să aparţină cuiva şi să – şi poată lua rămas bun înainte de moarte.

În prima fază a bolii este indicat ca bolnavul să participe la întrunirile unor asociaţii care cuprind pacienţi cu aceeaşi afecţiune. Ideea că aparţin undeva, unde toţi au aproape aceleaşi probleme, constituie un suport psihologic şi, în acelaşi timp, un suport social, care nu le permite să se izoleze.

Confortul spiritual este afectat de sentimentul incertitudinii, de lipsa speranţei, de pierderea sensului vieţii ori a credinţei. Bolnavul simpte nevoia de dragoste, împăcare, recunoaştere a valorii proprii şi de – a avea un scop în viaţă.

Îngrijirea paliativă este o alternativă la eutanasie, deoarece echipa de îngrijire ajută pacientul să trăiască cu boala pe care o are, încercând să elimine orice suferinţă inutilă. Îngrijirea paliativă previne şi ameliorează suferinţa, acordând atenţie simptomelor de la început şi până la sfârşit, asigurând confort bolnavului incurabil, în aşa fel încât acesta să nu dorească eutanasia.

3. Beneficiarii îngrijirii paliative sunt:Bolnavii de cancer în stadii incurabile (adulţi şi copii); bolnavi de SIDA; bolnavii neurologici

incurabili; pacienţii cu malformaţii congenitale severe; bolnavii cu insuficienţe de organ şi cu speranţa la viaţă limitată; bolnavii cu de vârsta a treia, cu multiple boli cronice.„Eşti important până în ultimul moment al vieţii tale” asta –i ideea principală a îngrijirii paliative. „Oamenii nu doresc să moară în singurătate în împrejurări sterile şi impersonale, conectaţi cu tuburi la aparate şi despărţiţi de familiile şi prietenii lor, de tot ce le este cunoscut. Ei de asemenea nu vor să se stingă în dureri. Ei ar prefera să petreacă ultimele lor zile acasă…vioi şi liberi de durere…printre persoanele şi lucrurile dragi.” (din scrisoarea unei mame care a supravieţuit).

Fiecare pacient dispune de drepturi, ce pot servi drept călăuză pentru membrii echipei interdisciplinare:

Să fiu tratat ca un suflet viu până voi muri; Să trăiesc cu speranţă, indiferent de instabilitatea ei; Să – mi exprim emoţiile faţă de moartea ce se apropie; Să particip la luarea deciziilor referitoare la persoana mea; Să cer ajutor medical şi îngrijire, chiar dacă boala este incurabilă; Să nu mor în singurătate; Să fiu izbăvit de durere; Să primesc răspunsuri veridice la întrebările mele; Să nu fiu amăgit (indus în eroare); Să aştept ajutorul familiei mele în acceptarea morţii; Să mor în pace şi destoinicie; Să – mi păstrez individualitatea şi să nu fiu condamnat pentru deciziile care, probabil diferă de religia (convingerile) altor oameni; Să discut şi să acumulez experienţa mea religioasă şi/sau spirituală, neţinînd cont ce semnifică aceasta pentru alţii; Să sper că corpul uman va fi respectat şi după moarte; Să fiu acel om de care au grijă persoane atente, binevoitoare, competente, care vor tinde să înţeleagă doleanţele mele şi mă vor ajuta să înfrunt cu demnitate moartea.Familiile bolnavilor, deoarece membrii familiilor trec printr- o perioadă dificilă, stresantă, având durerea viitoarei despărţir de persoana dragă, devin şi ele beneficiarii îngrijirii paliative.

Comunicarea cu bolnavul suferind de cancer.Comunicarea veştii proaste cu privire la diagnostic şi pronostic în cancer este un proces

mai îndelungat şi nu un singur eveniment. O comunicare eficientă şi de durată se bazează pe încredere, reducerea incertitudinii, prevenirea aşteptărilor nerealiste, accesul bolnavului la adaptare practică şi emoţională, în cursul tratamentelor.

4

Medicul nu are dreptul să – şi cenzureze cunoştinţele sau să decidă soarta unui om. Pacientul este singurul în măsură să accepte sau să refuze informaţii, tehnici de tratament, etc. este important să conştientizăm faptul că boala canceroasă în sine este cauzatoare de suferinţă, şi nu interviul cu privire la comunicarea diagnosticului. Adevărul trebuie comunicat din timp, atunci când există alternative de tratament, şi nu în faza terminală.

Motivele pentru care trebuie să se comunice adevărul:a) Pentru menţinerea relaţiei pacient – doctor şi a încrederii care trebuie să se bazeze pe

onestitate;b) Pentru ca pacientul să – şi dea acordul la tratament, informat fiind cu privire la

diagnostic, motivaţia terapiei, efectele benefice şi secundare ale acesteia;c) Adevărul previne speranţele nerealiste, care pot deveni demoralizatoare;d) Pentru reducerea sentimentului de nesiguranţă cu privire la boală, sentiment care este cel

mai greu de suportat dintre toate emoţiile;e) Previne conspiraţia tăcerii, care distruge bunele relaţii din familie, respectiv familie –

pacient – medic.Comunicarea se realizează pe cale verbală şi pe cale non – verbală (contact vizual, poziţia

corpului), se ţine cont de emoţiile bolnavului (tristeţe, fiică, negare) în faţa bolii, astfel încât permită pacientului să „convieţuiască” cu boala.

Din păcate,comunicarea diagnosticului de cancer este încă un subiect – „tabu”, pe care nu vrea să-l comunice nici medicii de familie, nici specialiştii. Dar nu există argumente care să susţină că necunoaşterea adevărului îl face pe bolnav să moară fericit să moară fericit în ignoranţa sa. În sec. XXI, bolnavul are dreptul absolut (etic, moral şi legal) de a cunoaşte adevărul despre boală şi de a –şi exprima consimţământul la tratament, informat fiind asupra motivaţiei, efectelor benefice şi secundare ale tratamentului.4. Îngrijire paliativă şi eventualele conflicte

Moartea capătă semnificaţia „situaţiei - limită” atunci când existenţa se apropie de frontieră…(K.Jaspers).

Fiecare moare singur. Singurătatea din faţa morţii. Această durere a separării este ultima expresie de neputinţă a comunicării. În felul acesta, orice persoană angajată într –o situaţie limită devine o persoană –limită. Ea este obligată în mod absolut şi excesiv să reflecteze asupra situaţiei respective, precum şi a limitelor care i se impun, dar, în acelaşi timp, să şi adopte o soluţie, să opteze pentru o rezolvare a conflictului intern, apărut în urma situaţiei – limită.

E.lisabeth Kubler – Ross a analizat „reacţiile persoanei” în situaţii – limită şi a descris în acest caz existenţa a 5 faze obligatorii. Ea s – a referit la bolnavii cronici incurabili (leucemii, cancere):

a) Faza de şoc la aflarea adevărului referitor la afecţiune: în acest caz se produce o reacţie automată de refuz, blocaj, negare;

b) Faza mâniei, în care persoana caută un vinovat, cauza care a produs acest fapt;c) Faza de târguieli, de negocieri („poate se va putea rezolva”, poate „vom face

ceva”) şi de căutări de soluţii disperate (medicina alternativă, naturistă, bioenergie, homeopatie);

d) Faza a patra, marcată de depresie, mutism, izolare şi prăbuşire;e) Faza de resemnare (împăcare cu soarta), când se instalează liniştea, acceptarea cu

soarta.Perspectiva morţii provoacă suferinţe, care modifică modul şi posibilităţile de comunicare a

pacientului cu anturajul, familia. În aceste situaţii asistăm la: transformarea imaginii de sine; pierderea autonomiei şi posibilităţilor de a se face util; teama de dependenţă şi de schimbarea rolului familial; pierderea statutului profesional, teama de a fi o povară pentru anturajul său; apariţia unor probleme financiare; teama de suferinţă, de separare, de moarte; sentimentul de culpabilitate, prin rememorarea retroactivă a propriei vieţi; grija pentru cei rămaşi după decesul său.

5

Boala incurabilă, ca şi bătrâneţea, reprezintă o criză existenţială marcată de numeroase probleme: cauza şi sensul bolii, întrebările „De ce?” „De ce tocmai eu?” Se dezvoltă suferinţe complexe: psihologică, biologică, socială şi spirituală. Pentru ameliorare crizei relaţia cu bolnavul sau cu bătrânul trebuie să se desfăşoare într –un climat de încredere, care implică două reguli stricte: bolnavul să nu fie niciodată minţit; să nu i se spună niciodată că „nu se mai poate face nimic pentru el”, întrucât aceasta ar fi un act de abandon terapeutic generator de angoasă şi disperare, care ar aprofunda suferinţa. Se cuvine să precizăm că a –i ascunde individului perspectiva realităţii conduce la fenomene de regresie a acestuia, cu pierderea sau diminuarea capacităţilor de adaptare la evoluţia bolii. La fel „a –i spune totul” este tot atât de periculos, reprezentând un început de abandon din partea medicului şi un factor de angoasă pentru bolnav, care se va simţi părăsit. În acest sens sunt binevenite studiile descrise de E.Kubler – Ross: Ideea principală este menţinerea speranţei, dar nu prin minciună sau ameţirea individului cu false asigurări. Persoana în pragul morţii are nevoie de ocrotire pentru a putea găsi chiar în această situaţie un sens al vieţii, o speranţă dincolo de moartea fizică. Ea are nevoie să simtă că este iubită şi că i se oferă în continuare sprijin, că nu este abandonată.

Şocul la aflarea perspectivei morţii, angoasa, depresia nu pot să nu se răsfrângă asupra relaţiilor cu membrii familiei, stimulând pe lângă conflictul intern, neînţelegeri şi conflicte în familie, care pot ţine de:

Stabilirea datoriilor; Moştenirea; Restabilirea contactelor/relaţiilor; Îngrijirea rudelor de vârsta a treia; Educaţia copiilor etc.Medierea se efectuează în baza principiilor accesului liber şi egal la această procedură,

liberului consimţământ, confidenţialităţii, imparţialităţii, neutralităţii, independenţei şi liberei alegeri a mediatorului.

Procesul de mediere în domeniul familial cuprinde 5 etape: (1) introducerea/prezentarea procesului, (2) identificarea/definirea subiectelor/problemelor în discuţie, (3) definirea intereselor si explorarea acestora, (4) generarea opţiunilor si în final (5) acordul.

Durata procesului de mediere este în mediu de 3-5 şedinţe, dar totodată este determinat de următorii factori de bază:

Circumstanţe individuale Numărul şi complexitatea problemelor care trebuie să fie soluţionate Flexibilitatea părţilor în ceea ce priveşte ziua şi timpul pentru programarea şedinţelorDeşi obiectul medierii familiale deseori este confundat, este necesar să cunoaştem că

medierea în domeniul familial: Nu este terapie de cuplu sau familială. Nu este consultanţă juridică. Nu impune acorduri care să nu fie hotărâte de persoanele implicate.

Rezultatele cercetărilor privind folosirea medierii si experienţele mai multor ţări în acest domeniu demonstrează faptul că recurgerea la medierea familială ar putea:

să îmbunătăţească comunicarea între membrii familiei; să reducă proporţiile conflictului dintre părţile aflate în litigiu; să conducă la o rezolvare amiabilă; să asigure continuitatea legăturilor dintre părinţi si copii; să contribuie la reducerea costurilor economice si sociale produse de separare sau divorţ,

atât pentru părţi, cât si pentru State; să reducă perioada de timp necesară soluţionării conflictului.5. Stilurile de mediere şi îngrijirea paliativăPractica demonstrează că mediatorul nu tinde să însuşească abilităţile necesare pentru a

deveni un profesionist eficient, ci alege acel stil ce corespunde mai bine abilităţilor sau talentelor cu care este deja înzestrat. În fiecare conflict, ca, de altfel, şi în cadrul fiecărei medieri, sunt

6

importante şi necesare toate stilurile de mediere, şi respectiv, ale abilităţilor, de aceea nu este tocmai corect să ne punem întrebarea, care din comportamente sau abordări este mai bună. Un mediator bun trebuie să poată cumula ambele particularităţi ale acestor abordări, or acest lucru reiese din însuşi caracterul conflictului.

Totuşi putem evidenţia stilul narativ în cazul conflictului intern al pacientului îngrijirii paliative. Din cele relatate mai sus tragem concluzia că persoana – limită are nevoie de comunicare, iar stilul narativ al mediatorului în rezolvarea conflictului , a împrumutat mult de la terapia narativă.

Acest stil de mediere porneşte de la prezumţia că oamenii sunt prinşi de ciclul conflictului deoarece ei se văd prinşi în graniţele acestuia. Mediatorul care utilizează acest stil ajută părţile să vadă conflictul de la distanţă, prin relatarea unei povestioare. După ce ei finalizează istorisirea, părţile lucrează cu mediatorul pentru a crea o poveste nouă în care conflictul este înlocuit de un acord care va duce la soluţionarea conflictului. Scopul este de a ajuta părţile să se detaşeze de conflict. Linden subliniază faptul că aplicarea acestui stil funcţionează bine atunci când părţile au o relaţie interpersonală care continua după procesul de mediere.

În cazul conflictelor relaţionale de familie ar fi binevenite:a) Medierea facilitativă este stilul cel mai structurat şi utilizat de către mediatori. În anii

1960 şi 1970 medierea facilitativă a fost curentul de bază, mai mult ca atât, a fost singurul stil predat şi practicat. Mediatorul facilitativ „pune întrebări, validează şi normalizează punctele de vedere ale părţilor, caută să afle interesele ascunse după poziţiile părţilor şi asistă părţile în găsirea şi analiza opţiunilor pentru rezoluţie” (Zumeta). Mediatorul care practică acest stil este complet neutru. El sau ea nu oferă sfaturi, recomandări sau opinii. Zumeta consideră că motivul pentru care mediatorii nu oferă sfaturi, recomandări sau opinii se datorează faptului că acest stil s-a dezvoltat când medierea era practicată de către voluntari şi deţinerea unei experienţe în domeniul în care s-a iscat litigiul nu era obligatorie.

b) Medierea transformativă este considerată unul din cele mai noi stiluri de mediere. Acest stil a fost etichetată „transformativă” în cartea „Ce poate medierea.” (The promise of mediation) scrisă de Robert Bush şi Joseff Folger. Deşi medierea transformativă păstrează structura medierii facilitative, în acelaşi timp ea caută să împuternicească fiecare parte şi încurajează părţile să recunoască punctul de vedere „al celuilalt”. Scopul acestui stil este de a transforma relaţia dintre persoanele aflate în situaţie de conflict în cadrul procesului de mediere prin împuternicire şi recunoaştere (Zumeta). Acest stil acordă o mare atenţie interacţiunii şi comunicării între părţi.

Indiferent de stilurile pe care le adoptă un mediator, el are două sarcini de bază:– conferirea de susţinere şi încredere participanţilor la conflict (ridicarea potenţialului

personal), care poate fi o susţinere emoţională şi morală;– ajutorarea părţilor în procesul de înţelegere şi recunoaştere a unor interese şi necesităţi ale

acestora. Ca şi rezultat al îndeplinirii acestor sarcini, părţile aflate în conflict capătă abilitatea de a se orienta independent în situaţia creată şi de a găsi puteri interne şi aptitudini de a discuta problemele apărute, şi dacă nu se reuşeşte o împăcare, în ultimă instanţă, părţile sunt cel puţin capabile să ia o decizie cum să procedeze mai departe.

Anexe

GUVERNUL

HOTĂRÎRE Nr. 482 din  18.06.2001

cu privire la măsurile de profilaxie şi combatere a infecţiei HIV/SIDAşi infecţiilor cu transmitere sexuală

GUVERNUL

7

HOTĂRÎRE Nr. 654 din  02.06.2003

despre realizarea Decretului Preşedintelui Republicii Moldova privind declararea anului 2004 Anul Sănătăţii

GUVERNUL

HOTĂRÎRE Nr. 1269 din  25.12.1998

cu privire la Programul naţional de combatere a canceruluipentru anii 1998-2003

Ordin № 60 din 31.01.2011 Cu privire la instituirea secţiei îngrijiri paliative în cadrul spitalului Toma Ciorbă

Societatea Hospice Îngrijiri Paliative din Republica Moldova s-a înfiinţat în anul 2004, ca organizaţie profesional-ştiinţifică, neguvernamentală, în scopul implementării și dezvoltării îngrijirilor paliative pentru bolnavii incurabili în stadii avansate şi terminale la nivel local şi naţional, precum și pentru crearea unor modele de servicii paliative cu posibilitate de amplasare în alte localităţi ale țării. Societatea îşi propune ca scop consolidarea şi unificarea tuturor organizaţiilor din domeniu, efectuarea schimbului de experienţă, informaţii, implicarea tuturor partenerilor în luarea deciziilor cu privire la conceptul nou de îngrijiri paliative. Din cadrul Societăţii fac parte 9 asociaţii care acordă îngrijiri paliative la domiciliu, reprezentanţi ai

Colegiilor de Medicină, Universităţii de Medicină „N. Testemiţeanu”, a Centrului Naţional de Formare în Educaţie Continuă a Asistenţilor Medicali şi a

Medicinei de Familie, Asociaţia „Prosperare Zubreşti”, Asociaţia „Respiraţia a doua”, Asociaţia „Oameni, Sănătate,Viitor”, Asociaţia „Home Care”, Asociaţia „Speranţele bătrânilor din nordul Moldovei”, Asociaţia de Nursing din Republica Moldova, Asociația Respirația a doua, Asociația Consuela, ș.a

Conform unui studiu realizat recent, în Republica Moldova peste 23 000 de pacienţi necesită anual îngrijiri paliative (îngrijiri în stadiul terminal al bolii), ceea ce indică asupra necesităţii mari în cadre medicale specializate în îngrijiri paliative.

Activitatea dată este parte a acţiunilor întreprinse de Ministerul Sănătăţii în direcţia dezvoltării serviciilor de îngrijiri paliative în Republica Moldova, în contextul implementării şi realizării Strategiei Naţionale de Dezvoltare pe anii 2008-2011, Politicii Naţionale de Sănătate, Strategiei de Dezvoltare a Sistemului de Sănătate pentru anii 2007 - 2016 şi a Concepţiei de dezvoltare a serviciilor de îngrijiri paliative din Republica Moldova.

8