suport curs aparate ortodontice 19 nov

TEHNOLOGIA APARATELOR ORTODONTICE FIXE SI MOBILE 2010-2011

CURS NR. 1

NOŢIUNEA DE APARAT ORTODONTIC

SCURT ISTORIC

BIOMECANICA FORŢELOR ORTODONTICE ŞI DEPLASĂRILE DENTARE

DEFINIŢIEAparatul ortodontic = dispozitiv terapeutic care se aplică pe dinţi, alveole şi baze maxilare, confecţionate din:

acrilat

metal

combinaţii metalo-acrilice

care folosesc proprietăţile materialelor care le compun şi particularităţile de alcătuire pentru a împiedica apariţia sau a corecta anomaliile dentoşmaxilare

ISTORICCele mai vechi menţiuni datează din primul secol al erei noastre când Celsius recomanda în “ De Medicina” presiunile digitale pentru alinierea dinţilor malpoziţionaţi.

1


Secolul al XVII-lea aduce referiri privind extracţia dinţilor ectipici (FABRICIUS, 1619) şi “îngustarea prin pilire a dinţilor înghesuiţi” (IONAS, 1666; DIONIS, 1716). Din această perioadă datează şi indicaţii de extracţie a dinţilor temporari şi supranumerari, precum şi contraindicaţiile metodei şlefuirilor selective (risc de deschidere a camerei pulpare şi de iniţiere a CD).

În 1728 FAUCHARD menţionează construirea primului aparat ortodontic sub forma unei şine cu multiple perforaţii care permite ligaturi de tracţiune dentară; el introduce şi deplasarea dentară bruscă prin luxare cu cleştele.

În 1771 HUNTER descrie ocluzia normală şi stabileşte principiul planului înclinat în corectarea raporturilor intermaxilare; FOX studiază efectele înălţării provizorii a ocluziei şi introduce bărbiţa şi capelina.

Sfârşitul de secol XIX aduce numeroase încercări de clasificare a anomaliilor dentomaxilare şi preocupări privind etiologia lor, iar KNEISL concepe primele aparate mobile funcţionale.

CARABELLI introduce confecţionarea aparatelor bortodontice pe modele şi foloseşte tracţiuni şi presiuni pentru corectarea malpoziţiilor dentare, studiază anatomia dentară şi descrie anomaliile dentomaxilare (mordex apertus rămânând legată de numele lui).

Apar preocupări pentru diversificarea mecanismelor de declanşare a forţelor ortodontice.

TUCKER (1850) – utilizează pentru tracţiuni inelele de cauciuc

ANGELL (1860) – utilizează şuruburi care unesc fragmentele de placă

FARRAR (1878) – schematizează utilizarea sistematică a şurubului stabilind rata deplasărilor (0,10 mm zilnic)

2


COFFIN (1871) – introduce arcul sau palatinal.

În 1900 ANGLE introduce învăţământul organizat de ortodonţie, clasificarea anomaliilor dentomaxilare care-i poartă numele şi se foloseşte şi astăzi şi preia terapia anomaliilor dentomaxilare cu mijloace fixe de la FARRAR şi o dezvoltă renunţând la şuruburi în favoarea arcurilor; adept al tratării ANDM în dentiţie permanentă cu conservarea maximă a numărului de dinţi de pe arcadă, el a simplificat construcţia aparatelor fixe.

Începutul sec. al XX-lea este momentul intervenţiei lui ROBIN ale cărui preocupări etiopatogenice s-au încheiat cu conceperea monoblocului eumorfic şi a lui PONT care introduce o metodologie ştiinţifică de apreciere a dezvoltării individuale de apreciere a dezvoltării individuale a arcadelor dentare.

În jurul anilor 1930 Europa utilizează efectiv plăcile active şi aparatele funcţionale oferind un caracter social pronunţat şi stabilind limitele de vârstă pentru oportunitatea tratamentului. America păstrează însă aparatele fixe ameliorându-le sistematic cu accent pe poliagregate şi control asupra deplasărilor dentare.

În esenţă tratamentul ortodontic urmăreşte:

- modificarea poziţiei dinţilor, proceselor dento-alveolare, bazelor maxilare

- influienţarea creşterii şi dezvoltării aparatului dentomaxilar în vederea stabilirii echilibrului morfofuncţional

şi comportă 2 etape de acţiune:

I. REDRESAREA – obţinută în acţiune ortodontică la care organismul răspunde prin reacţii tisulare individualizate locale

3


II. CONTENŢIA

Acţiunea aparatelor ortodontice de bazează pe modificarea echilibrului de forţe dentofaciale prin introducerea de forţe sau grup de forţe mecanice şi/sau dirijarea selectivă a forţelor naturale. Forţele ortodontice îşi au originea în proprietăţile materialelor folosite în construcţia aparatelor şi în particularităţile constructive.

Forţele ortodontice dezvoltate caracterizate prin

care reprezintă zona de aplicare a forţei şi necesită o zonă de sprijin cel puţin egală situată la nivel dentar pe aceeaşi arcadă sau pe arcada antagonistă şi eventual la nivelul cutiei craniene.

În aceste condiţii în planificarea aparatelor ortodontice se va începe cu delimitarea zonei de modificat şi stabilirea zonei de sprijin.

În decursul timpului au fost imaginate numeroase şi variate tipuri de aparate ortodontice care pot fi clasificate după 3 criterii:

1. După modul de repartizare a zonelor de acţiune şi de sprijin avem:

Aparate intraorale4

INTENSITATE

TIP

AMPLITUDINE

dinte sau grup de dinţi

sectorului de arcadă dentoalveolară

bazelor maxilare

articulaţiei ATM

Acţioneazăasupra unui


- monomaxilare – cu zona de acţiune şi sprijin pe acelaşi maxilar

- aparate cu acţiune reciprocă care acţionează între două zone de arcadă şi le folosesc şi ca punct de aplicare şi ca sprijin

- intermaxilare – zona de sprijin se găseşte pe maxilarul opus (sprijin mandibular şi act. pe maxilar)

Aparate intra-extraorale – zonă de sprijin pe calota craniană şi zonă de acţiune în cavitatea bucală

Aparate extraorale – cu zonă de sprijin şi acţiune în afara cavităţii bucale corectând prin tracţiune sau presiune poziţiile maxilarului şi/sau mandibulei (măşti faciale)

2. După natura forţelor ortodontice declanşate şi folosite avem:

Aparate mecanice active – forţele mecanice declanşate imediat se aplică la nivelul aparatului dentomaxilar în funcţie şi în repaus (de exemplu plăcile palatine şi linguale)

Aparatele funcţionale – transformă şi dirijează forţele produse de contracţia muşchilor mobilizatori ai mandibulei, linguali şi orofaciali în sensul necesar corecţiei anomaliei de bază

Aparate pasive – nu declanşează forţe mecanice sau funcţionale şi menţin o anumită situaţie (menţinătoare de spaţiu, aparate de contenţie)

3. După modelul de asigurare a sprijinului avem:

Aparate fixe – solidarizate dentar prin colaj sau cimentare, purtate permanent

5


Aparate mobilizabile – care se ancorează prin croşete sau gutiere pe arcade (mecanic active şi mixte)

Aparate mobile – care stau liber în cavitatea bucală şi sunt integral funcţionale

Forţa ortodontică artificială îşi are originea în:

naturală dirijată

elasticitatea elementelor de acţiune arcuri de sârmă, inele de cauciuc, ligaturi, resorturi

particularităţile constructive ale aparatului ortodontic

şi acţionează asupra - dinţilor

- sectoarelor dento-alveolare

- bazelor maxilare

- ATM, muşchilor, etc.

Direcţia şi sensul de acţiune al forţei ortodontice este esenţial. Forţele principale declanşate de aparatul ortodontic se aplică perpendicular pe o suprafaţă plană şi se epuizează lucrând în sensul acţiunii sale; în esenţă vor exista

forţe de:

/ vestibularizare

forţe de: - palatinizare

\ lingualizare

6


forţe de: / mezializare

\ distalizare

forţe de / intrudare

\ extrudare

într-o manieră curentă însă apar forţe secundare deoarece elementele ortodontice care produc forţe vin în contact cu suprafeţele verticale dentare care pot fi considerate şi se comportă ca nişte planuri înclinate; o parte din aceste forţe secundare tind să destabilizeze aparatul ortodontic, altele pot fi utilizate în scop terapeutic realizând înclinări dentare (tipping) prin acţiune coronară şi reacţie radiculară sau stabilind cupluri de forţe cu efecte de distalizare sau derotare

După raporturile forţei aparatului ortodontic cu aparatul dentomaxilar forţele ortodontice pot fi:

Forţe intermitente – declanşate în intervalul de timp care corespunde purtării aparatului ortodontic şi sunt alternate cu perioade de repaus când aparatul nu este în cavitatea bucală

Forţe continue – declanşate de aparatele fixe purtate permanent şi natura elementului declanşator de forţe ortodontice generează:

- forţe continue – aparatele fixe şi inelele de cauciuc

- forţe intermitente – şurubul declanşează forţe intermitente suplimentare la fiecare activare şi active până la epuizarea lor.

Forţele intermitente intervin deci brusc, prin activarea elementului ortodontic care le produce cu intensitate mare iniţial şi se reduc până la zero; se pare că sunt mai biologice deoarece perioadele de repaus oferă osului

7


interval de reconstrucţie, iar fluxul sanguin este influienţat pe perioade scurte de timp

Forţele continue acţionează cu intensitate mai redusă timp indelungat, iar reducerea intensităţii în timp se datorează epuizării elasticităţii arcurilor şi modificărilor determinate, păstrând o anumită stare de tensiune între activităţi; acţiunea lor este însă neuniformă, descriind o curbă ondulată cu periodicitate care declanşează şi întreţine restructurări osoase în timp scurt şi cu amploare mai mare.

Aceste forţe ortodontice declanşate de aparatul ortodontic pot fi:

1. mecanice – produse de activarea şurubului şi elasticitatea arcurilor active şi reactivate periodic

2. funcţionale, naturale – produse de contracţia musculară şi redirijate de aparatele funcţionale pe sensul necesar corectării anomaliilor dentare

Datorită particularităţilor constructive ale aparatelor ortodontice există posibilitatea ca forţa declanşată de un element activ să nu se transmită aparatului dento-maxilar ci să se transforme în altă forţă:

1. uneori forţa rectilinie continuă se transformă într-o altă forţă rectilinie continuă cum este în cazul aparatelor cu acţiune reciprocă

2. uneori forţa rectilinie continuă se va transforma în forţă circulară continuă utilă în derotări prin cuplu de forţă cu arcul vestibular

3. uneori forţa circulară se transformă în forţă rectilinie cum este cazul plăcilor cu şurub.

8


B. AMPLITUDINEA FORŢEI ORTODONTICE – este direct proporţională cu lungimea elementului declanşator de forţă ortodontică; depinde de conformaţia elementului elastic şi este invers proporţională cu diametrul sârmei din care este confecţionat. Depinde bineînţeles şi de proprietăţile şi structura materialului de confecţionare.

În general când amplitudinea forţei ortodontice este mai mare, acţiunea elementului elastic este lungă şi blândă, dar precizia acţiunii se reduce şi creşte pericolul apariţiei de forţe secundare nocive. În general amplitudinea forţei produse de arcuri este mai mare decât cea a şuruburilor.

C. INTENSITATEA FORŢEI – reprezintă puterea cu care forţa îşi exercită acţiunea. În general intensitatea forţei depinde de proprietăţile elastice ale elementelor active şi creşte direct proporţional cu diametrul elementului declanşator, dar scade proporţional cu lungimea braţului de forţă. Intensitatea creşte cu gradul de actţivare a elementului activ.

Măsurarea intensităţii forţelor exercitate pe dinţi de arcurile ortodontice se face cu aportul dinamometrului Correx, Dentawan sau electronic

CURS NR. 2

REACŢII BIOLOGICE LA FORŢELE ORTODONTICE

1. MIGRAREA PARODONTALĂ ŞI MIŞCĂRILE FIZIOLOGICE ALE DINTELUI

9


În timpul creşterii maxilarului şi mandibulei, dintele suferă schimbări continui de poziţie care necesită un mecanism de ajustare astfel încât dintele să rămână ataşat prin ligament parodontal la osul alveolar într-o manieră continuă şi neântreruptă. Mişcările de ajustare ale dinţilor include erupţia şi dezvoltarea verticală ca şi alunecarea progresivă, de obicei mezializarea dar şi vestibularizarea, lingualizarea sau chiar distalizarea în acord cu tiparul scheletului şi cu dintele. Mişcările de migrare ale dinţilor contribuie la procesul continuu şi progresiv de relocaţie a dintelui în relaţie cu creşterea, remodelarea şi relocaţia oaselor faciale. Ligamentul parodontal este asigurat cu un mecanism intrinsec care-i permite să se deplaseze continuu într-o manieră corespunzătoare variatelor deplasări osoase şi dentare de pe fiecare parte. Doar când dinţii şi osul alveolar migrează împreună ligamentul parodontal va suferi un proces corespunzător de migrare care permite mişcări diferenţiale între rădăcina dintelui şi osul alveolar înconjurător, în timp ce menţine continuu ataşamentul dintre ele. Acest proces complex implică 2 mecanisme principale diferite de migrare:

asociat cu resorbţia suprafeţei alveolare

asociat cu suprafeţele de apoziţie.

Un termen mai general – mişcările fiziologice ale dintelui – este utilizat pentru a descrie mişcarea dintelui în alveolă în timpul funcţiilor şi schimbării de poziţie a dintelui în timpul erupţiei şi dentiţiei mixte şi modificările naturale în poziţia dintelui care acompaniază suprafeţele ocluzale şi aproximativ ale coroanelor în timpul vieţii adulte. Mişcările fiziologice ale dintelui sunt ajustări la creşterea normală şi abrazia ocluzală. De aceea reacţii tisulare care au loc în timpul mişcărilor dentare sunt

10


normale şi observate la orice dinte. Este important să ştim direcţia aşteptată de deplasare dentară fiziologică pentru fiecare dinte.

Toate mişcările ortodontice dentare sunt mai bine studiate pentru a înţelege migrarea parodontală şi mişcarea fiziologică. Există 2 diferenţe importante între mişcările ortodontice dentare şi migrarea parodontală şi mişcările fiziologice:

mişcările ortodontice utile se produc mai rapid şi astfel induc modificări tisulare extensive

mişcările ortodontice se execută adesea împotriva direcţiei normale de migrare parodontală şi mişcarea fiziologică dentară.

2. FACTORI DE DEPLASARE DENTARĂ

Variaţia largă în răspunsul biologic la mişcărilor ortodontice ale dinţilor se datorează numeroşilor factori:

a. Maniera de aplicare a forţei

Cantitatea, durata şi direcţia forţei poate fi combinată în maniere variate în raport cu intenţia dentistului şi aparatul care este utilizat.

Forţe continue care menţin aproximativ aceeaşi intensitate pe un timp nedefinit (arc)

Forţe disipative – continue dar demonstrând o reducere a cantităţii de forţă pe o perioadă scurtă de timp de exemplu un dinte cu inel legat de un arc de sârmă. Numeroase mişcări dentare efectuate de aparatele ortodontice moderne rezultă din aplicare de forţe de tip disipativ. Avantajul lor este

11


perioada de revenire, reorganizare şi proliferare celulară înainte de reaplicarea forţei.

Forţe intermitente – asociate cu aparate mobile. Forţa este activă când aparatul este în gură şi neexistente când este îndepărtată. O anumită acţiune întemeiată este deasemenea observată ca rezultat al modificărilor în dinte şi poziţie a aparatului în timpul masticaţiei şi vorbirii.

Ex.: plăcile palatine cu arcuri auxiliare şi tracţiune extraorală.

Forţe funcţionale – apar numai în timpul funcţiilor orale N şi se asociază cu aparatele mobile. De fiecare dată când pacientul înghite activatorul direcţionează forţa contracţiilor musculare asupra dinţilor.

Forţele funcţionale nu sunt uşor de controlat şi nu mişcă dinţii atât de repede ca forţele intermitente sau disipative. Dar aparatele funcţionale nu sunt desenate pentru deplasări dentare ci mai ales ca dispozitive de afectare a creşterii scheletului craniofacial.

b. Cantitatea de forţă aplicată

Intensitatea F determină într-o oarecare măsură durata hialinizării când se aplică forţe excesiv de puternice va rezulta o perioadă de hialinizare iniţială mai largă ca şi formarea de zone secundare de hialinizare. Întreruperea forţelor puternice va modera rata de hialinizare. Cantitatea de forţă care este optimă variază cu tipul de mişcare dentară; de ex., dacă hialinizarea trebuie evitată în timpul intrudării de dinţi, forţe mai uşoare vor trebui utilizate. Forţe de 25-30 Gm sunt utile pentru extruzie, iar Burstone şi Groves au arătat că 50-75 Gm de forţă sunt suficiente pentru translaţia de dinţi.

12


Forţa optimă pentru:

- versia incisivului - 50 - 70 g

- gresia pluriradiculară - 150 – 300 g

- versia radiculară - 150 g

- ingresiune - 15 - 20 g

- forţe extraorale - 500 – 1000 g

c. Durata aplicării de forţă

Durata este un factor important deoarece ligamentul parodontal trebuie să aibă perioade de revenire pentru reumplerea rezervelor sanguine în ligament şi reluarea proliferării celulare. O forţă mai puternică de scurtă durată poate fi mai puţin nocivă decât una uşoară, dar continuă.

d. Direcţia de aplicare a forţei

Înclinare (basculare) – în timpul înclinării coroana şi rădăcina se deplasează în direcţii diferite în jurul centrului de rotaţie intraradicular. Arii opuse pe diagonală de tracţiune şi presiune se produc în ligamentul parodontal. Este cel mai bine realizat de o forţă continuă, uşoară. Ar trebui subliniat că în timpul mişcării dentare de înclinare coroana dintelui se deplasează mai mult decât rădăcina, dar asta este ceea ce se cere din fericire.

Translaţie – coroana şi rădăcina se deplasează în aceeaşi direcţie, în acelaşi timp. Este realizată de obicei de un cuplu. La iniţiere se preferă o forţă uşoară. În perioada răspunsului secundar s-a arătat că forţe de 150-200 Gm sunt satisfăcătoare pentru deplasarea corporală a C în locurile postextracţionale.

13


Rotaţie – mişcare în jurul axei longitudinale, foarte complicată, dificil de efectuat şi menţinut sunt cel mai bine efectuate de forţele disipative cu perioadă de stabilizare între activările aparatului.

Revenirea rotaţiilor este foarte probabilă când dintele a fost rotat rapid cu o forţă continuă, puternică.

Intrudarea – este mişcarea dintelui în alveolă. Sunt utilizate forţe uşoare pentru intrudarea dinţilor şi când este corect realizată revenirea este mică.

Extrudarea – este mişcarea dintelui în afara alveolei când rădăcina urmează coroana. Este frecvent necesară în clasa II, cu ocluzie deschisă. Este cel mai bine asigurată de forţele continue, uşoare în timpul perioadei de creştere alveolară rapidă. Forţele intermitente puternice produc de ex. de elastice verticale pot determina recidivă.

Torque – mişcare a rădăcinii fără deplasarea coroanei, produsă de sârme rectangulare în lumină rectangulară a brucket-ului sau de adjuvante ale sârmelor rotunde. Efectele variază cu aria de rădăcină studiată. Rareori se observă resorbţia în porţiunea apicală a rădăcinii unde forţele sunt maxime. Cum forţa variază de-a lungul suprafeţei radiculare, torque este deci exprimată ca o cantitate de forţă la nivelul crestei proceselor alveolare; sunt satisfăcătoare F = 50-60 Gm.

c. Funcţia ocluzală

Adesea mişcările ortodontice sunt împiedicate de intercuspidarea din timpul funcţiei ocluzale, rezultând în mobilitate accentuate şi deplasări.

14


Dinţii deplasaţi pot să nu prezinte mobilitate până când întâlnesc o interferenţă ocluzală. Utilizarea unui plan de ocluzie este utilă dar lovirile punctiforme nu sunt recomandate.

d. Vârsta

Ca o regulă generală răspunsul biologic la forţele ortodontice la adult este mai încet decât la copil; la adult este necesară îndepărtarea forţelor ocluzale şi sunt necesare forţe uşoare cu perioade de odihnă mai largi între ajustări.

3. RĂSPUNSUL TISULAR

a. Reacţia iniţială – s-a observat că unele vase parodontale sunt comprimate câteva minute după aplicarea de forţe ortodontice.

Presiunea pe dinte determină doar rareori resorbţia directă de os în zona de aplicare a presiunii. Necroza patologică de os descrisă de primii cercetători, nu mai este observată în studiul efectelor aparatelor ortodontice moderne. Compresiunea ligamentelor parodontale în peretele alveolei determină de obicei în aria de ligament comprimată pierderea de celule, iar mişcarea dintelui se opreşte până la îndepărtarea ţesutului hialinizat. Timpul necesar pentru subminarea resorbţiei osoase şi îndepărtarea ţesutului hialinizat este proporţional cu extinderea hialinizării. Astfel perioada iniţială este mai lungă pentru intrudare şi translaţie, care închid arii largi de circulaţie parodontală. De aceea se fac eforturi de a începe astfel de mişcări cu forţe foarte uşoare pentru a evita formarea de arii excesive de hialinizare. Durata reacţiei iniţiale variază de la câteva zile la câteva săptămâni.

15


b. Răspunsul secundar – mai târziu spaţiul parodontal se lărgeşte şi se observă resorbţia directă tipică de os.

Pe partea tracţiunii o proliferare a osteoblastelor precede apariţia de ţesut osteoid care este urmată de depunerea de os. Rata şi direcţia de formare a osului nou este un răspuns la tensiunea exercitată de fibrele parodontale.

c. Resorbţia rădăcinii – există trei tipuri de resorbţie radiculară se întâlnesc la pacienţi:

1. microresorbţia care este locală, superficială, localizată pe cement şi obişnuit reparată

2. resorbţia progresivă care împlică cantităţi crescute la vârful apical al rădăcinii

3. resorbţia idiopatică în care resorbţia nu se leagă de forţele ortodontice

Microresorbţia este probabil întâlnită într-o oarecare măsură pe rădăcinile majorităţii dinţilor deplasaţi; aria cementului se vindecă repede, iar rezultatul final este o cicatrice minoră care nu se vede Rx ci doar pe preparatele microscopice.

Resorbţia progresivă a rădăcinii apare iniţial în situsul de aplicare apicală continuă şi excesivă de presiune şi poate implica întregul apex; cum există o predispoziţie diferită la resorbţie orice dinte trebuie supravegheat Rx.

Pacienţii cu resorbţie idiopatică prezintă acestă patologie înainte de terapia ortodontică, iar forţele ortodontice doar agravează situaţia.

16


Factorii care influienţează resorbţia radiculară sunt:

1. intensitatea forţei

2. durata de aplicare a forţei

3. direcţia de deplasare

4. vârsta pacientului

Este mai probabil întâlnită când forţele puternice sunt active prea mult timp pe un dinte cu rădăcină mică; cel mai adesea implicate sunt translaţia, taâorque-ul şi intruzia.

4. DESIGN-UL APARATELOR DE DEPLASARE DENTARĂ

A. Metode de eliberare de forţe

Majoritatea aparatelor ortodontice derivă forţele pe care le produc din îndoirea arcurilor de sârmă sau din proprietăţile torsionale ale sârmei. Elasticele sunt o altă sursă de rutină pentru forţele ortodontice.

Forţele şurubului sunt mai puţin frecvent folosite căci sunt dificil de controlat în domeniul forţelor joase. Forţele ortodontice pot fi aplicate pe dinte direct sau prin intermediul brakets-urilor sau ataşelor. Când se foloseşte sârmă rotundă în brackets există control doar în 2 direcţii. Ataşamentele rigide cu sârmă rectangulară sau buclă rectangulară permit controlul dintelui în toate trei direcţiile.

17


B. Selectarea şi controlul forţelor ortodontice

Când desenăm un aparat ortodontic trebuie să ne răspundem la un număr de întrebări:

Care este cantitatea de forţe care va fi utilizată ?

Care este distanţa la care trebuie să activăm o F ?

Care este durata de timp cât să activăm F ?

Cum va fi disipată F de mişcare a dintelui ?

Care este direcţia dorită de aplicare a F ?

Care este distribuţia stressului creat în ligamentul parodontal de F ortodontice?

Când o sârmă ortodontică este conformată să realizeze un arc simplu, iar forţele în acel arc se măsoară în dreptul deflectărilor, se va găsi că forţele cresc proporţional cu distanţa de deflectare. Aceasta este legea lui Hooke care subliniază că deflectarea este proporţională cu încărcătura. Astfel în arcul ortodontic pe toată durata activării sale normale forţa aplicată împărţită de deflectare produce o constantă = rata deflectoare a încărcăturii. Arcurile ortodontice care au rată joasă eliberează forţe mai constante, deoarece există mai puţine shimbări ale forţei cu fiecare unitate care se schimbă în activare. Acest principiu stă la baza teoriei aparatelor cu forţe uşoare. Arcul ortodontic ideal are un domeniu larg de activare (distanţa pe care arcul ortodontic poate fi activat fără deformare permanentă) şi o rată deflectoare joasă. Să desenăm un astfel de arc ideal în aparatul ortodontic cere să cunoaştem şi alţi factori: caracteristicile aliajelor, mărimea pe secţiune a sârmei şi lungimea ei.

18


În practica clinică, este de dorit să aplicăm forţe cunoscute pe o distanţă predeterminată şi pe o perioadă de timp specificată. În vederea atingerii acestor scopuri, este necesar să înţelegem cum va afecta diametrul sârmei şi lungimea arcului caracteristicile arcului. Forţa creată prin deflectare într-o lungime specifică de sârmă creşte de 16 ori pe unitate de deflectare când diametrul sârmei se dublează. Creşterea lungimii arcului fără alterarea diametrului are un efect dramatic asupra încărcăturii în arc, deoarece forţa care se crează este redusă la 8 când lungimea arcului se dublează. În practică este de obicei mult mai uşor şi de dorit să creştem lungimea arcului decât să alterăm alte variabile. Spaţiul în care se creşte lungimea arcului este considerat important, de aici ingenioasa utilizare de arcuri, bucle, spirale elicoidale.

Variaţia considerabilă a forţei, duratei de expediere a forţei, direcţia de aplicare a forţei şi distribuţiei forţelor în ligamentul parodontal este obţinut prin utilizarea abilă a buclelor şi elipselor în arcurile de sârmă. Mişcările dentare controlate se obţin numai când cineva are controlul momentului de forţă aplicat pe coroana dintelui. Această rată determină cum se va deplasa dintele nu forţa absolută aplicată. Arcurile auxiliare simple aplicate pe coroana goală a dintelui produc basculări necontrolate.

C. Forţele ortodontice optime

Pentru orice mişcare dată a dintelui forţa ortodontică optimă este cea care iniţiază răspunsul tisular maxim fără durere sau resorbţie radiculară şi menţine sănătatea ligamentelor parodontale pe toată durata deplasării dintelui. Rata de deplasare a dintelui este determinată de un număr de alte variabile: efectele ocluziei şi intercuspidării dentare, aria suprafeţei

19


radiculare de dinte care trebuie deplasată dacă direcţia de deplasare dentară este ajutată de migrarea naturală a dintelui sau nu ş.a.m.d.

D. Conceptele de ancoraj

Ancoraj înseamnă rezistenţa opusă la deplasare. Orice aparat ortodontic constă din 2 elemente:

un element activ

un element de rezistenţă

Elementul activ al aparatului ortodontic este partea care se ocupă cu deplasările dentare şi vor mai fi discutate. Elementele de rezistenţă sunt cele care asigură rezistenţa care face posibilă mişcările dentare. După a treia lege a lui Newton există o reacţie opusă şi egală la cfiecare acţiune; de aceea ancorajul este relativ iar rezistenţa comparativă în ortodonţie.

Clasificarea ancorjului după maniera de aplicare a forţei:

1. Ancoraj simplu – rezistenţă la basculare, atunci când dintele este liber să basculeze în timpul deplasării

2. Ancoraj staţionar – rezistenţa la mişcări corporale, adică dintelui i se permite doar translaţie

3. Ancoraj reciproc – 2 sau mai mulţi dinţi se mişcă în direcţii opuse

După maxilarul implicat:

1. Intramaxilar – în acelaş maxilar

2. Intermaxilar – distribuit pe ambele maxilare

După situarea sursei de ancoraj:20


1. Intraoral – stabilit în gură utilizând dinţii, mucoasa şi alte structuri

2. Extraoral – în afara gurii - cervical – utilizând gâtul

- occipital – utilizând regiunea occipitală

- cranian – utilizând craniul

După numărul de unităţi de ancoraj avem:

1. Ancoraj singular sau primar – pe 1 dinte

2. Ancoraj compus – pe 2 sau mai mulţi dinţi

3. Ancoraj reîntărit – adaugă situsuri nedentare: musculare, mucozale, cap.

singular- simplu compus

reîntăritINTRAMAXILAR - staţionar

- reciprocINTRAORAL

- simpluINTERMAXILAR - staţionar

- reciproc

CERVICALEXTRAORAL OCCIPITAL

CRANIAN

21


E. Controlul ancorajului

Trebuie să avem grijă să menţinem controlul ancorajului astfel încât condiţiile de deplasare a dinţilor să fie optime în elementele active ale aparatului şi satisfăcătoare pentru ancoraj în elementele de rezistenţă.

Precauţiile de rutină includ:

a. asigurarea ancorajului cât mai departe posibil în afara dinţilor (mucoasă, muşchi, craniu)

b. selectarea unui număr mare de dinţi în părţile de rezistenţă a aparatului

c. varierea cantităţii, direcţiei şi manierei de aplicare a forţei între elementele active şi cele de rezistenţă

Aderarea la principiile de control a ancorajului este un factor esenţial de succes ortodontic.

F. Retenţie, recidivă şi stabilizare ocluzală

Retenţie (contenţie) – procedeul de menţinere a dintelui abia deplasat într-o poziţie nouă ortodontic pe un timp suficient de lung pentru a asigura menţinerea corecţiei.

Recidiva – termen aplicat pierderii corecţiei obţinute prin tratament ortodontic

Stabilizarea ocluzală – astfel încât sistemul masticator să se autostabilizeze după terapie ortodontică după ideea homeostatică.

22


Au existat numeroase idei pentru contenţie. Stabilitatea rezultatelor ortodontice s-a spus a fi dependentă de angulaţia incisivilor inferiori, de retenţia dinte-bază aplicată, de relaţiile de ocluzie. S-au găsit prin studiu numeroase cauze de recidivă dintre care cele mai importante sunt:

1. eşecul plasării dinţilor în ocluzie în armonie cu poziţia reflexă a mandibulei în deglutiţia inconştientă

2. nedirecţionarea intruzivă a noi vectori de creştere după terminarea tratamentului ortodontic.

Ele se referă în primul rând la corecţiile ocluzale în totalitate, în timp ce numeroase alte studii descriu recidiva mişcării dentare individuale. Riedel a înregistrat într-o manieră interesantă un număr de teoreme care reprezintă explicaţii populare ale fenomenului de recidivă a dinţilor deplasaţi şi de contenţie.

TEOREMA 1. Dinţii deplasaţi tind să revină în poziţia iniţială – afirmaţie neadevărată în întregime pentru toate deplasările dentare ci mai ales pentru rotaţii, mai ales pentru incisivi decât pentru dinţii posteriori care au o relaţie ocluzală mai fermă.

TEOREMA 2. Eliminarea cauzei malocluziei va preveni recidiva – marea majoritate a cauzelor rămân însă necunoscute, deşi teorema este adevărată şi obiceiurile vicioase evidente.

TEOREMA 3. Malocluzia trebuie supracorectată ca factor de siguranţă – foarte populară în practică, dar susţinută de puţine date reale

TEOREMA 4. Ocluzia corectă este un factor puternic de menţinere a dinţilor în poziţiile lor corectate – ocluzia este adesea considerată a fi relaţia de intercuspidare; relaţiile ocluzale obţinute în timpul funcţiei lor

23


primitive reflexe este un factor de stabilizare important al malocluziei corectate (de ex. în deglutiţie).

TEOREMA 5. Trebuie să se asigure timp pentru ca osul şi ţesuturile adiacente să se reorganizeze în jurul dintelui repoziţionat. Ideea este motivul folosirii de aparate de contenţie după deplasarea activă a dinţilor. Există dovezi histologice că uneori ţesuturile adiacente revin la normal după deplasările dentare. Osul matur va oferi mai multă stabilitate pentru dinţi şi dinţii abia deplasaţi nu mai sunt victimele forţelor decompensatoare. Dacă ocluzia nu este în armonie cu reflexul poziţionării Mb în timpul deglutiţiei, devine prea puţin important tipul de aparat de corecţie, căci osul nu este reorganizat aşa cum speram şi în momentul opririi contenţiei recidiva va reîncepe până când ocluzia se armonizează cu muşchii.

TEOREMA 6. Dacă incisivii sunt plasaţi vertical în raport cu osul bazal este mai probabil să obţinem un bun aliniament dentar.

Are valoare dar a fost supraestimată, căci adesea evită implicaţiile tipului facial şi migrarea mezială a dinţilor. Mai mult, unghiul bazal corect la 12 ani poate să nu fie corect la 18 ani după ce Mb a crescut disproporţional de mult în raport cu etajul mijlociu.

TEOREMA 7. Corecţiile efectuate în perioada de creştere sunt mai puţin probabil subiect de recidivă – pare validă şi logică, dar există puţine dovezi solide. Tratamentele în timpul creşterii permite ţesuturilor să se ajusteze mai bine la intruzia stomatologului.

TEOREMA 8. Cu cât dinţii au fost deplasaţi mai departe cu atât mai mică este recidiva.

24


TEOREMA 9. Forma arcadei, în special la mandibulă, nu poate fi alterată permanent de terapia cu aparate – tratamentul în dentiţie mixtă cu planuri înclinate, tracţiune extraorală sau ortopedie funcţională a permis lărgirea naturală a diametrelor mandibulare, alterarea în scop util util a diametrului bicanin la Mb este de stabilizare hazardată.

TEOREMA 10. Numeroase malocluzii tratate cer dispozitive permanente de contenţie – rareori adevărată pentru cazurile tratate în timpul creşterii şi care respectă în tratament ţeluri corecte şi dinamica de creştere şi funcţie ocluzală.

25


CURSUL 3

III.1 REALIZAREA AMPRENTEI ÎN ORTODONŢIE

Pentru obţinerea de modele corecte care să redea cu acurateţe statusul ortodontic este necesară o amprentă preliminară, extensivă şi totală. Fiind uneori prima intervenţie terapeutică din viaţa copilului amprenta cere abilitate, efort, timp şi simţ psihologic din partea specialistului care să răspundă particularităţilor imprimate de:

- vârsta pacientului- reflexul de vomă mai accentuat la copil decât la adult- câmpul ortodontic retentiv prin anomaliile de poziţie dentară şi

leziunile carioase- experienţa stomatologică redusă sau inexistentă a copilului.

Instrumentar şi materiale

Sunt necesare linguri (portamprente) standard universale, material de amprentă şi o tăviţă renală.

Portamprentele universale – se aleg în funcţie de perimetrul arcadei după o prealabilă probă în cavitatea orală. Portamprentele cu găuri oferă cele mai

26


bune retenţii căci zonele retentive sunt întinse şi repartizate pe toată suprafaţa lingurii; portamprentele metalice pot fi retentivizate prin aplicarea de benzi adezive pânzate pe marginile lingurii sau aplicarea neregulată de Stents în jgheabul port amprentei.

Se alege portamprenta care:

- se adaptează corect anteroposterior astfel încât să cuprindă zonele retromolare, tuberozităţile şi arcul dentar frontal; se permit ajustări minore care constă în suplimentarea jgheabului cu Stents.

- se adaptează corect transversal astfel încât jgheabul să depăşească cu 4-5 mm lăţimea crestei dentoalveolare asigurând o grosime optimă şi uniformă a materialului refulat în amprentare şi o presiune moderată; în absenţa basculării pe bolta palatină sunt posibile ajustări cu cramponul ale marginilor.

- în sens vertical portamprenta trebuie să se deplaseze cu 4 mm de bolta palatină şi să depăşească prin înfundare cu 2 mm linia de reflexie a mucoasei pasiv mobile.

Materialul de amprentă cel mai frecvent se utilizează hidrocoloizii ireversibili (alginatele)

Algilatele se prezintă sub formă de pudră alcătuită din:

- săruri de potasiu ale acidului alginic- sulfat de calciu- adaos mineral inert- fosfat trisodic- derivaţi de acid oxalic şi fosforic care inhibă gelificarea

27


- fluorură de sodiu care previne alterarea suprafeţei modelului de gips.

Se prepară în amestec cu apă şi conduce prin precipitare la formarea alginatului de calciu care formează un gel ce conţine în ochiurile de reţea material de umplutură în 3-7 min. La sfârşitul prizei gelul se contractă. Spatularea se realizează în bol de cauciuc cu o spatulă metalică, respectând indicaţia producătorului.

Produse comerciale: Ypeen, Elastic, Cromatic, Algodex, Zelgar, Zelex, Tissutex etc.

Tăviţa renală menţinută de copil sub bărbie oferă o preocupare şi o modalitate de a preîntâmpină neplăceri legate de reflexul de vomă.

Obiectivele amprentării – redă:

- arcadele dentare- arcadele alveolare- formaţiunile moi periferice (plici, bride)- vestibulul bucal- bolta palatină

Tehnica de amprentă

a. medicul explică copilului conţinutul şi tehnica amprentării cu un limbaj adecvat în funcţie de vârstă, se execută exerciţii de respiraţie şi se probează lingurile în cavitatea orală.

28


b. dintre portamprentele probate se selectează cea care are nevoie de minimum de ajustări, se execută eventual retenţiile, se usucă

c. materialul de amprentă se spatulează în bolul de cauciuc încorporând apă după indicaţiile producătorului. Portamprenta se umple în exces cu material alginic; prin mişcări uşoare de vibraţie se elimină bulele de aer şi cu mâna udă se modelează mijlocul crestei.

d. se începe cu amprenta inferioară mai uşor de suportat. Lingura încărcată cu material se introduce în gură printr-o mişcare rotatorie uşoară, îndepărtând comisurile, se cerntrează lingura până la corespondenţa frenului lingual cu mânerul şi nasul şi se aşează lingura pe câmp în distal pe zonele retromolare apoi spre anterior. Excesul de material care refluează este modelat de mişcarea limbii, presiunile jugale şi tracţiunile comisurale care vor evidenţia vestibulul bucal inferior şi zonele linguale. Frenul lingual se amprentează pentru precizarea liniei mediene mandibulare.

e. lingura superioară încărcată cu material se introduce în gură printr-o mişcare rotatorie efectuată simultan cu îndepărtarea comisurii opuse. Se centrează lingura şi se aşează pe câmp în distal la nivelul tuberozităţii. Apoi medicul trece în spatele scaunului şi cuprinde uşor toţi dinţii frontali ridicând buza superioară şi împingând materialul refulat în vestibulul superior. Aplicarea uşoară a capului în faţă comenzile clare ale inspirului nazal alternând cu expirul oral, manevra Valsalva vor îndepărta reflexul de vomă. Se pot folosi însă şi anestezii locale, aplicate topic prin badijonări sau sprayere a zonei AH. Presiunea bidigitală bilaterală se menţine pe durata prizei.

29


f. după priza materialului verificată intraoral şi pe probele asistentei se trece la dezinserţia portamprentei de pe câmp. Presiunile se execută pe mâner, superoinferior astfel încât portamprenta să se desprindă întâi distal în proalveolie, respectiv întâi frontal în retroalveolie

g. amprentele se spală bine şi se controlează . Spălarea se face cu apă rece, în jet cu presiune mică pentru a evita desprinderea alginatului de pe lingură până la îndepărtarea resturilor de sânge, salivă şi alimente. Saliva se poate îndepărta prin pudrarea amprentei cu ghips urmată de spălare cu o perie moale. Se recomandă clătirea cu soluţie de sulfat de potasiu 23% pentru îmbunătăţirea suprafeţei modelului şi imersia în soluţie de cloramină pentru dezinfecţie. Se verifică corectitudinea amprentării dentare, procesele alveolare, margini (lungime, grosime), diversele imperfecţiuni pe FV sau FO dentare şi la nivelul vestibulului bucal, plusurile şi golurile, rămânând la latitudinea medicului să hotărască reluarea amprentei. Tehnicianul are obligaţia să analizeze sub aspect tehnic realizarea corectă a construcţiei ortodontice viitoare şi eventual să o refuze dacă acceptarea ei pune în pericol corectitudinea tehnică a aparatului, realizarea de căptuşiri, modificarea traseului elementelor de sârmă, şlefuiri etc.

Amprentele astfel pregătite vor fi turnate cât mai repede posibil. Se toarnă 2 rânduri de modele din ghips tare sudate şi eventual cu mici reparaţii care rezolvă imperfecţiunile de turnare. Scriptologia amprentării presupune consemnarea şi înregistrarea numărului foii de observaţie a pacientului, codul medicului şi numărul de modele necesare precum şi data amprentării.

30


III.2 REALIZAREA MODELULUI DE LUCRU

Introdus în a doua jumătate a secolului trecut de Angle, modelul reprezintă o parte importantă a investigaţiei ortodontice care permite studiul tridimensional al disgnaţiei în vederea:

- stabilirii diagnosticului de anomalie- elaborării planului de tratament- evaluării şi cuantificării gravităţii anomaliei- urmăririi evoluţiei tratamentului- document medico-legal.Turnarea modelelor se face cât mai repede posibil după amprentare

pentru evitarea modificărilor volumetrice ale alginatului. Elementele anatomice vor fi reproduse din ghips tare tip Mordano, iar baza şi soclul modelului pot fi turnate din ghips obişnuit. Amprenta se umple treptat cu pastă de ghips pe măsuţa vibratoare pentru a se evita formarea de bule de aer. Când ghipsul începe să facă priză amprenta se răstoarnă pe o moviliţă de ghips care va constitui soclul.

Modelul de lucru trebuie să îndeplinească câteva condiţii:

- manevrare uşoară- executare de operaţiuni, tehnici direct fără posibilitatea de a se

deteriora- rezistenţă suficientăCalitatea modelului de lucru depinde de materialele utilizate în

obţinerea lui şi de calitatea materialului de amprentă.

Materialul de amprentă trebuie să fie:

31


- plastic – pentru a permite introducerea uşoară în amprentă şi este variabilă în funcţie de necesităţi, mărimea granulaţiei şi modul de preparare

- fidelitatea – depinde de mărimea particulelor- inerte chimic – cu excepţia ghipsurilor care se combină cu

alginatul de K restant al hidrocoloizolor ireversibili.Materialele utilizate curent sunt:

- ipsosuri uzuale- ipsosuri dure şi extradure- cimenturi dentare- mase de ambalat

GHIPSURILE UZUALE – sunt betahemihidraţi cu sferocite fusiforme cu spaţii de clivaj între ele porozitatea şi aviditatea pentru H2O se obţin prin calcinarea hidratului de CaSO4 la 100-1300C într-o reacţie exotermă.

Forma de prezentare pulbere albă pastă semifluidă

apă

Proprietăţi

- duritate bună- rezistenţă mecanică la tracţiune, frecare, rupere în mediu uscat care se

diminuează în mediul umed- dilatare nesemnificativă 0,2%

Prepararea – prin metoda saturaţiei progresive sau la vacuum malaxor în proporţie de 3/2, cu apă la temperatura camerei. Timpul de spatulare este de 30 sec. la malaxor şi 90 sec. manual.

Indicaţii – soclul modelelor - de lucru

32


- de studiu

GHIPSURILE DURE – sunt hemihidraţi obţinuţi prin calcinarea CaSO4

cu particule mici, dense şi fără spaţiu de clivaj

Forma de prezentare - pulbere: sulfat de Ca calcinat

- apă

Denumiri comerciale - MOLDANO, MOLDABLASTER, MODELIT,

NEOMARMORIT, DURICAP

Proprietăţi

- duritate şi tezistenţă mecanică mari datorită granulaţiei fine- dilatare redusă

Preparare - metoda saturaţiei progresive, proporţie 3/1

- vacuum malaxor

Timp de priză - iniţială 30-40 min.

- finală 2,5-3 h

GHIPSURILE EXTRADURE sunt hemihidraţi cu structură ortoromboidală, granulaţie extrafină.

Denumiri comerciale: MOLDAROCK, DUROC, DURALIT

Proprietăţi

- rezistenţă mecanică şi duritate foarte mari- dilatare mică 0,05%

33


Tehnica de lucru

Într-un bol de cauciuc se amestecă pulbere de ghips (3 părţi) şi apă distilată (1 parte). Amestecarea se face manual 30 sec. sau la vacuum malaxor 15-30 sec.

Reacţia de priză este un fenomen complex multietapizat:

1. faza de solvire în care granulele de ghips trec în faza de sol

2. faza de hidratare în care ghipsul absoarbe apa

3. faza coloidală în care se formează un gel alcătuit dintr-o reţea de lanţuri moleculare care are în ochiuri apă şi masa de umplere.

4. cristalizarea – reacţie exotermă de pierdere a apei cu dilatare.

Se aşează amprenta pe măsuţa vibratorie şi se introduce pasta de ghips în amprenta deretentivizată (prin eventuala adăugare de ghips, ciment sau ceară la nivel paralingual, în spaţiile interdentare, carii etc.), în cantităţi mici începând cu bolta palatină şi versantele alveolare inferioare.

Amprenta se înclină pentru a permite scurgerea pastei de ghips în toate direcţiile şi în toate detaliile amprentei, fără a îngloba bule de aer.

După ce s-a umplut zona dentoalveolară se începe suplimentarea rapidă a pastei de ghips până la umplerea amprentei. Când începe încălzirea se umezeşte cu H2O sau soluţie saturată de CaSO4.

O nouă cantitate de ghips se aplică pe o suprafaţă de sticlă sau în conformator şi se răstoarnă amprenta peste ghipsul viitorului soclu; cu spatula se împinge ghips în amprentă.

După priză demularea se face imediat altfel alginatul absoarbe apa din ghipsul modelului reducându-i rezistenţa.

34


Demularea presupune tracţiuni uşoare după îndepărtarea excesului de ghips marginal.

Soclul este baza modelelor necesară:

- manevrării- depozitării- aprecierii poziţiei corecte ale dinţilor

Trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- baza soclului superior şi inferior trebuie să fie paralelă cu planul de ocluzie; faţa posterioară a soclului este perpendiculară pe linia mediană şi în acelaşi plan la cele 2 modele.

- suprafeţele bazelor sunt poligonale

- identică la cele 2 modele (Korkhaus, Reichenbach, Stanciu)

- cu contur diferit la maxilar faţă de mandibulă (Wortheroft, Begg, Adams)

- înălţimea totală a unei perechi de modele este standardizată:

- 4 cm pentru arcade temporare

- 5 cm pentru arcade de dinţi permanenţi; dimensiunea verticală a soclului în zona frontală reprezintă ¼ din înălţimea modelului, iar arcada dentoalveolară şi procesul alveolar restul de 3/4

Soclarea se poate face:

- prin tăiere manuală- cu aparatul de soclat (Trimmer) prin fasonare- prin turnare în soclu de plastic- prin turnare în soclatoare metalice de cauciuc

35


Soclarea manuală

Metoda cea mai simplă, practicabilă în orice laborator a fost standardizată de Schwartz:

a. se fixează planul de ocluzie aşezând modelele pe o suprafaţă plană şi se taie baza modelului inferior şi suprafaţa modelului superior paralel cu el astfel încât grosimea să reprezinte 1/4 din înălţimea totală a modelului.

b. se taie apoi feţele laterale, perpendicular astfel:

- 2 suprafeţe incisive care se întâlnesc la nivelul inserţiei frenulare reprezentând linia mediană: mandib frontal apare o suprafaţă C - C

- 2 suprafeţe premolare care fac unghiuri de 300 anterior şi 700 posterior

- 2 suprafeţe molare înguste care fac unghi de 700 anterior şi 1150

posterior

- suprafaţa marginală posterioară

Marginile posterioare ale modelelor maxilare şi mandibulare trebuie să fie în acelaşi plan permiţând astfel aşezarea modelelor în ocluzie.

Pentru tăierea soclului se foloseşte cuţitul de ghips cu tăiş drept, raportorul şi eventual rindeaua Grinberg.

36


Soclarea prin fasonare la Trimmer

Ajustarea soclului dintr-un volum mai mare

de ghips cu ajutorul unui motor special.

Modalităţile de soclare sunt diferite - 2 sunt

acceptate: 37


- soclarea după criteriul Tweed- soclarea după criteriile Colegiului European de Ortodonţie.

Aparatul conţine:

- un motor de fasonat- platforma- accesorii - simetroscop

- 3 echere care ghidează ajustarea marginală

- placa de ajustare

- cauciuc în T

- inscriptor de marcare a înălţimii soclului

38


În comerţ există

ocluzoare prefabricate din plastic prevăzute cu o balama care asigură o

39


prezentare standardizată a modelelor de unică folosinţă, facile, distruse în momentul examinării.

Suprafeţele soclului pot fi polizate cu o piatră de carborundum cu granulaţie fină şi şlefuite cu material abraziv fin. Ele se acoperă cu un lac special. Se pensulează cu un amestec de ipsos pentru anularea bulelor de aer şi se fierb în săpun bazic timp de un minut.

O pregătire deosebită se face pentru modelul de lucru destinat realizării de aparate fixe care necesită suduri efectuate direct pe model; pe pereţii inelului se aplică ceara, se toarnă modelul, se finisează, iar în zona sudurii de îndepărtează din masa de ghips şi se tapetează pe 1-1,5 mm cu masă de ambalat.

MODELUL DE STUDIU

Reprezintă un document ortodontic important al cărui studiu face parte din etapizarea tratamentului.

Modelul de studiu trebuie să redea fidel:

1. arcadele dentare - poziţii, incongruenţe, dimensiuni

2. arcadele dentoalveolare - formă, dimensiune, înclinaţii

3. bolta palatină - adâncime, torus, rugi, rafeu, formă, simetrie

4. ocluzia statică înregistrată în ceară

Modelele au înregistrate pe soclu: numele pacientului, numele doctorului, data executării modelului şi numărul.

40


Modelele uscate se păstrează în cretă, legate în perechi cu elastice lejere şi ocluzia în ceară separat căci se plastifiază şi se impregnează modelele.

Tipuri de modele

1. Modelul de lucru

- executat tehnic impecabil în prima amprentă

- orice eroare atrage şi multiplică erorile în construcţia apratului ortodontic şi impune căptuşiri, şlefuiri, reorientări

2. Modelul de studiu - reproduce fidel cavitatea orală şi permite studiul tridimensional al disgnaţiei şi evaluarea comparativă a rezultatelor tratamentului ortodontic

3. Modelul de reconstructie plastică - modelul la care un sector de arcadă poate fi detaşat; folosit pentru aprecierea deplasărilor ce trebuie efectuate de dinţi şi a relaţiilor intermaxilare postextracţional. În amprenta de alginat se toarnă moldano în impresiunile dentare la dinţii de deplasat până la nivelul arcadelor şi se netezeşte cu un instrument bont umezit; după priză se aşează un strat subţire, uniform de ceară topită şi se toarnă restul modelului. După demulare modelul permite detaşarea fiecărui dinte din sectorul respectiv cu ajutorul spatulei de ceară. Destinat vizualizării reîmpărţirii spaţiului de pe arcadă în înghesuiri frontale inferioare prin discrepanţa dentodentară şi pentru selecţionarea dinţilor de extras.

41


4. Modelul set-up - modelul de reconstrucţie plastică în care toţi dinţii sunt separaţi de soclul aparatului, folosit pentru confecţionarea positionerului de contenţie. Necesită duplicarea modelului. După amprentare cu hidrocoloizi se toarnă din ghips arcada dentară (cor, 1 cm radicular). Apoi se secţionează dinţii modelând suprafeţele apicale tronconice. Se repun în poziţia iniţială în amprentă, se toarnă ceară şi se realizează retenţie pentru materialul soclului.

După demulare se măsoară cu şublerul distanţa ocluzal - soclu şi se notează cu creionul pe fiecare unitate dentară; apoi se practică două secţiuni verticale cu fierăstrăul, distal de ultimii doi dinţi care se unesc cu o secţiune orizontală plasată la 10 mm de festonul gingival. Se desprinde cu grijă potcoava secţionată şi se trece la secţionarea dinţilor la nivelul punctelor de contact, delicat, fără a afecta dimensiunea lor mandibulară, începând dinspre vestibular, ocluzal şi apoi oral cu fracturarea punctului de contact rămas nesecţionat.

Partea apicală a blocului dentar separat se prelucrează tronconic, asemănător cu monoradicularii (baza mare la colet, baza mică situată apical) astfel încât dinţii să poată fi poziţionaţi prin: rotire / înclinare.

42


Construirea acestui model corectat permite confecţionarea posiţionerului.

43


CURS 4 MENTINATOARE DE SPATIU

DEFINIŢIE

Dispozitiv protetic cu caracter provizoriu care are rolul de a reface tranzitoriu integritatea arcadei dentare, intervenind interceptiv în vederea opririi dezvoltării unei abateri de la normal.

Măsurile ortodontice de intercepţie includ:

1. extracţia dinţilor temporari sau permanenţi compromişi

2. supravegherea regiunii dentare pe toată perioada erupţiei dinţilor

3. dirijarea axelor dentare modificate

4. terapia de reechilibrare ocluzoarticulară

Toate problemele referitoare la spaţiu pot fi incluse în 4 subdiviziuni:

1. menţinerea spaţiului

2. câştigarea spaţiului

3. supervizarea spaţiului

4. rezolvarea discrepanţelor majore.

Diagnosticul diferenţial este determinat de analiza dentiţiei mixte.

Indicaţia aplicării menţinătorului de spaţiu se face în funcţie de:

- vârsta pacientului

- sex

- tiparul individual de dezvoltare

- zona topografică a edentaţiei

44


- tipul de ocluzie

- comportamentul muscular si se refera la edentatia tranzitorie fontala sau laterala prin extractii precoce, traumatisme ,anodontie

Contraindicaţii:

- copii dificili

- igiena bucală precară

- anodonţii

- iminenţă de erupţie a PM şi intercuspidarea favorabilă impiedicării migrării dentare

-

În cazurile în care extracţia precoce a dinţilor temporari din zona de sprijin nu poate fi evitată apare necesitatea prevenirii consecinţelor pierderii precoce a acestor dinţi prin refacerea tranzitorie a integrităţii arcadei dentare cu ajutorul menţinătorului de spaţiu care să îndeplinească următoarele condiţii:

- să refacă integritatea morfofuncţională a arcadei

- să împiedice migrarea orizontală a dinţilor limitrofi breşei şi migrarea verticală a dinţilor antagonişti

- să nu împiedice dezvoltarea normală a arcadei dentare în perioada de creştere

- să favorizeze erupţia dinţilor permanenţi succesionali la nivelul breşei edentate

- să nu irite parodonţiul marginal al dinţilor existenţi

45


- să fie comod şi să permită exercitarea funcţiilor şi restabilirea eficienţei masticaţiei.

Este greu să concepi un menţinător de spaţiu care să răspundă integral acestor cerinţe şi pe baza concluziilor desprinse din examenul sistematic a pacienţilor şi analiza predictivă a dentiţiei mixte terapeutul va imagina un dispozitiv cât mai aproape de ideal.

TIPURI DE MENŢINĂTOARE DE SPAŢIU

1. Menţinătoare de spaţiu asociate la aparatele ortodontice care corectează anomaliile dentomaxilare existente.

Cele mai bine se pretează plăcile ortodontice care prezintă prelungiri la nivelul crestei edentate sub forma unui:

- val de acrilat plat de înălţime potrivită pentru menţinerea dimensiunii verticale care să permită şi deplasări în poziţii nepericuloase

- dinte anatomorf, artificial mai ales în cazul breşelor edentate frontale

Cu menţinătoare de spaţiu din val acrilic pot fi prevăzute şi aparatele funcţionale masive (monoblocul, activator), ele se opun migrărilor orizontale şi verticale ale dinţilor limitrofi breşei, transmit forţe verticale pe creastă şi grăbesc erupţia succesorilor. Sunt purtate însă doar o parte din timp, folosite sporadic, deloc în timpul meselor din cauza volumului mare şi mobilităţii. Adaptarea lor în cavitatea orală va fi dificilă dacă migrările au debutat deja şi presupun şlefuiri care să permită inserţia, dezinserţia facială a aparatului şi împiedică migrările restabilind axele dentare.

46


Gutierele folosite ca element de agregare pot îngloba breşa de edentaţie împiedicând migrările verticale şi orizontale; gutiera se şlefuieşte la nivelul menţinătorului de spaţiu dând libertate de erupţie succesorului şi dirijându-i axul de erupţie.

2. Menţinătoare de spaţiu independente fixe

Realizate din coroane de înveliş

- modelate şi turnate prevăzute cu bare, anse, bucle şi croşete de

- prefabricate şi adaptate sârmă şi ancorate uni sau bilateral

Indicate când:

- dinţii limitrofi ai breşei necesită restaurari morfologice

- dinţii limitrofi nu se pierd foarte repede, iar succesorul permanent este prezent şi se dezvoltă normal

47


- lungimea arcadei dentoalveolare nu s-a modificat, iar spaţiul rezultat din exfoliere nu s-a redus prin migrare

- analiza dentiţiei mixte dă o predicţie favorabilă

Au avantajul purtării lor permanente pentru desfăşurarea normală a facturilor sistemului stomatognat, dar şi dezavantajul dificultăţilor constructive şi al lipsei de adaptabilitate la schimbările de creştere din cavitatea orală.

Menţinătoarele de spaţiu fixate la o singură extremitate se compun din: inel metalic plasat pe dintele distal al breşei edentate sau coroană prefabricată, ansă de sârmă de 0,9 mm conformată care pleacă spre faţa orală, supraecuatorial la dintele limitrof M al breşei

Variante constructive:

- cu sprijin parodontal efectuat cu un croşet pe dintele mezial al breşei şi intermediar de acrilat la nivelul breşei

- "shue like" cu lamă intra alveolară conformată la creastă

Menţinătoarele de spaţiu tip arc lingual palatinal sau transpalatal fixe se realizează din sârmă rotundă de 0,6-0,7 mm, elastică, fixate în ataşele inelelor ortidontice fixate pe M1 permanent este indicat ca arc de menţinere a perimetrului de arcadă, mijloc suplimentar de ancoraj pentru deplasări dentare cu arcuri auxiliare.

48


3. Menţinătoare de spaţiu amovibile multiple

Sunt realizate din acrilat într-o mare varietate de forme care să corespundă cerinţelor individuale asigură menţinerea spaţiului şi un profil construit în ocluzie cu antagonistul menţinând planul de ocluzie

Indicaţii:

- pierderi multiple şi premature de dinţi temporari, uni sau bilateral

- perimetrul normal sau scurtat al arcadei

- la pacienţii cu extracţii multiple după traumatisme sau cu boli cronice

Conceptele protetice ale protezelor totale sau parţial amovibile nu trebuie respectate în perioada dentiţiei mixte

49


- baza acrilică se poate prelungi cu un bloc ocluzal plat suficient de înalt

- se execută pe modele de lucru unice, timp scurt

- se ancorează pe croşete elastice sau gutiere

O simplă modificare a bazei prin secţionare şi introducere de arcuri transformă aparatul într-unul capabil să recâştige spaţiul prin distalizarea M1.

50


De la protezele tranzitorii Kemeny care prezintă riscul resorbţiilor parodontale ireversibile la dinţii vecini la plăci palatine şi linguale, răscroite distal şi ancorate cu croşete simple.

51


4. Menţinătoare de spaţiu fizionomice

Edentaţia frontală este cel mai adesea traumatică şi ridică probleme terapeutice şi de prognostic în perioada de creştere stând la originea deformărilor secundare de arcadă superioară care fac dificilă adaptarea ulterioară a construcţiilor protetice fizionomice

Există 2 modalităţi terapeutice:

- deplasarea ortodontică a dinţilor limitrofi şi vestibularizarea spaţiului pentru dinţii frontali

- menţinerea dimensiunii spaţiului de edentaţie pentru aplicarea implanturilor unidentare şi adaptarea de punţi frontale total fizionomice -

52


situaţie de adaptare a unui menţinător fix cu 2 inele ortodontice şi un intermediar fizionomic.

53


CURSUL NR.6

PLĂCUŢA (SCUTUL) VESTIBULAR

Construcţie acrilică situată în vestibulul bucal cu următoarele caracteristici:

- în sens vertical se întinde din fundul de sac maxilar în cel mandibular, ocolind bridele şi frenurile

- în sens transversal se întinde până la feţele distale ale primilor molari temporari.

- în zona incisivă se află în contact cu FV şi procesul alveolar superior, dar la distanţă de dinţii şi procesul alveolar inferior.

- în funcţie de indicaţia terapeutică poate fi prevăzut interincisiv, V cu un inel care iese interlabial, la ½ distanţei intercomisurale.

54


Acţiuni

1. decondiţionarea respiraţiei orale

2. decondiţionarea interpoziţiei de degete şi a buzei inferioare

3. reeducarea funcţională a muşchilor orbiculari hipotoni

4. discretă propulsie mandibulară

5. retrudarea frontalilor superiori cu care vine în contact V

6. îndepărtează în zona laterală obrazul hiperton şi sub influenţa muşchilor limbii maxilarele îşi reiau dezvoltarea transversală.

Tehnica de lucru

Modelele trebuie să reproducă fidel şi integral relieful V al arcadelor dentare, procesele alveolare şi fundurile de sac V maxilare/mandibulare. Limitele M-D şi verticale ale plăcuţei sunt marcate de ortodont direct pe model; plăcuţa se construieşte în ocluzie corectată cu incisivii în relaţie cap la cap.

Variante constructive

1. Plăcuţa vestibulară extinsă – bilateral până la ultimii molari nu prezintă inel, este construită la distanţă de câmpul ortodontic

Tehnicianul aplică ceara pe toată suprafaţa V a dinţilor, proceselor alveolare

Rol – permite reluarea dezvoltării maxilarului în toate sensurile, sub acţiunea muşchilor limbii, menţinându-se intraoral prin contracţie musculară şi linguală.

55


Se poartă doar noaptea

2. Plăcuţa vestubulară cu orificii – se practică în dreptul incisivilor 3-4 perforaţii care se vor obtura treptat

Rol – decondiţionarea respiraţiei orale

3. Plăcuţa vestibulară cu scut lingual – la o plăcuţă V întreagă sau ferestrată anterior se adaugă un scut lingual din sarmă sau din val acrilic

Rol – împiedică deglutiţia infantilă şi interpunerea limbii între arcade în deglutiţie sau vorbire

4. Plăcuţa vestibulară cu bilă – este o plăcuţă vestibulară clasică prevăzută cu o bilă poziţionată retroincisiv la maxilar şi fixată cu o sârmă

Rol – educă plasarea corectă a limbii în deglutiţie favorizând reeducarea funcţională.

5. Plăcuţa vestibulară inferioară - reprezintă ½ din placa V clasică plasându-se în vestibulul bucal inferior până la ultimul molar bilateral; la distanţă de dinţi şi procesele alveolare se înalţă până în 1/3 în treimea incizală a dinţilor inferiori. Poate fi prevăzută şi cu croşete Adams pentru ameliorarea stabilităţii. Nu necesită ocluzie corectată sau montarea modulelor în articulator

Rol – se opune hiperactivităţii muşchiului mentalis, deplasând buza inferioară anterior şi lăsând fr. inferiori să-şi asume o poziţie nerestricţionată pentru reluarea dezvoltării sagitale a arcadei mandibulare

6. Plăcuţe V-O prefabricate – este o plăcuţă V clasică de pe faţa orală a căreia în dreptul spaţiului interarcadic, pe linie mediană pleacă o prelungire orientată spre oral

56


Rol - propulsie mandibulară dirijată

- decondiţionarea deglutiţiei infantile

57


CURS NR. 7,8,9

PLĂCILE ORTODONTICE

Au intrat în terapia anomaliilor dentomaxilare în a II-a jumătate a secolului trecut în Europa, dezvoltarea terapiei prin plăci bazându-se pe contribuţia lui A.M. SCHWARZ şi G. KORKHAUS care au studiat metodic terapia ortodontică prin plăci şi care au propus/ verificat numeroase variante de aparate.

Plăcile ortodontice transmit forţe la nivelul oaselor maxilare (acoperă mare parte din bazele maxilare) şi asupra dinţilor. Prezentând o suprafaţă rigidă mare, plăcile permit inserarea a numeroase şi variate elemente de acţiune ceea ce le permite să execute simultan - lărgirea arcadei

- deplasări dentare

- modificarea raporturilor de ocluzie

Fiind purtate intermitent oferă perioade de repaus care permit reorganizarea sistemului vascular dento-alveolar. Pot fi scoase de bolnav şi sunt activate de părinţi sau de medic la intervale mari de timp.

Plăcile pot fi: palatine sau chiar bimaxilar

linguale

În general plăcile sunt alcătuite din 3 componente:

- baza plăcii

- elementele de ancorare croşete

58


gutiere

arcuri secundare

- elemente de acţiune arcuri principale

şuruburi ortodontice

BAZA PLĂCII

Întinderea şi limitele bazei plăcii sunt determinate de necesitatea de a transmite forţe ortodontice asupra dinţilor şi substratului osos; cum menţinerea plăcii pe câmp nu se bazează pe succiune, placa ortodontică este răscroită posterior sub forma unei linii curbe situată median la maxilar in dreptul fetei meziale a molarului I superior şi se întinde în fundurile de sac paralinguale depasind cu 4-5 mm. coletul dintilor laterali cu răscroire anterioară la mandibulă.

Conformarea marginii dentare urmăreşte fidel faţa orală a dinţilor (subecuatorial, supraecuatorial) fără a înălţa ocluzia şi prezintă digitaţii care pătrund în triunghiurile interdentare orale cu rol în retenţie.

Condiţiile de retenţie ale plăcilor ortodontice sunt influenţate de:

1. forma arcadei dentoalveolare

2. forma, dimensiunile, poziţia şi înclinarea dinţilor

3. forma şi adâncimea bolţii palatine

Faţa mucozală a plăcilor ortodontice vine în contact direct, întins şi uniform cu mucoasa câmpului maxilar, faţa opusă externă este lucioasă, cât mai

59


netedă şi planată pentru a nu crea dificultăţi în mişcările limbii (plăcile reduc mult spaţiul limbii; este împărţită, alcătuită fiind din 2 sau mai multe fragmente unite între ele prin elemente de acţiune).

Realizată din acrilat (auto-, termo-polimerizabil) baza plăcii se confecţionează pe model izolat: a. direct din acrilat autopolimerizabil, b. indirect în ceară.

60


Placa de ceară roz sau acrilatul autopolimerizabil se adaptează intim pe suprafaţa modelului la nivelul arcadei şi mucoasei, iar excesul se îndepărtează cu spatula răscroind curb extremitatea posterioară şi decupând

interdigitaţii care pătrund intim în ambrazuri. Elementele de menţinere şi cele de acţiune se fixează iar prelucrarea finală trebuie să realizeze o suprafaţă netedă, fără denivelări.

61


În conceperea plăcii de va stabili în ce sens trebuie exercitată acţiunea ortodontică şi asupra cărui sector de arcadă. Zona de secţionare a plăcii poate fi:

1. mediană – asigură lărgirea simetrică a arcadei dentare prin expansiune coronară (după principiile apoziţiei pe procesul osos palatinal şi resorbţiei pe vestibular şi recidivă apicală dar şi prin stimulare a suturii mediopalatine şi mentoniere.

2. radiară în “Y” – asigură lărgirea simetrică distalizarea sectorului lateral şi avansarea grupului incisiv cu 1 şurub triactiv

2 şuruburi

62


3. paramediană în “L” – asugură distalizarea grupului lateral când şurubul pe braţul scurt şi vestibularizarea lui când şurubul este pe braţul lung.

63


ELEMENTELE DE ANCORARE A PLĂCILOR

Prin elementele lor de acţiune plăcile ortodontice declanşează forţe principale care acţionând la nivelul elementelor componente ale aparatului dentomaxilar dau naştere la forţe secundare; forţele secundare se datorează topografiei particulare a coroanei dentare şi axului de implantare şi tind să desprindă placa ortidontică de pe câmp.

Alegerea numărului, tipului şi poziţiei elementelor de ancorare se face funcţie de mai multe criterii:

1. valorificarea factorilor retentivi naturali

2. aprecierea forţelor care tind să desprindă placa: cu cât numărul elementelor de acţiune este mai mare cu atât mai puternic trebuie să fie ancorajul; se recomandă proporţia de 2 elemente de menţinere/ 1 element de acţiune

3. poziţionarea elementelor de ancorare cât mai aproape de locul de producere a forţelor secundare ce tind să desprindă placa: pentru o eficienţă maximă ele sunt situate în spatele liniei premolarilor

64


4. cu cât suprafaţa de ancorare este mai mare cu atât eficienţa este mai crescută: se acceptă principiul poligonal; în trapez cu 2 puncte anterioare şi 2 puncte posterioare; sau in “ ”.

5. retenţia trebuie să fie bilaterală şi uniformă

Alegerea tipului de elemente de ancoraj se face luând în considerare condiţiile anatomice retentive pe care le oferă arcada dentară şi scopurile terapeutice urmărite. Astfel:

- capacitatea retentivă a celor 2 hemiarcade poate fi diferită

- dinţii temporari au o capacitate retentivă mai redusă decât succesionalii lor ceea ce recomandă folosirea pentru ancorare a gutierelor şi croşetelor cu braţ scurt în condiţii de stabilitate redusă trebuie redus numărul de elemente de acţiune

- elementele de ancorare trebuie plasate cât mai aproape de zona unde se vor declanşa forţe secundare verticale.

- la arcada inferioară înclinarea linguala a dinţilor omologi determină înfundări şi leziuni de decubit.

ELEMENTELE DE ANCORARE SUNT:

1. CROŞETELE

2. GUTIERELE

65


CROŞETELE

- folosesc retentivităţile oferite de triunghiul interdentar utilizate pe arcadele integre:

- croşetul Schwartz- croşetul Stahl- croşetul proximovestibular- croşetul în “delta”- croşetul Csontos- croşetul Cosma

- folosesc pentru ancorare retentivităţile coronare anatomice (divergenţa feţelor aproximale, ecuatorul dentar sau retentivitatile subecuatoriale V) de utilizat şi pe dinţi izolaţi:

croşetul AdamsJacksoninelul ortodontic

croşetul circularcroşetul simplu.

Porţiuni1. ANSA – în contact cu zona de retentivitate dentară

2. BUCLĂ – porţiune elastică care oferă ansei posibilitatea de a depasi zona retentivă

3. ZONA DE RETENŢIE – 2-3 cuduri care se fixează în baza aparatului.

66


Încercăm să descriem succesiv cele mai frecvent utilizate croşete din punct de vedere al alcătuirii, indicelui de utilizare şi modului de confecţionare.

Croşetul săgeată Schwartz (lancelot, “în treflă”)

Este un croşet lung cu conexiuni multiple, acţiune blândă şi stabilitate bună pentru placă; elementul de ancorare este săgeata care pătrunde sub punctul de

semisăgeata contact interdentar vestibular şi cele 2 conexiuni terminale meziala şi distala care încalecă arcada dentară prin nişele detare

Variante constructive:

1. îndoituri simple la nivelul conexiunilor terminale pentru tracţiuni intramaxilare, intermaxilare, extraorale

2. semisăgeţi pentru efect de mezializare şi distalizare de grup

3. modificarea conexiunii terminale

Indicaţii:

67


1. în sectoarele laterale integre ale arcadelor dentoalveolare maxilare şi mandibulare cu puncte de contact

2. pentru înălţări de ocluzie

3. pentru mezializări şi distalizări uşoare de de grup lateral

Realizare

- din sârmă de wiplă elastică (federhart) cu diametrul 0,7 mm

- cleşte special Schwarz cu o falcă rotunjită cu creastă longitudinală şi falca opusă rotundă cu şanţ corespunzător; cleştele de pliat sârmă Aderer. sau chiar cleştele crampon.

Descriere

- conexiunea mezială încalecă nişa C-PM, face o îndoitură mezială, ia traseu paralel cu mucoasa vestibulară alveolară şi prin porziuni orizontale paralele la 0,5-1 mm se continuă cu 2-3 trefle care corespund fiecărui spaţiu interdentar şi se continuă cu conexiunea la 1-2 mm de ultimul molar prezent pe arcadă

- conexiunile se continuă cu zone retentive care se prind în placă.68


Croşetul Stahl (“în picătură”)

Oferă o bună stabilitate plăcilor ortodontice dar are acţiune mai puţin blândă şi efect de pană care tinde să disloce dinţii vecini. Elementul de ancorare este bucla care pătrunde sub punctul de contact interdentar V.

Indicaţii

1. În sectoarele laterale pe dinţi integri cu puncte de contact stabile

2. împiedică egresiunea

3. prefabric cu sfere met.

69


Realizare

- sârmă de wiplă elastică 0,7 mm

- cleşte cu fălci rotunde, înguste sau crampon

Descriere

- zona retentivă în placă (2-3 cuduri)

- ansa încalecă arcada prin nişa corespunzătoare unui spaţiu interdentar şi se continuă cu o îndoitură de 1800

- bucla retentivă care pătrunde mai puţin profund în triunghiul interdentar subecuatorial între muchiile proximovestibulare a 2 dinţi vecini.

70


Croşetul proximovestibular

Are acţiune dublă de ancorare şi oralizare a dintelui adiacent pentru corectarea angrenajelor inverse, normalizând poziţia dinţilor vestibularizaţi; asemănător croşetului Stahl posedă un braţ elastic care prelungeşte bucla vestibulara sub ecuatorul dintelui de oralizat.

Indicaţii

1. în sectoare laterale integre şi vesibularizate.

Realizare

- sârmă de wiplă 0,7 mm, elastică

- cleşte cu falci rotunde, crampon

Croşetul Delta

Asemănător croşetului Stahl are bucle triunghiulare în forma literei care pătrund mai profund în triunghiul interdentar.

Indicaţii – dinţi laterali integri

Realizare

- sârmă wiplă 0,7 mm, elastică- cleşte cu fălci rotunde, crampon- prefabricate

71


Croşetul Cosma

Croşet încălecat din sârmă de wiplă 0,5-0,6 mm cu retenţie în săgeată.

Croşetul Csontos

Puţin cunoscut, oferă retenţie bună şi se realizează din sârmă de 0,7 mm

Croşetul Adams

Este un croşet universal larg utilizat pe zona laterală, pe dinţi izolaţi mono sau pluriradiculari, dar şi pe arcade întregi.Nu blochează erupţia şi determină înghesuirea frontală. Mic, discret, rigid, precis.

Indicaţii

1. pe dinţi izolaţi în zona laterală

2. mono sau pluriradiculari pe arcade integre

3. pe dinţi în erupţie

Realizare

- sârmă elastică de wiplă 0,7 mm (7-10cm)

- adaptarea elementelor prefabricate

- cleşte cu fălci late + fălci înguste + crampon

Variante constructive

- croşetul de tracţiune

- croşetul semisagital modificat pe M neerupţi şi pe arcade integre

72


Descriere

- zona retentivă în placă 12-3 cuduri meziala şi distala

- 2 anse ovalare în contact cu feţele aproximale ale dintelui unite V cu o ansă rectilinie la distanţă de FV a dintelui, subecuatorial

- se continuă cu două bucle ocluzale care traversează planul de ocluzie prin nişele masticatorii

73


Croşetul Jackson

Are importanţă istorică, o ansă dispusă subecuatorial şi intim adaptată, prelungită cu 2 bucle care traversează planul de ocluzie prin nişele masticatorii.

Croşetul simplu

Croşet interdentar folosit la arcada inferioară pentru creşterea conditiilor de ancorare asigurate de baza plăcii linguale. Au formă liniară şi pătrund într-o nişă interdentară; pot determina separare dentară lentă. Varianta sa cervicoalveolară are şi traseu vestibular şi este indicat pe dinţii izolaţi cu rol de a bloca migrarea lor meziala

Eficienţă de ancoraj – redusă

Indicaţii – dinţi izolaţi de spaţii de edentaţie tranzitorie.

Realizare

- sârmă elastică de wiplă 0,7 mm

- cleşte crampon

74


Descriere

- zona de retenţie 2-3 cuduri. în baza plăcii

- bucla înconjură proximovestibular dintele

- ansa se aplică pe FV dentară puţin retentivă, subecuatorial şi se poate termina cu o mică buclă.

GUTIERELE

Constituie un mijloc excelent de ancorare a plăcii, baza continuându-se pe faza ocluzală şi vestibulara la toţi dinţii laterali prezenţi, asigurând un contact intim şi în suprafaţă; ancorarea prin gurtiere este bilaterală şi oferă

75


stabilitate atât pe sectorul lateral temporar cât şi pe arcade diferite ca număr de dinţi înglobaţi. Există posibilitatea ancorării mixte: croşete Stahl + gutiere.

Aplicarea gutierelor determină o înălţare de ocluzie provizorie, dezangrenând arcadele dentare în zona frontală.

În zona laterală efectul poate fi:

- de dezangrenare când suprafaţa gutierei este netedă şi permite alunecarea

- de conducere a mandibulei în poziţie corectată şi transmiterea forţelor la antagonisti cănd este cuspidată şi folosită pentru sprijin.

Folosirea gutierelor ca mijloc de ancorare permite:76


- răscroiri posterioare accentuate

- deplasări de dinţi laterali corporeal fără înclinări în ax căci controlează şi FV

- deplasări de grup dentar M-D / V cu secţiuni corespunzătoare în baza plăcii

- creşterea eficienţei elementelor de tracţiune prin desfacerea contactului interarcadic

- evită egresiunea dinţilor laterali şi poate exercita chiar acţiuni elective de intrudare

- remedieri imediate, facile în laborator dar şi în cabinet

- control mai sigur asupra plăcii, iar presiunea exercitată de arcada antag. la închidere asigură inserţia completă a plăcii

Necesită însă respectarea riguroasă a regulilor de igienă pentru dinţi şi aparat.

ELEMENTELE DE ACŢIUNE ÎN PLĂCI ORTODONTICE

Elemente principale cu acţiune mecanică

1. şurubul ortodontic

2. arcul vestibular

3. arcul Coffin

Resorturi auxiliare – elemente elastice din sârmă care-şi exercită electiv acţiunea pe 1-2 dinţi prin presiuni exercitate direct cu diferite variante constructive

77


1. buclă dublă “8”

2. buclă în “S”

3. diapazon

4. ciupercă şi în “V”

Elemente care conferă plăcilor ortodontice proprietăţi funcţionale cum sunt:

1. planurile înclinate

2. scutul lingual

3. platoul retroincizal

4. masa interocluzală

5. menţinătoarele de spaţiu

ŞURUBUL ORTODONTIC este elementul de acţiune principal caracteristic plăcilor şi utilizat prima oară de Kingsley în 1877.

Declanşează o forţă intermitentă, ritmată de periodicitatea activărilor şi alternând cu pauze; de intensitate mare dar reglabilă odată cu pasul şurubului dispersată tuturor dinţilor care vin în contact cu fragmentele plăcii.

Descriere

- 2 semicadre străbătute median de un tunel ghiventat care funcţionează ca o piuliţă

- un ax ghiventat cu pasul astfel calculat încât o rotaţie completă să depărteze cele 2 hemiplaci cu 0,64 1 mm

78


- sistem de protecţie

Tipuri

- mici, medii, mari

- bi şi triactive

- mini şuruburi unidentare

- în “V”

- de derotare

Tehnica montării în placă – înainte de montare şurubul se pregăteşte fiind protejat de pătrunderea acrilatului şi blocarea axului prin picurare de ceară în toate zonele de acoperit cu acrilat şi mandă metalică moale care se îndoaie în U şi trece în jurul axului ghivental.

Ţurubul se fuxează cu ceară direct pe model, închis şi în poziţia planificată şi se trece la aşezarea acrilatului autopolimerizabil sau la realizarea machetei de ceară a plăcii din acrilat termopolimerizabil

79


.

ARCUL VESTIBULAR

Situate în porţiunea anterioară a plăcii se indică pentru:

80


Acţiunile arcului V

1. alinierea grupului frontal superior după crearea spaţiului necesar (chirurgical / ortodontic)

2. retrudarea grupului frontal prin basculare (poziţie incizală) sau prin translaţie (presiune cervicală) cu şlefuirea retroincisivă a bazei plăcii

3. derotarea dinţilor frontali în cuplu de forţă cu arcuri secundare

4. deplasări dentare verticale

- ingresiune – poziţionare cervicală

- egresiune – cât mai incizal cu ridicare pe elemente retentive de FV

5. distalizarea caninilor superiori după crearea spaţiului cu ajutorul buclelor , T, M, deget de mănuşă

6. conducere mandibulară cu traseu particular al arcului V care acţionează ca un plan înclinat pentru retrudarea forţelor superioare şi propulsia mandibulară în tratamentul cls. II 11

7. rolul funcţional de protejare a forţelor superioare de orbiculari hipertoni situaţie în care arcul se află la distanţă de dinţi

Tipuri constructive

1. cu bucle dreptunghiulare Ainsworth la nivel canin, realizat din sârmă elastică 0,7 mm cu lungimea egală cu perimetrul arcadei şi forma semănătoare curburii arcadei. Buclele dreptunghiulare din dreptul caninilor se continuă cu anse care trec prin nişa masticatorie a

81


caninilor şi intră în placă cu

segmentul retentiv bicudat. Traseul şi forma buclei pot fi

modificate pentru acţiuni elective pe fetele

vestibulare ale dinţilor

82


2. cu bucle triunghiulare indicate pentru distalizarea caninului; intră în placă prin nişa dintre incisivul lateral si canin exercitând presiuni de corectare a caninului ectopic; din sârmă de 0,6 mm; arc de lungime mai mică, formă adaptată la curbura arcadei frontale şi 1-2 bucle triunghiulare cu unghiuri ascuţite de 450 orientate mezio-vestibular,depaseste coletul caninului cu 2-3 mm.

83


3. cu bucle dreptunghiulare orizontale mult prelungite la nivelul premolarilor pentru a îndepărta obrajii la aparate funcţionale.

4. cu săgeţi şi semisăgeţi Schwarz cu ondulaţii care permit distalizări dentare prin deplasări succesive

5. duble cu utilizare restrânsă pentru deplasări meziale şi închidere de diastemă şi în anodonţie căci funcţionează pe principiul acţiunii reciproce

6. cu bucle rotunjite

84


7. Cu bucle active pe canini ectopici

a. în deget de mănuşă” – exercită presiune V pe canin

b. “în M”

c. “în T” – contact mărit pe FV a caninului

Confecţionarea arcului V

- din sârmă elastică 0,7 mm

85


- cramponul

- lungimea egală cu perimetrul arcadei

Tehnică de lucru

- sârmă de wiplă 0,7 mm

- cleşte crampon

- lungimea sârmei = perimetrul arcadei

Se conformează curba principală cu mâna realizând îndoituri uşoare, apoi se conformează cele 2 bucle de activare:

d. dreptunghiulare – cu diametrul orizontal egal cu lăţimea FV a caninului superior, unghiul de rotunjire, înălţime care depăşeşte festonul gingival al caninului şi se situează la distanţă de dinte şi mucoasă

e. înguste rotunjite – cu dialetrul egal cu 2/3 distale ale caninului superior pe treimea mezială pentru derotare

f. “în deget de mănuşă” – exercită presiune V pe canin

g. “în M”

h. “în T” – contact mărit pe FV a caninului pentru palatinizare.

Îndoiturile se realizează din aproape în aproape cu cleştele crampon şi tracţiuni în ax cu caracteristicile şi dimensiunile descrise.

Cele două conexiuni terminale încalecă arcada prin nişa masticatorie C-PM1 unde se îndoaie pentru a se conforma paralel cu procesul alveolar oral după care se termină în baza plăcii prin ondulaţiile de retenţie.

86


Există 2 variante de realizare:

1. de la o extremitate şi conformând din aproape

în aproape arcul

2. de la linia mediană

conformând buclele de activare, conexiunile şi ondulaţiile de retenţie bilateral.

Pot fi clasificate în:

87


1. arcuri vestibulare active care produc deplasări ortodontice ale dinţilor frontali în sens V-O (arcul V cu bucle rotunjite sau dreptunghiulare, triunghiulare)

2. arcuri vestibulare pasive care îndepărtează buza superioară – componente ale aparatului funcţional realizat din sârmă rate de 0,8 mm cu bucle rotunde sau drepte; intră în masa acrilica interocluzala

3. arcuri vestibulare funcţionale cu rol de ghidare a mandibulei în propulsie sau retropulsie, retenţionate în baza plăcii palatine şi acţionând prin curbura principală la maxilarul opus.

4. arcuri vestibulare pentru pacienţi cu despicaturi pasive cu ondulaţii verticale pe curbura principală care retenţionează o pelotă acrilică şi funcţ. drept conformator de ghidare a cicatricei după vestibuloplastie.

Arcul Coffin (palatinal în “liră”)

Elemente care unesc fragmente de placă şi imprimă mişcări de deschidere în evantai cu indicaţii asemănătoare şuruburilor ortodontice:

1. dilatări mediane

2. dilatări radiare

dar cu amplitudine mai mare a forţei ortodontice create şi acţiune intermitentă mai favorabilă.

Deficienţa lor derivă din caracterul lor de element elastic care permite şi deplasări verticale care destabilizează aparatul tracţionând croşetele, dar şi o mai imprecisă dozare a forţei la activare.

88


Indicaţii

1. lărgire predominant anterioară a arcadei maxilare “în evantai”

2. lărgire posterioară a arcadei

3. lărgire radiculară cu 3 arcuri Coffin la placa cu secţiune în “Y”.

4. în monobloc.

Descriere

Arc în formă de liră realizat din sârmă elastică de 0,9 sau 1,2 mm diametru, dispus simetric de o parte şi de alta a liniei mediene cu centrul buclei de activare în dreptul liniei M1 (faţa distală) şi limită anterioară la nivelul planului care trece pe FM ale PM1, 2 extremităţi recurbate form. retenţie în baza plăcilor.

Confecţionat

- din sârmă de wiplă elastică de 1,2 mm când este unic în construcţia monoblocului

- din sârmă elastică de wiplă elastică de 0,9 mm respectiv 0,8 mm (în dentiţia temporară şi în asociere cu unul principal)

89


- cleştele crampon, din mijlocul buclei segment de sârmă egal cu perimetrul arcadei

Tehnica de lucru

Se începe încurbarea din segmentul median al curburii principale cu mâna, crampon fixând doar sârma. Se aplică sârma pe desenul realizat pe model şi se conformează traseul dorit, din aproape în aproape; se fixează cu ceară pe modelul astfel încât să se păstreze o distanţă de 1 mm până la fibromucoasa palatină. Se plasează între FM ale PM1 sup. şi FD a M1 superior

90


Acţiuni

1. pentru dilatare simetrică paralelă trebuie montate 2 arcuri Coffin de diametru mic faţă în faţă

2. la placa cu secţiune în trapez pentru vestibulul grupului frontal se plasează 2 arcuri Coffin de mic diametru, faţă în faţă pe braţul scurt

3. pentru mărire radiară a arcadei se pot secţiona în “Y” cu 3 arcuri Coffin, al treilea având diametrul mai mare (0,9mm)

Descriere

- curbura principală pentru activare are diametrul = 1/3 din distanţa între FO ale M1

- 2 extremităţi recurbate cu bucle rotunjite retenţionate în baza plăcii

- anteroposterior se întinde de la linia mediană în dreptul FM a PM superior până la nivelul unei linii imaginare prin FD a M1 superior

- produce o forţă ortodontică care scade lent în intensitate între activări iar dozajul este mai puţin precis.

- dimensiunea arcurilor şi grosimea sârmei din care sunt realizate depind de:

- maxilar

- întinderea zonei de activitate ortodontică

- tipul de aparat ortodontic

- tipul de dentiţie

- reactivarea biologică individuală.

91


ARCURILE SECUNDARE

Elemente active din sârmă care-şi exercită acţiunea ortodontică prin presiune directă pe 1-2 dinţi; se compun în general din :

- partea activă în contact cu dintele (FO, F, aprox.)- bucla de activare- zona de retenţie în baza plăcii-

Arcul secundar în “8” – protruziv închis, buclă dublă

Descriere

- partea activă de forma cifrei “8” în contact cu FO a 1-2 dinţi vecini; a doua buclă a cifrei funcţionează pentru activare; plaja de activare mică, F mare

- partea retentivă- activarea pe bucla a II-a

92


Acţiuni

1. vestibularizarea 1-2 dinţi2. derotare dentară în cuplu de forţă cu arcul vestibular

Realizare

- sârmă wiplă elastică 0,6 mm 6 cm- cleşte crampon sau cleşte cu fălci late interior, subţiri în exterior- diametrul = diametrul D-M al dintelui deplasat

Tehnica de realizare

- se însemnează mijlocul sârmei şi se conformează prima buclă între fălcile late ale cleştelui îndoind-o în 1800 bilateral în jurul fălcilor subţiri astfel încât sârmele să se încrucişeze. Apoi se trece la realizarea celei de-a doua buclă îndoind sârmele în sens opus cu 1800 (dimensiunea egală sau mai mică); în final ondulaţiile retentive se fixează cu ceară pe model

Arcul secundar în “s” – protruziv deschis

93


Descriere

- parte activă în forma literei “s” sprijinită pe dinte- parte retentivă opusă în baza plăcii - activarea se face la nivelul buclei 2, 1 sau a ambelor

Acţiuni

1. vestibularizarea 1-2 d frontali (eficienţă mai mică)

2. derotare în cuplu de forţă cu acrul VRealizare

- sârma wiplă elastică 0,7 mm (0,5-0,6 mm) 3-4 cm- cleşte crampon sau cleşte cu fălci late interior şi subţiri exterior- diametrul = diametrul M-D coronar al dintelui.

94



- confecţionarea începe de la o extremitate a lăţimii M-D a dintelui pe care se aplică urmată de o îndoitură de 1800, proba pe model, a doua îndoitură în unghi de 1800 şi retenţie

- pentru a evita deformările se indică fixarea perpendicularei pe FO a dintelui şi protejarea cu un platou de acrilat

Arcul secundar în “s” cu prelungire proximală M, D

Descriere

- buclă activă în “s” cu extremitatea liberă prelungită pe fata meziala sau distala a dintelui

- buclă retentivă- activarea pe a doua buclă, prima, sau ambele

Acţiuni

1. derotare2. vestibularizare3. mezializare sau distalizare

Realizare

- sârmă wiplă elastică 0,7 , 3 cm

- cleşte cu fălci în jgheab

Arcul secundar în “u”

95


Descriere

- ansă închisă tangentă la fata orala. unidentar cu 2 prelungiri de retenţie în acrilat

- plajă de activare redusă, forţă mare

Acţiuni – derotare a caninului superior cu arcul vestibular

Realizare – sârmă 0,7 , cleşte cu fălci late

Arcul secundar unic dublu în consolă cu bucle spiralate în “z”

Descriere

- bucla activă în “s” prezintă la nivelul îndoiturilor o buclă în spirală care creşte lungimea arcului şi înmagazinează elasticitate dizând mai bine forţa

- zona de retenţie

96


Realizare

- sârmă 0,5 – 0,7 mm elastică

- cleşte cu vârf ascuţit + crampon

Indicaţii

1. vestibularizari unidentare când spaţiul este prea mic pentru un arc secundar

Arcul secundar “în ciupercă”

Descriere

1porţiune centrală în contact cu fata orala a 2-4 dinţi în 1/3 cervicală; bucla activă are formă de dublu S

2porţiunea de activare în S

3îndoituri de retenţie în baza plăcii secţionate în: trapez, sectorial, median.

97


Acţiune

1. vestibularizare de grup

2. derotare în cuplu de forţe cu arcul vestibular

3. ingresiune când este aplicat supraregular

Realizare

- sârmă elastică wiplă 0,7 mm

- cleşte crampon

Arcul secundar "în diapazon"

Descriere

- porţiunea activă, liberă lungă de 1-1,5 cm în contact cu faţa aproximală a dintelui cât mai aproape de colet cu bucla terminală pentru a nu leza mucoasa

- porţiunea retentivă în baza plăcii

Acţiune - mezializare şi distalizare unidentare în zona frontală sau laterală

Realizare

- sârmă wiplă elastică 0,7 mm

- crampon sau cleşte cu fălci late interior, subţiri exterior

98


Arcul secundar în "V"

Descrierea

- porţiunea activă liberă are formă de V cu vârful spre incizal şi contact mărit cu suprafeţe aproximale

- porţiunea retentivă se înglobează în acrilat la jumătatea M-D a dintelui de deplasat

Acţiune

1. deplasare meziala sau distala de dinţi frontali, microdonţie şi anodonţie

2. închiderea diastemei şi breşelor edentate

Realizare

- sârmă wiplă elastică 0,6-0,7 mm

- cleşte crampon + cleşte cu fălci late/ fălci subţiri

Arcul secundar încrucişat, decusat, autoactivabil

Descriere

- partea activă are formă de 1/2 de "S" şi atinge fata aproximala. şi palatinală a dintelui, trece linia mediană şi are retenţia în partea contralaterală a plăcii

- simetric în contact permanent cu dintele

- autoactivabile prin activarea şurubului plasat median

99


Acţiune - închiderea diastemei interincisive

Realizare

- sârmă wiplă elastică 0,7 mm

- crampon

Arcul în “ac de siguranţă” pentru distalizarea C

Descriere

1. partea activă, lungă, curbă, cu extremitatea liberă recurbată în contact cu fata meziala şi vestibulara a caninului superior

2. bucla spiralată de activare, plasată paralel cu mucoasa vestibulara între PM2 şi M1

3. porţiunea retentivă încalecă nişa masticatorie

PM2 – M1 şi pătrunde în baza plăcii sau în peretele gutierei de ancoraj

100


Acţiune – distalizarea şi paralelizarea caninilor ectopici

Realizare

- sârmă wiplă elastică 0,7-0,8 mm

- cleşte crampon

ELEMENTE DE ACŢIUNE CU PROPRIETĂŢI FUNCŢIONALE

1. PLATOUL RETROINCIZAL

Element pasiv acrilic reprezentat de o masă de acrilat orizontală situată retroincizal la placa palatină care vine în contact cu frontalii inferiori la închiderea gurii şi determină forţe de intrudare.

101


Acest contact determină inocluzia verticală între dinţii posteriori, în care dinţii laterali încep să egreseze când elementele de ancoraj o permit.

Lăţimea – suficientă pentru sprijinul fără alunecare distală ceea ce ar duce la o distalizare nedorită a mandibulei

Înălţime – să determine o inocluzie verticală de 1,5-2 mm maxim în zona laterală.

Indicatii

1. supraocluzie frontala. accentuată cu etaj inferior

mic

102


2. ingresiunea frontalilor inferiori şi egresiunea dinţilor laterali până la nivelarea planului de ocluzie

2. SCUTUL LINGUAL

Element de acţiune cu proprietăţi funcţionale metalice, aplicat la placa palatină cu rol de a împiedica interpoziţia linguală şi a reeduca deglutiţia infantilă.

Descriere

- grilaj metalic cu ondulaţii (verticale şi/sau orizontale) de sârmă înglobat prin port retentive ale conexiunilor terminale în placa palatină

- Lungime M-D – egală cu spaţiul de îndoire verticală

- Înălţime – Până la planşeul lingual fără să-l jeneze, justagingival mandibular

- Curbura – paralelă cu arcada

- Înclinare – medie aritmetică între axele superioare şi inferioare

103


Realizare

- în ocluzor

- sârmă elastică sau tare de 0,8-0,9 mm; unic sau

dublu la placa cu şurub; chiar îmbrăcat

în acril

3. MASA ACRILICĂ INTEROCLUZALĂ

Prelungesc baza plăcii pe feţele ocluzale ale dinţilor laterali C-M, împiedicând egresiunea şi înălţând provizoriu ocluzia în zona frontală pentru salt articular.

Nu are rol în ancorare ci doar pentru înălţările provizorii de ocluzie.

104


4. MENŢINĂTOARELE DE SPAŢIU

Au rolul de a menţine spaţiul orizontal şi/sau vertical după extracţiile precoce de dinţi temporari menţinând nemodificat spaţiul de edentaţie tranzitorie.

Ca părţi componente ale plăcilor ortodontice, menţinătoarele de spaţiu pot fi:

/ unice / simple prelungiri ale bazei

\ multiple \ modelate fizionomic cu dinţi anatomorfi

Menţinătoarele de spaţiu pot funcţiona şi de sine stătător şi pot fi fixe sau mobile.

5. PLANURILE ÎNCLINATE LA PLĂCILE ORTODONTICE

Element acrilic sau metalic aplicat în baza plăcii ortodontice care ghidează mandibula sau erupţia dentară pron descompunerea forţei biologice proprii aparatului dentomaxilar în componente cu valoare ortodontică:

105


- forţa verticală a muşchilor masticatori

- forţa de erupţie

Clasificate în:

- planuri înclinate de ghidare a erupţiei dentare

- planuri înclinate pentru corectarea angrenajelor inverse fr.

- planuri înclinate pentru ghidarea mandibulei

- planuri înclinate componente ale aparatelor funcţionale

Caracteristici

- înclinare 45-600

- suprafaţă netedă bine lustruită

- lungime anteroposterioară suficientă şi verticală

106


- în contact doar cu dinţii înclinaţi

- să nu fie voluminoşi şi răscroitural pentru a respecta spaţiul pentru limbănu realizează o propulsie mai mare de 2 mm/etapă

PLANUL ÎNCLINAT ANTERIOR

Unic, aplicat la placa superioară în spatele incisivilor, cu acţiune directă

Descriere – val de acrilat cu suprafaţa anterioară oblică de sus în jos, posteroanterior cu înclinare de 450.

Acţiune – propulsie a mandibulei cu inocluzie verticală posterioară de 1,5-2 mm pentru egresiune dentară cu efect de vestibularizare a frontalilor. inferiori.

- direct – frontalii inferiori sunt intrudati si vestibularizati.

- indirect – dintii laterali prin facilitarea egresiei

- la nivelul ATM – remodelare prin propulsie mandibulară

Plasat la placa linguală tot în zona frontală cu orientare oblică superoposterior realizează:

- vestibularizarea frontalilor sup.

- retropulsie mandibulară

Realizare

- pe modele montate în articulator în ocluzie corectată

- de la început în laborator sau ulterior în cabinet

107


PLANURILE ÎNCLINATE POSTERIOARE

Sunt folosite pentru conducerea mandibulei în - propulsie

- retropulsie

bilateral sau unilateral pentru corectarea laterodeviaţiei.

Realizare

- pe modele montate în articulator în ocluzie corectată

- în construcţia plăcilor duble Schwarz sau Muller indicate în tratamentul clasei II Angle

108


CURS NR. 10

APARATURA FUNCŢIONALĂ

Aparatura funcţională are o acţiune complexă asupra aparatului dento-maxilar rezultată din detaliile constructive ale aparatului.

1. Asigură dezvoltarea bazelor scheletale maxilare şi mandibulare

Contracţia musculară se realizează prin antrenament muscular (pe ridicători, orbiculari şi propulsori) creşterea afluxului sanguin în oasele maxilarului oferind condiţii optime de dezvoltare.

Stimulează dezvoltarea sagitală (intern) şi verticală (superioară) a mandibulei şi frânează dezvoltarea sagitală a maxilarului; se alungesc ramul şi corpul orizontal al mandibulei cu condilul în poziţia - coborâtă

- avansată 109


2. Efecte dentoalveolare pe cele trei sensuri ale spaţiului

Sagital

- propulsia mandibulei

- prin planul înclinat posteroanterior/ sup./ inf. al plăcii linguale

- prin înregistrarea ocluziei corectate cu mandibula propulsată până la neutralizarea reperului molar şi canin

- distalizare dentoalveolară pe maxilar şi mezializare pe cea mandibulară în regiunea PM, M cu vestibularizarea frontalilor inferiori

- propulsia activă a mandibulei este coordonata de stimularea muşchilor propulsori care se implică şi în creşterea condiliană

- musculatura mobilizatoare a mandibulei determină forţe de alungire - închidere cu efect asupra poziţiei sagitale a arcadelor dentare superioare şi inferioare

- bascularea posterioară a unit. dentare superioare se însoţeşte de bascularea posterioară a planului bolţii palatine şi antrenează SNA inferior

- activatorul simplu poate produce retrudarea punctului A cu rotaţia posterioară a planului bispinal şi retrudarea Ic superior.

Vertical

- dirijează erupţia în poziţii corecte a dinţilor permanenţi

110


- efecte izolate se obţin pe dinţi şi grupe de dinţi prin şlefuiri în masa acrilică interocluzală sau din dimensiunea plăcilor de cantităţi precise de acrilat

- permit egresiunea dinţilor laterali cu sau fără vestibularizare prin modificarea masei acrilice interocluzale şi ingresiunea dinţilor frontali - acţiune importantă în ocluziile adânci; păstrarea masei ocluzale şi şlefuirea zonei acrilice frontale determină ingresiune laterală şi egresiune frontală necesară pentru corectarea ocluziei deschise

- egresiunea molarilor provoacă şi rotaţie posteroinferioară a mandibulei; efect contraindicat la subiecţi hiperdivergenţi

Transversal

- discretă lărgire prin vestibularizări unidentare sau de grup obţinute prin şlefuiri

- lărgirea arcadei superioare predominant anterior prin adaptarea unui arc Coffin

- montat anterior în masa ocluzală un şurub ortodontic produce o lărgire sensibil egală şi simultană a ambelor maxilare

Modelul contactului masei acrilice anterioare cu dinţii frontali poate să determine palatinizări, mişcări de torque

3. Efecte asupra articulaţiei ATM

111


Menţine condilul în poziţie coborâtă şi avansată în articulaţie simulând astfel direct creşterea ramului ascendent şi corpului Mb; efectul este stimulat şi potenţat de muşchii propulsori care coordonează propulsia activă.

4. Efecte asupra grupelor musculare: ridicători, propulsori şi orbiculari sunt tensionaţi în mobilizarea mandibulei

Musculatura reacţionează printr-un reflex neuromuscular adaptativ astfel încât se se poziţioneze anterior pe baza maxilarului diminuând forţele ortodontice care se exercită pe structurile craniofaciale

Musculatura mobilizatoare a mandibulei suportă şi susţine forţe de întindere - alungire care au efecte asupra poziţiei sagitale a arcadelor dentare superioare şi inferioare.

Tensiunile ridicătorilor şi retropulsorilor poziţionează vectorul forţă anteroinferior

5. Se produce o "sunday-bite" care însoţeşte intercuspidarea maximă cu determinarea în acest context a unei ocluzii duble; această ocluzie corectată neuromuscular se poate pierde foarte repede fără a determina modificările structurale dorite.

6. decondiţionarea obiceiurilor vicioase

7. carioprofilaxie prin stimularea secreţiei salivare

Este considerată de majoritatea autorilor capabilă să exercite o acţiune ortopedică asupra bazelor scheletale maxilare şi mandibulare ale copilului în creştere exercetând influenţe simulative asupra:

- condilului mandibular

- zonelor suturale

112


- zonei dentoalveolare

Terapia funcţională transformă factorii funcţionali în agenţi terapeutici; aparatele preiau forţele musculare rezultate din contracţia musculară şi le dirijează selectiv modelând şi remodelând aparatul dentomaxilar în condiţii de echilibru între grupele musculare antagoniste.

Aparatul funcţional este generic o construcţie ortodontică lipsită de sisteme de ancorare, care se menţine în cavitatea orală şi acţionează integral prin intermediul contracţiei musculare.

În decursul timpului, graţie posibilităţilor de plasare a aparatului şi funcţiilor aparatului dentomaxilar s-a dezvoltat o gamă largă de aparate funcţionale care pot fi clasificate astfel:

A. După sediul (spaţiul) pe care îl oculă:

- în spaţiul endooral

- în vestibul

- mixte

B. După modalitatea de ancorare:

- mobile – menţinute prin închiderea gurii mediată de contracţia musculară

- mobilizabile – plăci ortodontice cu elemente funcţionale

- fixe – gutiera plan înclinat, inelul

C. Interesarea uneia, alteia sau ambelor arcade:

- monomaxilare

- bimaxilare113


D. După complexitatea acţiunii terapeutice:

- aparate funcţionale simple destinate reeducării funcţionale decondiţionării obiceiurilor vicioase şi tratamentului interceptiv în stadii incipiente de anomalii şi la vârste mici

- aparate funcţionale complexe – indicate în tratamentul curativ care rezolvă multiple obiective terapeutice

E. După raportul componentă acrilică/ metalică:

- aparate funcţionale pline (rigide) în construcţia cărora componenta acrilică este majoritară, compactă, dispusă într-un bloc unic

- aparate funcţionale scheletizate (elastice) în construcţia cărora masa acrilică se reduce mult şi este înlocuită cu elemente din sârmă care conferă elasticitate construcţiei ortodontice

F. După modul de acţiune asupra grupelor musculare:

- aparate active

- aparate de inhibiţie

- aparate cu efecte combinate

Majoritatea aparatelor funcţionale vizează corectarea disfuncţiilor aparatului dentomaxilar şi impun repoziţionarea corectă a mandibulei ameliorând astfel statusul dentoalveolar şi ocluzal. Pentru ca aparatul să poată conţine în el informaţia privitoare la poziţia mandibulei este necesară o fază prealabilă de cabinet numită ocluzia construită (sau corectată).

Poziţia mandibulei faţă de maxilar se va hotărâ în funcţie de:

- tipul anomaliei

114


- gravitatea anomaliei

- vârsta cronologică şi biologică a pacientului.

În principiu cu cât propulsăm mai mult mandibula cu atât înălţăm mai puţin, respectând cu stricteţe corespondenţa simetriei frenurilor.

Tehnica de lucru

Amprentele trimise în laborator trebuie să redea:

- amprenta inferioară trebuie să redea cu exactitate:

1. adâncimea fundului de sac lingual până în dreptul ultimului molar Mb

2. arcada dentară

3. versantul alveolar V

- amprenta maxilară trebuie să redea cu exactitate:

1. bolta palatină

2. arcada dentară şi dentoalveolară pe toată lungimea ei

3. fundul de sac vestibular în zona anterioară

Modelele se vor turna din ghips dur integral cu precizarea că soclul va fi de dimensiune mai mică 1-1,5 mm şi fasonat vestibular la limită fără a deteriora procesul vestibular.

Modelul inferior este deretentivizat D şi L şi atent prelucrat lingual îndepărtând orice exces.

115


Modelele astfel pregătite vor fi poziţionate în

116


relaţie de ocluzie corectată prin intermediul cerii de ocluzie şi fixate în ocluzor astfel încât modelul inferior să fie poziţionat avansat cu 3-4 mm şi coborât cu 3-4 mm.

Montarea în ocluzor are particularitatea că modelele se montează:

- lateral - astfel încât linia mediană a modelului să fie perpendiculară pe axul ocluzorului

- complet invers - zona incisivă fiind plasată în dreptul articulaţiei ocluzorului

Această modificare asigură un acces optim pentru realizarea aparatului.

117


Înălţimea verticală în ocluzor se blochează cu ajutorul piuliţei sau prin aplicarea de material termoplastic. Se măsoară cu un compas şi se marchează pe soclul modelului maxilar.

După fixare ceara de ocluzie se îndepărtează.

Ocluzia construită presupune plasarea mandibulei în rapoarte sagitale, transversale, verticale, cât mai corecte şi apropiate de neutral prin intermediul unui val de ceară de grosime variabilă.

Ruloul de ceară are - secţiune pătrată

- grosime de 1-1,2 cm

- formă de potcoavă

- nu depăşeşte în lungime M1

Când nu există rulouri de ceară prefabricată, el se obţine dintr-o placă de ceară plastifiată, rulată succesiv pe latura mică şi modelată cu degetele pentru a se conforma în raport cu arcada.

Rulourile performante se menţin într-o baie de apă la 40-450 câteva minute.

Metoda de determinare a ocluziei corectate are 2 etape:

a. Faza pe model – pe modelele în prealabil umezite se trasează reperele ocluziei sagitale la M şi C şi liniile mediene bimaxilare.

Ruloul se aplică pe modelele umede care se repoziţionează sagital şi transversal; cel mai frecventă Mb va fi mezializată până la neutralizarea reperului molar cu hipercorecţie.

118


Distanţa dintre cele 2 modele trebuie să fie asigurată de ruloul de ceară astfel încât marginea incizală a dinţilor frontali inferiori să fie acoperită de cei superiori asigurând şi spaţiul necesar pentru eventualele retrudări ale frontalilor superiori.

Liniile mediane ale maxilarului şi mandibulei trebuie să coincidă.

Se controlează ceara îndepărtată de pe model verificându-se marginile orale şi efectându-se corecturi eventuale (scurtare, îndepărtarea excesului)

b. Faza din cavitatea orală – se aşează ruloul de ceară pe una dintre arcade (de obicei cea maxilară) şi prin indicaţii verbale şi coordonare manuală se conduce mandibula în reperele deja înregistrate.

Pacientul trebuie să atingă ruloul de ceară bilateral cu înfundarea uşoară a frontalilor prin strângerea dinţilor. Poziţia explicată pacienţilor poate fi exersată.

Consistenţa ruloului de ocluzie este mai avantajoasă când ruloul este mai dur, căci în rulouri foarte moi determinarea ocluziei se face foarte greu;

119


duritatea mare a ruloului favorizează însă închiderea gurii în hiperpropulsie.

Dimensiunea verticală a ocluziei construite în zona laterală este în medie de 3-4 mm şi variază în funcţie de anomalie.

Se scoate valul răcit din gura pacientului uşor, fără deformări, se completează răcirea, se execută corecţia exceselor.

Ceara se aplică din nou în cavitatea orală şi se comandă o mişcare minimă de închidere verificându-se corectitudinea înregistrării. Ceara răcită cu apă şi aer se verifică pe modelele de studiu şi se păstrează separat pentru a evita posibile deformări prin clivaj.

Pe fiecare model în parte se realizează iniţial elementele de sârmă:

Arcul Coffin

- din sârmă elastică de 0,9-1,2 mm dispus simetric de o parte şi de alta a liniei mediene cu centrul lirei în dreptul FD a PM1 şi limita anterioară în dreptul FM a PM1; cele 2 extremităţi recurbate intră în baza plăcii palatine; bucla centrală la distanţă de palat

- cleşte crampon

- sârmă 0,9 în dentiţia temporară cu lungimea egală cu perimetrul arcadei

Arcul vestibular

120


- din sârmă elastică de 0,8 mm; când arcul este activ pentru retrudare Andersen recomandă sârmă de 0,9 mm

- prezintă 2 zone retentive angajate în masa acrilică interocluzal în spaţiul dintre C şi PM1 sau M1 temp.; arcul va fi în contact pasiv sau chiar la distanţă de F.V. ale incisivilor sau activ. pentru retrudarea IC superiori. Buclele de activare au formă de "U" cu unghiuri rotunjite sau de "L"; pot fi simetrice sau asimetrice şi modelate în funcţie de situaţia clinică; buclele ajung supracervical la 2-3 mm.

Elementele secundare

- ajută la poziţionarea aparatului - TIJELE DE GHIDAJ

- la deplasări dentare rulate - ARCURI SECUNDARE

Tijele de ghidaj

- sunt elemente de sârmă de 0,8-0,9 mm plasate în nişa masticatorie dintre m2 şi M1 permanent cu extremitatea v rotunjită şi ansa tijei la distanţă de faţa orală a spaţiului interdentar pentru a permite şlefuiri dacă situaţia clinică o cere.

121


- elemente simetrice, uni sau bimaxilare

Arcurile secundare

- elemente din sârmă de 0,8-0,9 mm în toate variantele constructive "s", "8", dublu "s", ciupercă

Ele se fixează cu ceară la nivelul zonei de acţiune.

După izolarea modelelor cu lac tip pectizol se trece la pregătirea şi aplicarea materialului acrilic baro-, termo-, autopolimerizabil cu scopul obţinerii unor plăci cu grosime uniformă, bine saturate cu lichid.

Plăcile se realizează până la marginea ocluzală fără a o depăşi. Pe suprafaţa ocluzală a modelului inferior se aplică un rulou de 3-4 cm de plastilină vâscoasă suficient de gros ca prin închiderea ocluzorului să refuleze uşor vesyibular si oral. Masa interocluzală astfel obţinută se prelucrează îndepărtând excesul V şi se asigură continuitatea masei ocluzale spre oral cu plăcile.

- limita D retrodentară a ambelor plăci se află în dreptul feţelor distale ale ultimilor dinţi de pe arcade

- limita D pe linia mediană a plăcii palatine se proiectează în dreptul liniei corespunzătoare diametrului PM

- placa palatină are formă de sau liră

- limita inferioară a plăcii linguale este fundul de sac lingual

- grosimea plăcii palatine este uniformă şi minimal de subţire

122


- grosimea plăcii linguale trebuie să fie mai mare mai ales în zona anterioară

- masa acrilică interocluzală se extinde pe feţele ocluzale până la vârful cuspizilor V ai dinţilor laterali, iar la frontali vor fi susţinute în acrilat marginile incizale. Marginea nu trebuie să depăşească vestibular dinţii pentru a nu produce leziuni labiojugale

Modelarea se realizează prin adăugare de lichid şi pulbere, netezire permanentă cu extremitatea rotunjită a spatelui de ceară sau cu degetul; suprafeţele vor fi umezite permanent cu monomer.

După polimerizare auto, baro sau termoindusă se prelucrează şi lustruieşte

Şurubul ortodontic se fixează pe linia mediană a modelului superior, montându-se în masa ocluzală anterior în timpul prizei primare a acrilatului, cât mai aproape de versantul "V"; se preferă şuruburi cu grosime cât mai redusă pentru a nu prejudicia mişcarea L. Secţionarea cu fierăstrăul este recomandată

Fixarea tubuşoarelor pentru tracţiuni extraorale este un moment particular; ele se ataşează pe mijlocul masei interocluzale, mezial de M1 sup., puţin mai

123


aproape de arcada superioară; poziţionarea arcadelor perfect paralele în masa interacrilică se face cu ajutorul unor tije.

Monobloc - activator

Ideea originală îi aparţine lui Anderssen care l-a aplicat în 1908; aparatul imaginat de Anderssen şi perfecţionat de Häupl a primit denumirea de activator datorită abilităţii sale de a activa forţele musculare.

Robin a creat un aparat similar denumit monobloc care imbunătăţea funcţiile şi relaţiile ocluzale consecutiv propulsiei mandibulare.

Dispozitiv ortodontic funcţional aparatul se compune din:

1. placa palatină acrilică care acoperă bolta palatină şi faţa orală a arcadei dentare superioare, are 2-3 mm grosime şi este răscroită pe linie mediană până la nivelul intersecţiei între linia mediană şi diametrul premolar.

2. placă linguală acrilică acoperă FO a dinţilor prelungindu-se dincolo de coletul dentar până în fundurile de sac paralinguale; porţiunea anterioară mai îngroşată funcţionând ca un plan înclinat orientat inferosuperior sau posteroanterior are o adâncime de 5-10 mm, grosime de 2-3 mm şi este în general uniformă, evitând retentivităţile verticale ale arcadei inferioare.

3. masa ocluzală – reprezintă transferarea relaţiei ocluzale date de ocluzia construită; în zonele laterale masa interocluzală cuprinde:

- F ocluzale ale dinţilor până la cuspizii V

- muchia incizală a frontalilor superiori şi inferiori

124


Unirea se face respectând proporţia plăcilor dar evitând producerea de adâncituri

4. arcul vestibular superior – are bucle dreptunghiulare rotunjite şi este fixat prin extremităţile retentive în baza plăcii superioare trecând prin nişa C-PM1 cu sprijin pe fata M a PM1. Buclele de activare în dreptul C au formă dreptunghiulară dar unghiurile rotunjite, iar curbura principală este în contact sau la distanţă de FV ale incisivilor în funcţie de necesităţile clinice; realizate din sârmă elastică de 0,7 mm.

În funcţie de necesităţi şi particularităţile anomaliei, activatorului i se pot adăuga:

- arc vestibular inferior

- menţinător de spaţiu

- arc Coffin

- şurub ortodontic

Acţiuni

1. asigură dezvoltarea oaselor maxilare; aparatul se menţine prin închiderea reflexă a gurii realizată prin antrenament muscular (pe muşchii ridicători şi orbiculari), creşterea afluxului sanguin şi condiţii optime de dezvoltare maxilară

2. efecte asupra arcadelor dentoalveolare în cele trei spaţii:

sagital

- propulsie mandibulară prin planul înclinat, inferior în limitele ocluziei construite

125


- modifică lungimea arcului

- scurtând-o prin retrudarea incisivilor

- alungind-o prin vestibularizare

vertical – dirijează erupţia în poziţie corectă a dinţilor permanenţi şi redimensionează etajul inferior prin şlefuiri selective în masa ocluzală.

transversal – discretă lărgire de arcadă dentoalveolară predominant anterosuperior

3. decondiţionarea respiraţiei orale, deglutiţiei atipice şi obiceiurilor vicioase asigurând o reeducare funcţională lentă şi progresivă

4. profilaxia cariei prin creşterea debitului salivar

BIONATORUL BALTERS

Activator elastic fenestrat derivat din activatorul clasic prin reducerea acrilatului placii superioare .Format din:

• ARC VESTIBULAR

• PELOTE ACRILICE

• MASA ACRILICA INTEROCLUZALA

• ARC TRANSPALATINAL

• PLACA LINGUALA

126


CURS NR. 11

REGLATORUL FUNCŢIONAL FRÄNKEL

Asimilat aparatelor funcţionale este un dispozitiv ortopedic care-şi limitează acţiunea în vestibulul oral favorizând:

sistemului neuro-muscular orofacial. Considerate mijloc de interferenţă în relaţia formă-funcţie aparatul funcţionează ca o matrice artificială la care muşchii buccinatori şi

orbicularii şi apoi arcadele dentoalveolare trebuie să se adapteze ca formă şi mărime.

Modifică învelişul biomecanic în timpul dezvoltării dentiţiei mixte reducând influenţa restrictivă a musculaturii circumorale.

A fost conceput pentru a corecta disfuncţiile şi a restabili condiţiile fiziologice în complexul orofacial reducând hiperfuncţiile:

- orbicularului

- muşchiul mentalis

- muşchiul buccinator

Conceput elastic aparatul poate fi folosit în toate momentele funcţionale ale zilei. Aparatul standard derivă din scutul vestibular eliminând partea anterioară cani-canin şi înlocuind-o cu arcuri la maxilar şi la mandibulă şi mici scuturi vestibulare. Pentru rigidizare construcţia este prevăzută cu un arc transpalatinal care trece mezial de M1 superior şi respectiv cu un arc lingual cu 2 bucle lungi în spaţiul C-PM1.

127

MATURAREA

ANTRENAREA

REPROGRAMAREA


Diversificarea constructivă a acestui aparat standard a dus la apariţia a 4 tipuri de regulatoare.

REGULATORUL FR 1

1. REGULATORUL FR 1 A - indicat în:

- compresiunea de maxilar cu îngustare medie

- anomalii de clasa I cu retrudarea incisivilor inferiori şi protrudarea incisivilor superiori

- ocluzia adâncă

în perioada dentiţiei mixte (7-9 ani), în cazurile cu incongruenţă dentoalveolară sau cu prodenţie superioară cu supraocluzie frontală şi în endoalveoliile superioare cu ocluzie inversă laterală.

2. REGULATORUL FR 1 B - indicat în: anomalia de clasa II/2, ocluzie distalizată, ocluzie adâncă şi inocluzie sagitală mai mică de 7 mm în dentiţia mixtă şi permanentă.

Elemente componente

2 pelote vestibulare laterale subţiri de 2-3 mm din acrilat care se întind din fundul de sac vestibular superior până în cel inferior; cuprind toţi dinţii frontali erupţi până la 1/2 feţei distale a caninilor. Presează obrajii şi se menţin la distanţă de 3-4 mm de arcadele dentare.

Din aceste pelote pornesc elemente elastice din sârmă:

128


arcul vestibular superior - sârmă de 0,8 mm face bucle cu unghiuri rotunjite în dreptul C superior şi apasă uşor fetele vestibulare ale frontalilor superiori prin curba principală plasată la 1/2 înălţimii lor coronare

ansa canină - din sârmă de 0,9 mm are rol de poziţionare

- sprijină reglatorul pe faţa mezială a PM1 superior

- element de transmisie când se impun deplasări de C superior

arcul transpalatinal - din sârmă rigidă de 1 mm solidarizează aparatul în sens transversal şi e prevăzut cu o buclă cu deschidere posterioară care conferă elasticitate.

Asigură şi sprijin intermaxilar, situându-se paralel cu bolta palatină la distanţă de 1-2 mm de mucoasă pentru a nu determina leziuni. Arcul trece prin nişa PM2-M1 permanenţi. Capătul V pătrunde în pelotă şi se îndoaie în unghi drept printr-o nouă îndoitură de 900 reia un traseu paralel care se termină în foseta centrală trecând printre cuspizii V ai M1 permanent

arcul lingual - din sârmă elastică de 0,8 mm, porneşte din pelota vestibulară de pe faţa internă, încalecă arcada dentară inferioară între C şi PM1 şi face o buclă în "U" la nivelul C-PM1. Sprijinul dentar este supracingular pe toţi frontalii inferiori dacă se urmăreşte vestibularizarea lor; dacă nu este necesară deplasarea lor arcul va rămâne la distalizarea de dinţi

Bucla în "U" se întinde până la inserţia muşchiului milohioidian, păstrează contact fără presiune pe arcada alveolară, se înclină distal şi intră în pelota laterală cu 0,5 mm deasupra planului de ocluzie.

129


arcul vestibular inferior - are

bucle reduse la nivel canin şi una înaltă dar

îngustă în dreptul frenului labial.

Prezintă 2 pelote acrilice mici de

2-3 mm, parafrenulare,

alungite, cu rolul de a elibera arcada inferioară de acţiune coercitivă a buzei inferioare.

130


Mod de acţiune

1. Regulatorul acţionează asupra dismorfozelor eliminând presiunea exercitată de mucoasa circumorală asupra arcadelor dentare prin ecranele vestibulare pe care le prezintă. Dirijează presiunile exercitate de limbă pentru corectarea decalajului transversal

Obţine o expansiune medie de 3,2 mm în regiunea premolarilor superiori şi de 1-1,4 mm în regiunea premolarilor inferiori.

2. Efectul asupra maxilarului se reduce la retrudarea maxilarului prin rotaţie posteroinferioară fără egresiune dentară.

3. Efectul asupra mandibulei se concretizează la o creştere anterioară importantă a mandibulei cu creştere anterioară importantă a mandibulei cu modificarea direcţiei de creştere prin acţiune la nivel condilian. Creşterea mandibulară de 1,2-1,3 mm/ an (McMamara). Rotaţia posteroinferioară poate creşte înalţimea facială inferioară.

4. Expansiunea alveolară se bazează pe mecanismul expansiunii apicale sub acţiunea tracţiunilor efectuate de ecrane asupra periostului; mai mare la maxilar.

5. Stimulează dezvoltarea condililor, proporţionează bazele osoase şi aliniază dinţii armonios în ocluzie funcţională

6. Acţionează simultan pe dinţi care se înclină V sub acţiunea arcurilor de expansiune şi a limbii cât şi asupra musculaturii labiogeniene prin pelote determinând apoziţie uşoară periostică şi antrenând o lărgire sau alungire a bazei apicale alveolare.

131


7. Eliminarea anomaliilor funcţionale şi contenţia după alinierea dinţilor prin menţinere 6 luni cu acţiune fizioterapeutică.

8. Gimnastică labială şi linguală prin pelote sau V măreşte tonusul orbicularului buzelor realizează o chingă ce readuce arcadele dentoalveolare frontale în poziţie corectă. Dau limbii libertate de mişcare fără a-i reduce spaţiul endooral.

9. Propulsie mandibulară la corectarea ocluziei distalizate eliminând presiunile excesive asupra arcadei prin mecanism reflex

10.Vestibularizează şi aliniază frontalii inferiori

11.Retrudează incisivii superiori scurtând arcada maxilară

12.Înălţimea suturilor obligă pacienţii să stea cu arcadele întredeschise favorizând extruzia şi corectând ocluzia adâncă.

Confecţionare

Pe modele ortodontice montate în ocluzor în ocluzie construită în cazul anomaliilor de clasă I ocluzia construită se realizează cu rapoarte cap la cap ale incisivilor pentru anomalii de clasă III; deplasarea mandibulei în sagital nu trebuie să depăşească 2,5-3 mm până la neutralizarea ocluziei molare cu profil normal şi overbite M frontal.

Montarea în ocluzor se face cu partea posterioară spre axa balama a aparatului.

Se gravează pe modele regiunile alveolare şi se radiază interdentar 2 spaţii:

132


- unul distal de canin superior pe o adîncime de 1-2 mm pentru

- unul mezial de M superior a asigura poziţionarea buclelor şi

arcului palatinal. Mici greşeli de radiere determină ineficienţa aparatului. Se compară cu datele clinice de anatomie a crestei alveolare, adâncime şi configurare a fundului de sac V. Fundul de sac V se adânceşte cu 2 mm.

Folierea asigură poziţionarea corectă a pelotelor; foliile de ceară se aşează în strat de 2,5-3 cm grosime cu un plan exterior neted, separat pe fiecare arcadă.

Se execută elemente de sârmă şi pelotele perfect rotunjite. Inserarea elementelor retentive se face prin tehnica saturaţiei progresive.

REGLATORUL FR2

Indicat în:

- anomaliile de clasă II/1 cu ocluzie distalizată şi ocluzie adâncă

- ocluzie distalizată cu ocluzie adâncă accentuată

- ocluzie distalizată a frontalilor superiori cu retrudare accentuată

Dentiţie mixtă, dinţii permanenţi tineri

Elemente componente

- 2 pelote vestibulare acrilice - de la 1/2 F.D. a caninilor până la ultimul molar erupt; din fundul de sac vestibular superior până în cel

133


inferior; grosime 2-3 mm; la distanţă de 3-4 mm de arcadele dentare şi 1-2 mm de mucoasa labiojugală

- arc vestibular clasic - cu bucle cu unghiuri rotunjite 0,8 mm curba principală inactivă

- arc palatal - cu sprijin ocluzal încadrat în scuturile vestibulare 8 mm cu protruzie incisivă cu bucle în omega în dreptul caninilor şi curbura principală în contact cu fata orala. a incisivului superior şi fata meziala a caninului superior

- buclele canine - 0,8 mm modificate, pleacă din scuturile vestibulare şi iau contact cu FV a caninilor fără să le împiedice erupţia; permit expansiunea pelotelor în această regiune şi eliminarea presiunilor musculare

- pelote parafrenulare - rotunjite bine finisate, labiale inferioare cu rol de reglare a tonusului m mentalis

- arc lingual - grosimea de 0,8-0,9 mm pentru a menţine alinierea dentară.

134


Mod de acţiune

1. expansiunea arcadei dentoalveolare se datorează modificărilor în echilibrul forţelor biomecanice - val. 3-4 mm prin:

- menţinerea obrajilor la distanţa datorită scuturilor

- acţiune centrifugă a limbii

- tensiune periostală cu depunere de os şi creşterea bazei apicale

2. influenţează direcţia de erupţie a dinţilor laterali superiori spre V şi vertical inf. spre vertical

3. propulsie mandibulară cu modificarea rapoartelor maxilomandibulare creştere mandibulară semnificativă cu creşterea înălţimii faciale anterioare şi fără modificarea unghiului planului mandibular.

Confecţionare

Determinarea ocluziei construite constă în avansarea Mb cu cel mult 3-4 mm odată, pas cu pas în limitele fiziologice ale sistemului neuromuscular. Este necesar un spaţiu de 2,5-3 mm în sens vertical în regiunea PM care permite arcurilor transversale să treacă prin spaţiul interoclizal.

Avansarea mandibulei se realizează în 3-4 luni după ce se obţine purtarea continuă a aparatului. Aparatul se poartă 20-22 h/zi cu excepţia meselor şi igienizărilor. În primele două săptămâni se poartă doar 2 ori/zi şi revine pentru ajustări. Se creşte progresiv numărul de ore de purtare astfel încât după alte două săptămâni să devină

135


permanent. Controlul se face la 5-7 săptămâni. Se recomandă exerciţiu de fonaţie, de ocluzie labială, respiraţie nazală.

Dacă pelotele labiale inferioare sau scuturile vesibulare nu sunt confecţionate corect apar ulceraţii sau fibrozări in vestibul

După 3-4 luni de tratament şi pterigoidianul imprimă mandibulei o propulsie activă şi apare incapacitatea pacientului de a repoziţiona mandibula mai posterior.

Durata tratamentului 18-24 luni urmat de reglări cu aparatura fixă.

REGULATORUL RF3

Indicaţii

1. prognaţie mandibulară cu ocluzie inversă frontală adâncă2. anomalii de clasă III Angle în dentiţia mixtă şi permanentă timpurile3. forme devere de anomalie de clasă III Angle tratate iniţial cu forţe

extraorale pentru repoziţionarea corectă a maxilarului.4. reeducare musculară după corecţia chirurgicală la o prognaţie

mandibulară anatomică.5. contenţie.

Elemente componente

2 scuturi vestibulare în contact cu arcada dento-alveolară inferioară dar la distanţă de cea maxilară pentru a o scoate de sub presiune

arc vestibulare superior cu pelote parafrenulare - plasate la distanţă de procesul alveolar, în profunzimea fundurilor de sac

elimină presiunea buzei superioare hipertone asupra maxilarului hipodezvoltat

136


exercită tracţiuni tisulare şi pe înserţie în fundul de sac stimulând creşterea osoasă

transmite forţa buzei superioare cu efect retruziv pe mandibula arc vestibular inferior - 0,9 mm cu bucle rotunjite în dreptul

caninilor, în contact cu feţele vestibulare ale frontalilor inferiori pentru a determina retrudarea lor; amplasat cât mai aproape de colet pentru a evita linguoversia; face legătura cu scuturile vestibulare.

arcul palatinal - pleacă de la nivelul scuturilor laterale în spatele M1 permanent, are o buclă mică orientată distal.

croşetele ocluzale - blochează aparatul maxilar; pleacă din arcul protruziv sau cel palatin; realizează saltul articular. În zona molară mandibulară există croşete ocluzale de sprijin care împiedică erupţia M1 inferior

arc lingual superior - cu sprijin în cingular pe incisivii superiori.

137


Mod de acţiune

1. mişcare anterioară a pelotelor craniometrice maxilare scheletale şi dentare şi rotaţia posterioară a Mb cu retropoziţionarea ei combinată cu creşterea înălţimii faciale antero inferioare

2. permite dezvoltarea transversală a maxilarului superior cu retrudarea frontalilor inferiori şi vestibularizarea frontalilor superiori

3. împiedică dezvoltarea arcului inferior

4. creşte etajul mijlociu

Construcţie

Ocluzia se costruieşte în retropulsie Mb acceptabilă cu spaţiu interocluzal de 2 mm în regiunea molară; modelul Mx se gravează.

REGULATORUL RF4

Conceput pentru tratamentul ocluziei deschise funcţionale se opune unui tipar greşit de creştere şi controlează comportamentul anormal al limbii.

138


CURS NR. 12

APARATE ORTODONTICE FIXE

Sunt aparate ortodontice care se fixează pe arcadele dentare prin ligaturi, colaje şi cimentare, îşi exercită acţiunea de redresare dentară rapidă, sunt activate doar de medic, iar îndepărtarea lor duce la distrugerea lor.

139


Tehnicile fixe se adresează în mod deosebit terapiei tardive (tânăr şi adult) caracterizată de reducerea până la dispariţie a procesului de creştere şi deplasări dentare rapide în spaţii create postextracţional.

Istoric sunt cele mai vechi aparate ortodontice aplicate din secolul al XVIII-lea. Primul aparat fix este arcul lui FAUCHARD (1728). Decisive sunt contribuţiile lui ANGLE care pune bazele tehnicii Edgewise în secolul al XX-lea.

Din tehnica standard au derivat:

1. tehnica bioprogresivă Ricketts

2. tehnica Begg a forţelor uşoare

3. tehnica Mollin

4. tehnica Straight wire

În alcătuirea unui aparat fix intră următoarele 3 mari categorii de componente:

a. elemente de agregare

- ligaturi

- inele ortodontice

- gutiere

- bracket-urile

b. elemente de acţiune - arcuri

c. elemente auxiliare (accesorii)

140


1. LIGATURILE DENTARE - sârmă moale, 0,1-0,5 mm, pentru fixarea elementelor de acţiune în elementele accesorii sau direct pe dinţi, pot fi executate :

- pericervical

- în banduliera peste elementul activ.

- în X

Pot fi folosite pentru:

- fixarea atelelor de imobilizare (intermaxilare, monomaxilare)

- ancorarea dinţilor incluşi

- elemente de ancorare în tracţiuni intermaxilare de clasă I

- aparate de contenţie.

2. INELELE ORTODONTICE

Bandă metalică circulară care circumstrieperimetrul dentar, în contact intim cu toate suprafeţele dentare verticale neşlefuite situându-se la 0,5-1 mm de parodonţiul marginal, paralel cu conturul gingival - fără să depăşească în sens vertical marginea incizală/ ocluzală

- la premolari şi molari acoperă maximal suprafaţa fără să interfere ocluzia

- la frontali e mai scurt, supracingular.

Poziţia fixă a inelului ortodontic adaptat pe dinte se asigură prin:

1) retenţie mecanică - adaptare intimă pe suprafaţa dentară cu relief convex accentuat

141


2) retenţie chimică - cimentare

Caracteristicile inelului

1) să urmărească fidel conturul dentar

2) să fie rezistent la deformări

3) aliaj cu punct de topire ridicat pentru a permite sudări succesive

4) fixat pe dinte cu ciment adeziv care împiedică miloliza şi anulează mobilizarea inelului

5) rezistent la acţiunea lichidului bucal fără modificări coloristice

Materiale

- oţel inoxidabil

- aur platinat sau de 22 k

- mailechort

Există 3 categorii de inele ortodontice

- prefabricate

- confecţionate direct în cavitatea orală

- confecţionate în laborator

Indiferent de modalitatea de confecţionare, poziţionarea inelelor este precedată de etapa clinică de separare dentară care crează spaţiu interdentar pentru grosimea inelului folosind inele, benzi de cauciuc, prese de lemn aplicate interdentar

Inelele prefabricate - se găsesc în seturi cu o gamă variată de forme, perimetre, accesorii de la molari + incisivi

142


Inelele constituite în cabinet şi în laborator oferă o bună adaptare; se realizează urmărind o schemă de lucru:

1) luarea perimetrului dentar

2) realizarea inelului prin cooptarea marginilor

3) adaptarea finală

4) brunisarea

5) fixarea accesoriilor pe inel

1) Luarea perimetrului - cu o bandă metalică de wiplă, lată de 4-5 mm, cu grosimea de 0,12 mm şi o faţă mată, rugoasă spre dinte. Se dă o formă inelară pentru a circumscrie dintele, se îndoaie la un capăt, se aplică cu indexul în contact cu FO/FU a dintelui, se strânge pe dinte cu un cleşte cu fălci late astfel încât să se adapteze, pe conturul feţelor laterale fără a leza parodonţiul marginal.

Cu foarfeca curbă pentru tablă se îndepărtează excesul vertical şi se festonează M şi D la colet

Cu cleştele Johnson se atenuează şi conformează curburile orale şi V ale inelului, adaptându-se pentru control pe dinte. Mularea se face lent prin strângere şi tracţionare. Urmează operaţia de afrontare a celor două capete.

Metoda Izard realizează o dublă ajustare a benzii metalice, prima realizată manual, a doua cu ajutorul cleştilor speciali

Metoda - Oliver

- Schwarz

143


Pentru inelele confecţionate în laborator etapa se realizează pe modelul de lucru, realizat din ghips dur cu feţele aproximale prelucrate vertical pentru a permite marcarea coletului sau realizat prin amprentare cu înregistrarea spaţiilor interdentare după separare.

2) Cooptarea marginilor - se realizează prin:

a. plicaturare - capătul lung se pliază pe cel scurt, iar ansamblul este pliat pe suprafaţa dintelui

Dezavantaje

- rezistenţă precară a inelului

- reducerea perimetrului inelului

- denivelare externă în zona de plicare

Plicaturarea cu pinten Schlesinger este mai rezistentă

b. sudură electrică prin puncte - în zonele de sudură modelul este acoperit de masă de ambalat; la nivelul zonei de bandă dublă se realizează sudură electrică în câteva puncte

c. lipire cu lot - unirea marginilor nu se mai realizează prin fuziune cu cu ajutorul lotului de lipire cu compoziţie variabilă (Mg, Zn, Mn, Cu, Ni) şi punct de topire mai mic după tehnica lui Schwarz. Lotul topit aplicat pe suprafeţe este distribuit continuu; suprafeţele sunt decapotate chimic, iar flacăra nu depăşeşte roşu închis. Excesul se îndepărtează prin şlefuire, scufundare în soluţie caldă de HNO3 10% şi spălare cu jet de apă.

3) Adaptarea finală - transversal şi axial pe dinte, prin presiune pe tot conturul dentar cu eventuale şlefuiri interne pentru adaptare

144


4) Brunisarea - încurbează marginea ocluzală a inelului spre dinte prin presiuni uşoare pe circumferinţa ocluzală cu instrumente boante.

Fixarea accesoriilor - exactă, respectând cerinţele terapeutice prin lipire cu lot a tubuşoarelor orizontale, bracketurilor prin sudură.

3. GUTIERA ORTODONTICĂ

Reprezintă un şir de coroane acrilice unite între ele acoperind feţele V.O. ocluzale la un grup de dinţi.

145


Prezintă avantajul agregării în bloc, indicată de elecţie constituind-o înălţarea provizorie a ocluziei pentru realizarea saltului articular.

Dezavantaje

1) ingresiune a dinţilor acoperiţi de gutieră

2) favorizează retenţiile alimentare

Elemente componente

1) pereţii verticali şi V. şi O., M. şi D trebuie să aibă o grosime uniformă, un grad de elasticitate necesară depăşirii convexităţilor maxime dentare, de 1-1,5 mm, extinzându-se până la 1 mm distanţă de parodonţiul marginal pe care-l menajează.

2) peretele ocluzal (capac) are grosime variabilă şi suprafaţă externă

- cuspidată pentru conducerea mandibulei

- plană, netedă pentru dezangrenarea arcadei

3) marginea gingivală se prelucrează în bizou de la exterior spre interior acordând o atenţie deosebită spaţiilor corespunzătoare spaţiilor interdentare. Faţa internă urmăreşte fidel suprafeţele dentare, iar faţa externă redă forma anatomică a dinţilor acoperiţi

TEHNICA DE LUCRU

1. Tehnica directă - se pregăteşte acrilat autopolimorf de consistenţă crescută, realizându-se un rulou de 10-12 mm cu lungime egală cu sectorul dentar. Pe arcada vaselinată se aplică ruloul modelându-se prin presiuni uniforme. Metoda necesită îndemânare, consumă mult material şi obţine

146


gutiere cu stabilitate relativă. În laborator, ruloul se adaptează pe modelul izolat şi se modelează cât mai uniform; după priză, gutiera este mobilizată şi prelucrată. Modelul este pregătit corespunzător delimitând zona cu rulouri înguste de ceară de 2 mm după tehnica îndiguirii. Acrilatul se prepară mai gros, în faza de tras în fire, se face un rulou şi se modelează.

2. Tehnica cu grosime dirijată Boboc - constă în confecţionarea în primul timp a machetei de ceară dintr-o placă de grosimea dorită; se realizează o supraamprentă a arcadei cu macheta gutierei în poziţie (folosind alginat sau ghips) în supraamprentă se aplică acrilatul auto sau baropolimerizabil de consistenţă medie. Supraamprenta încărcată cu acrilat se poziţionează în cavitatea orală; după priză gutiera va fi prelucrată şi lustruită. În timpul prizei se fac mişcări rapide verticale de mobilizare a supraamprentei pentru ca gutiera să capete forma corespunzătoare. Prelucrată şi lustruită gutiera se trimite în cabinet cu o grosime ocluzală de 1,5 mm distal şi 2,5 mm M.

Dacă gutiera are rol de ghidare a poziţiei mandibulei, impresiunile dinţilor antagonişti pe suprafaţa gutierei vor fi realizate:

- în cabinet prin şlefuiri selective

- în laborator - realizând aparatul pe modele montate în ocluzor în ocluzie construită.

Fixarea elementelor de agregare în gura pacientului este o etapă de precizie realizată prin cimentare:

- suprafeţele dentare sunt igienizate şi uscate, fluorizate

- izolare cu rulouri şi aspirator

147


- se aplică ciment în: spaţiile interdentare şi inele

- se aplică inele simultan, se verifică în ocluzie poziţionarea verticală şi se aşteaptă priza

- se îndepărtează excesul cu mişcări sagitale şi transversale

4. BRACKETURILE

Sunt ataşe destinate sprijinirii arcului pe dinţi. Se pot suda pe inele ortodontice sau pot fi colate direct pe suprafaţa smalţului. Se aplică în general pe dinţii anteriori de M1, pe FV sau FL.

Sunt confecţionate din:

- oţel inoxidabil

- ceramică

- materiale plastice transparente

Prezintă baza (talpa):

- plată pentru incisivi

- recurbată pentru C şi PM

Slot: jgheab regulator continuat cu urechiuşe externe, cu diametru de 018" sau 022"

Pot fi: unice, siameze, pretorque-ate

Fixarea bracket-urilor se face prin lipire pe suprafeţele dentare cu substanţe compozite sau glassionomeri auto sau fotopolimerizabile.

148


Colajul direct este realizat de medic, direct în cabinet, poziţionându-se după criterii foarte precise:

- VERTICAL

- la mandibulă - distanţa margine incizală slot = 3,5 mm pentru incisivi şi M1; 4 mm pentru PM1, PM2; 4,5 mm pentru C

- la maxilar - distanţa margine incisiv - slot = 4 mm pentru IC şi PM1; 3,5 mm pentru IL; 4,5 mm pentru C; 3,5 mm pentru M1

- MEZIODISTAL

- pe mijlocul coroanei dentare

- excentric pe dinţii rotaţi

- ORIZONTAL - toate sloturile la acelaşi nivel, în punctul de maximă convexitate a F.V.

ELEMENTELE DE ACŢIUNE care declanşează forţele motrice ortodontice sunt reprezentate de:

- arcuri

- catene elastice

- şuruburi

- ligaturi

149


ARCURILE

Arcul clasic total este confecţionat din sârmă elastică de 0,6- 0,7 mm şi este compus din:

1) curbura principală în contact intim cu grupul incisiv (V , L) sau electiv poate prezenta modificări suplimentare:

- prelungiri simetrice sau asimetrice la C, PM

- orovestibulare

- verticale

2) buclele de activare la nivel canin pot avea modific[ri de contur

150


3) zona de fixare (conexiune) care pătrunde în tubuşoarele distale asigurând arcului o poziţie stabilă şi permiţând manipularea, cu sau fără sistem de

Realizate din aliaje:

- Nichel - Titan

- Titan - Molibden

Au secţiuni:

- rotunde şi dimensiuni diferite care se succed în secvenţa

- pătrate terapeutică.

- rectangulare

Arcul final se apropie de arcul ideal şi respectă următoarele principii:

- păstrarea formei şi mărimii arcadei pacientului

- introducerea de îndoituri de compensare a:

- înclinaţiilor axiale diferite în sens MD şi VO

- grosimilor dentare diferite

ÎNDOITURI DE ORDIN I - în plan orizontal - compensează grosimi diferite

ÎNDOITURI DE ORDIN II - în plan vertical - poziţionează în sens MD axele dentare

ÎNDOITURI DE ORDIN III - reprezentate de efectul de torque prin torsionarea arcului

În funcţie de etapa de tratament arcurile pot fi:

- de nivelare

- de lucru151


- de contracţie

- de ajustare

Pe lângă arcurile principale dinţii mai pot fi deplasaţi sub acţiunea:

- catenelor elastice cu inele unite, spaíate sau nu

- arcurilor spiralate din oţel sau NITI pentru tracţiuni sau presiuni

- arcuri scurte parţiale, fixate la un număr limitat de dinţi pentru retracţie, derotare sau îndreptare prezintă bucle de diverse dimensiuni pentru creşterea A şi scăderea forţei

- inele elastice speciale pentru tracţiuni de:

- clasa I

- clasa II

- clasa III

- criss-cross - pentru rezolvarea angrenajelor inv.

- boxelastics pentru închiderea ocluziei frontale

- cross între C sup. - C inf. pentru reglarea liniei mediane cu 2 dimensiuni: una reprezintă diametrul părţii elastice, a doua diametrul elasticului

O serie de arcuri prefabricate sunt folosite pentru stabilizarea M1 şi expansiunea arcadelor:

1. BARA TRANSPALATINĂ GOSHGARIAN

152


Arc transpalatinal din sârmă de 0,036 prezintă 2 clavete de fixare în tubuşoarele ovale de pe FP a M1 şi o buclă centrală în U pentru expansiunea sau contracţia arcului, la distanţă de 1,5 cm de fibromucoasă palatină.

2. ARCUL LINGUAL

Se compune din:

Curbura principală în contact cu faţa orală a frontalilor inferiori, supracingular.

Două porţiuni terminale, în linie dreaptă, paralele cu faţa orală a dinţilor laterali.

Două bucle de activare în omega.

153


Sistemul de ancorare pe două inele ortodontice cu tubuşoare orizontale linguale, prevăzute cu sistem culisă – opritor.

3. DISPOZITIVUL NANCE

Sistem pasiv utilizat pentru creşterea ancorajului în tehnicile fixe şi contenţie.

Se compune din:

Bară în formă de U, fixată prin sudură pe inele ortodontice molare, intim adaptată, cu traseu descendent în bolta palatină, curbată anterior

Scut acrilic în contact cu rugile palatine.

154


4. ARCUL QUAD-HELIX

Elemente componente:

Dispozitiv elastic, palatinal, de formă trapezoidală, prevăzut cu patru bucle circulare.

Două braţe laterale, cu o extremitate liberă la nivel canin şi una prevăzută cu o culisă, care se angajează în inele ortodontice pe molari.

5. LIP - BUMPER-ul

Arc vestibular cu traseu paralel şi la distanţă de arcadele dentoalveolare prevăzut cu o pelotă ciclică sau din material plastic centrală, cu rol de îndepărtare a buzei inferioare.

Acţiuni

1) permite expansiunea anterioară a arcadei inferioare

2) previne mezializarea M

155


6. DISTAL JET-UL

Dispozitiv folosit pentru distalizarea molarilor maxilari, cu sprijin anterior.

Se compune din:

Bară în formă de U cu pelotă acrilică în zona rugilor palatine.

Bare rotunde în baionetă, cu resorturi culisabile de Ni-Ti în tubuşoarele orizontale de pe inele molare.

Arcul de distaluzare.

Limitatoare cu îndoituri în V sau loop.

156


7. Pendulul

DISJUNCŢIA INTERMAXILARĂ

Disjuncţia intermaxilară – desfacerea suturii medio-palatine care oferă posibilitatea ca într-un timp scurt să obţinem lărgiri considerabile ale:

- arcadei superioare

- bolţii palatine

- foselor nazale

- feţei

Prima disjuncţie a fost realizată accidental de Angle în 1860 activând prea repede o placă palatină.

157


Mod de acţiune

1. Deschide sutura mediopalatină în stadiul de sinfibroză sau fibrosinartroză (osificarea se completează la 18-20 ani la băieţi şi minim 14 ani la fete). Deschiderea suturii crează spaţiu mai mult anterior decât posterior, mai mult inferior decât superior, fără recidivă până la 18 ani, realizând o uşoară avansare a punctului A şi bascularea infero-anterioară a planului bispinal.

2. vestibuloversia molarilor, PM şi C (recidivează).

3. expansiune de 6 mm în zona molară.

4. uşoară rotaţie posterioară 1-20 (recidivează)

5. diastemă interincisivă care se măreşte prin activare; după 2-3 săptămâni sub acţiunea fibrelor transseptale cei 2 incisivi superiori migrează paralel închizând diastema, iar spaţiul se repartizează dinţilor frontali care au tendinţa rapidă de aliniere. Migraţi însă într-un ţesut nemineralizat, dinţii pot deveni mobili.

6. stimulează dezvoltarea Mb în plan sagital şi transversal

7. maleabilizează suturile premaxilară şi mediopalatină; reluarea aspectului normal al suturii mediopalatine se produce în 3-6 luni - mineralizarea începe cu delimitarea unei punţi osoase, continuă cu o creştere osoasă lentă la 6 luni şi imprimă un aspect radiologic în trei luni.

Indicaţii

158


1. endognaţie maxilară cu ocluzie inversă laterală prin respiraţie orală.

2. retrognatism maxilar din clasa III/2 Angle până la 15 ani, la pacienţi cu etaj inferior normal sau micşorat.

3. prognatism Mb anatomic şi funcţional.

4. îngustări grave ale maxilarului cu bolta adâncă şi îngustă.

Contraindicaţii

- vârstă peste 18-20 ani

- micşorează supraocluzia frontală

Există trei variante de disjuncţie:

- disjuncţia rapidă - clasică, utilizată, realizată în 5-10 zile (Grivu) sau 8-20 zile (Boboc)

- disjuncţia ultrarapidă - sub anestezie cu desfacerea suturii mediopalatine în 1h 1/2

- disjuncţia lentă - realizată în câteva luni.

Disjunctorul este un aparat ortodontic fix alcătuit din 4 inele adaptate pe PM1 superior (m1 temporar) şi M1 superior solidarizate prin intermediul unui şurub puternic sudat pe inele sau gutiere termoformatoare.

Tipuri de disjunctoare

1. Disjunctorul Huet

159


Se compune din 4 inele ortodontice adaptate şi cimentate pe PM1 şi M1 superior şi câte o piesă metalică turnată ce reuneşte inelele, prelungindu-se anterior până la canini. Cele 2 jumătăţi sunt unite cu un şurub watry poziţionat în dreptul FM a PM2 superior, cât mai aproape de bolta palatină.

2. Disjunctorul Derichsweiler

Se compune din 4 inele ortodontice pe PM1 şi M1 superior 2 pelote acrilice palatine în care sunt încorporate retenţiile inelelor şi un şurub pe linia mediană montat invers.

3. Disjunctorul Schroder - Benseler

Este alcătuit din gutiere metalice pe C1, PM1, PM2 şi M1 sup., 3 tije metalice turnate şi un şurub care uneşte cele 2 jumătăţi.

160


4. Disjunctorul presecţionat Boboc

Este alcătuit din inele pe PM1 şi M1 superior, gutieră pe frontali, baza acrilică asemeni plăcii palatine în contact cu bolta palatină şi dinţi situaţi D de M1, secţionată median şi prevăzută cu şurub montat invers.


a. confecţionarea inelelor ortodontice se face direct în laborator sau se pot folosi şi inele prefabricate

b. obţinerea modului de lucru - se completează câmpul ortodontic cu inele aplicate pe dinţi, folosind materiale elastice. Înaintea turnării în inele se aplică ceară (exceptând 1-1,5 mm din colet). Modelul se toarnă din gips tare, Moldano. După priză se îndepărtează supraamprenta, se mobilizează inelele şi se curăţă ceara din interior. În zonele unde urmează să se execute suturi se îndepărtează cu freza din masa de ghips, se poziţionează modelele şi se toarnă masa de amblat.

c. se adaptează şi modelează şurubul cu ajutorul cleştelui cu fălci rotunde:

- tijele anterioare se indoaie spre mezial pentru a veni în contact cu mijlocul feţelor P ale inelelor de pe PM1 superior

- tijele posterioare sunt orientate tangenţial la faţa D a M1 sau în spaţiul dintre M2 temporal M1 p

- adaptarea şurubului cât mai aproape de bolta palatină.

161


d. confecţionarea elementelor restante din compunerea disjunctorului care fac legătura dintre şurub şi inele.

Pentru un aparat integral metalic succesiunea de faze este asemănătoare cu cea a pieselor protetice turnate: machetă din ceară, ambalare, turnare: în cazul aparatelor cu componente acrilice tehnica este asemănătoare cu cea de realizare a plăcilor ortodontice.

e. solidarizarea inelelor şi a şurubului se face prin lipire cu lot sau prin înglobarea retenţiilor în masa acrilică a aparatului; flacăra se dirijează spre braţele mai groase ale şurubului.

f. prelucrare, lustruire perfectă pe ambele părţi, curăţare prin sablare şi lustruire cu filţuri.

Disjunctorul se poartă 2-3 zile pentru adaptare. Se cimentează şi se acţionează şurubul cu 2-3 ture în prima zi pentru punerea în tensiune a suturii. În zilele următoare ritmul de activare variază de la 1-3/ zi; în principiu 2 rotaţii: 1 dimineaţa, 1 seara; pot fi lăsate fără pericol pe seama familiei; activările exagerate produc durere şi presupun oprirea activărilor maxim 2 zile până când simptomele dispar. Primul semn că sutura mediopalatină s-a deschis este apariţia diastemei interincisive, alinierea frontalilor, îmbunătăţirea respiraţiei nazale. În disjuncţia lentă, ritmul activităţilor este de 1/4 ture la 24 ore.

Factorii de recidivă după disjuncţie au fost grupaţi de Donald J. Timms în 1981 în:

1. revenire elastică imediată de 2-3 mm la îndepărtarea aparatului

2. reparaţie şi reorientare a fibrelor de colagen

3. remodelare osoasă162


Contenţia imediată la 3 luni după ultima activare a dispozitivului va fi realizată cu o placă ortodontică ancorată cu croşete Adams sau Stahl.

TRACŢIUNILE EXTRAORALE

Metodă de ortodonţie maxilară care dezvoltă forţe anteroposterioare sau posteroanterioare puternice care pot modifica semnificativ activitatea suturilor perimaxilare.

Elemente componente

1. capelină pericraniană sau bandă cervicală

2. arcul facial sudat la un intern care transmite o forţă elastică direcţionată

3. elemente declanşatoare de forţe - benzi elastice

1. CAPELINA de sprijin pericranian poate asigura sprijin:

- cervical

- occipital low pull

- occipital - mediu

- oblic

- high pull

163


Masca facială Delaire - Dispozitiv ortodontic extraoral de tracţiune sagitală care oferă posibilitatea mezializării dinţilor superiori şi de stimulare a dezvoltării sagitale a maxilarului şi avansare faţă de baza de craniu.

Sprijin frontal şi mentonier

Acţiune maxilar - tracţionează maxilarul sagital.

Forţele sunt produse de gume elastice aplicate între dispozitivul extraoral şi aparatul intraoral.

Dispozitivul extraoral - este alcătuit din 2 pelote: frontală, mentonieră, unite lateral prin 2 bare care conferă stabilitate. La nivel comisural cele 2 bare laterale se unesc cu un arc prelabial la 4-5 cm de interlinul labial. Pe linie mediană arcul prelabial prezintă cârlige şi butoni care asigură ancorarea la maxilarul superior.

Dispozitivul intraoral trebuie ancorat integral, în bloc pe toată arcada maxilarului deblocând ocluzia şi prezintă inele de aplicare a forţelor extraorale; pot fi: activatoare, plăci pe gutiere, aparate fixe.

Masca facială Lyon - derivă din masca Delaire, are bare laterale montate median, paranazal stâng şi drept.

164


Bărbiţa şi capelina - capelina asigură sprijin parietal şi o zonă de acţiune mentonieră prin bărbiţă. Forţa dezvoltată este oblică infero superior/ antero posterior din benzi elastice.

ARCUL FACIAL se compune din: sârmă inox de 1,5-2 mm conformat la suprafaţa obrajilor

Arcul extern

- diametrul 18/10 mm, cu sau fără bucle orizontale, de lungime variabilă, simetric sau asimetric.

- are trei dimensiuni:

- braţe scurte cu extremitatea anterioară de dintele de ancoraj

- braţe medii

165


- braţe lungi cu extremitatea posterioară de dintele de ancoraj

- se fixează la un ancoraj occipital sau cervical.

Arcul intern - are diametrul de 15/10 mm, sudat la partea sa anterioară de arcul extern; prezintă o buclă de compensare care permite activarea şi efectuarea de angulaţii cu braţul extern; posedă un:

- opritor în baionetă realizat cu cleştele cu 3 fălci

- croşete pentru tracţiuni elastice intraorale

- pinten median pentru controlul planului de ocluzie.

Arcul intern urmăreşte conturul arcadei dentare şi este fixat în tubuşoare orizontale sudate pe inelele ortodontice de pe molari, introduse în gutiere la placa palatină sau în masa acrilică interocluzală la activator. Realizat din sârmă de inox de 1-1,5 mm.

Situat la 5-8 mm de marginea incisivilor, nu înalţă şi nu coboară buzele când este pus sub tensiune elastică.

Acţiunea forţelor extraorale este condiţionată de 3 factori:

1. Intensitatea forţei

- 500-1400 g exercitate intermitent, pe fiecare parte produc intrizia dinţilor şi recul al maxilarului

- 1500-2500 g asigură deplasări ortopedice distale ale dinţilor şi maxilarelor.

166


Se recomandă începerea tratamentului cu forţe uşoare bine tolerate şi ulterior cresc în intensitate. Perioada minimă 12-24 h în timpul nopţii. Dentiţie mixtă pentru a beneficia de avantajele creşterii cu reducere ANB

2. Punctul de aplicare al forţei

- arc incisivocanin

- tubuşor pe inelul molarului de ancoraj

3. Direcţia forţei

- tracţiune joasă sau cervicală, direcţie posterioară, de sus în jos, sub planul de ocluzie. Foloseşte o bandă cervicală şi determină:

- extrudarea molarilor

- distalizare în sus a planului palatin

- redresare în sus a planului palatin

- rotaţie posterioară a Mb, deschiderea ocluziei

- frânarea creşterii maxilarului

- tracţiune orizontală - acţiune de distalizare şi componentă de rotaţie pentru distalizarea M fără modificarea dimensiunii verticale faciale

- tracţiune verticală înaltă - cu efect de intrudare a M, orientare a crestei maxilarului superior şi rotaţie anterioară a Mb. Sunt indicate în tratamentul anomaliilor de clasă II cu exces vertical anterior.

ACŢIUNEA FEO

167


La nivelul maxilarului superior:

1. recul al punctului A care influenţează favorabil unghiul ANB şi diminuă convex profilul

2. frânarea temporară a creşterii

3. modificarea poziţiei planului bispinal

4. creşterea spre anterior a maxilarului şi posibilităţi de stimulare şi modificare a direcţiei de creştere

La nivelul mandibulei

1. rotaţie mandibulară cu închiderea sau deschiderea ocluziei

2. schimbarea orientării de creştere condiliană fără a o opri

La nivel dentar

1. mişcare de translaţie pură

2. mişcare de translaţie + rotaţie

3. deplasările M în cele 3 direcţii ale spaţiului

TRACŢIUNILE INTERMAXILARE

Se execută cu ajutorul gumelor sau elasticelor.

Clasificare

168


1. Tracţiuni de clasă I - cu direcţie verticală destinate:

- egresiunilor dentare

- rotaţiei anterioare a Mb

2. Tracţiuni de clasă II - cu direcţie: - jos în sus

- spate - faţă

Au ca scop:

- mezializarea mandibulei

- mezializarea dinţilor mandibulei, distalizarea dinţilor maxilari

3. Tracţiuni de clasă III - cu direcţie:

- jos în sus

- antero-posterior

Destinate:

- retrudării Mb

- distalizării dinţilor Mb şi mezializării dinţilor superiori

Pot fi aplicate între aparate fixe montate pe arcada maxilară şi aparate mobile montate pe mandibulă.

169


CURS NR. 14

RECIDIVA ÎN ORTODONŢIE

APARATE DE CONTENŢIE

REPARAŢIILE APARATULUI ORTODONTIC ÎN LABORATOR

Etapa de contenţie care încheie orice tratament ortodontic este etapa pasivă care menţine rezultatul obţinut şi previne recidiva.

Unele aparate de contenţie pot fi îmbunătăţite prin introducerea de mici obiective active: îmbunătăţiri corective ale malpoziţiilor dentare sau ale intercuspidării.

Poate fi realizată în funcţie de:

- situaţia clinică - mobile

- rezultat cu aparate diferite - funcţionale

- vârsta pacientului - extraorale

- fixe

şi poate avea durată variabilă în timp.

170


Contenţia poate fi asigurată de:

- erupţia naturală a dinţilor permanenţi în poziţii optime

- purtarea pasivă a aparatului de lucru

- contenţie permanentă cu dispozitive colate pe FL.

Contenţia nu se întrerupe brusc, ci treptat, scăzând numărul de zile şi ore de purtare.

PLACA HAWLEY

Placă ortodontică palatină sau linguală cu arc V şi:

- 2 croşete Adams pe molari

- 2 croşete simple pe FD a M1

Placa Hawley poate suferi diverse modificări:

1) arcul V se prelungeşte în jurul întregii arcade şi intră cu retenţia D în spatele FD a molarilor

2) adăugare de cârlige pentru tracţiuni elastice

3) pelote acrilice pentru controlul eficient la torque pe frontali.

171


ACTIVATORUL

Este un mijloc de tatonare a intercuspidării maxime optime şi a poziţiei finale a dinţilor. Prin mici şlefuiri se pot dirija dinţii în poziţii stabile de optim funcţional. Asigură şi contenţia mezializării Mb faţă de maxilar.

Sunt folosite în special aparatele funcţionale pline.

Au avantajul transformării rapide din aparat de contenţie în aparat activ dacă se observă tendinţa la recidivă.

172


PLĂCILE ORTODONTICE

Folosite în tratament activ pot deveni aparate de contenţie dacă se pun în repaus elementele de acţiune şi se blochează şurubul.

POSITIONER-ul

Aparat bimaxilar format din 2 gutiere unite la nivelul suprafeţelor ocluzale, confecţionat din:

- cauciuc special

- acrilat elastic

Este realizat pe modele set-up duplicate, montate în articulator în ocluzie construită

- indirect - machetă din ceară, ambalat, stupuire, prelucrare

- direct - folosind materiale plastice care se deformează la căldură; livrate cu aspect de potcoavă cu 2 feţe (una netedă, una rugoasă), se încâlzesc în cuptoare speciale, într-o manevră uniformă, pe placa

173


metalică la 150-2000C până când devin transparente. Se unesc câte 2 plăci prin suprafeţele lor netede, se continuă încâlzirea, se aplică pe modelul înferior repartizând materialul V ocluzal şi oral. Se închide articulatorul şi se modelează FV şi FO depăşind cu 2-3 mm gingival. Prelucrare şi finisare după răcirea finală.

RETAINER-ul FIX

Dispozitiv de contenţie definitivă colat pe FL a dinţilor (mai ales incisivi inferiori, incisivi superiori şi dinţi laterali)

Indicaţii

1) pentru a preveni înghesuirea frontalilor inferiori

2) pentru a păstra rez. obţinută în închiderea diastemei

174


3) păstrarea spaţiului edentat unidentar în vederea protezării (fr., lat.)

4) menţinerea închiderii ortodontice a unui spaţiu postextracţional la adulţi

SPLINTPOSITIONER-ul

Retainerul gutieră este monomaxilar, transparent, utilizat pentru menţinerea rezultatului obţinut; sunt uşor de purtat, subţiri, nevoluminoase, invizibile şi pot fi folosite ca suport pentru fluorizare. Pot fi rigide sau elastice, realizate din materiale termoplastice (ESSIW, Copyplast, Bioplast) aplicate intim cu

175


pompa de vacuum a aparatului Biostar. Se aleg folii cu grosime, rigiditate şi elasticitate diferită; se plastifiază prin încălzire, se porneşte pompa şi se aplică materialul încălzit pe model presând cu un instrument de modelare aproxim pentru exprimare corectă la nivelul papilelor interdentare. După răcire se desprinde de pe modelul izolat în prealabil, se secţionează la 3 mm de festonul gingival, se probează şi se verifică în ocluzie permiţând corecţii prin şlefuire cu freze diamantate.

MENŢINĂTOARELE DE SPAŢIU

Folosit după extracţii precoce din zona de sprijin temporară pentru menţinerea spaţiului necesar erupţiei dinţilor succesionali sau în extracţiile dinţilor permanenţi pentru protezare definitivă întârziată.

Poate fi:

- mobil

- cu baza din acrilat

- cu schelet metalic

176


- fix

- fizionomic - inele răscroite V cu anse plasate în spaţiul edentat fixate prin sudură şi componentă fizionomică (acrilică sau compozită)

- nefizionomic

fixat la o extremitate distal şi porţiuni intermediare variate (de la ansa de sârmă, la intermediari cu rol morfofuncţional)

fixat la ambele extremităţi cu 2 inele/ coroane pe dinţii limitrofi ai breşei solidarizate rigid prin bare sau 2 sârme groase V şi O.

Purtate mai ales în timpul copilăriei şi pe termen lung, aparatele ortodontice pot fi deteriorate sau devin necorespunzătoare prin erupţia dinţilor permanenţi sau creştere. Tehnici inadecvate de îndoire a sârmei sau neatenţia la prelucrare predispun aparatul la deteriorări.

Gradul deteriorării şi transformărilor sunt elemente esenţiale care duc la decizia reparării sau înlocuirii aparatului.

Reparaţia aparatului ortodontic în faza activă de tratament are caracter de urgenţă. Uneori reparaţiile se pot executa direct în cabinet sau în laborator de cele mai multe ori.

REPARAREA ELEMENTELOR DIN SÂRMĂ

În caz de fracturare a:

- croşetelor

- arcurilor V

177


- resorturilor auxiliare

cea mai bună soluţie este înlocuirea lor cu altele noi.

Medicul ia o supraamprentă, în laborator se toarnă un model de lucru, se confecţionează elementul de sârmă de înlocuit, respectând indicaţiile din fişă. Se îndepărtează din baza plăcii retenţia vechiului element din sârmă, se crează spaţiu prin frezaj şi se introduce elementul nou; fixarea se face cu acrilatauto sau baropolimerizabil, iar prelucrarea se face aşa fel încât să nu atingem suprafaţa mucozală a aparatului.

REPARAREA COMPONENTEI ACRILICE

Fracturile de bază a plăcii, masă interocluzală, gutieră acrilică dictează prin numărul şi mărimea fragmentelor fracturate şi gradul de uzură a aparatului modalităţile de reparaţie. De cele mai multe ori reparaţia se face direct în cabinet; pentru o reparaţie în laborator este necesar un model de lucru turnat într-o supraamprentă totală peste fragmentele cooptate pe câmpul ortodontic.

REPARAŢII CARE INTERESEAZĂ ŞURUBUL

Desprinderea şurubului din bază la o extremitate sau mobilitatea necesită o supraamprentă, model de lucru, protecţie de ceară a şurubului şi fixare corectă în poziţie cu acrilat auto sau baropolimerizabil.

Înlocuirea şurubului deteriorat blocat sau rupt se realizează pe model turnat în supraamprentă a maxilarului izolat cu cooptarea fragmentelor de bază, căptuşire şi poziţionare a noului şurub.

EPARAREA INELELOR ORTODONTICE

178


Nu se justifică deoarece un inel reparat rămâne vulnerabil, se consumă mult timp, rezistenţa inelului diferă, iar reparaţia se poate efectua doar în laborator cu supraamprentă.

REPARAREA ACCESORIILOR APARATELOR FIXE

Elementele accesorii fixate pe inel necesită curăţarea zonei de adaptare, fixarea prin sudură sau lipire sau înglobarea în acrilat.

TRANSFORMĂRI ALE APARATELOR ORTODONTICE

Un şurub ajuns la finalul cursei, apt tehnic poate fi recuperat, închis total sau parţial urmată de căptuşire totală şi readaptarea elementelor de ancorare şi acţionare. ralizată în cabinet sau laborator pe model.

Recondiţionarea bazei plăcii improprie pe câmpul ortodontic după permutarea zonei de sprijin impune optimizarea bazei - în cabunet şi în laborator pe model în supraamprentă după tehnica căptuşirii totale. Suprafaţa mucozală a plăcii se prelucrează cu freze de acrilat pentru ca noul acrilat să adere de cel vechi.

Introducerea de ememente suplimentare de sârmă se realizează după tehnica reparării.

Plasarea ulterioară a şurubului şi transformarea aparatului de contenţie în aparat activ sau invers sunt prezentate anterior.

179

suport curs aparate ortodontice 19 nov

Documents