Subiectul 18.Căderea protopărinților și urmările ei.

Nu cunoaștem cât a rămas omul în starea primordială, dar el nu a apucat să se consolideze în ascultarea de Dumnezeu, și să progreseze în cunoașterea Lui.

Cunoștința binelui și răului contemplată duhovnicește duce la cunoașterea binelui, iar luată trupește la duce la cunoașterea răului.

Protopărinții au căzut findcă au purces la o încercare atâta vreme cât știau că sunt nedesăvârșiți, ei aflându-se într-o stare de mijloc. Dacă s-ar fi manifestat o vreme ascultând ar fi început să se obișnuiască în bine, și căderea ar fi fost mai grea. Deci se pare că prea curând ei sau lăsat ispitiți de neascultare.

Starea primordială era starea normală la care omul a fost chemat, dar omul s-a grăbit spre cădere. Sf vasile cel Mare vorbește despre „repeziciunea” căderii adamice.

Căderea s-a produs datorită voinței libere, omul a ales răul, întocmai demonilor. El a avut un timp scurt de cumpănire a situației.

Tot Sf Vasile vorbește despre o îngâmfare din saturare căci prea le avea omul pe toate de-a gata fără să fi crescut duhovnicește pentru câștigarea lor.

Abulia de care vorbește Sf Vasile însemnă în prte imprudența și în parte lene a voinței.Omul a refuzat efortul creșterii și a căzut în robia plăcerilor ușoare a simțurilor.

Căderea oamenilor de la Dumnezeu a constat deci în neascultare.Înțelesul pomului a binelui și arăului.Sf Părințim lasă să se înțeleagă că prin acești doi pomi se percepe această lume: pomul

vieții (privit printr-o minte înduhovnicită), și pomul cunoașterii binelui și răului (privit printr-o minte pervertită, printr-o simțire dezlegată de mintea duhovnicească).

Pomul permis al vieții este toată cunoștința prin care omul sporește în bunătate.Grigorie de Nyssa spune că pomul binelui și al răului trebuie înțeles aspectul sensibil

al lumii (spirituale), dar stăruie asupra faptului că acest pom poate naște răul în om prin aceea că este sesizat exclusiv prin simțirea lui.

Simțurile omului nu sunt întărite printr-o spiritualitate a lor, pot fi coruptibili ușor și se pot aprinde de frumusețea sensibilă a lumii.

Amăgirea la arătare înfățișează un chip al binelui dar în adânc zace pierzania ca un vicleșug ascuns. Deci este ameatecat fructukl acela, firea răului fiin amestecată. Răul nu poate cucerii prin el înuși, el se împodobește cu florile binelui.

Prin neascultare, Adam a ajuns la cunoștința goliciunii, a rușini. Deci cunoștința răului și binelui constă într-o cunoaștere a pasiunilor născute în om. Omul după cădere s-a ales cu cunoștința răului în sine, dar nu a fost copleșit de el, ci a păstrat o opoziție împotriva lui fără să reișească biruința în această luptă.

Din neascultare rezultă mânia și pofta noastră egoistă ca slăbire a spiritului. Acest egoism duce la înțelegerea săracă, obtuză a lumii numai din perspectiva materială și din satisfacerea unor nevoi trupești devenite pasiuni. Este o viziune opacă asupra sensului omului orbită de o mândrie foarte subtilă. Este o cunoștință care nu va cunoaște niciodată adevăratul sens al existenței.

Renunțând la comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, omul a restâns cunoașterea sa la cunoașterea lumii ca obiect. El a slăbit în cunoașterea subiectului divin, superior lumii, căci cunoașterea se realizează în comuniune cu el