1.Riscul - concept şi trăsături specificeÎntr-un sens general, riscul reprezintă posibilitatea ca o acţiune viitoare să

genereze pierderi care vor afecta patrimoniul, interesele, activitatea si rezultatele unui agent economic.

Riscul este un concept obiectiv, ceea ce înseamna că este şi măsurabil. Expunerea la risc apare atunci cand o acţiune sau o condiţie dau naştere unui posibil câştig sau unei pierderi, ce nu pot fi anticipate cu certitudine.

Riscul prezintă următoarele trăsături specifice:- riscul este un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflându-se în

incertitudine;- riscul este un eveniment păgubitor (material sau moral);- efectele riscului, odată produse, pot fi înlăturate cu greu;- riscul apare în toate activităţile umane, în raporturile dintre oameni sau în

raporturile om-natură.

2. Conceptul de incertitudine Incertitudinea exprimă o stare de nesiguranţă cu privire la înţelegerea şi anticiparea evoluţiilor unor situaţii, procese şi fenomene datorită insuficienţei sau indisponibilităţii informaţiilor referitoare la acestea. Gradul de incertitudine al unei situaţii, proces, fenomen depinde atât de numărul factorilor care le influenţează evoluţia cât şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor acestora. Prin urmare, incertitudinea este utilizată pentru a descrie acele situaţii, fenomene şi procese cărora nu le pot fi asociate probabilităţi de apariţie. Riscul şi incertitudinea sunt componente aflate, în proporţii diferite, în orice situaţie, fenomen sau proces. Riscul şi incertitudinea produc un impact important asupra organizaţiilor concretizat în costul de risc. Cel mai evident cost este costul pierderilor, care se manifestă atunci cand o firmă este în pragul falimentului, când se produc acidente de muncă sau când au loc catastrofe naturale.

3. Conceptele de risc şi incertitudine4. Rentabilitatea şi riscul unei afaceri Scopul oricărei afaceri care se derulează în sistemul economiei de piaţă este realizarea profitului, adică acea diferenţă pozitivă dintre încasările obţinute prin vânzarea produselor ( serviciilor) şi costul lor. Acest indicator este expresia eficienţei economice a firmei şi reprezintă capacitatea acesteia de a produce profit.

După aprecierile analiştilor, cele mai grave riscuri cu care managerii se pot confrunta sunt două:

- riscul de a nu realiza un volum de activitate care să acopere din veniturile proprii, cheltuielile firmei, risc care poate duce la FALIMENTUL FIRMEI (= RISCUL DE EXPLOATARE);

- riscul de a nu realiza un volum de activitate care să genereze un PROFIT care să acopere dividendele scontate de deţinătorii de capitaluri (de acţionari), risc care, de regulă, antrenează nemulţumiri care duc la înlocuirea managerilor (RISCUL DE PROFIT).

5. Riscul de exploatare al unei afaceri: Introducere, Modelul intervalului de siguranţă

Prin risc de exploatare înţelegem acea situaţie nefavorabilă creată în organizaţie, în care, veniturile obţinute din vânzarea produselor (serviciilor), nu acoperă cheltuielile efectuate (CT = CF + CVt).

În analiza riscului de exploatare se porneşte de la rentabilitatea unei afaceri ( valoarea profitului).

Pentru analiza riscului de exploatare sau operaţional (posibilitatea de a nu se recupera totalitatea cheltuielilor efectuate din veniturile obţinute) sunt cunoscute modele:

a. Modelul intervalului de siguranţă;

b. Modelul indicatorului de poziţie;

c. Modelul coeficientului efectului de levier de exploatare;

d. Modelul ratei care exprimă direct riscul de exploatare (Rpr).

Modelul intervalului de siguranţă (indicele de securitate sau indicatorul de poziţie, notat cu Is): acest indicator evidenţiază marja de securitate de care dispune firma iar valoarea lui este direct proporţională cu gradul de securitate şi invers proporţională cu gradul de risc.

Is =

CA−CAminCA

În care,

• Is = intervalul de siguranţă;

• CA = cifra de afaceri maximă( reală din planul de afaceri);

• CAmin = cifra de afaceri minimă corespunzătoare pragului de rentabilitate.

Interpretatea lui Is:

- Is ≤ 5% organizaţia are o situaţie instabilă din punct de vedere al riscului de exploatare;

- 5% < Is ≤ 10% organizaţia prezintă o situaţie relativ stabilă;

- 10% <Is ≤ 20% organizaţia are o situaţie stabilă;

- Is > 20% organizaţia are o situaţie confortabilă.

6. Modelul indicatorului de poziţie. Modelul coeficientului efectului de levier de exploatare

Modelul indicatorului de pozitie: este utilizat pentru aprecierea riscului de exploatare în funcţie de poziţia acestuia faţă de pragul de rentabilitate. Se exprimă în mărimi absolute prin £ şi în mărimi relative £`.

£ = CA – CApr ; £ exprimă capacitatea organizaţiei de a-şi adapta oferta de servicii la cerinţele pieţei.

£`=

CA−CAprCApr

.100; £`este denumit “coeficient de volatilitate” şi creşte invers

proporţional cu riscul de exploatare.

Modelul coeficientului efectului de levier de exploatare (coeficient de pârghie de exploatare): modelul utilizează un indicator KL denumit coeficient pârghie de exploatare.

KL =

CA−CVtCF = marja brută/cost fix

Atunci când KL < 1, avem de a face cu risc de exploatare, în sensul că firma nu îşi poate acoperi cheltuielile din veniturile proprii, deci nu îşi poate recupera factorii de producţie, intrând în zona riscului de faliment.

7. Riscul de profit al unei afaceri

Riscul de profit defineşte:

a. acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră de afaceri minimă care să genereze un profit necesar pentru acoperirea volumului dividendelor cerute de acţionari;

b. acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră de afaceri minimă care să genereze nivelul profitului estimat .

8. Introducere. Metoda scoring

Introducere

Falimentul este unul dintre fenomenele cu care sunt confruntate multe societăţi comerciale de la noi, având un caracter relativ inedit pentru practica economică românească din ultimii cincizeci de ani.

Prin risc de faliment se înţelege stabilirea unei funcţii prin care să poată fi estimată probabilitatea ca o societate comercială să înregistreze pierderi şi, în

consecinţă, să fie în imposibilitate de a-şi onora contractele cu beneficiarii, a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile către bănci

Evaluarea riscului de faliment se poate realiza prin diferite metode:

- analiza statică – pe baza bilanţului patrimonial;

- analiza funcţională – pe baza bilanţului funcţional;

- analiza dinamică, pe baza tabloului de finanţare;

- analiza prin metoda scorurilor ( Metoda Scoring)..

METODA SCORING

Metoda se bazează pe calcularea unei funcţii liniare, a cărei valoare reprezintă scorul realizat (H). Prin rezultat (scor) poate fi estimată probabilitatea ca o societate comercială să înregistreze pierderi şi, în consecinţă, să fie în imposibilitate de a-şi onora contractele cu beneficiarii, de a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile către bănci.

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului realizat de firmă prin calcularea valorii a cinci indicatori:

- rata lichidităţii parţiale (RLP);

- rata stabilităţii financiare (RSF);

- rata cheltuielilor financiare(RCF);

- rata de salarizare a personalului (RSP);

- ponderea excedentului brut de exploatare în valoarea adăugată (PVA).

9. Metoda analizei de senzitivitate a riscului

Metoda analizei de senzitivitate a riscului face parte dintr-un ansamblu de metode prin care se poate determina gradul de încredere al unei estimări, element fundamental al previziunii manageriale. Analiza de senzitivitate permite simularea comportamentului unei organizaţii (firmă) urmărindu-se, cum se modifică valoarea elementelor la ieşirea din organizaţie, în condiţiile modificării unor valori ale elementelor aflate la intrare.

Aplicarea metodei analizei de senzitivitate presupune parcurgerea unor etape, astfel:

1. Conceperea unei afaceri şi stabilirea datelor de bază

2. Estimarea, prin valori procentuale, a modificărilor posibile ale variabilelor de intrare şi determinarea pentru fiecare variabilă de intrare modificată a variabilelor de ieşire;

3. Stabilirea unor modificări a valorii fiecărei variabile de intrare peste estimările procentuale anterioare, menţinând celelalte variabile constante;

4. Determinarea pentru ficare variabilă modificată peste evaluările procentuale a valorii VAN şi RIR;

5. Reprezentarea grafică a mulţimilor VAN şi RIR în funcţie de modificările fiecărei variabile la intrarea în organizaţie\

10. Decizia si procesul decizional în management

Decizia constituie punctul central al activitatii de management întrucât ea se regaseste în toate functiile acestuia, si mai mult, integrarea firmei în cadrul mediului depinde de calitatea deciziei. În acelasi timp, calitatea procesului decizional influenteaza reducerea costurilor, eficienta folosirii fondurilor, cresterea profitului etc.

Procesul decizional implica un consum mare de timp, pe parcursul careia se culeg si analizeaza informatii, se consulta persoane în vederea conturarii situatiei decizionale. În esenta procesul decizional consta într-un ansamblu de etape prin intermediul carora se pregateste, adopta, aplica si evalueaza decizia manageriala.

11. Elemente ale procesului decizional

In orice proces decizional de management se regasesc urmatoarele elemente:

•Decidentul este reprezentat de persoana sau grupul de persoane care urmeaza sa aleaga varianta optima din cele posibile.

• Problema decizionala. Decizia se adopta pentru solutionarea unei probleme decizionale. În absenta problemei decizia nu are obiect.

•Multimea variantelor decizionale poate fi finita sau infinita. Cuprinde totalitatea posibilitatilor de solutionare a problemei decizionale. Definirea acestei multimi necesita informatii din interiorul si din afara organizatiei, gândire manageriala creatoare, consultarea expertilor, efectuarea de cercetari.

• Multimea criteriilor decizionale include o serie de caracteristici pe baza carora se evalueaza si compara variantele decizionale, în vederea adoptarii celei mai rationale decizii.

•Mediul ambiant (conditiile obiective) este reprezentat de ansamblul conditiilor interne si externe care sunt influentate si influenteaza decizia.

•Multimea consecintelor cuprinde ansamblul rezultatelor ce s-ar obtine conform fiecarui criteriu decizional si fiecarei stari a conditiilor obiective prin aplicarea variantelor decizionale.

•Obiectivele deciziei sunt nivelele propuse de catre decident pentru a fi atinse în urma implementarii variantei decizionale alese.

•Utilitatea fiecarei consecinte a diferitelor variante se exprima în aceeasi unitate de masura care variaza între 0 si 1, utilitatea reprezentând folosul asteptat de decident în urma faptului ca o anumita consecinta se realizeaza.

12. Reacţia managerilor faţă de risc

În funcţie de natura unor elemente care ţin de structura proceselor psihice de cunoaştere, motivaţionale, volitive şi afective, managerul decide care trebuie să fie atitudinea lui faţă de risc. O astfel de înţelegere a conceptului de "risc" de către manageri conduce la o anumita atitudine a acestora fata de risc caracterizata prin trei trasaturi esenţiale si anume:credibilitatea redusă în estimările probabilistice ale rezultatelor posibile; mobilizarea managerilor asupra unor obiective importante; diferenţierea între asumarea riscului de către manageri si jocul hazardului.

13. Locul şi rolul asigurărilor în societate. Conceptul de asigurare

Asigurările reprezintă o ramură de activitate, un sector de servicii financiare.

Dezvoltarea asigurărilor are conotaţii economice complexe (atât pentru persoanele fizice si juridice asigurate cât şi pentru întreaga societate); activităţile economice sunt expuse

permanent unor multitudini de riscuri generate atât de factori obiectivi cât şi subiectivi;

Asigurarea este un proces economic-social necesar şi obiectiv, deoarece acţionează ca un mijloc de protecţie:

– despăgubeşte pierderile financiare acoperite prin riscuri asigurate;

– asigură continuitatea activităţii economice întrerupte temporar.

14. Conţinutul juridic, economic şi financiar al asigurării

Din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:

- faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;

- fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate de la persoane fizice sau juridice interesate să înlăture pagubele pe care ar urma să le suporte în urma producerii unor evenimente;

- constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.

Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene viitoare şi nesigure.

Din punct de vedere financiar, se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un „intermediar” financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare

Din punct de vedere juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.

Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător este denumit contract de asigurare sau poliţă de asigurare.

15. Clasificarea asigurărilor După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare deosebim

asigurări obligatorii şi asigurări facultative. După domeniul asigurării deosebim asigurări de bunuri, asigurări de

persoane şi asigurări de răspundere civilă. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe

şi asigurări indirecte (reasigurări). După sfera de cuprindere în profil teritorial asigurările pot fi grupate în

asigurări interne şi asigurări externe. În funcţie de locul unde se produc evenimentele asigurate există:

- asigurări terestre, care se extind şi asupra riscurilor care vizează lacurile,

râurile, porturile etc.;

- asigurări maritime, care au ca scop acoperirea riscurilor care se pot produce

pe apele mărilor sau oceanelor;

- asigurări aeriene (de aviaţie), care acoperă două mari categorii de riscuri:

În funcţie de interesul pecuniar avem:

- asigurarea averii (pentru incendiu, furt etc.);

- asigurarea împotriva falimentului în afaceri;

- asigurarea responsabilităţii (răspunderii).

În funcţie de volumul de obiecte asigurate există:

- asigurări individuale (ex. asigurarea unei case împotriva incendiului);

- asigurări colective (ex. asigurarea bunurilor dintr-o casă împotriva incendiului);

- asigurări complete (privesc bunuri transportate sau depozitate într-o anumită perioadă de

timp).

16. Intermedierea în asigurări şi reasigurări

Intermedierea de asigurări - înseamnă orice activitate care constă din prezentarea sau propunerea unor contracte de asigurare sau din desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor astfel de contracte sau de contribuţie la gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de daune.

Intermedierea de reasigurări- înseamnă orice activitate care constă din prezentarea sau propunerea unor contracte de reasigurare sau din desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor asemenea contracte sau contribuţia la gestionarea şi derularea unor astfel de contracte, în special în caz de solicitare de daune.

17. Tipuri de intermediari (agenţii de asigurare, brokerii de asigurare)

Agenţii de asigurare reprezintă un canal de distribuţie mult utilizat de către societăţile de asigurare pentru vânzarea poliţelor lor.

Agenţii de asigurare sunt utilizaţi, în special, pentru asigurările încheiate de persoanele fizice, iar în unele companii ei sunt implicaţi şi în activităţile legate de constatarea, evaluarea şi lichidarea daunelor.

Brokerii. Prezenţa activă a brokerilor este indispensabilă pe piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor. Prezenţa acestora este

necesară datorită faptului că apar modificări ale condiţiilor economice, sociale şi politice şi au loc schimbări periodice ale legislaţiilor unor ţări privind reglementarea activităţilor de asigurare şi reasigurare referitoare la depozitele de fonduri. Aceştia mobilizează o mare parte din capacitatea mondială de asigurare şi reasigurare şi conferă pieţei o mare mobilitate şi flexibilitate.

Brokerii au un rol important în mobilizarea capacităţii de subscriere, cerută de asigurare pentru riscuri mari şi specializate, prin cunoştinţele lor şi accesul la pieţele mondiale ale asigurărilor şi reasigurărilor.