I. INTRODUCERE

Locul şi aşezarea oraşului IneuPrin împărţirea administrativă de azi a ţării noastre, oraşul Ineu face parte din Judeţul Arad. înainte de această împărţire administrativă, el a fost reşedinţă de raion, din Regiunea Crişana. Iar şi mai înainte de a fi raion, a fost reşedinţă de plasă, făcând parte din Regiunea Arad şi judeţul Arad.La un recensământ din 1553 al populaţiei comitatului Zărand, Ineul era una din cele patru plase ale comitatului Zărand; la fel şi în 1572. Intre 1626-1741, timp de 115 ani, a fost capitala comitatului unit Arad-Zărand („Processus") şi după mutarea reşedinţei comitatului la Arad (1741), a făcut parte mereu din judeţul Arad ca reşedinţă de plasă, înglobat în regiunea cunoscută în istorie şi sub numele „Partium".Oraşul este aşezat pe ambele laturi ale Crişului Alb, vechiul „Miliares" sau dacicul „Crisius". Linia ferată Arad-Brad îl desparte aproape în două părţi, având, spre sud, Ineul vechi şi, spre nord, Ineul nou cu fostul sat Traian sau colonia Traian incorporată la oraş, ca o suburbie, dar cu administraţie comună. De Ineu mai aparţine şi satul Mocrea, acesta însă, pentru moment, neintrând în preocupările acestei lucrări. Spre sud de Ineu, se află, la o depărtare de aproximativ 2 km şi jumătate, dealul Mocrei, cu vârful sau cota cea mai înaltă, „Ţâclu", de 378 m, un deal de origine vulcanică (fost se pare un vulcan stins cu urmele unui crater pe Ţîclu). Este cel mai înaintat deal şi ultimul spre apus, din Munţii Zărandului.Vatra cu întreg hotarul oraşului (fără Mocrea) se întinde pe o suprafaţă de 9503 Ha.

Începutul oraşului Ineu.Este necunoscut începutul oraşului. Primul document dat din Ineu la 18 Iulie 1387 spune: „Nos Stephanus de Losoncz Banus Severiensis, Comes Temeseriensis... datum in Ieno anno domini MCCCLXXXVII". Alt document nu se cunoaşte, care să ne spună data întemeierii, deşi, cum reiese din documentul amintit, oraşul exista la acea dată.Istoricii noştri, vorbesc despre Ineu ca de un oraş sau cetate care în decursul veacurilor a avut un rol important în aceste părţi ale Ţării. Xenopol, Iorga, Giurescu, Lupaş, Sbierea, Meteş, Popovici, Marky şi alţii în lucrările lor se referă deseori la Ineu, iar Şorban, în lucrarea amintită, a publicat sub titlul „Okmanyok" mai multe documente în limbile: latină, germană, italiană şi maghiară cu privire la Ineu.

Numele oraşului.Numele adevărat şi oficial al oraşului este Ineu, nici Ieneu, nici Ienău, nici Inău, nici Boroş-Inău ci, simplu, Ineu.De-a lungul veacurilor, acest nume a variat în diferite forme: Dyenus, Denew, Ienew, Dienu, Ianiev, Nadienev, Boroş-Iono, Boroş Inău, Boroş-Ieneu, Ienopolis, Ienopolia, Ianova, şi-n cele din urmă, Ineu.

a) După istoriograful Marky, Ineul s-ar fi numit în trecut, înainte de venirea ungurilor, Brod, cuvânt de origine slavă, sarmată ori dacă. Ar însemna „Vad", iar în graiul local pod plutitor, adică de trecere peste apă cu căruţe oameni şi animale.b) Alţii au susţinut că se trage de la cuvântul „in", ocupaţia principală a locuitorilor fiind cultura inului.c) Alţii ar fi susţinut că s-ar trage de la zeul roman „Ianus", de la care vine şi numele lunii Ianuarie, pe motiv că s-ar fi întemeiat oraşul la începutul anului.d) Altă părere, cea mai apropiată de adevăr, ni se pare cea emisă de Şorban, după care numele oraşului se trage de la „Dyenus", cuvânt de origine latină-vulgară. Acest Dyenus însă se pare că a fost aici comite şi patron al mănăstirii cu acelaşi nume. Despre el vorbeşte un document (din 1199), dat de regele Emeric al Ungariei şi din care rezultă că Mănăstirea era pe malul stâng al Crişului Alb, nu departe de Mocrea („Macra").

Mănăstirea Dyenus.Mănăstirea Dyenus a fost zidită de regele Geza II, între 1141-1161, susţine Şorban. A avut Hramul Sf. Spirit (Sf. Duh). A fost aşezată în apropiere de malul stâng al Crişului Alb, între moara „Bălucana" - propritate ce a fost cândva a Banului Luca, şi între birtul sau hanul „La mândra Măriuţă", hanul pe care I. Slavici l-a supranumit „Moara cu noroc”Bătrânii îi ziceau Mănăstirii „Cetăţuia", fiindcă avea şi ziduri de apărare ca o cetate; şi „ritul" călugărilor, fiind aproape de ritul sau lacul „Băltoi" - azi mare pescărie. Călugării acestui locaş umblau în haine albe. In baza documentului amintit, catolicii şi Şorban au susţinut că Mănăstirea a fost făcută pentru ordinul Augustinilor catolici aduşi din Bosnia. Cu mare probabilitate se poate afirma că Mănăstirea a fost de la început ortodoxă, de rit grecesc şi în stil ortodox (cum arată planul mănăstirii în monografia lui Marky), fiind zidită de familia Beke Gregor Kornez, francez de origine) şi e posibil ca acel comite Dyenus să fi avut numele Dynus, diminutivul lui Constantin. In graiul local din Ineu se pronunţă Constăndin, nu Constantin, nume de altfel foarte generalizat în Ineu. Apoi, ar fi putut fi şi o reminiscenţă de

la Constantin cel Mare, sau poate venind de la o familie franceză ajunsă prin părţile noastre în timpul luptelor francezilor cu avarii, sub Carol cel Mare, ori din timpul Cruciadelor.Toate mănăstirile din aceste părţi erau în legătură cu cetăţile păstrate sub puterea militară românească a voievozilor români şi toate erau de rit grecesc.Din toate numirile diferite date Ineului se poate, în schimb, trage o concluzie asupra perioadelor şi stăpânirilor prin care a trecut această localitate: romană, slavă, grecească, românească, turcească, ungurească şi românească.

Vatra veche a oraşului şi vechimea lui.Din cele spuse mai înainte, reiese că oraşul este mult mai vechi decât documentul amintit şi că teritoriul şi hotarul oraşului, în epoca feudală devenind feudal, numele Mănăstirii sau al patronului mănăstirii a trecut asupra oraşului şi cetăţii. După ce stăpânii şi patronii s-au schimbat, numele s-a păstrat. S-a mai amintit apoi că patronul mănăstirii a fost din neamul lui Beke Gregor - dintr-o familie de origine franceză, „Cornet", aceasta însemnând că familia amintită a ajuns în părţile noastre ori în timpul luptelor cu avarii, ori în timpul cruciadelor; nu avem însă documente referitoare la acest fapt. Şi dacă admitem de la început că Mănăstirea a fost catolică, atunci e de presupus că ea a fost făcută cu scop de catolicizare, adică de prozelitism, băştinaşii fiind socotiţi de catolici eretici şi „schismatici".Este primul asalt al catolicismului asupra strămoşilor noştri, asalt care a dus la pierderea unei părţi a clasei conducătoare, a nemeşilor români, prin denaţionalizarea şi maghiarizarea lor. Mai ştim apoi că, în această epocă, regii Ungariei din familia Arpadiană şi de Anjou jurau credinţă papilor de la .Vatra veche sau aşezarea veche a oraşului a fost însă Rovina, unde-i azi pădurea cu acelaşi nume, Rovina, sub poala dealului, în dreptul căreia, spre Criş, a fost şi mănăstirea amintită, Dyenus. Deci Rovina datează şi mai demult, din epoca dacică sau daco-romană.Pe păşunea oraşului, între „Gut" şi „Canalul Morilor", se pot vedea şi azi urmele pământurilor arabile, orientate dinspre răsărit spre apus.Ptolemeu, în descrierile sale, vorbind despre cetăţile dacice din timpul său, aminteşte, printre altele, de cetatea „Ziridava", aşezată la poalele Munţilor Apuseni, în dreptul cursului mijlociu al Tisei. Unii caută să identifice „Ziridava" cu „Morisena"(Cenad), alţii cu Siria sau cu Dezna şi, mai recent, cu Pecica. Se pare că a fost prin aceste locuri ori la Rovina, ori undeva foarte aproape de ea.Dacă documentele sunt puţine şi sărace şi din cele existente nu putem şti precis data întemeierii oraşului Ineu, totuşi avem la îndemână alte argumente grăitoare şi deosebit de puternice, care conchid că existenţa oraşului este foarte veche şi se duce până la epoca dacică sau daco-romană.

II. ARGUMENTE PENTRU VECHIMEA INEULUI

Argumentul lingvistic şi toponimia hotarului oraşului IneuIn ordine alfabetică:- „Apă acră", parcelă din hotarul Ineului, între şoseaua Ineu-Arad şi şanţul de despărţire de „Săliştioara", spre apus de linia ferată Ineu-Arad. Are ape acide-sulfuroase şi acide-gazoase. Se spune că la apa acră, împăratul Roman Valens ar fi avut un palat în veacul al IV-lea e.n. (după profesorul Maior). Acolo ar fi fost I.A.S. Mocrea, iar înainte de primul şi al doilea război mondial, proprietatea evreului Mărcuţ (Lovi Marcus).-„Atzel Haz" (Oţelhaz), casa lui Oţel sau Conacul lui Oţel, care a zidit conacul în secolul al XDC-lea. Conacul este dincolo de „Hâdă", între Ineu-Şicula, pe partea dreaptă a şoselei, devenind apoi centru de maşini şi tractoare I.M.A. Numele este însă de origine maghiară.- „Baltă", o apă ca un pârâu fără curgere. Se alimentează cu apă din izvorul Bălţii, din Tier, trece prin Târsăli şi prin Pădurea Baltă, bogată în vânat, mistreţi, lopătari, cerbi, ciute, căprioare, fazani. Este în partea de nord, în hotar cu orientarea răsărit-apus.- „Baltă-pădure", amintită cu animale şi copaci din specia foioase, loc de vânătoare, cu rezervaţii naturale.- „Balta Oalelor", loc unde, pe vremuri, se făceau oale în partea spre Beliu. O altă baltă deci a oalelor pe câmp cu acelaşi nume.- „Balta Harapului", locul de pe păşunea oraşului aproape de fântâna viţeilor şi piaţa de azi, unde s-au aşezat primii ţigani sau rromi, aduşi în secolul al XV-lea de Nicolae Olahul (susţine Marky), numiţi Harapi, din Hărapia-Etiopia sau poate Arabia.- „Balta Copilului", un alt loc, jos, cu apă, în „Ţărinuţă", spre Ungheţe, aproape de canalul morilor.- „Băltoi" (Cotul Babului), teren în Tămand, înconjurat de un mare şanţ; probabil a fost teritoriul unui bătrân din vremea obştilor înainte de feudalism. Pe vremuri, până în 1948, a fost o parte din pământul sesiei II, parohiale, ca şi cotul lui Isaac.- „Bălucana", parcelă în partea stângă a Crişului, spre sud, în drum spre Bocsig, teren sau parcelă în jurul morii Bălucana, fosta proprietate medievală a Banului Luca, Ban-Lucana, fostul patron al Mănăstirii amintite Dyenus. Mănăstirea a fost luată de la el de regele Emeric şi dată în 1199 fiilor lui Ont sau One: Onch, Iacob şi Ioan, fiind pârâţi regelui de prepozitul Mănăstirii Belus că risipeşte bunurile Mănăstirii în scopuri lumeşti (1). Poate fiindcă a fost român sau descendent din familia amintită franceză, căsătorit cu băştinaşe de aici.- „Baracă", canton pe linia ferată Ineu-Cermei, la „Leşuri", aproape de Firmă, lângă pădurea Baltă. La început a fost numai o baracă şi apoi s-a zidit acolo cantonul CFR, cu acelaşi nume.- „Berărie" sau Bărărie, locul din imediata apropiere, în partea de răsărit a cetăţii. în secolul al XVIII-lea, erau acolo fabrica de bere şi cazanele de fiert rachiu. Până aproape de zilele noastre, femeile din Cotul Morii se coborau acolo în vad, la Criş, după apă de băut şi de spălat hainele de bumbac. Până nu demult, a fost acolo şi o ţiglărie, ultima, a lui Feier Adam, proprietarul locului.

- „Bobu" (Vadu la Bobu) se mai zice şi vad la Vichentie, este un vad mare din care se transportă cel mai mult nisip şi pietriş în stânga Crişului în oraş pe strada Crişana. Numele vine şi de la un strămoş al familiei „Gârgăreştilor" (Ghergar).- „Belitoare", vechiul abator, locul de tăiat şi jupuit (belit) vitele, pe parte stângă a şoselei Ineu-Mocrea, pe malul Gutului, aproape de podul de piatră. De vreo 15 ani, abatorul s-a mutat în casa lui Just Alexandru, aproape de gara CFR, în dreptul parcului 1 Mai.- „Bârţoc", loc în fundul Tămandului, venind de la porecla „Bârţu", un alt bătrân care a avut acolo pământ.- „Boaca", loc vestit de baie în Criş, în Ogredoi, cu apă mare pentru bunii înotători, de la porecla Boaca, tatăl lui Bochiţa, un vestit trâmbiţaş, trimis sol înaintea armatei române de eliberare din 1919, de cei din Ineu.- „Boctărie", cantonul CFR, de la rampa Vidăşelului, pe linia Ineu-Brad, unde s-a făcut şi stabilit un cantonier (boactăr), după construirea liniei ferate de la Ineu la Sebiş.- „Bugui", loc în Pădurea-Baltă, spre Teuz.- „Cărbunărişte", locul de la fântâna din târsăli, spre Ulmul cel Mare, unde s-au făcut în trecutul mai îndepărtat cărbuni de lemn. în fântâna amintită, în 1887 s-a înecat un frate de al tatălui meu, Ilie, în vârstă de 12 ani. A fost tras de cumpăna fântânii în apă, în timpul adăpării vitelor baronului Oţel, în slujba căruia era străbunicul Ilie, pe atunci sămădău la gule. Cu Ilie, băiatul, era numai fratele lui mai mic, Adam, de 7 ani, care nu 1-a putut ajuta să scape. Şi acesta din urmă a murit ca erou în primul război mondial.- „Căpuşa", vad la Căpuşa, aproape în dreptul locului fostei Mănăstiri Dyenus. Crişul, la ultimele inundaţii, a făcut breşe în dig pe acolo, atât la inundaţia din 1925, cât şi la cea din 1939.- „Cepari", vad la Cepari, acolo şi-au făcut grădină de zarzavaturi câteva familii de bulgari, în frunte cu Ioan Ceparu, cu irigaţie din Criş, cu pământ luat în arendă, un teren de aproximativ 30 Ha, între anii 1920-1930.- „Cioloş", conac al unui bătrân, poreclit Cioloş, pe drumul Cioloşului, paralel cu drumul nucilor şi al Teriului, spre Baltă. Până mai în anii trecuţi, a fost casa şi locuinţa lui Hedeşan Traian, mutat în oraş.- „Cioroi", o gâtuitură a Gutului, prin cascada de la Săritori, la locul de scurgere a apei din Băltoi în Gut.- „Ciortoi", vad la Ciortoi. Nu se cunoaşte provenienţa numelui. Probabil apa gâlgâia acolo ca în ciortoi (ol sau ulcior de pământ) când acesta se umple cu apă. Este un vad pe malul drept al Crişului, cu rampă la dig (dolmă) pentru scoaterea de nisip din Criş. In vadul acesta se depune vara cânepa la topit. Este la aproximativ 1 km de oraş, spre Şicula.- „Ciutărie", a fost parcul zoologic al baronilor de lângă Băltoi până la războiul prim mondial.- „Crişoi" sau „Crişoc", un şanţ mare, în „dărăbuţ", în cotul lui Isaac, pe unde a curs cândva un afluent al Crişului.- „Cucă", observator pe Tâclu, pe vârful dealului. Cred că vine de la ochean (kiiker), sau binoclu ori lunetă, cu care se uitau în depărtări la mişcarea trupelor inamice.- „Dărăbuţ", partea de hotar din ţarină, dintre oraş şi Tămand, până la Rugă şi cotul lui Isaac, adică până la linia ferată din dreapta Crişului.- „Desime", loc aproape de cantonul din Vidăşel. A fost plin cu spini de porumbei, care s-au defrişat.- „Fabrică", s-a numit aşa mai mult locul dinspre Criş, în dreptul fabricii de mobilă curbată, Mundus, din Ineu. Acolo era apa mai adâncă şi avea şi peşti mari, loc bun de pescuit pentru vestiţii pescari din trecut.- „Feier", vad la Feier, în Pârloage, pe malul stâng al Crişului, spre Şicula. Familia a fost mai înstărită, cu pământ acolo, era din rândul nemeşilor români, numiţi Albu (Feher în ungureşte).- „Fânaţ", parcelă cu iarbă, în trecut nedesţelenită, păstrat pentru „cosălău" (fân cosit), din cotul lui Isaac.- „Gruieţe", nişte coline mici în partea mai spre răsărit a pădurii de la Rovină. Nu se ştie dacă sunt coline naturale sau acolo a fost vreo cetate sau altceva în vechime. Loc vestit pentru bureţi.- „Gura Văii", un şanţ mare sau vale, prin care s-a scurs apa de la deal, înainte de a face canalul morilor, zis Canălaş. Probabil aici s-a petrecut întâmplarea descrisă de Şorban la locul numit „Csuzarok", când doi tineri au dezbrăcat de veşminte doi călugări ai Mănăstirii şi şi-au făcut din veşmintele lor haine. După aceea, se zice că au mers până la Becsikerek, în Banat, unde au intrat într-o crâşmă, iar acolo, hainele de pe ei au luat foc, murind în chinuri grozave după opt zile (anul 1548).- „Gut", pârâul dintre canal şi oraş, de pe păşunea oraşului.- „Hâdă", parcela dintre Criş şi şoseaua Şicula, aproape de I.M.A.; a fost o livadă cu pomi fructiferi şi nuci mari, care mai exista înainte cu 40-50 de ani. Acolo a mai fost şi o capelă romano-catolică, o troiţă şi un cimitir pentru muncitorii salariaţi ai lui Oţel, de la Oţelhaz.- „Cotul lui Isaac", între cotul Babului, Rugă şi Fânaţ. Pământul acesta din părţile Zărandului, aproape de Criş, e amintit în documentul Nr.199, Vol.l, lit.C, al Academiei, pg.262, anul 1230în nr.219 din 1232. -wr...,„.,-:,.- „Istvanhaza" sau Odaia Istvanhaz; a fost casa sau conacul lui Ştefan Oţel, devenit ulterior sediul C.A.P. Republica, din Ineu. După Oţel, conacul a fost moştenit de baronul Solymoşi, mare moşier, fost negustor de cereale şi de porci.u., - „Isvor", locul unde izvorăşte apa care alimentează Balta, în Tier.- „Gerac", fost conac al lui Solymoşi, în drumul Siniteului. Acolo s-au dat lupte grele cu turcii, înainte de a doua ocupaţie turcească, prin 1652, pe vremea lui Rakoczi II.- „Lupului", vad la Criş pe partea stângă, în Săliştioară, loc de trecere, vara, din vad spre vadul Ciortoi şi invers, prin Criş. Acolo a avut Miculaie al Lupului (Moş Nicolae) pământ, mai multe holde. -.- „Măceş", loc în Tămand, cu tufe de măceş (trandafiri sălbatici).- „Mândra Măriuţă", birtul sau hanul cu acel nume, care a mai dăinuit şi în a doua jumătate a Secolului al XlX-lea, între oraş şi locul fostei Mănăstiri Dyenus, lângă şoseaua Ineu-Bocsig. Acest han a fost vestita „Moară cu Noroc", care simbolic, a dat numele hanului Moara cu Noroc.- „Nonu" sau cotul Nonului, alt teren numit după porecla Nonu din străvechime.- „Nucilor", drumul nucilor, prelungirea şoselei şi calea Traian prin Ineul nou, de la C.A.P. la pădurea Baltă. A fost plantat pe ambele părţi cu nuci, o adevărată podoabă a naturii. Intrai pe sub coroana nucilor ca pe sub un tunel. Nucii au fost tăiaţi în 1929. aveau la tăiere un diametru între 50-70 cm.- „Ogreada Cocoşului", grădina cu acareturile de la Castelul din Rovina. -- „Ogreada Verde", este parcul 1 Mai din oraş, parc de 120 jugăre cu copaci exotici: cocotieri, platani uriaşi, specii de brad, între care şi un copac rar, Tisa, monument al naturii de peste 800 ani vechime. Prin acest parc, pe vremuri, ducea drumul spre cetatea Gyula, cum arată o stampă a Ineului din 1745.- „Ogredoi", partea stângă dintre şoseaua Ineu şi Criş, în partea de răsărit a oraşului, fost cândva o mare grădină şi cimitir vechi. Locul este presărat peste tot cu oseminte şi a fost pe vremuri teatru de lupte pentru ocuparea cetăţii.- „Păhui", a fost pădurea urbarială a Ineului, la Răsărit de oraş între Balucană, Serincă şi Canalul Morilor.

- „Păduriţă", „Pădure mică", pe partea stângă a drumului Siniteu, dincolo de Gerac, de aproximativ 20 Ha. Astăzi nu mai există. A fost defrişată.- „Pârloage", loc pe vremuri necultivat, rămas pârlog, fiind mereu inundat şi degradat de apa Crişului, între Criş, Săliştioară, Apa Acră şi hotarul Şicula.- „Pintea", vad la Pintea, un vad la Criş, după numele lui Pintea, alt personaj al lui Slavici din „Moara cu Noroc". Ar fi putut să fie o reminiscenţă de la Haiducul Pintea Viteazul. Tradiţia locală aminteşte şi de un localnic, poreclit Pintea.- „Potoc", pârâul amintit înainte, care desparte viile Ineuanilor de ale Bocsiganilor. Astăzi Bocsiganii, aproape toţi, s-au retras şi au plantat vii la Căntratău, lăsând locul vechi Ineuanilor şi Şiculanilor. Potocul se varsă în Băltoi.- „Pustă", tot terenul din hotar neîncadrat în Ţarină, Ţărinuţă şi Săliştioară. A fost pământul moşierilor şi al feudalilor; în trecut pământul pustiit al băştinaşilor şi ocupat prin uzurpare. -"ffîHEu^ . :- „Roată", loc mai ridicat pe păşune, aproape de gara CFR; a fost pe vremuri loc rezervat pentru păşunatul viţeilor de creştere din rasa podolică, rasă care a dispărut de la noi în ultimii 20 de ani. Rasa a fost vestită pentru munci grele şi suporta bine căldura din timpul verii. Pe parcela aceasta este aşezată o cazarmă MFA.- „Rovină", pădurea de sub deal, pe care a fost vatra veche a oraşului, '^o >. -- „Rât", lacul de pe păşune, azi pescărie între Gut şi Canalul morilor.- „Râtul Călugărilor", sau Cetăţuia, amintită; a fost Băltoiul de azi, marea pescărie.- „Răchitari", loc de păşune a CAP din Traian spre Gurba, între Gerac, Oţelhaz, Colnă şi Răcădău. înainte cu 40-50 de ani erau, ici şi colo pe această păşune, tufe de răchită şi câte un stejar, reminiscenţă a unei vechi păduri. Pe aici a trecut linia de cale ferată îngustă spre Viznic-Zerind.- „Răcădău", parcelă dintre grajdul de piatră, răchitari şi viile din Traian.- „Sălcari", locul din Săliştioară cu sălciile mari. ,,..:.- „Săliştioară", parcelă cu pământ bun, arabil, dintre Criş, Gara CFR, Apa Acră şi Pârloage. Cuvântul derivă din latinescul Salix-Salicis, însemnând salcie, din care derivă diminutivul Salixtol, adică Sălcuţe. Din Salixtol a devenit, în româneşte, Săliştior şi apoi Săliştioară. Nu e nicicum de origine slavă cum susţin unii. Locul a fost presărat cu tufe de sălcii mici, sălcuţe, fiind loc de aluviuni mereu inundat de Criş, azi loc arabil, după ce Crişul a intrat în matca sa.- „Stupină", locul unde în vechime ineuanii stupari scoteau vara stupii la pastoral, la busuiocul albinelor de mirişte, aproape de cantonul CFR din Vidăşel, linia Tămand.- „Siniteu", între conac şi drumul Siniteului; ducea de la Criş peste Gerac pe lângă păduriţă, spre Teuz. Probabil că drumul este foarte vechi şi coincide cu drumul de la aşezarea dispărută, Neureg, aproape de satul Gurba, lângă Crişul Alb; pe amândouă părţile Crişului e loc de moară şi trecere slobodă peste apă în Comitatul Zărandului; danii ale „Preafericitului Rege Ştefan" (2) (Din documentele Academiei).- „Serincă", o porţiune de hotar între şosea şi Gut, în Ţărinuţă, spre Mândra Măriuţă.- „Şvăiţării", parcela din stânga drumului Ineu-Şicula până la Criş, Cepari şi Hâdă. Acolo au fost aduse la păşune vaci şvaiţere din Elveţia (Swiţera) pentru lapte şi boi de îngrăşat pe care îi exportau la Viena. Recent, s-au descoperit acolo oale şi cioburi din oale mari în grădina de zarzavaturi a CAP Traian.- „Tier", parcela dintre Vidăşel şi Baltă.- „Teretiuş", sau Cheretiuş, loc în fundul Tămandului, aproape de Bârţoc, de la pădure de cer: Cheretiş.- „Teuz", pârâul ce desparte hotarul Ineu de Mocirla, un loc dinspre Beliu Bihor. Se varsă în Crişul Negru la Tămaşda. Se înţelege şi parcela de pământ din hotar de-a stânga Teuzului, zis la „Teuz". r

- „Târsăli", parcela dintre pădurea Baltă, Cioloş şi Tier. A fost teren cu pădure; s-au defrişat şi târsit tufele de spini şi s-au scos butucii din pământ.- „Ţarină", tot teritoriul arabil în afară de pustă, moştenit de la moşi-strămoşi, care cuprindea: Tămandul, Dărăbuţ, Ţărinuţa, Săliştioara şi Tieru, de origine dacă (vezi Istoria României, Compendiu, pg.33, de M. Constantinescu, C. Daicoviciu şi Şt. Pascu).- „Ţărinuţa", partea veche din ţarină cu Serinca, Ungheţe, Balucană şi Ţărinuţa propriu zis, între şosea şi Criş, la capătul oraşului spre Bocsig.- „Ţâclu", vârful dealului Mocrii, cota cea mai înaltă, de 378 m.- „Traian", suburbia la nordul liniei ferate Ineu-Brad, la răsărit de linia Ineu-Cermei, fostul sat Traian sau colonia Ineu. - „Tămand", parcela dintre Criş şi linia ferată are aceeaşi provenienţă cu: Zimand, Simand, Zărand, Vârşand, Cărând. Şorban susţinea că sunt aşezări de origine gepidă. - „Ungheţe", parcela dintre Criş şi şoseaua Bocsig, cu pământuri neregulate, în unghiuri diferite, după meandrele Crişului.- „Vădoc", un vad mare al Crişului pe malul drept, în Tămand.- „Văduţ", un vad mic, aproape de Cepari, în Şvăiţării.- „Vidăşel", nume de provenienţă maghiară de la vizes-hely, loc jos, cu apă, care bălteşte des, între Tier şi linia ferată.

Poate câteva au fost omise, dar, din toate cele înşirate şi descrise mai sus, doar cuvintele Oţelhaz, Istvanhaz şi Vidăşel sunt de origine maghiară, cuvinte din secolul al XlX-lea, deci de dată mai recentă; celelalte toate sunt foarte vechi, de origine dacă, daco-romană, slavă şi română.In graiul localnicilor sunt multe cuvinte vechi, care ne duc la aceeaşi concluzie a vechimii. Aşa, de pildă, avem cuvântul „Motrone", sub care se înţelege un bărbat care stă retras acasă şi nu se amestecă în treburile publice şi politice. Alt cuvânt: „Hortoane" sau „iortoane", de la hortus-horti, grădinăSe amintea în trecut şi cuvântul „Goaţe", sub care se înţelegea orice străin de altă naţionalitate. De aici se vede că primii năvălitori dintre populaţiile migratoare au fost goţii, care au găsit aici pe strămoşii noştri, daco-romani. Cuvântul a trecut apoi şi asupra celorlalte populaţii migratoare, fără să le amintească cu alt nume decât Goaţe.

Avem cuvinte arhaice foarte vechi în afară de cele din fondul daco-romano-slavon.:- „Hulpit", s-o hulpit, a ars casa cuiva din temelie, fiind aprinsă.- „Cătrănit", mâniat, înfuriat, necăjit - în expresia „rău l-ai cătrănit", rău l-ai necăjit, supărat. Este de provenienţă turcească.

- „Suduit", a sudui, a înjura, şi sudalmă, înjurătură, care poate fi de origine maghiară sau poate să-1 fi împrumutat ei de la noi.- „Bobonit", vrăjit, făcut cu boboane, vrăji, descântece. în actele vechi, pe vremea lui Sava Brancovici, Mitropolitul, osândea „bobonoşa" gurile. Până nu de mult se mai vorbea pe aici de boboane şi vrăjuri cu ciortoiul în crucea străzilor şi altele.- „Borşit", operaţie de alegere a untului din zăr şi smântână- „Urămit", a-şi atrage ura din partea cuiva. - „Bălăcărit", certat, sfădit cu înjurături.- „Clopăit", a fi bătut de cineva. „Clopăială", un toc de bătaie.- „Ciorovăială", a se ciorovăi, a se certa cu cineva, a vorovi, a vorbi- „Scârnăvit", a se scârbi de cineva. ..........- „Durăit", a face zgomot. Azi un motor duruieşte- „Huruit", îmburdat, răsturnat, căzut, surpat. :- „A bondăni", a vorbi pe drum de unul singur.- „A fi şeituit", a avea crampe în burtă, strâns ca în şăitău (teasc).- „Huhoi", bureţi usturoi.- „Isloji", bănuţi sau fluturaşi folosiţi în portul femeilor din Ineu, cusuţi cu mărgele şi mătase pe pumnari (manşete) şi pe beletuieli (umerii spătoaielor sau ielor).- „A bornăi", când se întâlnesc doi boi bătăuşi sau doi tauri, ei râşcâie cu picioarele dinainte pământul de la distanţă şi încep să bornoaie, să boncănească, apoi se încleaştă la bătaie.- „Barcă", duroi, drugălăi şi multe alte cuvinte cu toponimia şi hidronimia lui Crisius (dacic) şi Miliare (roman), precum şi toată terminologia creştină, cum se poate vedea la urmă, în capitolul despre viaţa religioasă a oraşului, toate ne conduc la aceeaşi concluzie a vechimii oraşului Ineu.

Ar mai fi ceva de spus referitor la toponimia însăşi a oraşului: „Cetate" este locul din jurul cetăţii. Suseni e partea dinspre răsărit a oraşului şi la sud e Broscăria sau Cartierul dinspre ţigani şi păşune; îi mai zic recent şi „Londra".Cartierul fabricii zisă Bugeac, cartier ridicat pe fostul loc al târgului de vite din pusta baronului de la primul război mondial încoace. Ogredoi, s-a amintit, e Cotul Morii, partea de răsărit şi miazănoapte a Ineului, cea mai aproape de Criş; pe vremuri a fost acolo o moară pe apă.Ineul nou, Gară, Spital, Uliţa băncii etc. sunt numiri vechi, date cartierelor vechi din Ineu şi Hodobană.

III. PERIOADA MIGRATIUNII POPOARELOR

Perioada prefeudală .Este caracterizată printre altele şi de perindarea pe teritoriul ţarii noastre- deci şi pe aici- a unor populaţii migratoare ca: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii şi tătarii. Cele mai multe perindări au fost însă trecătoare. Numai slavii şi ungurii s-au aşezat mai statornic in părţile noastre. a) Goţii de neam germanic au trecut pe aici, se pare, mai mult nominal. Din neamul lor au trecut pe aici vandalii. Reminiscenţe de la ei au rămas superstiţia cu „Fetele de mare", cu păr de aur lung, cu cap de femeie şi trup de peşte şi care se scaldă în Criş in nopţile cu lună, cântând ca sirenele; posibil şi reminiscenţe din mitologia veche germană cu „Erlkonig", regele ielelor b) Au urmat apoi hunii cei fioroşi, o populaţie păstorească de neam turanic. N-au lăsat urme în părţile noastre. Din acestea rezultă că în părţile noastre se vorbea la anul 448 e.n., limba ausonă, pe lângă cea a hunilor şi a goţilor. Era limba daco-romană. c) Hunilor le urmează apoi gepizii, de neam germanic, fără urme pe la noi. d) Gepizii sunt împrăştiaţi de avarii veniţi din Mongolia. e) Existenţa slavilor în părţile româneşti înainte de venirea avarilor este atestată de scriitorii şi istoricii bizantini Iordanes, Mauricius şi Procopius, prin secolul al VI-lea., când aceia făceau incursiuni în sudul Dunării, în Imperiul Bizantinf) Bulgarii făceau parte din neamurile de limbă turcă, care, prin veacurile VIII-X, sunt slavizaţi în sudul Dunării, concomitent cu fenomenul formării relaţiilor feudale. Influenţa lor s-a exercitat mai mult la organizarea vieţii religioase-bisericeşti asupra strămoşilor noştri; prin întrepătrunderea lor între români şi populaţia traco-romană din Imperiul Bizantin, rupându-se de trunchiul romanic.g) După bulgari au venit pecenegii, senii- nomazi, prin veacul al IX-lea, din aceeaşi familie de popoare; pe aici însă nu se ştie de urmele lor.h) Cei cu care au avut mai mult de furcă strămoşii noştri au fost ungurii sau maghiarii de origine fino-ugrică, veniţi din nordul munţilor Ural, coborând aici în 896, prin Carpaţii Păduroşi; i) în primăvara anului 1241, dinspre Zărand, năvălesc tătarii care în părţile Ineului nu fac mari stricăciuni. Mănăstirea Dyenus, la acea vreme, avea ziduri de apărare şi era întărită ca o cetate.j) Cumanii n-au lăsat urme. Nici nu se aminteşte de ei pe aici venind după pecenegi.

IV. INEUL ÎN VREMEA FEUDALĂ

Feudalismul în părţile Crişanei La venirea ungurilor în părţile noastre, era voivodatul lui Glad, cum îl numeşte Anonymus, şi cel al lui Menumorut. Voivodatul lui Glad se întindea de la Mureş peste Banat, iar al lui Menumorut peste Crişana cu centrul în Biharia. Totuşi, se pare că voivodatul lui Glad s-a întins până la Criş în părţile noastre, cunoscut în tradiţie de Vlad, nume păstrat până în zilele noastre în Ineu.

Din relatările lui Densuşianu, reiese că: „în fruntea provinciilor române, atât dincoace, cât şi dincolo de Carpaţi, se afla câte un voievod, ban sau căpitan (militum duces exercitus duptores) investit totodată şi cu funcţiuni administrative şi cu unele atribuţiuni ale puterii judecătoreşti. Iar societatea sau poporul, se afla divizată în 3 clase: în boieri sau militari, de primă ordine, cnezi sau căpitani de districte, şi în ţărani obligaţi la apărarea castelelor şi a frontierelor precum, şi la răzbel în timp de necesitate.Astfel, prin viclenie, moşiile strămoşeşti au fost trecute bisericii catolice de la obştea întreagă, ştiindu-se că băştinaşii şi credincioşii nu se vor ridica împotriva bisericii catolice, lor dându-li-se câte un patron ca să le poarte de grijă; astfel au fost despoiaţi de moşia străbună. Diplomaţia de atunci a urmărit scopuri duble: catolicizarea şi deznaţionalizarea forţată, cu despoierea de moşii a strămoşilor noştri.Acum apare în documente Mănăstirea Dyenus de la corniţele Dyenus, ca apoi Ineul să devină comitat sau mai bine zis comitatul Zărandului cu capitala Ineu.

V. OCUPAŢIA TURCEASCĂ

Prima ocupaţie turcească a Ineului.Ineul făcea parte din teritoriul cunoscut în trecut, în istorie, şi de „Partium", multă vreme şi aproape de epoca noastră, fiind situat în părţile mărginaşe ale Transilvaniei, şi în părţile ungurene. Dar se ştie că aceste părţi din jurul Ineului aveau populaţia cea mai densă şi aici exista în veacul XII-XIII o episcopie ortodoxă cu un rol deosebit pentru viaţa autohtonă a strămoşilor noştri. Această episcopie a apărut ca un meteor la sfârşitul sec. al XVI-lea, cunoscută până la începutul sec. al XVIII-lea. (1706), când s-a mutat la Arad. Ungariea era împărţită în trei părţi: Partea de Vest şi de Nord, Slovacia, Slovenia şi Croaţia, rămâne sub stăpânirea habsburgică; centrul stăpânit de turci aproape 150 de ani e transformat în paşalâc; Transilvania împreună cu „Partium" (regiunea vestică şi Banatul) devin principat autonom sub suveranitate turcească tot atâta vreme.

Principatul autonom al Transilvaniei cuprindea cele 7 comitate din fostul voievodat, Scaunele Săcuieşti, sub cele trei districte (Braşov, Făgăraş şi Bistriţa) precum şi comitatele apusene „Partium" (Maramureş, Satu-Mare, Solnocul de mijloc, Solnocul exterior, Bihor, Zărand, Arad şi Crasna), Banatul în întregime, unele comitate din Ungaria superioară (Berek, Ugocea şi Sabolci). Stăpânirea asupra acestor regiuni îi era recunoscută lui Ioan Sigismund încă de la 30 August de Sultanul Soliman.

De la această dată „Partium" (cuprinzând şi Banatul) se uneşte tot mai strâns cu Transilvania. în vara anului 1542, Martinuzzi cheamă la dietă pe reprezentanţii comitatelor Timiş, Arad, Zărand, Bekes, Cenad, Csongrad, Bihor şi Solnocul exterior, prezenţi şi la dieta din 1544. Partea sudică din „Partium" însă a fost pierdută-Banatul cu Timişoara-în urma ocupării ei treptate de turci-cum am amintit mai înainte începând cu anul 1552". (3) De menţionat e că membrii dietei erau aleşi din nobilii din comitatele Transilvaniei propriu zise şi cele din „Partium" alături de comite, având câte doi reprezentanţi de fiecare comitat.

Astfel Ineul a fluctuat când la Principatul Transilvaniei, când la Ungaria, când la Imperiul Habsburgic; de aceea, efectiv, el a fost ocupat de turci abia în 1556, probabil din cauza amestecului imperial habsburgic. După ce a fost ocupat Gyula (Jula), vizirul Pertaff şi-a condus armata spre cetatea Ineului şi, la 5 Septembrie 1556, a început asediul.Cetatea a fost apărată de Wagner Gheorghe şi Sigismund Segney timp de 23 de zile, rezistând forţelor superioare turceşti, după care infanteria germană a cerut capitularea cetăţii. într-o noapte, Segney cu ai lui si-a croit drum printre turcii lui Pertaff şi s-au retras spre Beliu, cunoscând locurile, iar nemţii lui Wagner s-au rătăcit şi au ajuns în mâinile turcilor. La sfârşitul lui Septembrie 1556, pe zidurile stricate ale cetăţii Ineu, flutura steagul armatei turceşti.A căzut apoi şi cetatea Siria, fără lupte, şi Zărandul, la 11 ani după căderea Aradului.De observat e că, la căderea aceasta a Ineului sub turci, au contribuit neînţelegerile dintre nemţi şi unguri. După ce oraşul Ineu şi cetatea au fost ocupate de turci, viaţa oraşului s-a schimbat. Oraşul a primit aspect oriental, aşa cum e descris de istoriograful turc Evlia Kurt Celebi.

Pentru pază şi menţinerea ordinii, turcii ţineau în Ineu 1018 soldaţi şi ofiţeri. Şi păzeau 3100 case cu o populaţie de 60.000 oameni. Probabil era populaţia din tot cuprinsul celor 134 de sate ocupate. Pentru paza cetăţii erau 345 soldaţi plătiţi cu 6000 de taleri de aur, 23, Vi taleri de aur de poartă.

în 1593 a izbucnit din nou războiul cu turcii şi prin Sigismund Bathory s-au făcut legături cu nemţii. Cei mai înflăcăraţi sprijinitori ai lui au fost Bocskai şi Corniş Gaşpar, care primise în dar domeniul Deznei.

Situaţia după prima ocupaţie turcească După recuperarea Ineului, a început reorganizarea administrativă, dându-se nemeşilor pământurile avute mai înainte şi au primit şi alţi mulţi viteji în lupte titlul de nobleţe. Dar incursiunile turceşti n-au încetat. Mereu s-au mai dat lupte pentru Lipova şi târguieli pentru predarea Ineului, prin schimbarea paşei din Timişoara. în luptele de la Lipova s-au distins în mod deosebit şi 75-145 scoţieni plătiţi cu 990 florini lunar. Au pierit 25 scoţieni şi un polonez vestit, care a rupt în degete talerul. S-au dat lupte mari pentru Timişoara, dar fără rezultat, căci turcii erau foarte bine întăriţi.

Comitatul Aradului, fiind complet dezorganizat şi depopulat de pe urma luptelor îndelungate, se uneşte cu comitatul Zărand, cu capitala în Ineu (1626-1741).

Susnumiţii delegaţi din partea Porţii se obligă să ocrotească bisericile creştine din împărăţia lor şi să nu se opună la construirea de edificii religioase. (19)

In 1645 au fost demolate bastioanele Ineului şi s-a construit actuala cetate de către Haller Gabor, din piatră din dealul Mocrii, din var şi cărămidă. Atunci s-a făcut şi pivniţa din dealul Mocrii. Cetatea a fost bine aprovizionată cu cele necesare, devenind cea mai importantă cetate, după Oradea. Viile de la Mocrea au fost reînnoite de Rakoczy.După moartea lui Gheorghe Rakoczy I, la 1648, dieta hotărăşte în 1649 peste dispoziţiile anterioare, plata unui florin de poartă pentru întărirea cetăţii Ineu şi Oradea, în 1650 a mai hotărât, pentru garda cetăţii, şi bunurile din 63 de sate întregi, 15-semi sate şi 16 puste pentru întreţinerea cetăţii, toate cuprinse între: Brusturi-Tauţ-Simand-Honţişor-Zeldiş-Căpâlnaş, Sicula-Pâncota-Galşa-Arăneag.

S-a lucrat în continuare la zidirea cetăţii. Au întâmpinat mari greutăţi la bastionul dinspre sud-est, din cauza apei Crişului.In 1653, Ineul a fost trecut ca bun al Statului, care nu poate fi donat, de Principe, nimănui. Dările s-au mărit la 2 florini de Poartă pentru susţinerea cetăţii. S-a constatat apoi că sunt multe locuri goale pe care s-ar putea edifica. Totuşi s-a interzis prin lege iobagilor să se aşeze în Ineu. încep o nouă serie de fricţiuni, pustiiri şi jafuri, cu furturi de cai şi ucideri între turcii atacanţi, pe de o parte, şi apărătorii din Ineu, pe de alta. Turcii tot mai tare insistau ca sub orice motiv şi pretext să ocupe din nou Ineul. Ei mereu sunt respinşi de trupele lui Rakoczy II.

In aceste împrejurări, Haller Gabor termină construirea noii cetăţi din Ineu, pe ruinele altei cetăţi vechi, şi el rămâne - pus de Rakoczy - Comandant al cetăţii. Cetatea a fost şi este zidită în apropiere de malul drept al Crişului Alb, spre a servi ca fortăreaţă de apărare împotriva turcilor.

Cetatea era înconjurată spre sud şi răsărit de Criş, iar spre apus şi miazănoapte de un şanţ de scurgere al apei din Criş, legată fiind de oraş cu un pod plutitor. Cetatea, cum se poate vedea şi astăzi, are forma pătrată şi la fiecare colţ avea un bastion. Cel dinspre sud-est mai există şi azi. între bastioane erau ziduri de piatră, cu poartă spre apus, miazănoapte şi răsărit. în interior era cetatea propriu-zisă, cu o curte internă şi o curte externă. în cea externă erau case de locuit pentru cei din cetate. De lumea din afară era separată prin zidul dintre bastioane, după care urma şanţul cu apă.

Oraşul a fost apărat de metereze şi înconjurat de ziduri pe lângă care curge Crişul. Sub Haller s-a edificat partea oraşului de pe malul drept al Crişului şi se organizează 150 călăreţi pentru paza şi apărarea cetăţii.

Cetatea şi viaţa în oraş între ocupaţiile turceştiAşa cum rezultă din cele de mai înainte, viaţa locuitorilor din Ineu era mereu tulburată de fricţiunile, bătăile, încăierările şi luptele dese, ivite din cauza ocupaţiei turceşti. Viaţa morală a lăsat şi ea mult de dorit, din cauza abuzurilor de tot felul ale stăpânirii şi ale oamenilor ei. Nici cei din Ineu însă nu s-au lăsat atunci mai prejos şi au jefuit ţinutul Lipovei. Iar aceste jafuri au durat până când Sultanul a trimis un vizir, pentru ocuparea cetăţii şi a oraşului Ineu.

Cu toate dispoziţiile date, cu toate blestemele şi ameninţările lui Rakoczy pentru menţinerea oraşului şi a cetăţii care era „Ars nostra Boros Jono (cetatea noastră Boroş Ineu), cetatea lui dragă şi reşedinţa sa, la 2 septembrie 1658, a fost din nou ocupată de turci, Ineu mai fiind după aceea stăpânit încă 35 de ani, până la 1693.

A doua ocupaţie turceascăDupă căderea cetăţii şi a oraşului sub ocupaţia turcească, aspectul său se schimbă repede şi foarte mult, împrumutând un stil oriental. Aii paşa, numit de vizir, avea misiunea de a urmări cu Barciai (Borcea) pe Rakoczy care mai intenţiona să recucerească oraşul în care a avut palat şi care i-a fost reşedinţă de scaun. în tradiţia locală, într-o strigătură se spune: „La Rakoczy la cabană, bere-aş vin, bere-aş rachie, bere-aş măcar ce să fie!" Locul acesta-i în centrul oraşului în fostul Hotel Rakoczy, unde-i azi magazinul de autoservire şi cinematograful. în trecut, pe locul fostului Hotel Rakoczy, prin 1848 a fost „birtoiul", acolo unde în 1849 au depus ungurii armele la picioarele comandantului armatei ţariste, generalul Rudiger.După ce turcii au cucerit Ineul, au ocupat şi Dezna lui Corniş, rămânând Ineul centrul campaniilor împotriva lui Rakoczy, apoi contra lui Kemeny, până după cucerirea şi a Orăzii, cea mai mare şi cea mai puternică cetate a Ardealului din „Partium".

Nemţii n-au mai socotit Ineul cetate importantă. Valoarea lui strategică a decăzut, el fiind ruinat.Stăpânirea turcească, într-o vreme atât de îndelungată, n-a trecut fără să lase urme în Ineu. Cetatea a rămas în ruine şi abia la anul 1870 a fost restaurată, dându-i-se până atunci diferite întrebuinţări, cum se va arăta mai tarziu.

Viaţa oraşului sub ocupaţia turceascăLângă malul Crişului Alb, de la pod la aproximativ 30 m, până la 1948 s-au mai putut vedea ruinele din Moscheea Turcească. In săpăturile ce s-au făcut cu prilejul baterii piloţilor la vechiul pod de lemn al Crişului, s-au scos diferite monede, arme, gloanţe, inele şi alte obiecte turceşti. Când s-a făcut exhumarea osemintelor din moscheea turcească s-au găsit oale cu monede şi gura unui tunel, care, pornind din moschee, trecea pe sub albia Crişului şi se îndrepta spre dealul Mocrii. Nu s-a putut constata unde ducea sigur acest tunel, deoarece, în decursul timpului, s-a surpat. Locuitorii mai bătrâni din oraş, înainte cu 50 de ani, spuneau că tunelul a avut ieşire la deal, spre vârful „Tâclu", puţin mai spre viile de la „Potoc", la „podrum". Atunci se spunea că a avut uşă de fier cu zăbrele rotunde. Se spunea de bătrâni că tunelul a fost folosit ca refugiu de scăpare, când cetatea era asediată. De notat că poala dealului Mocrii, de origine vulcanică, se prelungeşte până în Ineu pe sub albia Crişului; fapt de altfel constatat cu prilejul facerii fântânii semi-arteziene din centru, care are adâncime de peste 300 m. Uneori şi azi apare în apă un strat subţire ca aripi de fluturi, de cenuşă, probabil de sub lava solidificată.în pădurea dinspre Bălucana, în Păhui - susţinea Şorban - s-a găsit o casetă de fier cu monede şi acte din timpul lui Rakoczy; azi se păstrează în Muzeul Naţional din Budapesta.Făcându-se săpături în dealul Mocrii, s-au descoperit: o peşteră artificială care ar fi fost adăpostul lui Rakoczy în timp de război. Din motive financiare, nu s-au continuat săpăturile. Cu ocazia săpăturilor pentru zidirea unei case, s-au dat de urmele unui cimitir şi ale unui cavou, cu pictură-frescă minunată; antreprenorul însă a astupat cavoul. La săpăturile făcute pe malul Crişului, cu ocazia construirii noului şi actualului pod din 1936, pe lângă alte lucruri găsite, s-a aflat şi vechiul sigiliu al oraşului Ineu.Din populaţia turcească rămasă după izgonirea turcilor de aici, avem descendenţi în familiile: A Turcului, familia Juşca Teodor, ale lui Ioan Juşca, fecior al lui Teodor al Turcului, apoi din familia lui Dinu Turcului şi Teodor, două surori, Evuţa lui Todorică a lui Cârneau cu fostul fiu, Todoruţ şi un nepot în viaţă, Dinu. Floare - căsătorită Miclea, fost primar al oraşului - cu descendenţii Costan şi nepoţii lui Miclea. Alţi descendenţi mai sunt din familia lui Petru Juşca, feciorul lui Ilie a Turcului. De aceeaşi origine se pare a fi şi familia Baul, cu o mulţime de descendenţi şi în linie directă şi colaterală. Familia Herbei se pare că se trage din neamul Beiului cetăţii. La venirea austriecilor aici, cu prilejul scoaterii turcilor din oraş şi cetate, poate vor fi fost întrebaţi de Domnul Bei: „Wo ist der Her Bei?" Şi a rămas printre localnici ascuns Domnul Bei (der Her Bei). Populaţia i-a păstrat însă acest nume până în zilele noastre. Poate mai sunt şi alte familii mai puţin cunoscute. Mulţi turci s-au ascuns prin păduri şi multe familii se pare că s-au stabilit în satul Chereluş unde şi în cântarea bisericească predomină elementul oriental şi trăsături ale feţelor asemănătoare cu ale turcilor; la fel şi în comuna Gurba.

Aspectul ce l-a avut Ineul sub ocupaţia turcească este descris de istoriograful turc Evlia Kurt Celebi: „Forma cetăţii Ianova (aşa numesc Celebi şi documentele turceşti Ineul sub ei). Pe malul râului Criş e o cetate pătrată; are bastioane mici de piatră, dintre care fiecare seamănă cu întăriturile lui Iced-Suds (simbolul tăriei) şi în fiecare

încap o mie de oameni; în fiecare sunt 10 tunuri balicmez. Are spre miazăzi o poartă, a cărei cheie o poartă şi o păstrează Ianice Aga. în şanţ curge Crişul. Dinăuntrul de poartă este Giamia Sultanului - Han-Mohamed. La baza geamiei e un turn de lemn cu ceas şi o moară cu cai. înăuntrul acestei cetăţi este cetatea nouă. E o drăgălaşe cetăţuie, în care în afară de odăile ienicerilor, altceva nu este. La cele 4 colţuri, are patru turnuri puternice de lemn, cu lăţimea păretelui de 20 picioare. Această cetate are o poartă spre apus şi şanţul acesteia e plin cu apă curgătoare.Suburbiul Ianovei. Curge printr-însul râul Criş. De-a dreapta şi stânga Crişului, e mare oraşul, care se întinde pe pământ în formă de săgeată; întinderea e de vreo 4800 de paşi. De prezent e o palanca pornită spre desvoltare. Are peste tot opt bastioane puternice şi 3 porţi anume: Poarta Timişorii la Miazăzi; Poarta Gyula spre Apus; Poarta Orăzii spre Răsărit şi toate sunt de lemn. Şi şanţul acesteia îl umple Crişul. S-au adunat 10 mii raiale şi au făcut un nou şanţ. în acest suburbiu e geamia foarte frumoasă a lui Korpoli Mohamed cu acoperiş de ţiglă, minaret de cărămidă şi e foarte mare geamia. în oraş este geamia lui Osman Aga de Chasec, foarte artistică, frumoasă, acoperită cu ţiglă şi având minaret de lemn. Deasupra porţii acestei geamii este sculptată următoarea tarichie:

Giamia lui Sufi Kenan Paşa e cu ţiglă şi minaret de scândură. Aproape de dânsa, tot lângă amintitul cap de pod, este giamia Korpulizade Fazii Ahmed Paşa. în afară de aceste mai sunt şi meceturi. Peste tot sunt opt sute de case mai mici şi mai mari cu ţiglă, cu grădini în acest oraş înfloritor, care a pornit acum spre desvoltare. Râul Criş curge tocmai prin mijlocul oraşului şi din toate părţile şi balcoanele pescuiesc la diferite sorte de peşte. Marele număr al grădinilor şi parcurilor de trandafiri, mulţimea diferitelor grădini nu este de descris. Dintre toate casele, mai frumos este palatul Paşei, lângă poarta dinspre Gyula; toate clădirile sunt frumoase, acoperite cu ţiglă şi împodobite cu antişambre, odaie de baie şi mulţime de odăiţe".„Ferestrele caselor şi balcoanelor dau spre Criş. Fiecare palat îşi are luntrită şi lada pentru transportul de alimente; fiecare îşi ia prietenii şi merg la viile din împrejurime şi în grădinile de peste râu; şi acolo petrec şi se distrează. în vii umplându-se sufletul lor de cântecul privighetorii, se cufundă în plăcere şi admirare. în parcul din împrejurime, iacintul şi alte flori diferite, cu mirosul lor înviorează creierul omenesc. Pe malul râului sunt sădiţi pretutindeni pomi roditori şi nenumăraţi chiparoşi înclinaţi, cari umbresc râul şi îl fac parcă un lac umbros, adşemi (persan). Iată sub aceşti arbori umbroşi, întreaga populaţie a vilagetului şezând în grupe, savurează farmecul anotimpului".„Acestea fiind o nouă cucerire, guvernatorul actual a dat oarecari prerogative şi avantagii locuitorilor, aşa că oraşul zi de zi se dezvoltă şi vin aici raiale din alte oraşe şi ţinuturi. Până acum nu are decât o baie. La capul podului de lemn de peste Criş, a clădit Ahmed Paşa, fiul lui Korpoli, un mare şi frumos han acoperit cu ţiglă. Are două sute de prăvălii, dar nici un imaret şi jumătate nu are. Acest oraş este foarte, dar foarte bogat; în raialele dintr-însul sunt ardeleni şi valahi, soldaţii sunt poturi de bosneaci, care în felul trupelor din Timişoara şi Lipova, poartă haine de grăniceri.

Această descriere, citată în scrierile istoriografului turc Evlia Kurt Cselebi în anii petrecuţi de el aici, 1660-1664, despre oraşul şi cetatea Ineului, cu mai bine de 300 de ani în urmă, conţine mult adevăr cu privire la descrierea cetăţii şi aşezarea oraşului ca şi astăzi. Parcul Mare (Ogreada verde) are copaci-exotici care vor fi fost şi atunci poate în plină dezvoltare; locuitorii sunt toţi valahi şi ardeleni, adică toţi români, şi cu mici excepţii, străini. A rămas în tradiţia locală că s-a îndreptat albia Crişului, care avea multe braţe de scurgere şi meandre, şi că s-au dat localnicilor privilegii. Faptul e explicabil, pentru că pe timpul acela, biserica ortodoxă de aici a fost bine organizată, având episcopie cu reşedinţa episcopală, în care au rezidat mai mulţi episcopi.

VI. SUB HABSBURGI DUPĂ ALUNGAREA TURCILOR

Decăderea şi ruinele cetăţii şi oraşuluiIndelungatele lupte cu turcii de-a lungul unui secol şi jumătate a decimat şi a risipit o mare parte din populaţia locală şi din întreg comitatul Zărandului. Astfel, la un recensământ făcut prin 1564, Aradul cu comitatul avea 410 Vi porţi, iar comitatul Zărand avea 1734 de porţi, în total 2144 V2. După recucerire, deci după alungarea turcilor, ambele judeţe unificate, în 1696 nu mai aveau în total decât 80 de porţi, din care Aradul 30 porţi, iar Zărandul 50 porţi. Mai mult de 96% din teritoriul locuit a fost distrus. De aceea autorităţile au fost silite să ia măsuri excepţionale pentru protejarea iobagilor, căci nu avea cine să mai lucreze pământurile, mâna de lucru ajungând foarte scumpă, chiar nobilii fiind siliţi

să gireze cu preţ mare capul unui iobag. Zărandul în 1572 avea pe teritoriul nostru patru plase: Siria, Dezna, Ineu şi Tauţ. în 1607 li s-au mai adăugat şi părţile Căpolnaşului, apoi, în 1629, şi plasa Ciuci. Delimitările de teritoriu n-au fost niciodată clare, între Zărand şi Bihor. Iar o parte din Arad a mai fluctuat şi la Hunedoara. Un lucru este constatat, Ineul a fost mereu centru de comitat, district, de plasă, centru eparhial şi apoi protopopiat. Şi în timpul ocupaţiei turceşti au fost dispute asupra teritoriului, fără clarificări însă. De aceea nu o dată se plângeau localnicii că plătesc dări în mai multe părţi.

După scuturarea jugului turcesc - aşa cum susţin istoricii noştri - sub austriecii Casei de Habsburg, necazurile şi împilările au devenit mai mari şi mai grele şi înaintaşii noştri scăpând de jugul de lemn al turcilor, au luat pe cel de fier al Habsburgilor catolici, care au început al doilea asalt asupra bisericii strămoşeşti, cu rezultatul binecunoscut: dezbinarea bisericii ortodoxe române din Transilvania, prin unirea unei părţi a românilor cu Roma, dezbinare care însângerează sufletul neamului de două veacuri şi jumătate.

Cancelaria aulică de la Viena controla totul. Ineul, fiind între anii 1715-1730 administrat de Ungaria, trece acum sub administraţia cancelariei aulice vieneze.

în 1725, Zărandul şi Aradul fiind anexate Ungariei, au devenit un punct de vamă, stabilindu-se impozitele în produse naturale, plătindu-se 30% din toate produsele, „Hărminţia", de la cuvântul unguresc 30. punctul sau casa de vamă era aşezată drept pe şoseaua de azi, în Calea Republicii, între clădirea Consiliului Popular Orăşenesc (Primăria oraşului Ineu), tribunal şi Notariatul de Stat, aşa cum se poate vedea din stampa Ineului din 1745 (3a).în 1732 s-a ţinut ultima şedinţă a comitatului Zărand, în Ineu, prezidată fiind de subprefectul Andrei Pogany. Deci, după 115 ani, reşedinţa s-a mutat la Arad, reşedinţa comitatului Zărand fiind însă în Ineu încă din timpul înfiinţării comitatelor conduşi de comiţi, de pe la anul 1172.

Privilegiile ilirice, pavăză şi scut pentru noi sub dualismul austro-ungarIn 1702, împăratul Austriei a înfiinţat armata de pază a graniţelor Tisa-Mureş, iar Ineul, fiind atunci ultimul punct sau cetatea de sprijin la marginea Transilvaniei, „cetatea cheie", a trecut sub autoritatea militară a împăratului Leopold şi pământurile care au aparţinut de Ineu, au trecut sub administraţia curţii imperiale din Viena.

După mutarea comitatului de la Ineu la Arad, au început noi măsuri administrative din Arad, cu demilitarizarea succesivă (1741) a sârbilor şi a românilor încadraţi cu ei şi apoi încorporaţi administraţiei maghiare a Aradului. Tot mai tare încep să se clatine privilegiile ilirice. Administraţia ungurească nu le mai respectă ca mai înainte, căci odată cu noua reorganizare a comitatului, începe o nouă reînviere a feudalismului unguresc. Totuşi privilegiile amintite i-au scăpat pe ai noştri de unirea cu biserica Romei.

Reînvierea feudalismului la IneuAşa cum relatează Gh. Ciuhandu, mai multe localităţi, care puteau să fie oraşe, au fost date de istoriografia maghiară de fundaţii cu caracter ecleziastic, catolic, de-a lungul Mureşului. Dar, aroape toate sunt remarcate, mai nou, ca începuturi eclesiastice de mănăstiri „greceşti" sau ortodoxe, ocupate mai apoi de călugării benedictini ori numai ca „Prepozituri seculare", adică aşezări de preoţi catolici de mir, deci nu călugări, şi cărora li se încredinţa cel mult îngrijirea duhovnicească mai restrânsă a familiilor exponenţilor politici şi ale domnilor de pământ şi, cel mult, o oarecare acţiune de convertire în rândurile populaţiei „greceşti". Dar membrii acestor „prepozituri seculare" mai erau încredinţaţi, cel puţin în unele prepozituri de acest fel, şi cu afacerile de „notariat" sau cu redactarea actelor publice, precum şi cu exercitarea unei jurisdicţii judecătoreşti a vremurilor de atunci, prin aşa numitele „probe de foc" - amintite. între prepoziturile de acest fel sunt menţionate, pe teritoriul judeţului Arad, două: cea de la Dyenes (Dyenus) adică Ineu, care pare să fi fost situată între Crişul Alb şi muntele (dealul) Mocrea şi care neavând mediu şi condiţii de viaţă, a dispărut din vreme; şi cea de la Arad, având amândouă jurisdicţie judiciară. Nu erau, prin urmare, organizaţii exclusiv bisericeşti, ci de stat, în slujba justiţiei.Aşa cum reiese din „Registrul de la Oradea", la capitlul comitatului Bihor, un singur caz de judecată, cu probă de foc, aflăm în părţile noastre, care s-a judecat la Oradea, cel de la nr.42 (din registru) unde se spune că: „Ciobanul Paul, vice comite în satul Mocrea, a învinuit de furt pe domnul Tengurd din satul Pinsuqui, iobagul lui Iacint, judecător fiind Neuclem, corniţele curial de Zărand, Ioan, din satul Gyoroc. Domnul Tengurd şi-a dovedit nevinovăţia (13) în anul 1213". Aceasta ne face să credem că s-au judecat şi alte cauze, fie la Ineu, la mnăstirea Dyenus, fie la prepozitura din Arad; nu avem însă urme scrise.

Ineul însă a intrat din nou în întunericul unui feudalism, reînviat cu toate prerogativele, ca pe vremea „probelor de foc”.

Viaţa oraşului înainte de răscoala lui HoreaIn 1745 judeţul Arad dă o dispoziţie prin care obligă pe pretorul de Ineu să locuiască în Ineu.Din 1745 există o stampă a Ineului în care se poate vedea forma, aşezarea, întinderea şi clădirile mai importante ale oraşului precum şi cetatea.In 24 ianuarie 1746, judeţul a stabilit în Ineu trei târguri anuale de vite şi de mărfuri, rămase aşa până în zilele noastre şi amintite după calendarul ortodox: piaţa obişnuită se ţinea în fiecare vineri, târgurile de vite sâmbăta, iar cele de mărfuri duminica.

VII. INEUL ÎN EPOCA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂPână la eradicarea iobăgieiAplicarea cu severitate a programului de guvernare centralistă a absolutismului luminat austriac în toate domeniile, inclusiv cel agrar, a creat condiţii noi şi pentru lupta ţărănimii iobage. Incercarea regimului absolutist de a îngrădi prin reglementări exploatarea de către nobili a ţărănimii dependente, în scopul de a o face disponibilă pentru exploatarea de Stat, nu a dat rezultatele aşteptate; ignorând ordonanţele imperiale sau ocolind prevederile lor, nobilimea a reuşit să-şi menţină poziţiile şi chiar să înăsprească exploatarea ţărănimii. Exigenţele unei fiscalităţi sporite, care nu reuşise să se impună în detrimentul nobilimii, a dat opresiunii un caracter intolerabil. Pe de altă parte, succesivele încercări ale regimului de a reglementa raporturile agrare dintre iobagi şi nobilime, interesul manifestat pentru ţărănime, precum şi anchetele lui Iosif al II-lea, în cursul călătoriei sale în Transilvania, au dat iobagilor convingerea că în lupta împotriva nobilimii, aveau conducerea imperiului de partea lor. Această stare de spirit, generată de cele amintite mai înainte, au aprins marea răscoală a iobagilor din Transilvania din 1784 .

Familia Aczel a fost de origine germană. Numele maghiar luat mai târziu este traducerea numelui Staal. Numele Aczel a fost luat prima dată de câştigătorul moşiei Ştefan, care a primit pentru familia sa şi titlul de nobleţe cu cognumele de „Ineuan". Aczel a îndeplinit diferite funcţii mari: notar în Timiş, sfetnic judecător, consilier regal şi sfetnic secret intern. Era perioada sever centralistă amintită, în care cenzura şi spionajul se cultivau cu stricteţe, pentru ca nobilimea să nu-şi piardă poziţia privilegiată. Aczel a construit casa de curte din Şicula, castelul din Ineu, unde a locuit şi a murit în 1815. El a renovat şi fosta pivniţă a lui Rakoczy din dealul Mocni, în 1808. Aczel a avut patru feciori: Antal, Iosif, Alexandru şi Ioan.a. Antal (1789-1868) deveni baron şi prefect suprem peste mai multe judeţe. A oferit iobagilor români intravilane şi pământ, în schimbul a trei zile de robotă pe săptămână. Casa lui, din Ineu, a fost cumpărată de familia Feier.b. Iosif (1791-1845), a fost căpitan în armată. A locuit în castelul din Ineu. Nu a fost căsătorit.c. Alexandru (1793-1848), a cărui soţie, Atlik Ana, a fost ctitorul bisericii romano-catolice din Ineu. A locuit în castelul de la Mocrea construit de el în 1834 (azi spitalul de psihiatrie).d. Ioan (1794-1853), a fost comandorul jandarmilor din judeţul Arad. El a locuit în casa-castel de la Aczelhaza (azi IMA Şicula), la care a construit, în 1830, o capelă catolică în cinstea lui Isus Hristos. Feciorul acestuia a fost Petru (1836-1901), comite, fost prefect al judeţului Arad; sora lui Sofia s-a distins în lucrări de binefacere. Petru a contribuit la zidirea bisericii ortodoxe din Ineu, dând locul, piatra şi lemnul necesar. Biserica s-a construit între anii 1864-1868.Sub Petru, moşia a fost scoasă la licitaţie în 1879 şi cumpărată de baronul austriac Klein Francisc, care a vândut-o lui Solymoşi Lajos (Ludovic) în 1883 (10).

După înfrângerile suferite de armatele imperiale în Italia, Imperiul Habsburgic a început să introducă un regim mai liberal între 1860-1867, pentru a-şi apăra prestigiul zdruncinat. Absolutismul se mai lupta cu o grea criză economică şi politică, din cauza marilor nemulţumiri ale naţiunilor subjugate. De aceea, curtea din Viena a fost nevoită să treacă la unele concesiuni, începând o formulă federalistă de guvernare, cu o dietă proprie pentru fiecare provincie, tinzându-se la un constituţionalism, în care provinciile îşi rezolvau problemele administrative, instrucţia şi cultele, în conducerea locală. Celelalte probleme, finanţe, vămi, armată, probleme externe, vor rămâne de competenţa senatului imperial, în care erau delegaţii provinciilor monarhiei. în felul acesta se părea că se dă o oarecare autonomie provinciilor, dar în realitate era o speculaţie a problemelor naţionale, pe care imperialii o foloseau în interesul lor. Apoi se trecu la parlament cu două camere.Pentru Transilvania fu restabilit un guvern civil, reînfiinţându-se vechile comitate, desfiinţate de centralismul militar.

între guvernul imperial din Viena şi cel provincial al Transilvaniei s-a ivit un conflict, din cauza membrilor nobilimii maghiare care susţinea că Transilvania constituia o parte a coroanei maghiare şi n-are rost convocarea dietei aparte. în situaţia aceasta încordată, românii au ţinut mai multe conferinţe la Sibiu, în Banat, dieta la Sibiu (15).Din toate frământările acestea reiese că nobilimea maghiară a strâns rândurile cu conducerea imperială şi, de teama dezmembrării monarhiei prin federalizare, s-au pregătit pentru dualismul austro-ungar. înainte de el, românii totuşi au primit statutul de organizare al bisericii ortodoxe, care a fost o mică constituţie a neamului şi a bisericii, cu recunoaşterea Mitropoliei şi în acelaşi timp înfiinţarea A.S.T.R.E.I.Nobilimea maghiară s-a grăbit şi ea la unirea Transilvaniei cu Ungaria şi la desfiinţarea autonomiei principatului, prin strângerea rândurilor cu burghezia maghiară şi cu magnaţii şi burghezia austriacă, în detrimentul burgheziei româneşti şi săseşti. Astfel au câştigat o poziţie dominantă. în felul acesta s-a deschis o nouă perioadă în istoria Transilvaniei, perioada dualismului, caracterizată prin intensificarea exploatării maselor şi a asupririi naţionale a românilor. Această perioadă a durat până la prăbuşirea Imperiului Habsburgic, în 1918 (16).

Sub dualismul austro-ungarînainte de înfiinţarea dualismului, în 13 februarie 1849, s-a înfiinţat în Ineu oficiul poştal permanent. Ca să-şi îmbunătăţească starea faţă de foştii iobagi, corniţele Atzel, cu soţia şi sora sa, s-au dedicat şi în lucrări de binefacere. între altele, la 1855 au zidit Spitalul din Ineu, din donaţia baroniţei.După ce împăratul Austro-Ungariei, Francisc Iosif pierdu ducatul Holstein, în urma înfrângerii de la Sadova, strânse rândurile cu magnaţii unguri şi formă dualismul austro-ungar în 1867, încoronându-se şi rege al Ungariei. După aceasta, luă măsuri pentru întărirea armatei, întărind vechile garnizoane şi înfiinţând altele noi, ca cea a Honvezilor din Ineu.în 1869 se scria despre Ineu (17) că: „are trei mii şi câteva sute de locuitori cu 4/5 români şi restul slovaci şi cehi. Afară de intelectuali şi meseriaşi, ungurii sunt foarte puţini, veniţi din diferite părţi". Este scoasă în evidenţă noua biserică ortodoxă română, care are mărime fără pereche, Ineul mai avea la acea dată cazinou, cafenea, farmacie, fanfară, castelul lui Oţel şi parcul de 120 holde (Grădina verde sau parcul „1 Mai", cum e numită astăzi).In 1869 a fost sfinţită biserica ortodoxă, construită între anii 1864-1868.In 1870 a fost reconstruită cetatea lui Rakoczy, în ruine de la luptele cu turcii dinainte de 1700, pentru a putea fi pusă la dispoziţia honvezilor. A fost restaurată după planul lui Handelman.In 1872 o comisie a secţiei de arheologie a Academiei maghiare a examinat şi verificat restaurarea cetăţii, constatând că la restaurare s-au folosit formele vechi.în 1872 Ineul şi Aradul au tribunal şi judecătorie legală. La această judecătorie au aparţinut cei din sfera locală a preturii şi cei din Buteni şi Chişinău Criş.în 1873, la 26 octombrie, a fost sfinţit steagul batalionului 12 de români de către Mitropolitul Procopie Ivancicovici, care, cu acel prilej a ţinut o frumoasă şi impresionantă cuvântare ocazională.în 1873 a fost o nouă epidemie de holeră, în care au murit mulţi locuitori din Ineu.în 1875 Ineul devine reşedinţă de notariat regal.1876 a încetat activitatea tribunalului local.1877 începe la Ineu perioada capitalistă, înfiinţându-se cu capital străin, fabrica de cherestea şi mobilă curbată „Mundus-Borlova-Armeniş". Fabrica a fost vestită în ţară şi peste hotare. Din ea se exporta mobilă în diferite părţi ale lumii: Constantinopol, Alexandria, Viena, Praga, Berlin, SUA, Japonia şi multe alte ţări. Capitalismul depăşea produsele micii burghezii şi faimoasele noastre păduri de fag, din Munţii Codrului şi Zărandului, erau exploatate fără milă, transportate fiind pe noua linie ferată, Arad-Brad, la fabrica Mundus din Ineu de unde luau drumul exportului ca produse finite de mobilă.

în 1877 odată cu fabrica se construieşte şi linia ferată Arad-Ineu, necesară transportului mărfurilor produse în fabrică.în 5 septembrie 1881, se inaugurează linia ferată Ineu-Sebiş.în 1882 s-a înfiinţat societatea pompierilor voluntari care, de-a lungul anilor, a desfăşurat o activitate obştească. în ea, prin anii 1926, s-a încadrat şi o parte din cohorta de cercetaşi, „Crişul Alb", din Ineu, cu elevii cercetaşi de atunci ai gimnaziului „Sava Brancovici". în rândurile acelei societăţi activau, în chip armonios, deopotrivă meseriaşi şi intelectuali de toate vârstele şi naţionalităţile conlocuitoare din Ineu.în 1883, în 13 mai, pretura plasei Ineu a aprobat construirea în oraş a unei mori cu aburi, cu condiţia ca în duminici şi sărbători să nu lucreze, ca să nu tulbure liniştea publică, fiind prea aproape de biserici.

în 1889 Ineul este legat de comuna Cermei prin linia ferată. Tot în acest an, la 13 decembrie, trenul circulă din Ineu prin Sebiş până la Gurahonţ.în 1893 în 14 august, se înfiinţează calea ferată cu linie îngustă Sebiş-Moneasa.în 1895, în 7 noiembrie, trenul merge de la Ineu prin Gurahonţ până la Hălmagiu, iar în 1896 linia este prelungită până la Brad, având o lungime Arad-Brad de 168 km.în 1903, în 28 octombrie, o comisie formată din: subprefectul judeţului Arad, Epitropia Scoalei din Ineu, Epitropia bisericii greco-orientale (ortodoxe române), primarul comunei, Epitropia bisericii romano-catolice, stabileşte drepturile urbariale de pădure ale locuitorilor din Ineu, din suprafaţa totală de 513 holde (jugăre) şi 1301 stj. pătraţi. In 1902, prin parcelarea locurilor de locuinţă, s-a construit cartierul de la strada Băncii (30 Decembrie azi) până la spital.în 1907 compania societăţii de cale ferată Arad-Cenad a primit autorizaţia de construire a unei căi ferate înguste Ineu-Beiuş, în aşa fel ca să treacă prin Cermei-Berechiu-Talpoş-Girişul Negru-Bator, Cociuba-Beiuş.în 1907, compania a mai proiectat o linie din Ineu (din piaţă) - Mocrea-Chier-Satu-Mic-Şilindia-Luguzău-Camna-Tauţ. Toate aceste probleme astăzi sunt rezolvate în chip fericit prin cursele de autobuze puse la dispoziţia călătorilor, în toate direcţiile.

In 1908 se punea problema împărţirii în două a judeţului Arad, în aşa fel ca în partea de sud a judeţului Bihor, să se formeze un nou judeţ, de care să fie legate plăşile: Hălmagiu, Sebiş şi Ineu precum şi comunele Talpoş şi Şepreuş.în 1908 a fost proiectată denumirea maghiară a străzilor din Ineu în urma politicii de maghiarizare forţată şi deşănţată care s-a tot agravat cu începutul dualismului. Proiectul plan-hartă prevedea: Calea Republicii până la tribunal, urma să fie numită Boroş-Beny; de la tribunal la adunarea baptistă, Atzel Peter; în continuare, până în capătul oraşului, Kossuth Lajos; Calea Decebal, Grof Leiningen; Calea Traian, până la strada Ion Creangă, unde era atunci marginea oraşului spre nord, urma să fie numită Rakoczy Gheorghe. Strada Ion Creangă, Akacz Utza, a pănarilor, fiindcă pe lângă şanţul dinspre linia ferată erau nişte salcâmi (pănari) uriaşi. Strada Coşbuc, Grof Szekeny, spre apus de la calea ferată, iar spre răsărit, Losonczy. Strada Eminescu, spre Apus de la Traian, Baron Solymoşi, spre răsărit, Baron Actel Lajos; Strada Sadoveanu, Torok; Caragiale, Malo, Daciei; Hotar Ucza Ion Slavici; Honved uctza, Goga - Grof Haler; Gh. Lazăr - Komyok; Alecsandri - Vasar Ucza. Aici unde e azi Bugeacul, între străzile Eminescu, Alecsandri şi Coşbuc, a fost locul târgului de vite, până prin 1920, de când s-a mutat apoi pe câmp, pe locul numit Roată, fosta păşune a viţeilor, locul cazărmii de azi. Strada 30 Decembrie urma să fie numită „Betlen Gabor"; Avram Iancu, Erzsebet Kyralyne, până la strada Cloşca, şi de acoloSzaint Gyorgy; strada Gheorghe Doja, Dejak Ferencz şi de la Cloşca, Szent Istvan. Strada Horea, Brancovici; Cloşca, Kereszt; Crişan, Kos Patak; celelalte: Miron Costin, Neculcea etc. Peterfy, Homok, Halasz, Isak, Koros, Farkas, Dyenes Monostor şi Hodobana (adică Caragiale) - Karika Utcza.în 1911 se înfiinţează în Ineu, Percepţia.în 1914 în centrul oraşului se construieşte fântâna semiarteziană având adâncime de 3,38 m. Are apă potabilă şi conţine mult iod. în acest an s-a făcut şi baia orăşenească de lângă pod (uzina veche).în 1914 s-a mai proiectat şi dat pentru construcţie, la Reşiţa, un pod de fier peste Criş, pentru centrul oraşului, care însă, din cauza izbucnirii războiului mondial, a fost dus în altă parte.în anul 1917, la ordinul autorităţilor maghiare, au fost aruncate jos din turnul bisericii ortodoxe române cele 3 clopote mari pentru a fi topite şi prefăcute în gloanţe pentru uciderea oamenilor în marele război mondial (20). A rămas la biserică unul singur, cu data fabricării 1742.în marele război mondial, au pierit, pe diferite fronturi, peste 200 de bărbaţi din oraşul Ineu (21), iar acasă multă populaţie de gripă spaniolă şi holeră, cum se poate vedea din registrele matricole şi de stare civilă pentru morţi ale bisericilor şi oraşului.

Oraşul între cele două războaie mondialeIn toamna anului 1918, criza politică a Austro-Ungariei se apropie de deznodământ. Insuccesele şi înfrângerile militare de pe front se ţin lanţ. Soldaţii părăseau în masă unităţile lor. Puternicele mişcări revoluţionare şi de eliberare naţională ale popoarelor asuprite grăbeau procesul dezagregării totale a imperiului.Dualismul austro-ungar s-a dovedit a fi o construcţie artificială de stat, care s-a prăbuşit sub loviturile forţelor interne, reprezentate de lupta revoluţionară a clasei muncitoare, de mişcările naţionale şi sociale din imperiu, a căror bază era ţărănimea

In 1928 s-a zidit prima casă din colonia Traian suburbie a Ineului, fostul sat Traian. A fost casa lui Drăgan Gheorghe, din strada Simion Bărnuţiu Nr.25, existentă şi azi.In decembrie 1929 s-a înfiinţat uzina electrică locală prin acţiuni şi depuneri ale instituţiilor locale şi ale cetăţenilor celor mai înstăriţi din oraş

In această perioadă oamenii s-au înglodat în datorii. Aproape n-a fost casă şi familie fără datorii şi fără împrumuturi la banci. Erau datorii la care oamenii nu puteau face faţă cu dobânzile din cauza scăderii preţurilor la vite şi cereale şi a fiscalităţii mărite. între localnici se auzea numai de cutare şi cutare, că „1-a protestat banca". Totuşi viaţa a fost mai uşoară decât în timpul războiului mondial, căci se găsea pâine din belşug. Specificul ocupaţiei locuitorilor din Ineu înainte de 1951 era agricultura în pământ propriu, unii mai lucrau şi în dijmă şi pământurile lor şi ale altora; alţii erau zilieri agricoli şi alţii muncitori necalificaţi la diferite întreprinderi locale şi de stat, iar alţii funcţionari salariaţi ai diverselor instituţii locale, raionale (Ineul fiind atunci centru de raion), alţii erau salariaţi de Stat sau obşteşti. In oraşul Ineu, în 1951, existau următoarele întreprinderi cu sector socialist:1. Uzina electrică cu două motoare din care unul de 50 HP şi altul de 25 HP cu şase salariaţi;2. întreprinderea raională „23 August" Ineu, pentru administrarea şi exploatarea morilor, având două unităţi în oraş: Moara „Dinamo" Ineu, cu 12 salariaţi şi capacitatea de producţie de 1 vagon în 24 de ore, cu motoare cu gaz sărac; Moara „Bălucana" Ineu, cu 8 salariaţi, cu capacitate de producţie 1 vagon la zi, cu turbină cu apă.3. întreprinderea „7 Noiembrie" pentru crescătorie de porci şi păsări, cu 3 salariaţi.4. Cinematograful „Olga Bancic" cu sală de 240 persoane. 5. Sovromconstrucţii Ineu, cu 153 salariaţi.6. Cărămidăria URCC Ineu, cu 13 salariaţi.7. Staţiunea piscicolă, cu 5 salariaţi şi cu o producţie de 5 vagoane peşte anual.8. întreprinderea de panificaţie Ineu, cu 13 salariaţi.9. ISDCcu 12 salariaţi.10. întreprinderea Combustibil, cu 4 salariaţi 11. întreprinderea ISPL, cu doi salariaţi.12. întreprinderea trustul cărnii, cu patru salariaţi.13. Cooperativa de construcţii „21 Decembrie", cu 10 salariaţi.14. întreprinderea de încălţăminte „Moţul", cu 10 salariaţi.15. întreprinderea Sovromasigurare, cu 3 angajaţi.16. Gospodăria Agricolă Colectivă „Republica".

Suburbia TraianFostul sat Traian, zis şi colonia Ineu, înglobat în oraş din 1951, este azi o suburbie a oraşului împreună cu Ineul Nou şi înglobează toate familiile aşezate între linia ferată Ineu-Ceraei, partea de răsărit şi între linia Bradului partea de miazănoapte, drumul Cioloşului şi fostul conac Istvanhaz, azi sediul CAP-ului Republica Ineu. Traianul propriu-zis este partea de oraş dintre linia ferată Ineu-Cermei şi strada Mărăşeşti, rândul dinspre apus. Restul este Ineul Nou. Strada Mărăşeşti coincide cu drumul ce ducea în parcela de hotar „Traian", „drumul Traianului" de la care şi-a primit colonia, la înfiinţare, numele. Vechiul şanţ al drumului se mai poate vedea şi azi prin dreptul turlei sau a turnului bisericii ortodoxe. Ineul nou este împărţit aproape în două părţi de strada Tudor Vladimirescu, care este continuarea străzii „Calea Traian" dintre podul Crişului de lângă cetate şi până la linia ferată. De la linie se continuă strada Tudor Vladimirescu până la CAP în Drumul „Nucilor", care se continuă spre pădurea de la Baltă - Târsăli -Cărbunărişte - locul Ulmului cel Mare şi apoi spre Teuz.în vechime parcela dintre oraş şi linia ferată ineu-Cermei-Drumul Nucilor şi Pădure a fost denumită şi cunoscută - înainte de întemeierea satului Traian - denumirea Traian, de unde i s-a dat şi numele. Probabil să fi fost undeva în parcelă vreun castra sau tabără romană. Suburbia este subordonată administrativ oraşului. Din punct de vedere bisericesc, se administrează ca o parohie aparte, cu biserică, oficiu parohial şi corporaţii parohiale, precum şi preot aparte. Economiceşte, are administraţie separată în CAP „Răsăritul" din Traian, care cuprinde familii din Traianul propriu-zis, întrucât Ineul Nou este înglobat la CAP „Republica".

Din decembrie 1959 parohia Traian a trecut sub conducerea preotului paroh Pavel Tripa, care, după ce a restaurat complet şi în întregime biserica din Ineu - căreia i-a făcut ferestre metalice şi a împodobit-o, restaurând şi casa

parohială, sala corului din Ineu, a trecut la Traian, unde a restaurat complet şi interiorul, şi exteriorul bisericii, a curăţat picturile, a revopsit mobilierul, a făcut gardul, porţi, uşi, a reparat acoperişul bisericii, a pus paratrăznet, a pus podoabe interne, ornate, şi cărţi de ritual, în urma cărora biserica din Traian a fost târnosită şi sfinţită de IPSS Părinte Episcop Teoctist al Aradului, la 24 noiembrie 1963; preotului i s-a dat gradul şi distincţia de Iconom

Bibliografie: TRECUTUL ORASULUI INEU SI AL CETATII IENOPOLEI, Pr. Pavel TRIPA, ed. Emia 2007

Ineustudiu istoric

Marius Popamaster urbanism an 1