Grupa I

Criticismul JunimistTitu Maiorescu

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, la 15 februarie 1840. Tatăl său, Ioan Maiorescu,fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grănoasa, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În timpul revoluției de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluționarii munteni și ardeleni și a activat ca agent al Guvernului

provizoriu lângă Dieta germana din Frankfurt. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a calătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămanând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii in legatură cu problema

românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obstestii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la "Sfantul Sava", director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.

În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnarilor zilnice, pe care le va continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitațile sale intelectuale în fața colegilor șustrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care il obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care daduse dovadă. Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul "magna cum laude", după încă un an, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format in urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iasi) la 22 de ani, decan la 23 și rector la

aceeași vârstă, academician (membru al Societații Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost întentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atraseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul urmator avea sa dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu "prelecțiunile populare" (conferințe asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii impreună cu prietenii sai I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală "Vasile Lupu" din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale romanești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al "formelor fara fond", al caror rechizitoriu îl face în articolul din 186 contra directiei de astazi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului român.

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despațiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl facea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror

mijloace artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevaratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea "critică judecătorească", întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii consideră acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalitatile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viața literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însusi, este legat de creația și impunerea în conștiinta publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.

În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: "Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul". Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și

discipolilor săi, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care iși facea scrupule în legatură cu proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatete sufletească: "Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevarată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale".

O cercetare critică asupra poeziei române este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un puternic caracter didactic. Este urmarită aici o inițiere în problemele generale ale artei, încercand-se explicarea elementară a fenomenului literar. Studiul se împarte în două capitole: I. Condițiunea materială a poeziei și II. Condițiunea ideală a poeziei.I. Condițiunea materială a poeziei (forma): în acest prim capitol Maiorescu pornește de la disocierea, în spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adevăr și frumos. Adevărul, spune autorul, cuprinde numai idei pe când frumosul, exprimat prin arte, cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. În interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru că, spre deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra , sculptura, sunetele in muzică, culorile in pictură), literatura beneficiază de o dimensiune materială incertă - imaginile sugerate de cuvinte: 'Prima condițiune dar, o condițiune materială sau mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie ea epică, fie lirică, fie dramatică, este ca să deștepte prin cuvintele ei

imgini sensibile in fantezia auditoriului'. Daca discursul științific (denumit de Maiorescu proză) abstractizează, poezia, pentru a sensibiliza conștiința cititorului, trebuie să facă apel la imagini concrete prin intermendiul cuvintelor capabile sa nască aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, așadar, să aleagă cuvântul cel mai puțin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai această menire de a sensibiliza conștiința cititorului: epitete ornante, personificări, comparații. Din acest punct de vedere Maiorescu va defini și condiția unei poezii reușite: originalitatea imaginilor sensibile și modul de realizare. Va conta deci noutatea 'vesmântului sensibil' (imaginile folosite) dar si modul de realizare ('justetea compărărilor). Al doilea capitol, Condițiunea ideală a poeziei, se va ocupa de 'fondul' literaturii (poeziei). Maiorescu spune că 'ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un simtământ sau o pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ține de tărâmul științific' Dacă știința se ocupă de morală, politică, filosofie, poezia va trebui să se ocupe de sentimente general umane ca iubirea, ura, mania etc: 'Poezia cere, ca o condițiune materială a existenței ei, imagini sensibile, iar ca condișie ideală, simtamine și pasiuni'. Întregul studiu este elaborat în spirit critic întrucat aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri și exemple din litratura româna și universală. Astfel Maiorescu dă exemple concrete de ceea ce reprezintă, în viziunea sa, inadecavare la spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de diminutive etc., dar dă și exemple de bună poezie românească (Mureșanu, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu).

În contra direcției de astăzi în cultura română este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva îndrumatorului cultural, expresie directă a conlștientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face și un istoric al crizei respective descriind progresul șovaitor al culturii române care, până la începutul secolului al XX-lea, înseamnă 'bărbărie orientală', după care vine 'trezirea' din epoca pașoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epoca în care tinerii întorsi de

la studii din Franța și Germania, aduc idei noi dar și forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un 'lustru cultural': 'În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament stafii fără trup, iluzii fără adevar, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc'. Maiorescu observă de fapt acea abundență de forme culturale străine care nu se potrivește deloc fondului național. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forțată el fiind de parere că numai fondul esențial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române.

Titu Maiorescu - îndrumător al culturii

și literaturii române

Titu Maiorescu a fost mentorul Junimii, critic literar, eseist și filozof. Contribuția lui Titu Maiorescu este foarte importantă în domeniul limbii, al literaturii, al esteticii și al filozofiei.Varietatea preocupărilor sale l-a facut pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme, ca domeniul de activitate a lui Titu Maiorescu este toată cultura. Prin combaterea mediocrității, a lipsei de talent, Titu Maiorescu a facut o necesară operă de salubrizare și ierarhizare a valorilor. El a desfășurat o activitate de îndrumător al culturii și a literaturii românești intr-o perioada când acestea erau amenințate de impostura și noua valoare.

I. Contribuția lui Titu Maiorescu în domeniul limbii- Articole despre scrierea limbii române (1866), Limba română în jurnalele din Austria (1868), Beția de cuvinte (1873), Raport citit în Academia

Romana asupra unui nou proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881), Oratori, retori, limbuti (1902).

1.Introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic: Punctul nostru de plecare în stabilirea alfabetului român a fost regula de a scrie sonurile române cu litera latina corespunzatoare.

2.Folosirea ortografiei fonetice: Fiecare cuvânt se scrie cum se pronunță.

3.Combaterea etimologismului: Ce voiește acum etimologismul în ortografia română ? Voiește să ne aducă gramatica la forma cea mai etimologic pură, să ne arunce limba cu secole inapoi.

4.Îmbogățirea vocabularului cu neologisme: Acolo unde astăzi lipsește în limba un cuvânt, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză .

5.Combaterea stricătorilor de limbă:

-respingerea calcului lingvistic (traducerea literară a expresiilor idiomatice): Titu Maiorescu critică gazetarii care traduc cuvânt cu cuvânt expresii idiomatice nemțesti intraductibile.

-ridiculizarea beției de cuvinte (verbalism, vorbărie): Cuvântul, ca și în alte mijloace de beție, e până la un grad oarecare un stimulant al inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari și mai ales preparat astfel încat să se prea eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței. Parerile in domeniul limbii si-au dovedit valabilitatea. In 1880-1881 Academia romana aproba sistemul ortografic propus de Titu Maiorescu pentru intreaga tara. Astfel junimea si Titu Maiorescu au constituit un factor important al unificarii limbii romane literare moderne.

II. În domeniul literaturii

Asupra poeziei noastre populare (1868), O cercetare critică asupra poeziei noastre (1867), Direcția noua in poezia si proza romana (1876), Comediile lui I.L.Caragiale (1885), Poeti și critici(1886), Eminescu și poeziile lui (1889)

1.Aprecierea poeziei populare

2.Aprecierea tradiției, a înaintașilor, Vasile Alecsandri

3.Încurajarea tinerelor talente

4.Aprecierea operei în funcția de valoarea artistică estetica

5.Combaterea mediocrității și a lipsei de talent

6.Promovarea criticii literare științifice

În acest domeniu Titu Maiorescu a dovedit intuitie, bun gust și simț al valorilor.

II. În domeniul culturii- În contradirectiei de astazi in cultura romana (1868)

Teoria formelor fără fond: În aparență avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem chiar o constituție. Dar în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevar.Aceasta teorie cuprinde multe exagerari, dar prezintă și un aspect pozitiv în sensul că respinge împrumuturile exagerate, neselective și imitațiile fără valoare. În realitate Titu Maiorescu și junimiștii pledau pentru ridicarea fondului autohton la înalțimea formelor împrumutate.

Concepția estetică a lui Titu Maiorescu

Nu este în intregime originală și nici unitară, adică are contradicții. Astfel Titu Maiorescu preia idei din:

-poeticile antichității (Platon, Aristotel)

-filozofia idealistă germană (Kant, Hoegel, Schopenhauer)

- estetica clasică romantică și realistă

Titu Maiorescu regândește aceste idei și le nuanțează personal. Meritul lui Titu Maiorescu este că a elaborat o concepție estetică spre deosebire de înaintașii săi Alecu Russo, Vasile Alecsandri și Mihail Kogalniceanu, care au exprimat pareri despre diferite probleme literare în cateva articole. Cel mai important articol în care Titu Maiorescu își exprimă concepția estetică este ,,O cercetare critică asupra poeziei noastre,, (1867). În acest articol Titu Maiorescu pornește de la deosebirea fundamentală dintre artă și știință: arta, frumosul, pasiuni, emoții, sentimente exprimate într-o formă frumoasă se adresează sufletului,știinta, adevărul, idei, se adreseaza rațiunii.

Pe baza acestor deosebiri și cu ajutorul celor două elemente fundamentale ale operei literare (continutul si forma), Titu Maiorescu definește poezia. După el poezia cuprinde sentimente, pasiuni, emoții exprimate într-o formă sensibilă. Fondul nu trebuie ințeles că idee propriu-zisă, ci ca sentiment sau pasiune: Prin urmare iubirea, ura, tristețea, bucuria, desperarea, mânia, etc. sunt obiecte poetice; invățătura, preceptele morale, politica, etc. sunt obiecte ale științei, niciodată ale artelor. Pentru Titu Maiorescu poezia este un repaus al inteligenței, care trebuie să exprime sentimente și nu idei politice pentru că politicul se adresează rațiunii și nu fanteziei.Așa se explică faptul că Titu Maiorescu respinge o poezie manifest-social, că,, Noi vrem pamant ,, de G. Coșbuc, dar apreciază lirica patriotică a lui O.

Goga.Titu Maiorescu definește condițiunea ideală și materială a poeziei. Condițiunea ideală cuprinde totalitatea sentimentelor, emoțiilor, pasiunilor exprimate de poet. Condițiunea materială cuprinde cuvintele, expresiile, figurile de stil prin care poetul își exprimă sentimentele.

Junimea

și rolul ei în cultura românească

În toamnă anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexadru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii și literaturii românesti înființează la Iași o asociație liberă cu numele "Junimea". Inițiatorii sunt: Petre Carp,de 26 de ani, doctor în drept, Vasile Pogor,de 30 de ani, docotor în drept, Theodor Rosetti,de 26 de ani, doctor în drept, cel care propune numele societătii, Iacob Negruzzi,fiul lui Constantin Negruzzi, de 20 de ani, doctor în drept, Titu Maiorescu,de 23 de ani, doctor în filozofie, având toți studii în Germania și Franța.

Programul politic al acestei asociații (majoritatea membrilor întemeietori constituiau aripa stangă a Partidului Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducatorul grupului, Titu Maiorescu. Junimiștii au criticat puternic Revoluția de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grabită și nejustificată a modelului francez. Ei nu se împotriveau schimbărilor și nici culturii occidentale, pe care o prețuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului ca schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe masură ce societatea româneasca era pregatită să le primească.

Activitatea Junimii se desfasoară pe mai multe etape:

1. o etapă în care se elaborează principiile estetice ale societății. Este vremea în care Junimea provoacă cele mai multe reacții adverse, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe sa-i fie asigurat.

2. o etapă în care ședințele din Iași încep să fie dublate de acelea de la București (1874-1885). În 1885, Iacob Negruzzi se mută la București luând cu sine și revista a carei direcție o păstrează singur până în 1893.

3. 1885-1900 este perioadă în care principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în mod deosebit. Această etapă a gruparii și chiar a revistei are un caracter universal. Activitatea Junimii va înceta în 1916, la București.

Forme de manifestare:

1. Întruniri săptămânale, care reprezintă dezbateri de înaltă ținută intelectuală pe teme de cultură: estetică, filologie clasică, istorie, arheologie, morală, știină, economie politică ,etnologie, religie. În cadrul acestor întruniri sunt prezentate creații literare noi, alese printr-o analiza severă. Studiul lui Titu Maiorescu "Despre poezia română" deschide orizonturi noi, critica junimista fiind introdusă în mod științific.

2. Prelegerile populare ("prelectiuni"), debutează în februarie 1864 și sunt organizate timp de aproape două decenii sub forma unor conferințe duminicale. Aceste prelegeri contribuie la răspândirea principalelor idei junimiste: respingera rupturii violente între trecut si present , respingera conceptului burghez de libertate și a concepției burgheze despre proprietate, apărarea propietății moștenite și legarea ei de onoarea personală a propietarului, păstrarea izvorului de bogăție naturală, aderarea la ceea ce este imediat, la concret, acțiunea statului în direcția rezolvării marilor probleme ale vremii, transformarea statului

intr-un purtator al culturii,respectarea specificului national.Dintre cei care au ținut prelegeri s-a remarcat Titu Maiorescu, prin claritatea expunerii, printr-o limbă română limpede și frumoasă, prin cunostințe variate. Încă de la prelegera introductivă intitulată "Ce scop au cursurile populare?", el a trezit admirația tuturor, prestigiul lui a crescut odată cu prelegerile "Despre religiunea în popor","Despre sunete si colori", și a culminat cu ultima prelegere: "Despre minte si inimă". În cadrul acestor conferințe a fost formulată în 1868 teoria "formelor fără fond". Maiorescu afirmă că imitațiile din cultură sau politică sunt forme goale, lipsite de fondul autohton care să le dea viață.La început, prelegerile aveau teme diferite, dar apoi s-au stabilit teme comune pentru fiecare an. În 1872, în cadrul temei comune,, Omul și natura,, s-au ținut prelegeri precum: "Scrierea", "Arta", "Morală și știință", "Locuința", "Plugul", "Corabia", "Arma și unealta".

  Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a înființat-o:

a) Spiritul filozofic- este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste.Junimistii sunt oameni de idei generale, mai mult decât specialiști într-o ramură principală a științei. Junimea încurajează formarea tinerilor filozofi în universități străine.

b) Spiritul oratoric- este a doua trăsătură a mentalității junimiste. Prin îndelungată luptă a lui Titu Maiorescu, Junimea înseamnă un reviriment în sensul controlului cuvântului. Modalitatea alcătuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compoziției discurscursului după modelul maiorescian reprezintă o tradiție la Junimea.

c)Gustul clasic și academic: oameni de formație universitară, junimistii sunt înclinați a judeca după modele și a crede în valoarea canoanelor în arta. Astfel, clasicismul se bucură de o bună primirea la Junimiea, care nu se închide însă față de romantism. Dar, gustul junimist se indreaptă către producția confirmată de timp.

d) Ironia-este o altă trăsătură a Junimii. Celebră este zeflemeaua junimistă la adresa exceselor de orice natură, la orice argument ridicol, care a coalizat împotriva mișcării pe cei mai mulți dintre adversarii ei. Ironia, folosită ca unealtă polemică, este folosită și înteriorul cercului.

e) Spiritul critic- completează imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seamă trăsătură a întregului. Criticismul Junimiii se bazează pe acea atitudine centrală impusa de Titu Maiorescu- respectul adevarului. În numele adevarului , Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale și a falsei erudiții. Nevoia de autencititate în formele de manifestare a vieții naționale determină și atitudinea politică a lui Eminescu. Nevoia de adevăr implică și modestia, rechemând spiritele la conștiința limitelor și a conditiilor de fapt, pe principiul că sarcina modestă, dar bine implinită este superioară marilor năzuințe.

Prin Titu Maiorescu se afirmă conștiința închegării unei direcții culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit și de un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat și a impus o astfel de direcție, aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare politică socială și economică începute de Alexandru Ioan Cuza și de ministrul sau Mihail Kogaliceanu, omul de idei al epocii pașoptiste, dar și al celei urmatoare. Junimea a determinat o direcție nouă și în literatură: fundamental romatică în perioada pașoptismului, literatura română evoluează în a doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esență.

În plan cultural, obiectivele Junimiii au fost foarte limpezi:

a) raspandirea spiritului critic

b)încurajarea progresului literaturii naționale

c) sustinerea independenței intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecțiuni populare)

d) susținera originalității culturii și a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii române literare și prin respectul acordat literaturii

e)crearea și impunera valorilor.

În domeniul studiilor lingvistice, Maiorecu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând tedințele latiniste ale cărturarilor transilvăneni, care propuneau "curățarea" limbii române de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, și Timotei Cipariu și George Baritiu, pe de altă parte, a stimulat studiile asupra limbii române.

După unire, dar mai ales după dobândirea independenței naționale, accentul trebuie să cadă pe calitatea artistică a literaturii, pe idealul perfecționarii ei interioare. Limba artificială, falsa erudiție și lipsa de gust sunt permanent semnalate și ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimisti, vor colabora la revista "Convorbiri literare", vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integrați acestei epoci (Vasile Alecsandri, Al.Odobescu). Reprezentanții noii generații literare, în frunte cu Titu Maiorecu, încep insă să domine scena. Sprijinind și apărând valorile autentice, Maiorescu are și darul de a descoperi și a atrage în cercul său vocile noi. Revista "Convorbiri literare" devine cel mai important periodic literar românesc. Aici își publica majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei parti din"Amintiri din copilarie" și povești, I.L.Caragiale își citește și publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici publică nuvele și povești. Alți colaboratori ai revistei sunt George Cosbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al.Bratescu-Voinești. Acești colaboratori ai revistei vor deveni figurile marcante ale epocii cunoscute ca "epoca marilor clasici".

Meritul "Junimii" a fost acela că a supus la o analiză temeinică și lucidă societatea și cultura românească, semnalandu-i slăbiciunile. Dezbaterea de idei din interiorul "Junimii" ca și aceea dintre junimisti și ceilalți intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea mai directă a oamenilor de cultură în problemele societății.

Junimea. Titu Maiorescu - îndrumător cultural al epocii marilor clasici

La nici trei decenii de la apariția "Daciei literare', standard al eforturilor unioniste exercitate pe teritoriul cultural și revista de direcție a romantismului românesc, o alta epoca - a "marilor clasici' -, o altă revistă - "Convorbiri literare', organ al asociației culturale Junimea - și o alta mare personalitate cu un covarsitor rol în modelarea culturii noastre - Titu Maiorescu - demonstrează că progresul civilizației românesti, fundamentat pe resurse organice, presupune și o firească deschidere spre valorile europene ale timpului. Epoca istorică bogată în evenimente hotărâtoare pentru destinul românilor a fost martoră, consecutiv, a Unirii (1859), a detronării lui Cuza și a instalării pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzolern (1866), a obținerii suveranității naționale, în urma Razboiului de Independență (1878), a transformării statutului politic al țării, din principat în regat, prin încoronarea lui Carol, întâiul rege al țării numite, de-acum, România. Timpul este dominat de liberalism, dar ideile generoase ale revoluției de la 1848 se degradaseră în sforăitoare demagogie patriotardă, frenezia intreprinderilor culturale pașoptiste deviase în euforie incapabilă să trieze valoarea de bunele intenții, iar cultul "duhului național' se transformase într-o "megalografie' ce presupunea că tot ceea ce e scris în româneste are valoare în sine. În acest climat de confuzie a valorilor, specific epocilor de tranziție, demersul junimist va avea o funcție curativă și reglatoare: entuziasmul generos al pașoptului - vârstă a copilariei națiunii - va fi înlocuit de spirit critic, probă a echilibrului și a dreptei măsuri, precum și dovadă certă a intrării națiunii

și culturii românești în maturitate. Prin toate eforturile sale, noua orientare va susține respectul adevărului, ca temelie a existenței socio-culturale a nației, cultul pentru valoarea autentică, vocația lucrului bine făcut și rostul lucidității în viața publică, că și în aprecierea operei de artă. De aceea, s-a considerat că Junimea reprezintă "suflul de temeinicie' pe care se va consolida modernitatea civilizației și a culturii noastre.

La 1863 se întemeia, la Iași, încă orașul-capitală al Principatelor, o asociație culturală pe care membrii ei fondatori - P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu - o botează neangajant și fără prețiozitate, Junimea. Simplitatea acestui nume contrastează cu bombastică latinizantă preferată în epocă și atât de savuros ironizată în comediile caragialiene. Asociația culturală se va dovedi nu numai stabilă, ci și extrem de longevivă și solidară în gusturi, idei estetice, principii, în ciuda diferențelor de varstă, formație intelectuală sau temperament ale membrilor săi și, ulterior, chiar în ciuda generațiilor care vor constitui amplul fenomen junimist.

Campul asupra căruia se va exercita acțiunea junimistă va fi unul larg, al culturii, în ansamblul ei, particularizat în domenii precum cel al limbii și ortografiei, al civilizației și culturii, prin formele și instituțiile ei, al literaturii și al criticii literare. Influența ei modelatoare se extinde în toate fostele provincii românești, nu numai dupa divizarea societății și mutarea unora dintre membrii ei în noua capitală a țării, București, ci și de la început, prin societatea România Juna și revista Tribuna din Sibiu, sub conducerea lui Ioan Slavici (cu activități desfășurate la Brasov și, itinerant, la Cernăuți), ambele fiind o prelungire a ideilor junimiste dincolo de spațiul moldovean. Prestigiul societății, al ideilor și membrilor ei va ajunge, în scurt timp, covărșitor, Junimea reprezentând, pentru întreg spațiul locuit de români, un etalon de care se ține seamă atunci când e vorba despre aspecte ale vieții publice -gazetărie, cultură, politică - și literar-artistice.

Ceea ce asigură unitatea demersului cultural junimist și face din el un adevarat curent cultural este "spiritul junimist', fundamentat pe câteva trasături statornice și comun împărtășite: "spiritul filosofic', "spiritul oratoric', "gustul clasic și academic', "ironia', "spiritul critic' (Tudor Vianu).

Spiritul filosofic, ușor de detectat în articolele și studiile lui Maiorescu, presupune un gust special pentru teorii, principii și norme, apetența speculativă și recursul la idei generale, cu rol legitimator. De aici se nasc discuțiile, aprinse uneori în cadrul întâlnirilor, despre limbă și redarea spiritului ei in grafie, despre artă și valoarea estetică a operei, despre poezie ca ilustrare a frumosului transcendent, ca și despre funcția moralizatoare a artei; tot de aici derivă plăcerea generalizării, a stabilirii unor "norme', ca și nevoia clarificării, prin punerea în concepte filosofice a realității: "condițiunile' poeziei, o dată stabilite, înlesnesc judecata sigură asupra valorii operei puse în discuție, în Amintiri de la Junimea, Iacob Negruzzi notează "placerea specială (a Junimii, n.n.) pentru filozofie'. Tot în acest sens trebuie amintită preocuparea cercului de a susține formarea de filosofi din randurile membrilor săi la universități europene (Eminescu trebuia să se intoarcă, dupa studii, ca profesor la o catedră de filosofie a Universității ieșene), că și aprecierea de care s-a bucurat spiritul eminescian "reflexiv mai peste marginile iertate' si poezia sa.

Spiritul oratoric, replică la retorica pașoptistă, ca și la gaunoasa, sforajitoarea "limbutenie' parlamentară și gazetarească a epocii, viza în mod substanțial calitatea de avocați, profesori, popularizatori de cultură și idei, oameni de catedră - proprie multora dintre junimiști - și, o dată cu trecerea , timpului, pe cea de parlamentari. Prin ciclul de conferințe ,,Prelecțiuni populare,, adresat unui public cultivat, provenit din saloanele aristocrației ; ieșene, vorbitorii se supuneau unui adevarat ritual constrângător: ținuta impecabilă, informația academică, dicția expresivă, dar mai ales

concizia, claritatea, eleganța, sobrietatea lapidară și ironia demonstrației erau obligatorii. ( Titu Maiorescu, cel mai strălucit dintre oratorii grupului, poate fi considerat un întemeietor al oratoriei universitare românești.

Gustul clasic și academic va unifica preferințele literare ale junimiștilor, stabilind consensul în aprecierea acelor opere ce se remarcă prin echilibru, sinceritatea "simțimântului', expresivitatea nouă a limbajului - toate acestea generatoare de valoare estetică, supremul atribut al operei de artă. El va opera ca normă atât pentru creatorii de literatură din cadrul cenaclului (Eminescu, Caragiale, Slavici), cât și ca set de criterii valide în judecarea producției literare. Aceeași trasatură presupune, însă, și lipsa de interes și de ințelegere a junimiștilor față de orientări estetice cu care au fost contemporani: simbolismul sau naturalismul.

Trăsatura definitorie a spiritului junimist, poate tocmai din cauza impactului avut în epocă, e spiritul critic. Bătăliile în care junimiștii s-au angajat, în respectul adevărului, au fost numeroase și îndreptate împotriva "direcției vechi' din cultura româna, "în contra' "neadevărurilor' pe care se întemeiaseră limba {etimologismul, direcția latinizanța), cultura și societatea (prin import de instituții occidentale fără "fond'), arta (prin confuzie valorică și lipsa de inspirație), istoria (prin studii neștiințifice privind romanitatea noastră pură și prin falsificarea etimologiei), oratoria (prin beție de cuvinte). Criticismul junimist vizează demistificator toate "formele fără fond' din epocă.

Adăugată spiritului critic, ironia, aplecarea spre zeflemeaua taioasă -îndreptată nu numai spre adversari, ci și în interiorul grupului, ca unealtă polemică, dar și ca formă de libertate și mobilitate a spiritului, completează un portret colectiv ce se compunea, paradoxal, din multe individualități -unele dintre ele de excepție. Întransigența criticii, execuția nemiloasă a tot ceea ce purta amprenta derizoriului și a

ridicolului - atât de proprie juneții se va domoli cu timpul, cedând locul efortului constructiv în etapele de maturitate ale mișcării. Celebru a fost, în epocă, "dosarul' Junimii în care se colectau mostre de prostie, gafe din gazetaria sau literatura vremii. (și care ajunsese în scurt timp atât de voluminos, încât a fost abandonat) .Aceeași ironie tăioasă facea savoarea întâlnirilor Junimii, la care consensul stabilise ca anecdotă primează și ca glumă putea întrerupe orice dezbatere aflată la ordinea zilei. Așa va fi gustat inițial Creangă, ca "vârtosul glumeț' al cenaclului, și tot la fel, comediile lui Caragiale, vor fi citite în delirul general al asistenței.

Asociația culturală traversează, în istoria ei, câteva etape distincte. Prima și cea mai fertila, în care s-au cristalizat principiile generale ce au normat demersurile în limba, ortografie, literatura și cultură, a avut un accentuat caracter polemic. Întinsă pe durata unui deceniu (1863-1874), ea a marcat ofensiva junimiștilor împotriva "direcției de astăzi', din epocă, ș s-a cristalizat în articolele și studiile lui Titu Maiorescu referitoare la starea limbii și a ortografiei, la poezia contemporanilor săi, diagnosticată necrutator drept "infirmerie' a literaturii române, la "neadevarul' și lipsa de substanță a formelor și instituțiilor culturale importate. Acum, asociația își înființează propriul organ de presă, "Convorbiri literare', aparut in 1867, una dintre cele mai importante reviste de direcție din cultura noastră ce va apărea, fără întrerupere, până după al doilea război mondial. Longevitatea revistei poate fi considerată miraculoasă, într-o presă ca cea românească, obișnuită mai degrabă cu publicații meteorice decât cu cele de tradiție. Cea de a doua etapă (1874-1885), numită după o expresie maioresciană, "a directiei noi', inregistreaza cele mai stralucite succese pe taramul literaturii: aparitia poeziilor eminesciene, a trei din cele patru capitole ale Amintirilor lui Creanga, a operei comice caragialiene - volumul de Momente si schite.

Grupa II

Mihai Eminescu și Junimea Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici în data de 15 ianuarie 1850, Botoșani – decedat în data de 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură; poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer,Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la „Timpul” a reușit să-i deranjeze pe câțiva

lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 laspitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui teidin cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea ”Eminescu și poeziile lui” (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici.

Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban – 1841 , studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n.1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.

După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiet…” sau „O, rămâi”).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) laCernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859-1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și

1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, , i s-a promis de către gimnaziul din

Botoșani că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Junimea

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și în special Titu Maiorescu. Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași surse și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie. Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în

Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice. Junimea mai înseamnă şi un cenaclu literar, o tipografie şi un sistem de librării.

Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioada îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristică modului de a trăi şi a se dezvoltă. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este şi aceea pe care asociaţia ieşeană o adopta pentru sine. Desigur, nu numai instinctul vieţii menţine unitatea “Junimii” în decursul existenţei ei. Asociaţia doreşte să-şi dea o oarecare baza materială şi o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câştigă noi membri, se îngrijeşte de formarea noilor generaţii şi poartă polemici colective.

Fondarea Junimii

Societatea „Junimea” a luat ființă la Iași în anul 1863 (La 26 martie 1863, Titu Maiorescu îi scrie surorii lui: ”...Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi ...; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”), din inițiativa unor tineri reîntorși de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti. Ei își încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului".

Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând după instalarea să la Iași, dovedise existența unui

auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele științei, expuse în formele unei înalte ținute academice. Experiența este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.

Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre elementele de viață ale popoarelor și despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elementele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizațiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația înființează și o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea după o scurtă funcționare.

Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: „Convorbiri literare”, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucură de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin.

În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casă lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie și limba, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urmă activității “Junimea”, și lectură atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor pe care le-a străbătut. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că gruparea avea o importantă dimensiune masonică.

Periodizarea junimii În activitatea societății și a revistei se conturează distinct trei etape:

Prima etapă, numită și "etapă ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnutiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar

și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureolă prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Între anii 1874 și 1885 urmează a două faza a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din stradă Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit „Fântâna Blanduziei”,”Despot-vodă”; Caragiale a citit „O noapte furtunoasă”, apărute în aceeași perioada în „Convorbiri literare” împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

Perioada 1885-1944 este o perioada mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice.În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o păstrează singur până în 1893, pentru că în 1895 să fie format un comitet care să își asume întreagă conducere a revistei. Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeași perioada are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petru Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tăușan. Deși în acest interval Ion Luca Caragiale își continuă colaborarea la „Convorbiri literare”, care se deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin „Convorbiri literare” devine drumul spre universitate.

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul ştiinţelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puţine nume din sferele literare, mai multe din cele savante şi universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinţi.

Dacă până în 1900 revista îşi păstrase în primul rând tradiţionalul ei caracter literar şi filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacţie şi apoi cu trecerea lui la direcţia revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga şi alţii. Şi dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol şi Tocilescu a mai avut acelaşi grad de popularitate că şi în anul 1980.

A treia epoca a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lungă direcţie a lui Simion Mehedinţi, în timpul căreia arhivă de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuţiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. şi M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durata, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și în această perioada cu revistele

„Viață nouă” și cu „Viață românească”.Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți preda conducerea lui Al. Tzigara-Samurcaș care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de artă românească veche și populară. Nici nouă direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreagă arborescentă a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a două generații de scriitori și gânditori junimiști.

Activitatea membrilor de baza ai Junimii

Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detașează prin publicarea mai multor studii și cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filozofice și estetice ale culturii române. Dintre acestea amintim:” Despre scrierea limbii române (1866)”, „O cercetare critică asupra prozei române de la 1867”, „Direcția nouă în poezia și proză română (1872)”, „Neologismele (1881)” , „Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885)”

În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susținând ideea, novatoare pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în evoluția sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susținând folosirea literelor latine. Argumentează și probează necesitatea îmbogățirii limbii, pe cai externe, prin introducerea neologismelor, combătând, în același timp, calcul lingvistic și tendințele de stricare a limbii (Neologismele). Ideile, privind procesul de desăvârșire a limbii române literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română își însușește aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne.

În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice și direcțiile criticii literare. Pornind de la estetică lui Hegel, în

lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române (1867), el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferențiază între ele, pornind de la materialul prin care se concretizează ideea. Muzică, de pildă, se bazează pe sonuri, în timp ce sculptură se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre formă și fondul operei literare, Maiorescu stabilește, pentru prima oară, conceptele: „condiția materială“ și „condiția ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.

Ion Luca Caragiale - problema moralității artei este definită în Comediile d-lui I.L. Caragiale. Operând cu elemente specifice analizei estetice și științifice, criticul arată că artă devine morală prin propria să valoare estetică și nicidecum prin ideile morale pe care le conține.

Mihai Eminescu - În anul 1872, în lucrarea „direcția nouă” în poezia și proză română, el îl așază pe Eminescu, în fruntea pleadei poeților, imediat după bardul de la Mircești, pe baza celor patru poezii publicate în „Convorbiri literare”, intuind geniul acestuia și arătând că este „un om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.“

Dovedind o concepție unitară, în întregul proces de dezvoltare și consolidare a civilizației române moderne, respingând fără ezitare imitația și împrumutul, orice forme care nu se întemeiau pe fondul nostru autohton și nu se puteau integra organic în specificul nostru național, Societatea „Junimea” și revista „Convorbiri literare” au constituit punctul cel mai înaintat de direcționare a culturii noastre moderne.

Mihai Eminescu și „Junimea”

Mihai Eminescu vine în țară, în vara anului 1871, în vederea pregătirii Serbării de la Putna și nu este exclus să fi trecut pe la Iași pentru a lua contact cu membrii ,,Junimii” și cu T. Maiorescu. Însemnarea din registrul ,,Junimii” scrisă de mâna poetului dovedește că poetul a fost la Iași în 1871. La poziția 49 din registru este trecut: Mihail Eminescu – 1849 – decembrie 20 Sf. Ignat – Botoșani. Următorul înscris în registru este din anul următor 1872. Încă din anul 1870, când era la Viena, Eminescu trimite lui I. Negruzzi poezia ,,Venere și Madonă” ceea ce-l face pe Maiorescu să aprecieze talentul său în memorabilul articol ,,Direcția nouă”: ,,Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu”.

Abia în septembrie 1872 îl găsim pe Eminescu la Iași în mijlocul ,,Junimii” unde, în procesul-verbal al ședinței a I-a de la 1 septembrie, cu care se începuse sesiunea 1872-73, se consemnează: ,,M. Eminescu cetește fragmente din Diorama și anume, „Egipetul” și începutul «Evului de mijloc». Apoi cetește nuvela sa „Sărmanul Dionisie”. Asupra acesteia d. Pogor și Maiorescu observă că sfârșitul și modul dezlegărei nu corespunde cu caracterul întregii scrieri. Se primește pentru a se tipări” (A. D. Xenopol). La citirea nuvelei ,,Sărmanul Dionis” junimiștii n-au apreciat cum se cuvine calitatea operei, dovadă fiind și comentariul lui I. Negruzzi: ,,Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, când voi publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă toți înapoi revista”.

Peste o săptămână, pe 7 septembrie, Eminescu citește poeziile ,,Înger și demon” și ,,Floare albastră”. În ședința următoare s-a

dezbătut problema subvenționării lui Slavici și Eminescu pentru continuarea studiilor. Acest lucru se hotărăște în ședința din 22 septembrie 1872, prin contribuția benevolă a junimiștilor, iar în noiembrie Eminescu era deja la Berlin pentru înscrierea la facultate. Deși Mihai Eminescu a publicat în perioada ieșeană cele mai multe și cele mai valoroase din poeziile sale: Venere și Madonă, Epigonii, Mortua est, Înger și demon, Floare albastră, Noaptea etc., el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare decât de Maiorescu și prietenii săi din ,,Caracudă”: I. Creangă, M. Pompiliu, S. Bodnărăscu, V. Conta, A. Lambrior, Missir.

Ceilalți membrii ai ,,Junimii” l-au subapreciat pe poet și opera sa, chiar și I. Negruzzi care într-o scrisoare către Maiorescu spune: ,,Cât despre versurile lui, eu unul tot nu împărtășesc părerea ta. Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câțiva amatori răzleți, dar publicul cel mare nu-l va ține în seamă de nu se va îndrepta”. Corespondența membrilor ,,Junimii” cât și procesele verbale de la ședințele ei confirmă uneori indiferența cu care cercul a integrat prezența lui Eminescu în viața grupării. Unii dintre ei, fruntași ai scenei politice, bancheri, mari proprietari, l-au privit pe poet de sus, au refuzat recunoașterea valorii sale și l-au receptat doar ca boem muncind, răbdător, incapabil de a-și revendica drepturile muncii sale.

Supărat de modul cum unii dintre colegii săi de la ,,Junimea” ascultau și judecau literatura, Eminescu, într-o ciornă de scrisoare, afirmă:,,Spun drept că n-aveam de gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iași, căci desigur că pentru convulsiuni lirice, râsul e mijlocul cel mai bun și cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele și de valoarea ce le-o dă autorul… Dacă forma pe care ele a-mbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenția mea și c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată”.

În scrisoarea către Titu Maiorescu din 15 octombrie 1877, Eminescu afirmă că: ,,…o scăpare din Iași mi-ar fi fost cât se poate de plăcută. Căci nimic nu întrece mahalagismul ieșean, nici vorbăria goală înrădăcinată la «Junimea» nici discuția cam trivială pe care onorabila societate, de câtăva vreme, o face să înflorească față de toate producțiile literare. Pe de altă parte, trebuie în adevăr de ținut seamă că această societate este totuși singura care arată oarecare pricepere în ce privește produsele literare”.

Titu Maiorescu a fost printre puținii care l-au apreciat pe poet, afirmând că: ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”.Maiorescu l-a ajutat mult pe Eminescu, în primul rând l-a proclamat în ,,Direcția nouă” ca al doilea poet al țării, l-a sprijinit cu bani pentru continuarea studiilor la Berlin, la publicarea și cunoașterea poeziilor sale în ,,Convorbiri literare”, a scos primul volum de versuri în 1883 și a avut grijă de tratamentul poetului în clinicile de specialitate, la îmbolnăvirea sa, în 1883. Dacă Maiorescu a fost expresia cea mai înaltă a întregii ideologii junimiste, Eminescu a fost expresia cea mai înaltă din punct de vedere literar. Ei doi au fost stâlpii pe care s-a sprijinit această mișcare unică în literatura noastră, poetul dându-i strălucirea de care avea nevoie.

Oricât de obtuză i se va fi părut lui Eminescu atmosfera de la „Junimea”, oricâte nemulțumiri și amărăciuni răsuflă din hârtiile sale, seara de sâmbătă a societății îl atrăgea către ea ca un loc de relativă potolire a zbuciumelor vieții și de năzuințe contemplative. Lui Eminescu îi plăcea, cu tot zâmbetul dulce-amar din colțul gurii, să citească la „Junimea”, și când se așează la București el continuă să frecventeze colonia junimistă din casa lui Maiorescu. Pentru un spirit creator, lauda, ca și ironia invidioasă sunt îmboldiri deopotrivă de eficace la faptă, și numai spiritele mediocre evită societatea umană, rănite nu numai de râsete, dar chiar de prețuirile măsurate.

Grupa III

Ion Creangă și Junimea

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Biografie

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837.O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele

Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, to-varășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.flețire.”

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.)Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare.

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetu-lui, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din carti-erul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Basme

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura po-porului de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciu-date care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regă-sim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu

blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire demonstreză că, pe lângă umor, Creangă se pricepea si la matematică. În două povestiri de acest tip aflăm despre o persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a

dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: Povestea poveștilor.

Via aț

Fiul mai mare al lui Ștefan a Petrei Ciubotarul și al Smarandei, fiica lui David Creangă din Pipirig. Cea dintâi învățătură a primit-o de la dascălul Vasile a Ilioaei, în chilia anume ridicată de către humuleșteni.La îndemnul lui David Creangă din Pipirig, își continuă învățătura, dar pentru puțin timp, la școala din Broșteni, de sub conducerea lui Neculai Nanu, înființată de marele logofăt Alecu Balș.

După avarierea "cocioabei de pe malul stâng al Bistriței" (casa Irinucăi), revine la Humulești, face carte cu dascălul Simion Fosa din Țuțuieni, de la biserica "Adormirea" din Tg. Neamț, apoi la Școala Domnească din Tg. Neamț, după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu, "cuget neobișnuit de îndrăzneț pentru vremea lui și pentru funcția lui socială".Urmează în 1854 Școala de Catiheți din Fălticeni, iar de la 1 septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de către "catihetul Conta", prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregătit, în urma examinării la care a fost supus, este primit direct în clasa a doua. A făcut limba elină cu profesorul Neofit Scriban (militant pentru luminarea poporului, arhimandrit, închis la Mănăstirea Neamț de către mitropolitul Veniamin, pentru că se găsiseră la el operele lui Voltaire). Științele filosofice și istoria universală le-a făcut cu dr. Ioan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica.

Exponenți ai iluminismului francez, frații Neofit, Teoctist și Filaret Scriban, prin opera scrisă și traducerile făcute din limba franceză, au fost propăvăduitorii ideilor progresiste, unioniste.

Din cauza dificultăților familiale e nevoit să urmeze numai cursul inferior al Seminarului Central de la Socola. La sfârșitul lunii iulie 1858, tatăl, Ștefan a Petrei Ciubotarul, moare lăsând o casă plină de greutăți. La 23 august 1859, se căsătorește cu Ileana, fiica preotului I. Grigoriu de la Biserica "Patruzeci de Sfinți". Slujește ca dascăl și își capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.În 1861 figurează printre cei 14 studenți înscriși la Facultatea de Teologie din Iași, abia înființată în 1860. În anul școlar 1862-1863 nu mai apare în scriptele facultății, care de altfel se și desființează curând.

Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în învățământ, Școala Preparandală, prima școală de învățători din Moldova. După primul an de studii, la examenul susținut în 19 iunie 1864, s-a remarcat prin obținerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele. La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un an mai târziu, la examenul general la care a fost supus în 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota "eminența" (religie, pedagogie, gramatica română, aritmetică, cosmografie, fizică, caligrafie, muzică vocală, aptitudine pedagogică și purtare).

Activitatea didactică, Ion Creangă și-a început-o încă din mai 1864, când se afla în primul an de studii la Școala Preparandală "Vasile Lupu". În anul următor, Al. I. Cuza semnează decretul 1501 din 5 noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creangă la clasa întâia, secțiunea II de la Școala Primară "Trei Ierarhi". Scoate, în 1868, abecedarul

Metodă nouă de scriere și cetire, împreună cu V. Receanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu, pe care îl îmbunătățește cu includerea în ediția a V-a (Iași, 1876) a povestirii Ursul păcălit de vulpe. Manualul Învățătorul copiilor a crescut în importanță prin introducerea poveștilor Inul și cămeșa, Poveste și Păcală. Ignorarea canoanelor religioase, ca și criticarea ierarhiei bisericești, i-a atras destituirea din funcția de diacon, iar ulterior, când la conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos și din învățământ.

Pentru a-și menține existența, a fost nevoit să-și deschidă un debit de tutun, iar după divorțul pronunțat de către Tribunalul Iași, cumpără "bojdeuca" din Țicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic, bună cunoscătoare de povești. Este reîncadrat în învățământ odată cu venirea lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, în 1874. Un an mai târziu îl cunoaște pe M. Eminescu, pe atunci revizor școlar, care, intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă să-și transcrie bogatul repertoriu oral. Înrâurirea lui Eminescu rămâne astfel hotărâtoare pentru destinul său scriitoricesc.

Prezent la "Junimea", citește Soacra cu trei nurori, publicată în Con-vorbiri literare (octombrie 1875).

Celelalte scrieri (apărute în Convorbiri literare):

Capra cu trei iezi - decembrie 1875

Punguța cu doi bani - ianuarie 1876

Dănilă Prepeleac - martie 1876

Povestea porcului - iunie 1876

Moș Nechifor Coțcariul - ianuarie 1877

Povestea lui Stan Pățitul - aprilie 1877

Povestea lui Harap Alb - august 1877

Fata babei și fata moșneagului - septembrie 1877

Ivan Turbincă - aprilie 1878

Povestea unui om leneș - octombrie 1878

După trei ani sunt publicate primele două părți din Amintiri din copilărie (ianuarie, aprilie) și Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia a Amintirilor... este publicată în martie 1882, pentru ca un an mai târziu să apară Cinci pâni.

Album macedo-român din 1880 publică Moș Ion Roată, iar în Almanahul Societății Academice Social-Literare "România Jună" din Viena, în 1883, apare povestirea Ion Roată și Vodă Cuza, reprodusă în Convorbiri literare din iunie același an.Ultima parte a Amintirilor... apare integral în al doilea volum al ediției de la Iași (1892), iar Făt Frumos, fiul iepei în Convorbiri literare din martie 1898. Evoluția operei este strâns legată de raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu "Junimea", dar și cu M. Eminescu și Titu Maiorescu.Plecarea lui Eminescu la București, la Timpul, boala care i se accentuează, îi umbresc ultima perioadă a vieții. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu și colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunță la învățământ și solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, se stinge la Iași, fiind înmormântat în cimitirul "Eternitatea".

Recuperarea manuscriselor, studierea lor și a însemnărilor făcute pe diverse cărți, se datorează, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lui G.T.

Kirileanu, "cel mai important editor științific al operei marelui poves-titor" (Perpessicius).

Trăsătura dominantă a artei, a creației sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvorăște din viață și o exprimă plenar. Prin opera sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea universală este unanim pusă în valoare de J. Boutiere, Angelo de Gubernatis, Mitte Kremnitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy Byng, Agnesina Silvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca și de alți cercetători, iar la noi de către G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valeriu Cristea.

Junimea

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de catre Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor si in special Titu Maiorescu.Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal

(asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai inseamna si un cenaclu literar, o tipografie si un sistem de librarii.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, când parohul Bisericii „Sfinții 40 de Mucenici“ din Iași, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicând în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei“, an LXV, nr. 4-6, articolul “Centenar Creangă – Sentimentul unei datorii”. Consistent în informații și cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decât să arate că “plecarea lui Creangă din preoție, ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autoritățile

eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar și a altor rațiuni personale, care au fost mai puternice” și în nici un caz unor abateri grave sau a unei credințe îndoielnice. Mai mult decât atât, articolul arată că motivele excluderii din cler sunt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare.

Ideea reabilitării a fost materializată cu sprijinul poetului Ioan Alexandru, în calitatea sa de senator la acea dată, al unor oameni de cultură, inclusive directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iași și al unor preoți de la mai multe biserici din Iași. S-a ajuns astfel ca prin Decizia mitropolitană nr. 3690 din 20 iunie 1993, semnată de IPS Daniel, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, diaconul Ion Creangă să fie reabilitat „tinând cont de marea sa contribuție la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, când trebuie să redescoperim rădăcinile creștine ale culturii noastre prin colaborarea strânsă între toate instituțiile statului român și prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor și păstrător de primă mărime a fost și este Biserica Ortodoxă Română…”.

”A fost un moment solemn, participând zeci de intelectuali, profesori universitari, personalități din Iași, dar și din București, împreună cu soborul de preoți condus de actualul Patriarh, alături de Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Cu acea ocazie, s-a sfințit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi și familiei sale“, a reamintit pr. Rusu momentul îndreptării actului de nedreptate făcut diaconului Ion Creangă.

Hainele preoțesti ale lui Creangă pot fi văzute și astăzi la muzeul de la Mânăstirea Golia. Au cel puțin 130 de ani. Dar parcă vin din adânc de mileniu…

Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat în cercul literar ”Junimea”, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți. El a reușit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleași culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu și ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.

Istorie Literară

Dintre clasicii noștri, Ion Creangă a beneficiat în timpul vieții de cele mai puține comentarii. Titu Maiorescu a fost laconic și prudent în a consacra o analiză critică specială poveștilor sau Amintirilor, ceea ce nu înseamnă că nu a urmărit cu atenție fenomenul Creangă, în desfășurarea sa; au scris cu destulă aplecare doar Mihai Eminescu, despre autorul de manuale, Ion Nădejde și Eduard Gruber.

Imediat după moartea scriitorului, a urmat un val de interes recu-perator. Contemporanii și-au dat seama de valoarea celui dispărut, pe care până atunci îl trataseră cu destulă pasivitate, și au încercat să îndrepte neglijența intervenită, poate și din cauza lui Creangă însuși, a firii sale multiple, destul de greu clasabile. Așa se explică șirul de evocări ce încearcă să reconstituie portretul acestuia, din perspective diverse, de la A. D. Xenopol și Gr. I. Alexandrescu la Iacob Negruzzi și George Panu. N. Iorga este primul exeget care îl așează pe Creangă, încă din anul imediat următor morții sale, în orizont european, într-o paradigmă a „humoriștilor”, dar și într-una a „stiliștilor”. Încât se poate spune că imaginea lui Creangă s-a cristalizat în timp, de-a lungul a trei-patru

decenii, și a împletit mărturia asupra omului cu perspectiva asupra operei, cele două dimensiuni susținânduse, în majoritatea cazurilor, una pe cealaltă. Spre sfârșitul deceniului trei al secolului XX, când Jean Boutière se interesa insistent, în vederea elaborării tezei sale de doctorat despre Ion Creangă, corespondenții din țară aveau să-și dea seama de puținătatea datelor demne de a putea fi puse la dispoziția cercetătorului francez, de inexistența unei ediții critice a operei, demne de acest autor, și de faptul că referințele critice asupra sa erau inconsistente. De-abia după 1930 vor apărea contribuțiile de substanță ale lui G. Călinescu sau Vladimir Streinu și ediția cu adevărat serioasă, riguroasă, în a restitui autenticitatea stilistică a lui Creangă, datorată cărturarului G. T. Kirileanu.

Așadar, identificăm trei etape importante în formarea și conso-lidarea imaginii lui Ion Creangă, în epocă și după aceea, dacă ținem seama de datarea textelor de comentariu și memorialistice care îl privesc: prima, deloc bogată, consumată în timpul vieții scriitorului; o a doua, datorată celor care au scris la moartea sa (1889) și în anii de după nefastul eveniment; în sfârșit, memorialistica de după 1920, una recuperatoare, dar pe alocuri anecdotică și ficțională, încercând să facă față interesului crescând al publicului față de opera clasicizată a humuleșteanului. Această etajare a definirii personalității sale are câteva avantaje certe: face ordine în materialul evocativ; permite stabilirea imaginii, de la percepția imediată, directă, de o concretețe vie, netrucată, la ficționalizarea, pe cale narativă sau chiar mitică, a acestei imagini; reține mai exact elementele de continuitate și de ruptură în stabilirea imaginii, până a se ajunge la o figurativitate stabilă pentru istoria literară.

La momentul 1889, anul morții scriitorului, palmaresul critic al acestuia arăta destul de modest. Comentariile pe seama sa rețineau, în ordine cronologică, următoarele: M. EMINESCU vorbea de „lungă experiență de învățător înzestrat de natură cu darul de a instrui” (recenzând Povățuitoriul la citire…, 1876); îl asemuia cu Gogol, prin felul de a aduce „oameni aievea”, „tipuri copiate de pe natură”, și-l vedea reprezentativ pentru „țăranul din Moldova” (1876) și pentru „ținutașii din Neamț” (1877); TITU MAIORESCU l-a inclus parcimonios doar în câteva enumerări ce se referă la „românismul” direcției junimiste (1881), la proza bună, de calitate, publicată în „Convorbiri literare”, vorbind de „neprețuitul Creangă” (1882), precum și la „mișcarea intelectuală sănătoasă în literatura noastră” (1885); în schimb, I. N|DEJDE îi consacră un medalion mai amplu în Istoria limbei și literaturei române, 1886, unde îl consideră drept „cel mai înzestrat cu talent artistic” de la revista „Convorbiri literare”, cu excepția lui Eminescu, remarcând faptul că „își îngrijește foarte mult scrierile”, muncind pe text „că doar ar ieși fraza întocmai”, și că se apropie de Gogol, cu ale sale Suflete moarte, prin ale sale „schițe așa de adevărate, așa de artistice”; la rândul său, EDUARD GRUBER, în volumul Stil și gândire.

Încercare de psihologie literară, 1888, e cel mai generos în aprecieri îl situează între „stiliștii mari”, „un foarte puternic talent și cu totul original”, văzând în Creangă „adevăratul tip al românului, cu calitățile lui mari și cu defectele lui de rasă”; la calități, trece: „inteligență aleasă, prezență de spirit, umor, ironie fină, sarcasmul cel mai mușcător, mai presus de toate caracter sentimental și entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înțeleapta filozofie a poporului român”, iar la defecte: „ca și țăranul nostru, guraliu, adesea se pierde în amărunțimele descripției, slăbind firul logic”.

Mai mult, „Creangă e o vastă sinteză etnică a poporului român”, iar în privința expresiei, „e mina cea mai curată, mai sigură și mai inteligentă pentru sintaxa românească”, deoarece „reproduce cu cea mai mare îmbelșugare geniul limbei noastre, adică modul de a gândi și românismele sau expresiunile proprii limbei române”; intră de aceea în serie cu cronicarul Ioan Neculce. Gruber sugerează cel dintâi sintaxa complexă, elaborată, a lui Creangă. Toate aceste trăsături abia schițate vor alimenta panoplia de truisme de mai târziu. În cuvântul rostit cu prilejul înmormântării (publicat în „Lupta” din 10 ian. 1890), el vine cu câteva linii în plus: un Creangă „hazliu, mucalit și având un spirit foarte fin și sarcastic”, „veselia societății… cu povestirile, glumele și prujiturile lui” (adică anecdotele); ereditatea l-a ajutat să „adune… impresiile copilăriei și vieții de la țară”.

Imaginea scriitorului sporește considerabil în intensitate după moartea sa, când cei care l-au cunoscut țin să-i contureze pregnant făptura. Primul o face N. A. BOGDAN, în necrologul apărut la câteva zile după înmormântare, susținând că lumea Iașului îl remarcase mai întâi ca „orator iubit și popular” prin adunări electorale, unde trecea ca „vajnic adversar al junimiștilor”, după care Eminescu a văzut în el un talent „neinfluențat de valurile civilizației” și l-a dus la întrunirile literare de la „Junimea”. Menționează primul că datorită intervenției sale la primarul Pogor teatrul de păpuși a lui Hanganu a primit permisiunea să distreze publicul de Crăciun, și că mai murise o dată, vădind o criză la catedră, în timpul orelor, când gazetele i-au consemnat decesul.

Vorbește primul de un Creangă arhaic, de „stilul admirabil… în negli-jența și naivitatea rustică și primitivă a omului de la țară”. Conchide: „Un valoros și demn cetățean, un institutor conștiincios și un bun

pedagog, un om de talent original…” Tot Bogdan revine și informează cititorii ziarului „Lupta” despre manuscrisele găsite și despre inițiativa fiului, Constantin Creangă, de a finanța editarea scrierilor tatălui său.

IACOB NEGRUZZI, în necrologul din „Convorbiri literare”, 1 febr. 1890, observă un Creangă „original în apucături și iubitor de inovații”, cu referire la „răspopirea” sa, de fapt eliminarea disciplinară din diaconie, pentru că purta pălărie în loc de potcap, dar datorită acestei întâmplări va ajunge curând „unul din cei mai buni institutori din țară”.

Utilizează primul formula de scriitor popular, care va avea o carieră foarte lungă, într-o măsură defavorabilă lui Creangă, pentru că îi va limita mereu percepția: „Spiritul său viu, frumoasa sa limbă populară, stilul său naiv și natural, humorul ce însuflețește scrierile sale au un farmec așa de deosebit, încât pun pe Creangă printre cei întâi scriitori populari ce au avut românii vreodată.” Formula de scriitor popular derivă, așadar, dintr-o rețetă destul de simplu de închegat: spirit viu plus frumoasa limbă populară plus stilul naiv și natural plus humorul, componente care vor urmări până la refuz, cu simplitatea lor comodă, comentariile viitoare. Va reveni cu alte amintiri. A. D. XENOPOL vine cu puține elemente noi în Prefața la ediția din 1890 a Scrierilor lui Creangă, pusă la cale de fiul său, dar are meritul de a institui chiar din primul paragraf o formulă care iarăși va face epocă în manuale – „genialul povestitor”.

În schimb, GRIG. I. ALEXANDRESCU, prietenul și primul biograf, în aceeași ediție a Scrierilor, îi conturează profilul, mai întâi de diacon, apoi de învățător și de scriitor, nu fără unele picanterii și elemente pitorești.

Remarcă la el o voluptate a sărăciei, făcându-se că-l citează dintr-o „însemnare” rămasă apocrifă: „Patru ani la biserica Patruzeci de Sfinți, trăind într-o casă în care mă răzbea ploaia și mă orbea fumul și femeia! De sărăcie nu m-am temut niciodată, căci totdeauna a fost cu mine.”

Avea voce frumoasă, „era un cântăreț foarte bun și la slujba lui era cu rânduială”, în pofida faptului că era, ca și Conta, „ateu din suflet, adesea critica formele deșarte ale bisericii și punea la îndoială existența divinității”. Avea oroare de înmormântări, botezuri și cununii și nici nu purta tot timpul haine preoțești, în schimb obișnuia să tragă cu pușca după ciorile de pe crucea bisericii. Mustrat pentru acest lucru de protopop, i-ar fi răspuns în notă antisemită: „D-apoi eu nu-s jidan, cinstite părinte, să mă tem de pușcă.”

La 3 aprilie 1866, a luat parte la așazisa „revoluție” de la Iași, când împreună cu părintele Enăchescu, îl ascund sub un poloboc, în beciul crâșmei lui Stihi din Sfânta Vineri, pe mitropolitul Calinic, salvându-l de la moarte. Răspopirea i s-a tras de la faptul că purta, vara, pe model bucovinean, pălărie în loc de potcap.

„Guraliu” din fire, comunicativ adică, a apelat la două îndeletniciri, ca să subziste: negustor de tutun și mai apoi institutor, la școala din Păcurari. Ca institutor, era „șăgalnic și bun la inimă”, având metoda sa de a-i alfabetiza pe copii. Prietenia cu Eminescu se încheagă repede, amândoi fiind rurali („disprețuiau viața zgomotoasă de târg”) și antimondeni („dușmani neîmpăcați ai formelor deșarte din saloane”). Din „dușman politic” al Junimii, devine membru al Societății, „cam pe la 1876” unde i se recunoaște talentul și originalitatea. Era foarte cunoscut în Iași, „glumeț și bun la suflet”, dar și „îndrăzneț”, adică tare de gură, „când apăra drepturile altuia”. În plus, „era de o modestie

rară”, „gras, gros, greoiu, îmbrăcat simplu, cu straie de săiac… cu o pălărie mare pe ceafă, cu un băț gros pe umăr… respectuos, neprefăcut, deștept și glumeț”, schiță de portret care va ajunge clișeu, fiind preluată de biografii ulteriori.

Tot aici apare și intervenția sa la primarul Pogor, ca să dea voie „păpușarilor” să distreze poporul de Crăciun. Observă că „a scris cum a trăit, a trăit cum a scris”, că era coleric, „om iute din firea lui, în stare a face o nelegiuire într-un minut de mânie” și că era xenofob („Toată viața lui a urât pe jidani, greci, nemți… era împotriva tuturor străinilor”). Bojdeuca din Țicău tot aici apare întâi menționată, ca și silueta lui Creangă în „halatul cu dungi albastre”, alintându-și mâțele și primindu-și generos oaspeții. De asemenea, e menționată cauza suferinței, „epilepsie, boală pe care o avusese și mama lui timp de vreo zece ani, dar de care se vindecase”. Conchide: „Născut din popor, trăitor la țară, deprins cu obiceiurile și datinele țăranului, din fire isteț și mucalit…”

Cel care îi dedică primul studiu lui Creangă este N. IORGA, în „Convorbiri literare”, 1 iunie 1890, unde remarcă „însemnătatea capitală” a scrierilor sale, în care „firea unui popor întreg se răsfrângea”, apreciate pentru „caracterul așa de original și de puțin împrumutat al unui scriitor despărțit prin zidul chinezesc al lipsei de o cultură mai înaltă de toate producțiile literare străine”. E considerat un „fenomen”, un „scriitor senzațional”, cu o „memorie de ordine senzațională”, adică „senzația i se prezintă înainte cu bogăția ei de culori și lămurirea de contururi”; totodată, el rezumă „chipul de a fi al țeranului român”, cu un umor natural, cu „o imaginație uriaș de umoristică”, comparându- l cu Swift, Jean-Paul Richter, Dickens, Armand Silvestre. Iorga nu l-a cunoscut direct pe Creangă, ci l-a văzut odată – va relata în 1934 – „la o adunare de dascăli, gras, gros, roșu,

stângaci și șiret, spunând atâta cât să îndreptățească un vot de pentru contra” (nimic nou comparativ cu alți memorialiști), iar mai târziu la înmormântare, unde Creangă mort arăta „ca viu, rumăn la față, liniștit, cu trăsăturile înnobilate, în sicriul înconjurat de câțiva prieteni”.

Creangă a avut puțini denigratori: un I. P. Florantin, care îi atacase pe nedrept abecedarul, în 1887, spunând că e un plagiat – sub raportul metodei, dar și al conținutului – după Cursul de scriere și citire de M. Schwartz, pentru școlile evreiești, ceea ce se vedea cu ochiul liber că era o acuză cu totul nefondată; și preotul Gh. Ienăchescu, „un disprețuitor prost, dacă nu dușman” (G. Călinescu), care într-o scrisoare către A. D. Xenopol, când acesta a avut inițiativa unui monument în memoria povestitorului, i-a răspuns arătându-și resentimentele față de fostul său prieten (!), voind a-l anula prin acuzații imunde, cum că nu e mare lucru de capul lui: ar fi preluat un caiet-manuscris cu povești de la un bătrân, de unde s-ar fi inspirat, plus deșteptăciunea fără pereche a femeii cu care trăia Creangă, Tinca Vartic, care „știa povești și anecdote și câte și mai câte.

Așa încât, când venea să-mi citească câte ceva, eu îi ziceam: măi, asta ai auzito de la Tinca; el răspundea: ei, n-am mai auzit-o de la Tinca, dar i-am cetit-o ei și mi-a aprobat-o”, și alte asemenea meschinării fade, fără ecou în știrbirea imaginii țicăuanului, cu un curent pozitiv în creștere, din ce în ce mai viguros, de partea sa. Totuși, în viziunea de ansamblu, și aceste inserții „negative” își au locul lor, deoarece nu doar că divulgă invidie și patimă pe succesul scriitorului, dar dezvăluie norul ficțional în care începe să-i fie învăluită imaginea, efortul de fabulație care să explice izbânda.

Cam din aceste amănunte se închega imaginea lui Creangă în anul care a urmat imediat morții sale, o imagine care se impune atât ca mărturie umană, cât și ca obiect de cunoaștere și analiză, câtă vreme autorul nu a beneficiat de o atenție sau o prezentare mai largă în timpul vieții. Acest corpus de trăsături și contururi va stimula totuși puterea de sugestie a memorialiștilor și biografilor ulteriori, interesați să fixeze mai bine, mai veridic, identitatea biografică a autorului Amintirilor, fie și prin repetarea unor detalii, care nu fac decât să confirme impregnația unui adevăr sau altul în percepția contemporanilor.

Nu puține dintre aceste păreri și formulări aparținând inventarului inițial vor fi luate de-a gata de cei care se vor ocupa de Creangă într-un al treilea val memorialistic, astfel încât se poate spune că, în privința influenței exercitate, valul al doilea va „manipula” – ca orientare tendențioasă – opiniile ulterioare. Imaginea unui scriitor, ca de altfel a oricui, indiferent de sferă de activitate, de la cea politică la cea sportivă, să spunem, lucrează cu asemenea stereotipii și abateri de noutate. În cel de-al treilea val memorialistic privitor la Creangă se află: George Panu, Ioan Slavici, Artur Stavri, Ioan Popescu, Ioan S. Ionescu, Mihai Lupescu, Th. D. Speranția, Artur Gorovei, majoritatea dintre aceștia publicându-și contribuțiile după anul 1900 până spre 1924 (Slavici) și 1927 (Speranția).

Veneau la rând cu amintiri (uneori desuete) cei ce i-au fost elevi în clasele primare, dar și cei care colectaseră ceva anecdote sau întâmplări hazlii și care, după 1930, găseau un interes crescând față de Creangă, deschis de Jean Boutière și de D. Caracostea (cu ancheta sa de la Revista Fundațiilor Regale, pe seama vieții scriitorilor), iar aici se încadrează A. C. Cuza, Constantin Meissner, Gh. D. Scraba, Jean Bart, Ana Conta Kernbach, Izabela Sadoveanu, Constantin Săteanu.

Teoria imaginii, aflată la începuturile ei, cunoaște multe interferențe și neclarități, dar credem că putem recurge la unele contribuții în domeniu, inclusiv la o definiție destul de amplă, de întortocheată, pentru care imaginea cuiva, din scena publică, ar înseamna „o reprezentare concretă, sensibilă (ca reproducere sau copie) a unui obiect (model, referent), fie el material sau ideal, prezent sau absent din punct de vedere perceptiv, și care întreține o astfel de legătură cu referentul său, încât poate fi reprezentantul acestuia și ne permite, așadar, să-l recunoaștem sau să-l înțelegem”. Cu alte cuvinte, imagine există numai dacă această realitate, ideală sau materială, se reproduce, „iese din sine și dă naștere la ceva diferit de ea însăși”.

Este greu de stabilit adevărul sau cât de deformată sau nu este o imagine proiectivă față de modelul ei real, iar acest lucru se stabilește în urma unei interpretări reflexive, a unei operații comparative de cunoaștere și evaluare, supusă unei judecăți critice. Imaginea este o transpunere a realității, o „traducere”, fidelă sau infidelă, a ei; se distinge de obiectualul în sine, scos din reprezentarea sensibilă propriu-zisă, dar și de reprezentarea sa sub formă de concept, care nu întreține legătura de asemănare sau de participare cu aceasta.

Prin urmare, nu avem o imagine, fixă sau stabilă, a unui obiect, persoană, fenomen etc., ci imagini multiple, înlănțuite, ale acestora, determinate de perspectivă și de context. Reprezentarea este elementul de stabilitate al unei imagini, cu dependența sa față de nucleul central, permițând cuprinderea multidimensională a obiectului, prin interpretări ale informațiilor din mai multe unghiuri și perspective și prin integrarea acestora într-un proces unificator de gândire. „Formarea unei imagini este prin urmare integrată procesului dinamic și

continuu de reprezentare, iar o reprezentare ca produs este un rezultat al procesării unor instanțe diferite ale imaginilor despre un obiect”.

Concluzii

Este unul dintre clasicii literaturii române. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creanga a intrat în istoria literaturii române, in principal, datorită operei autobiografice Amintiri din copilărie.

De la „scriitorul popular”, așa cum l-au considerat pe Creangă primii săi comentatori, până la „incomodul inefabil” (G. Călinescu), „homericul”, trăind în atmosfera proprie pentru „o seminție omenea-scă începătoare” (G. Ibrăileanu, Vladimir Streinu), omul anapoda, renascentist, ca și personajele sale (Zoe Dumitrescu Bușulenga) sau „ezotericul”, relevând sacerdoții tantrice și ritualuri străvechi (Vasile Lovinescu) distanța de imagine este impresionantă și dezvăluie „forța simbolică și valoarea existențială a sferei imaginilor”, care s-au așternut în timp, dând consistență unui mit literar.

Grupa IV

Ion Luca Caragiale,Ioan Slavi și “Junimea”

Ion Luca CaragialeIon Luca Caragiale (n. 1 februarie \13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este con și derat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.A fost ales membru post-mortem al Academiei Române

Ioan Slavici Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, județul Vrancea) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.[2] Redactor la Timpul în București și , mai apoi, fondator al Tribunei din și biu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1921. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”

Ce este junimea?

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociaţie culturală înfiinţată la Ia și în anul 1863.Un curent literar este adeseori o și mplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători aceloraşi înrâuriri. Multă vreme după ce oamenii și creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii și afinităţi . Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care î și propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație. Se recunoaste faptul ca junimistii detineau in guvern pozitii importante. Conservatorii hotarasc să fundeze „Timpul”, ziar politic, ca altele care apareau atunci. Noul ziar are insa norocul să fie sustinut, cum rar se intampla, de cei mai mari scriitori ai vremii.Exista parerea ca Slavici intra in redactia „Timpul” inca de la inceput, de vreme ce publica chiar in primul numar, nuvela „La crucea din sat”. „Timpul” duce o existenta stearsă și fractiunea junimista din partidul conservator planuieste să scoata un ziar al ei.Slavici avea promi și uni ca va intra in redactia noului ziar.Slavici lucreaza in intelegere cu Eminescu și ii cere acestuia lamuriri asupra unor chestiuni de logica. El reproduce,apoi, in „Timpul” articolul lui Eminescu „Observatii critice”

Ioan Slavici și “Junimea”Con și derata in ansamblul ei, activitatea sa ca junimist este mai bogata și mai indelungata decat a oricaruia dintre marii cla și ci ; initiativele sale culturale inspirate de directia noua au cunoscut un larg rasunet, influentand in Tran și lvania și Banat procesul afirmarii spiritualitatii

noastre nationale, iar Convorbirile literare au fost sustinute și onorate cu colaborari pe o perioada ce depaseste treizeci de ani.Activitatea indelungata a lui Slavici in cadrul Junimii n-a fost insă lip și ta de și nuozitati, de rezerve și dezacorduri cu unele idei politice, indeosebi cand ele se refereau la problema Tran și lvaniei, fata de care el cerea formularea unor atitudini mai clare și mai hotarate, cel putin in decursul ultimelor doua decenii ale secolului trecut. Nu trebuie pierdut din vedere nicicand faptul ca a fost de la inceputul studiilor sale univer și tare scriitorul caruia Junimea i-a acordat ajutoare materiale substantiale, mai numeroase chiar și decat cele ce i s-au atribuit lui M. Eminescu, in acela și interval de timp. Entuziasmul și intelegerea cu care intelectualitatea aradeana a primit initiativele sale culturale de inspiratie junimista s-au stins pe parcurs, avand ca urmare neacordarea sprijinului pentru ceea ce mai voia să faca. La Gura satului, unde se angajase redactor, o ducea greu din acelea și motive și mai era și platit modest. La tonte acestea se adauga amenintarea cu inchisoarea, din partea autoritatilor maghiar" care-l socoteau acum un «agitator daco-roman», de-a dreptul «periculos», intr-o astfel de și tuatie nu-i mai ramanea altceva de facut decat să apuce pe calea strabatuta și de alti intelectuali tran și lvaneni, stramu-tandu-se peste Carpati. Hotararea n-o putea totu și lua decat dupa ce se va fi consultat cu junimistii de care era strins legat sufleteste, ei, fiind și și ngurii in masura să -i acorde sprijinul necesar. S-a adresat din nou lui Iacob Negruzzi : „Ma duc in Romania, pentru ca să pot lucra dupa putintele mele pe terenul literar. și stau acolo pana ce in Austria 12 nu va fi cu putinta o lucrare pacinica Pentru aceea m-as adresa catra d-ta cu o rugare : “să -mi fii mijlocit ori nemijlocit mijloci-toriu intr-asta privinta".Junimistii din Ia și l-au inteles și l-au aprobat, a și gurandu-l

de sprijinul lor, dar pasul hotarator al trecerii Carpatilor nu l-a putut face atunci, caci alte hatisuri ale vietii l-au pus in și tuatia să accepte postul de arhivar la episcopia din Oradea. El n-a fost doar un frecventator ocazional al intrunirilor literare de la Ia și și Bucuresti și nici nu s-a numarat intre colaboratorii sporadici ai Convorbirilor literare, chiar daca n-au lip și t ani in care a onorat revista junimista cu mai putine contributii, fiind cu totul stapanit de și mtul responsabilitatii pentru indeplinirea mi și unii publicatiilor proprii : Tribuna, Vatra, Corespondenta romana.Con și derata in ansamblul ei, activitatea sa ca junimist este mai bogata și mai indelungata decat a oricaruia dintre marii cla și ci ; initiativele sale culturale inspirate de directia noua au cunoscut un larg rasunet, influentand in Tran și lvania și Banat procesul afirmarii spiritualitatii noastre nationale, iar Convorbirile literare au fost sustinute și onorate cu colaborari pe o perioada ce depaseste treizeci de ani. Eminescu iși incetase, practic, activitatea la Junimea in 1883, asadar, dupa aproximativ doisprezece ani, iar Caragiale nu mai frecventa cenaclul și nu mai publica in Convorbiri literare din 1890, dupa zece-unsprezece ani de fidelitate junimista.In schimb, autorul Morii cu Noroc a revenit la Junimea in 1890, numarandu-se, alaturi de Cosbuc și Duiliu Zamfi-rescu, pana in 1894, intre principalii sustinatori literari ai seratelor literare bucurestene. Activitatea indelungata a lui Slavici in cadrul Junimii n-a fost insă lip și ta de și nuozitati, de rezerve și dezacorduri cu unele idei politice, indeosebi cand ele se refereau la problema Tran și lvaniei, fata de care el cerea formularea unor atitudini mai clare și mai hotarate, cel putin in decursul ultimelor doua decenii ale secolului trecut.

Nu trebuie pierdut din vedere nicicand faptul ca a fost de la inceputul studiilor sale univer și tare scriitorul caruia Junimea i-a acordat ajutoare materiale substantiale, mai numeroase chiar și decat cele ce i s-au atribuit lui M. Eminescu, in acela și interval de timp. S-a bucurat, in momente grele ale vietii, de sfaturi și incurajari morale venite din partea unor junimisti de baza, ca Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu. Mai presus de orice s-au și tuat, in epoca inceputurilor literare, indrumarile venite nu numai din partea lui Mihai Eminescu, dar și a lui Iacob Negruzzi, ca reprezentant autorizat al Convorbirilor literare. Asa dupa cum insu și avea să declare in corespondenta, junimistilor le-a datorat intr-un timp chiar viata, caci, fara sprijinul lor material și moral, ar fi putut sfar și in vreunul din spitalele vieneze. Cu timpul au aparut in atitudinea lui Slavici fata de Junimea anumite rezerve și chiar contradictii, dar toate au ocupat un spatiu relativ restrans și nicicand n-au impietat principialitatea relatiilor literare. Ele solicita din partea istoricului literar o atitudine de intelegere, avandu-i in vedere deopotriva pe scriitorul și omul Slavici. S-ar cuveni atunci să acordam mai mare credit celor spuse de Eleonora Slavici, care con și dera ca viata sotului sau a fost „foarte complexa" datorita caracterului aparte, și tocmai de aceea a ramas pentru multi neinteleasă . Descifrarea ei este inlesnita insă de o caracteristica esentiala a omului Slavici — buna-cre-dinta — incat „ganditorii cinstiti sufleteste ai neamului" vor avea po și bilitatea să -i acorde „locul pe care-l merita" 4 in istoria literaturii romane. Primii care au avut prilejul să formuleze judecati obiective asupra omului și a scriitorului au fost junimistii in și și , cei mai multi dintre ei convingandu-se inca de la inceput de buna-credinta, și nceritatea și loialitatea colegului lor de la seratele literare.In

cunoscutul Album al Junimii, Ioan Slavici figureaza ca facand parte din societate incepand cu anul . Data respectiva coincide intru totul cu momentul descinderii sale in Ia și , petrecut in toamna) acelui an, dar il priveaza de cei aproape patru ani pe care i-a dedicat pana atunci unor importante initiative culturale in spiritul „directiei noi" și de trei ani de colaborare la Convorbiri literare. Daca tinem seama de o precizare facuta de Iacob Negruzzi cu privire la modul cum se stabilea vechimea in Junimea, atunci pentru Slavici ar trebui acceptat anul 1871, cand a inceput să colaboreze la revista societatii. Intr-o scrisoare din 1877, redactorul Convorbirilor literare atragea atentia ca intrarea „se considera de cand a inceput cineva a scrie in Convorbiri. In caz cand persoana respectiva nu scrie, de cand a inceput a frecventa adunarile Societatii . Rectificarea datei din Album e cu atat mai indreptatita, cu cat se stie ca primele relatii ale scriitorului cu Junimea s-au stabilit și mai inainte, in 1870, prin intermediul studentilor romani aflati pentru studii la Viena, care- și insuși imparte ideile junimiste in scolile din Sibiu, Brasov, Nasă ud și Arad. Printre ei se afla Mihai Eminescu, din al carui indemn a inceput să scrie literatura ; poetul i-a facut corecturi discrete și apoi, din 1871, i-a trimis lucrarile la revista ieseana “Convorbiri literare”, cu care stabilise bune raporturi.In legatura cu acest prim contact și cu invitatiile de a deveni colaborator la revista junimista exista documente care scot in evidenta rolul lui Iacob Negruzzi in orientarea lui Ioan Slavici, inca de la inceput, și spre alte domenii ale activitatii spirituale romanesti decat literatura propriu-zisă . Ne referim cu deosebire la o nota semnata de directorul Convorbirilor literare pe marginea unei scrisori a lui Eminescu, unde informeaza ca facand cunostinta cu cei doi scriitori la Viena in 1870,

„sfatui pe d. Slavici, in urma multor conversatii ce avusese toti trei impreuna, mai ales asupra deosebirilor de caracter dintre romani și maghiari, să faca asupra acestui subiect un studiu care s-ar publica in revista de la Iași . Acest studiu a fost redactat și publicat in 14 numere din Convorbiri literare 1871—1872. Asadar, tot in primul an de stabilire a contactelor cu junimismul prin studentii romani de la Viena și indeosebi prin Eminescu, Ioan Slavici a avut prilejul să obtina lamuriri detaliate asupra obiectivelor „directiei noi" chiar de la unul dintre fondatorii ei. In ceea ce-l priveste pe lacob Negruzzi, e sigur ca vedea in cunostinta cu Slavici un nou castig pentru junimism in general și pentru revista Convorbiri literare in special; cel putin ca obiectiv imediat a retinut ca fiind pe deplin po și bila publicarea in revista ieseana a unui studiu comparativ temeinic, semnat de un colaborator nou, care poseda cunostinte insemnate atat despre poporul roman din Tran și lvania, cat și despre cel maghiar, ceea ce-i facilita obiectivitatea demersului, dupa cum se va vedea nu peste mult timp. Atunci, in 1870, a avut lacob Negruzzi prilejul să -i dezvaluie și să -i explice lui Ioan Slavici obiectivele urmarite de directia noua in cultura și literatura romana. Aprobandu-Ie, Ioan Slavici a continuat să -i ceara noi deslușiri tot timpul sederii sale la Viena, stabilind cu lacob Negruzzi legaturi stranse, printr-o bogata și importanta corespondenta. Mentorul Convorbirilor literare se interesa tot mai instent de el, cerandu-i lui M. Eminescu să -l informeze asupra studiilor la care lucra și indeosebi despre preocuparile lui literare. Treptat, Ioan Slavici s-a familiarizat cu preocuparile directiei noi și s-a identificat cu telurile societatii Junimea. La formarea sa ca junimist literar au contribuit nu numai M. Eminescu, direct, și lacob Negruzzi, prin corespondenta, dar și toti aceia care colaborau la revista

Convorbiri literare. El o citea cu regularitate, „din scoarta in scoarta" ; dispunea de intreaga colectie, primind in continuare, gratuit, fiecare numar, mai intai la Viena, iar apoi la Arad, Oradea pana in 1874, cand s-a mutat la Iași . Nu i-a fost greu să - și dea seama ca aceasta era atunci cea mai buna revista de literatura și cultura de la noi, caci se publicau in paginile ei opere literare de o valoare deosebita, precum și studii competente de critica literara, folclor, istorie, istoria artelor, lingvistica. Convins de semnificatia cu totul aparte a publicatiei junimiste in contextul general al literaturii și al culturii romane, s-a aratat repede preocupat să contribuie la raspandirea ci in randul intelectualilor romani aflati in afara granitelor de atunci ale statului nostru. Pe de alta parte, cand redactorul a cunoscut momente de grea cumpana, el n-a pregetat să -l incurajeze, atragand atentia ca responsabilitatea e cu atat mai mare, cu cat se stie ca se afla in fruntea unei publicatii cu insemnate rosturi in literatura și cultura romana. In 1876, ii scria lui lacob Negruzzi ca importanta majora a revistei ce o conducea ar trebui să -i insufle mal mult curaj, determinandu-l să abandoneze ideea de a nu mai lupta pentru mentinerea ei : „Pana acuma Convorbirile literare au implinit frumoasa misiune de a fi introdus stabilitate in lucrarea noastra literara. Tot le mai ramane rolul intr-adevar pozitiv de a se și raspandi. și nu e nici o foaie romana care ar putea face pretentie la raspandire ca și aceea, care intra in al zecelea an, dupa o lupta tot atat de grea, o varsta intr-adevar jubiliara". Iar in final imbarbatarea necesara : „Noi și nguri (cei de la Convorbiri literare — V.V.) ne putem fali ca avem prieteni grupati in Ardeal și Convorbirile vor fi foaia care mai curand ori mai tarziu va fi cetita in Ardeal" .In anul 1870, cand Ioan Slavici, dupa ce insuși principiile junimismului și s-a situat, impreuna

cu Eminescu, intre frunta și studentimii romane din Viena, numarul adeptilor directiei noi a crescut , in urma confruntarilor dese și dure cu adversarii săi adepti au optat pentru tezele lui T. Maiorescu despre bazele limbii romane literare, au adoptat ortografia fonetica de la Convorbiri literare și au inceput să devina militanti neobositi pentru o cultura romana unitara. Fireste ca nici in cazul lui Ioan Slavici și nici al celorlalti studenti romani din Viena nu putea fi vorba atunci de o insușire integrala a junimismului. Lucrurile s-au petrecut aidoma și in cercurile intelectuale romanesti din Tran și lvania, Banat, Bucovina, unde adeziunea se i asfrangea numai asupra acelor principii junimiste care slujeau aspiratiile spirituale specifice romanilor de pe aceste meleaguri. Tocmai la ele s-au referit și publicistii din Tran și lvania, Banat și Bucovina cand și -au propus sa releve meritele Junimii. Asa a procedat, bunaoara, Ion Petranu, care scria cu hotarare : “in ortografie Junimea combate etimologismul lui Cipariu și Laurian, iar in cat priveste limba, porneste o miscare puternica contra scoalei latiniste din Tran și lvania”. In mare parte al Junimei este meritul ca in literatura romana azi a triumfat directiunea poporala, iar in ortografie otimologismul este tot . Nici macar preferintele spirituale junimiste n-au fost imparta și te de Ioan Slavici integral; asa, de pilda, a inteles orientarea societatii iesene spre cultura germana numai in masura in care aceasta din urma propaga „cultul adevarului, iubirea de munca, spiritul de ordine și sentimentul de datorie". In cele maj multe imprejurari, el a imparta și t acele obiective ale miscarii culturale și literare junimistei care constituiau adevarati stimu-lenti pentru viata spirituala romaneasca din Tran și lvania și Banat. Dar junimismul sau initial nu s-a marginit numai la acceptarea unor

obiective și deziderate. Nu dupa mult timp de la insușirea acestuia a devenit, asa cum singur va spune mai tarziu, principalul propagator al „directiei noi" in Viena apoi in Tran și lvania și Banat. Cand Ioan Slavici a fost ales presedinte al societatii studentesti „Romania juna", fara indoiala ca s-a tinut seama de aderarea sa la junimism ; succesele prilejuite de serbarea de la Putna din 1871 au fost determinate și de elanul cu care a stiut să -i calauzeasca pe cei mai multi tineri hotarati să contribuie la realizarea platformei culturale junimiste. Nu intamplator comisia pentru alegerea discursului ce urma să se rosteasca la Putna s-a alcatuit in primul rand din trei fondatori ai Junimii (Maiorescu, Negruzzi, Pogor), iar ea l-a desemnat să -l rosteasca tot pe un adept al junimismului și colaborator la Convorbiri literare, A. D. Xenopol.Ceea ce a intreprins Ioan Slavici la Viena, pana in 1372, in vederea raspandirii ideilor și a impartașirii idealurilor junimiste s-a bazat pe entuziasmul cu care-l sustineau adeptii societatii iesene din Tran și lvania, și pe indemnurile venite din partea lui M. Eminescu, el insuși un mare entuziast. In continuare insă , Ioan Slavici s-a bazat pe inspiratii și eforturi proprii in aplicarea junimismului la conditiile s-ptciiice pentru viata spirituala romaneasca din mari orase ale Tran și lvaniei, ca Aradul și și biul. Stabilit vremelnic la Arad in toamna anului 1872, a avut prilejul să constate ca intelectualitatea locala ii acorda un anumit credit, datorita instruirii sale intr-un mare oras al culturii europene cum era Viena, dar și fiindca i se dusese vestea de și mpatizant al directiei noi, iar numele ii aparuse deja cu un an in urma in paginile Convorbirilor literare. Primele sale initiative culturale din Arad au fost inspirate de ideea restabilirii unitatii noastre spirituale, sustinuta atunci cu mari eforturi și cu larg rasunet de catre junimisti. Unf ecou aparte a cunoscut initiativa

de a organiza cicluri de prelegeri publice care aminteau de faimoasele „prelectiuni populare" de la Ia și , dar pastrau și ceva din specificul local al unor astfel de manifestari, ceea ce l-a facut pe Slavici să le considere a fi „proprii in felul lor". Prima prelegere a intitulat-o Asupra lucrarii omenesti și in special asupra lucrarii economice și impartirii lucrului. De la probleme de economie politica a trecut la cele de p și hologie, caci pe cea de a treia conferinta a prezentat-o ca un discurs Asupra lucrarii sufletesti, in sfar și t, o scurta privire de ansamblu și o incur și une selectiva in literatura romana i le-a prilejuit cea de a patra prelegere, Asupra miscarii literare a romanilor de azi. Daca primele trei conferinte numai prin intentia instruirii multilaterale a publicului faceau dovada configuratiei lor junimiste, ultima se inspira vadit din efortul celor ce- și propusesera inca din 1865 să alcatuiasca o antologie a poeziei romane, de și viziunea generala oferea mai mult un punct de vedere de inspiratie eminesciana decat maioresciana,'prin intentia de a nu minimaliza anumiti scriitori, indiferent de obar și a lor și de contributia in ansamblu la tezaurul spiritual romanesc. Nici rezultatele conferintelor ca atare și nici satisfactiile proprii n-au fost cele la care Ioan Slavici se asteptase initial. La acestea s-a adaugat și graba unor frunta și locali ai romanilor aradeni, care au vrut să transforme conferintele intr-un prilej de a fonda o asociatie, o forma fara fond, cum i-ar fi zis T. Maiorescu. Spre deosebire de ei, Slavici gandise cu mai multa temeinicie pregatirea infiintarii unei astfel de asociatii. In primul rand voia să castige interesul publicului pentru manifestarile culturale romanesti, apoi să -l stimuleze pentru a se instrui și abia dupa aceea să -l faca interesat de ideea constituirii unei asociatii. Numai asa ne putem lamuri asupra sensului explicatiei data lui Iacob Negruzzi, prin care nu urmarea atat să atenueze scepticismul ce i

l-a produs prima sa initiativa junimista la Arad, cat mai degraba să -i smulga unele sugestii in legatura cu ceea ce va trebui să intreprinda ulterior :„Nu voi face nimic inainte de vreme.Voi sprijini prelegerile publice ; voi cerca să aranjez petreceri sociale ; voi cerca să adun tinerii in sedinte literare ; cu un cuvant, voi face tot ce va fi potrivit pentru intarirea legaturilor sufletesti intre romanii de aici. Dar toate aceste in mod nepretentios. Pentru infiintarea unei societati organizate voi lucra numai atunci cand ea imi va parea oportuna. Astazi am avea statute, am avea membri activi ; dar ne-ar lip și oamenii ce lucra. Pre acestia as dori să -i castig inainte de toate. și apoi voi umbla să nu fac ori să fac toi prin ziare.La toamna as dori să fac expozitie de manufacture". in cuprinsul unui astfel de text se recunosc cu usurinta atat terminologia, cat și ideile maioresciene potrivit carora trebuiau combatute netemeinicia, lipsa de adevar din viata noastra sociala și spirituala. In ceea ce priveste proiectul expus mai inainte, observam ca el a ramas in mare parte la acest stadiu, nerealizandu-se, in cele din urma, decat prelegerile. Retinem relatarea in continuare, din scrisoarea adresata lui Iacob Negruzzi, cu privire la faptul ca tocmai conferinta despre miscarea literara de la noi a placut cel mai mult. Daca tinem seama de numele scriitorilor care au facut obiectul primei parti a prelegerii (Asachi, Conachi, Anton Pann, Donici, Bojinca, Tichindeal, Heliade, Bolintineanu, Maiorescu, Negruzzi, Alecsandri), atunci putem banui ca numai in parte viziunea lui Slavici asupra predecesorilor era tipic junimista ; prezenta lui Bbjinca indica mai degraba o viziune culturala asupra literaturii romane decat una estetica. in timp ce amintirea lui Pann, Donid și Tichindeal ne duce cu gandul la un elogiu de tip eminescian, caci scriitorii respectivi sunt preamariti și in Epigonii. Oricum insă , Slavici n-a putut să -i socoteasca

pe scriitorii amintiti decat ca reprezentanti ai directiei vechi, careia, in cea de a doua parte a prelegerii, dupa modelul lui Maiorescu, i-a spus „directia noua", sau, cum scria el, „directia in care merg azi spiritele in Romania". Ilustrarea a facut-o cu versuri din Eminescu (ca și Maiorescu). dar și din Beldiceanu, poet inexistent in studiul criticului despre Directia noua in poezia și proza romana. incheierea conferintei literare „cu o privire asupra lui Alecsandri in deosebitele timpuri" indica din nou surse junimiste de inspiratie : Maiorescu și Negruzzi, cel putin, vorbeau adesea despre meritele Junimii in readucerea bardului din Mircesti la viata literara, con și derand opera tiparita in Convorbiri literare ca fiind superioara celei anterioare, prin care el apartinea directiei vechi.Momentele do multumire sufleteasca pricinuite de succesele introducerii „directiei noi" alternau insă cu cele de indoiala, de incertitudine și chiar de insatisfactie, incat mediul intelectual aradean ii aparea uneori incompatibil cu realizarea sa ca scriitor, daca nu chiar ostil. Obisnuit cn efervescenta ideilor din mediul univer și tar vienez, a confruntarilor de opinii de la „Romania iuna" și mai ales, cu prezenta continua a lui M. Eminescu, care-l indruma intr-ale scrisului, dar și in selectarea lecturilor, la Arad avea adesea impresia ca s-a transpus intr-o lume intelectuala foarte departata de ceea ce cunoscuse pana atunci. „Eu, aici in Arad — i se destainuia el lui Iacob Negruzzi — ma aflu cu totul izolat ; nu este un singur om cu care as putea petrece cateva momente intr-o placuta preschimbare de idei, precum o faceti d-voastra in serile de la Junimea. Astfel ma bucur de orice atingere sufleteasca cu fratii din Romania și mai ales cu .d-voastre”. Atat comunitatea idei, cat și aceea a directiei in lucrarea sufleteasca ma impreuna mai mult cu fratii de dincolo decat cu aceia de aici". Schimbul de scrisori cu Iacob Negruzzi avea menirea să -i pastreze echilibrul

sufletesc afectat de și tuatia amintita, dar și obtinerea unor informatii despre miscarea literara de la Ia și , mai detaliate decat cele publi -cate in Convorbiri literare. in astfel de clipe, cand iesenii ocupati cu alte treburi nu-i puteau scrie la timp, corespondenta cu punctualul Iacob Necruzzi și lectura Convorbirilor literare ramaneau și ngurii stalpi ai sprijinului să u sufletesc, procurandu-i cateva clipe de liniste, pe langa cele multe zbuciumate

Ion Luca Caragiale și “Junimea”

De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însă și a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adver și tățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, “O noapte furtunoasă”, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași , prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturi și t preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași , “O scrisoare pierdută reprezentată”, la 13 noiembrie în prezența reginei, cu un mare succes. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Național din București și i-a prefațat volumul de ' (1899), cu studiul intitulat '. În 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferință cu titlul ', împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul ', ruptura cu Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui și mion Mehedinți că a

obținut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relațiilor personale între critic și autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie 1908 Caragiale și-a reluat legăturile cu Titu Maiorescu, trimițându-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversării sale. Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzația de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu și Gherea, evidențiază realismul tipurilor și al mediului social::„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expre și ile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în și tuațiile anume alese de autor”.Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficțiune artistică”, prilej de a ne înălța „în lumea ficțiunii ideale”. Șeful literar al Junimii a arătat mult timp față de Caragiale o foarte vie solicitudine, ducând, vreme de zece ani, o statornică colaborare. Piesa “O noapte furtunoasă” a avut următoarea dedicație: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura Haimann și a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menținut relații cordiale cu toți ceilalți membri ai Junimii, în mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul Convorbirilor literare. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892, când și -a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari și a lui Titu Maiorescu a devenit obse și vă. De-abia peste câțiva ani, colaborând la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despărțirea de Maiorescu, evidențiind marile calități ale criticului, cu un rol de primă mărire în cultura noastră, alături de Hasdeu.Vorbind despre nașterea societății care a pornit modernizarea limbii române, a pus bazele literaturii cla și ce și a dat țării revista „Convorbiri

literare“, în care și-au publicat operele Va și le Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și alți scriitori de seamă, întemeietorii ei aveau obiceiul să spună că „se pierde în noaptea timpurilor“. Așa zicea chiar secretarul, Iacob Negruzzi. Con și derând că acei care îi fixau apariția prin anul 1863 greșeau, Negruzzi îi combătea mărturi și nd că so și se în la și abia la 25 octombrie 1863, înapoindu-se din Berlin, unde studiase dreptul, iar cu o zi mai înainte ple că într-acolo profesorul Titu Maiorescu, pentru documentare în privința Institutului Pedagogic pus sub direcția sa. Cei doi se încrucișau la Botoșani.Drept consecință, societatea nu se putea înființa în anul 1863, ei fiind întemeietorii. Se întâlneau abia la începutul lui 1864, după întoarcerea lui Maiorescu din Germania, când s-au cunoscut și s-au împrietenit. Într-o seară, Negruzzi a fost invitat la profesor să participe la o lectură literară. Colegul Petre P. Carp, și el so și t cu un an mai înainte de la studiile din Germania, s-a oferit să citească traducerea tragediei „Macbeth“, realizată de dânsul. Participanții erau toți tineri: Titu Maiorescu de 24 de ani, P. Carp de 25 de ani și Teodor Rosetti de 27 de ani, Negruzzi fiind mezinul, de doar 22 de ani. Lângă ei venise și Va și le Pogor, alt amic, de 31 de ani.„Oricum ar fi, în seara aceea se poate zice că a fost întâia ședință a «Junimii», fără că cei prezenți să se gândească la înființarea unei societăți literare,“ scria mal târziu Iacob Negruzzi în bogatele sale „Amintiri“. Când a fost acea seară, nu se mai știa și gur. Chiar autorul amintirilor încurcase socotelile scriind în „Albumul societății «Junimea»“, din aprilie 1878, „epo că fondării «Junimea» - octombrie 1863“, iar Th. Cerchez, administratorul Tipografiei „Junimea“, comuni că Ministrului Instrucției Publice, prin 1868, că „societatea «Junimea» este fondată în octombrie 1863.“ Ca treaba să fie și mai încâlcită, tot secretarul societății, Iacob Negruzzi, prezentând Prelecțiunile „Junimii“ în primul număr al revistei „Convorbiri Literare“ (martie 1867), scria că în intervalul acestor prelecțiuni (începute în 9 februarie 1864), s-a constituit și societatea, fapt confirmat și în Dicționarul „Junimii“, unde

pomenea că botezul s-a petrecut într-o duminică din primăvara anului 1864. Enigma n-a fost dezlegată mult timp.Locul nașterii a fost școala Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“Un fapt este și gur: că inițiativa se luase la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi“, în cabinetul de lucru al profesorului Titu Maiorescu, directorul școlii, cabinet dotat cu o masă lungă, „plină de cărți și manuscripte.“ Potrivit lui Iacob Neguzzi, profesorul stătea într-un apartament „dintr-o casă, astăzi dărămată, de la intrarea bisericii «Sfinții Trei Ierarhi»“. Este vorba despre clădirile cu etaj ce flancau odinioară turnul de la stradă al Mănăstirii, de o parte și de alta, având în odăile de la parter vestitele „dugheni de la «Trei Ierarhi»“, iar la etaj, locuințe.Momentul precis al înființării „Junimii“ a fost, totu și , consemnat de meticulosul profesor Titu Maiorescu în jurnalul ce-l ținea, dar care s-a pierdut din vedere, acoperit de uitare, până la publicarea volumelor sale cu note zilnice. Folo și nd această sursă, o primă prezentare a datei când a fost lectura comună a piesei „Macbeth“ a făcut volumul „Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin Târgul Ie și lor“, apărut la Editura pentru Turism, București, în anul 1990. Cum mai sunt încă neclarități și se mai fac încă presupuneri, iar volumul s-a epuizat de mult, aflându-ne la început de februarie, ca și acum 144 de ani, când s-a petrecut evenimentul, propunem o scurtă întoarcere în timp, pe vremea „Junimii“.Reînviind Colegiul de la „Sfinții Trei Ierarhi“, numit și Academia Va și liană - vestita școală înființată de strălucitul domnitor Va și le Lupu și vrednicul mitropolit Varlaam în cuprinsul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“ -, la 1 ianuarie 1828 s-a deschis Institutul Va și lian. Bătrâna școală, sub formă de „ghimnazie“, a reînviat, la îndemnul cărturarului Gh. Asachi, sub oblăduirea domnitorului Ioniță Sturdza, din voința căruia i s-au dat în folo și nță casele domnești dinspre miazăzi, cu sala gotică și alte zidiri, ce-au rămas multă vreme dedicate pentru învățătură. Cursul gimnazial avea să țină patru ani, învățându-se „cu deplinătate limba latinească, maica limbii noastre“, religia, filologia, logica, retorica,

poezia, istoria, matematica, „moralul, iconomia pământească și politiceascî“, toate predându-se în limba română.În semn de recunoștință pentru ctitorul școlii inițiale, pe o placă la intrarea clădirii scria „Gimnazia Va și liană a învățăturilor afiero și tă de fericitul domn Va și le Voievod la 1640. Epitropia Școlilor naționale la 1828“. Instituția cuprinzând un ciclu elementar și un gimnaziu, pentru acesta s-a construit - tot în curte - o clădire la intrarea căreia s-a pus placa cu titlul „Institutul Va și lian hărăzitu junimei române“ (1831).Școala elementară utiliza învățământul lancastrian (după metoda lui Lancaster), folo și nd faimoasele tablouri cu litere și texte, atârnate pe pereți și având în față câte un cerc în care intra un școlar ce arăta celorlalți semnele. Acestea se scriau mai întâi pe tablă, de către învăță-tor, și se repetau de elevi scriindu-le în lăzile cu ni- și p, existente în clasă după care școlarul trecea la scrierea pe placă.De la 1 ianuarie 1851, în timpul domnitorului Grigore Ghi că , școala de la „Sfinții Trei Ierarhi“ a devenit Școala Preparandală sau Institutul Pedagogic de pregătire a institutorilor și învățătorilor.Reorganizat în 1863 și redeschis la 8 ianuarie 1864, Institutul a trecut sub conducerea tânărului profesor Titu Maiorescu (cu studii de filozofie la Berlin, doctoratul „magna cum laude“ la Giessen, licența în litere la Sorbona și un an de studii univer și tare la Paris, cu licența în drept), numit director și implicit, potrivit uzanțelor vremii, devenind ocupant al locuinței școlii, unde s-a mutat la jumătatea lui ianuarie 1864 (potrivit scrisorii din 20 ianuarie 1864, trimisă lui Teodor Rosetti). Inițial îi fusese aprobată de minister casă Egumeniei din fundul ogrăzii (cum nota la 3/15decembrie 1863), pe care nu a mai obținut-o.Într-o odaie la „Sfinții Trei Ierarhi“ avea sediul și Comitetul de Inspecțiune Școlară, în care directorul școlii era membru.Evenimentul înființării „Junimii“ se petrecea la 10/22 februarie 1864Odată instalat, directorul primea vizitele prietenilor, așa că în seara zilei de luni 10/22 februarie 1864, i-a invitat la lectura în comun a tragediei

„Macbeth“. Datarea lecturii este menționată în scrisoarea directorului Maiorescu adresată profesoarei de pedagogie și limba franceză Claudine Rickert - căreia îi scria în seara zilei de marți 11/23 februarie 1864:„Ieri, întorcându-mă acasă, i-am gă și t pe Carp, Negruzzi și Rosetti și am citit împreună traducerea (magnifică) a lui «Macbeth». Acest prilej a dat naștere unei idei, pentru realizarera căreia ați fost propusă, ca importantă. Îmi revine sarcina - nu m-am putut apăra - să vă vorbesc în legătură cu aceasta... Program exclu și v de zece minute. «Macbeth»... Vă rog să primiți, d-ră. a și gurarea distinsei mele con și derațiuni“. (T. Maiorescu, „Jurnal și Epistolar“, vol. IV).Claudine era profesoară la Școala Centrală și sora vestitei eroine Emilia Rickert, guvernantă și îndrumătoare de lucru manual la aceia și școală unde ținea conferințe și Titu Maiorescu. Piesa o tradusese P. P. Carp, profesoara Claudine, cu strălucite studii la Sorbona, urmând, probabil, să facă și ea o citire. Întâlnirea și lectura comună se socotea ulterior „cea dintâi ședință a societății «Junimea»“, potrivit „Dicționarului literaturii române de la origini până la 1900“, cât și lui Iacob Negruzzi, care mai preciza că fusese „întâia ședință a «Junimii», fără ca cei prezenți să se fi gândit încă la înființarea unei societăți literare“.Societatea începea activitatea cu grup de prelecțiuniÎn februarie 1863, începuseră și prelegerile „junimii“, ținute în sala Univer și tății vechi (unde-i acum Univer și tatea de Medicină).Ideea lor îi venise lui Maiorescu încă din 1862, odată cu so și rea la Ia și , iar duminică, 10 februarie 1863, avusese loc prima sa conferință publică vestită de publicația „Lumina din Moldova“, tomul II a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. Conferința avusese loc în sala de ședințe a Băncii Moldova din Ulița Golia (Cuza Vodă), unde este azi Poșta Română.Un scurt articol din această publicație anunța: „Prelecțiuni filosofice populare relative la familie și educațiune. Sub acest titlu se începe duminică, în 10 februarie 1863, la 12 ore, și se va continua în duminicile viitoare, de la 12 la amiază, în sala de la Bancă, un curs

public unde se vor dezvolta în mod popular un și r de idei asupra educațiunei în familie, luminate prin principii filosofice și mai ales estetice.“Se prezentau titlurile a vreo 10 conferințe despre familie și educație, memorie, fantezie, voință, caracter, talent, geniu, frumos, sublim și se propunea calea dezvoltării cultural-intelectuale a orașului Ia și , lip și t de atribuțiile de capitală, pe care le cedase orașului București, de bună voie, în vederea săvârșirii Unirii Principatelor și nașterea României.„Dacă Eșii nu mai sunt acum centrul admistrațiunei, trebuie să devie centrul unei alte activități, centrul mișcării literare și științifice. O mică parte a unei asemene mișcări sunt și cursurile publice. Însă pentru că ele să aibă un efect în societate, trebuie susținute prin dame, adevăratul element social în timpul modern. Către dame mă adresez în specie și mai ales către mamele de familie, rugându-le să a și ste la această încercare. Eu din parte-mi mă voi și li ca ora pe săptămână, în care mă vor încuraja cu prezența lor, să nu fie o oră pierdută. Tit. Lvie Maiorescu.“Susținând inițiativa într-o mică notă, cu data de 6 februarie 1863, redactorul foii scria că „Amicul și colegul nostru e unul din acei doi, trei juni români care n-au adus din străinătate numai câte un lustru de studiu, o știință jumâtățită. Noi am avut plăcerea de a a și sta la câteva din prelegerile d-sale de istorie universală la facultatea de Litere și dacă nu ne-am putut învoi cu toate ideile tânărului profesor, am rămas încântați de elocința și limpeditatea de expunere, cu ajutorul căror d-lui știe a se furișa, așa zicând,în inimile ascultătorilor, înzestrat fiind cu unele atari daruri, D. Maiorescu e chiar menit a fi profesorul damelor“.Aluzia un pic răutăcioasă avea efect, căci peste un an, „Fulgeru, Diaru, Literaru, Umotisticu și Teatralu“, redactat de I. Ademollo, numărul de luni, 17 februarie1864, scriind despre seria cea nouă a prelecțiunilor, constata că „în dumini că trecută profesorele T. L. Maiorescu începu cursulu său publicu de Filosofie Populară, în una din sălile Museului de Pictură, în Palatul Univer și tății. Un auditoriu alesu și numerosu a și sta la acea lecțiune populară. Tocmai din anulu trecutu D. Maiorescu introduse în Ia și acest nou genu de învățătură și obținu succesul celu mai plăcutu, fiindcă în

fiecare duminică sala gemea de auditori, între care vediam cu mare plăcere unu numărul însemnatu de dame amabile și gentile...“Susținând intens ideea, peste câteva zile (la 20 martie), îi poftea din Solești-Vaslui și pe Teodor Rosetti, „boier de țară“, să vină urgent la Ia și „din cauza societății noastre“ (societatea literar - culturală „Junimea“).Joi, 26 martie 1864, trata cu sora sa, Emilia, din București, să accepte tipărirea tragediei „Moartea lui Wallenstein“ de Schiller, tradusă de dânsa, ca „Publicațiune a societății (încă n-am botezat-o). Pentru că am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mat viabile elemente din Ia și : Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi, în curind Boian ș.a.m.d. Alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit împreună. În legătură cu ea, am intenții de largă perspectivă. Deocamdată, ținem conferințe și vrem să luăm sub banniere-a noastră lucrări echilibrate. Astfel, Carp a făcut acum o bună traducere a lui «Macbeth»; aceasta apare peste cinci săptămâni. O tipărește tot pe cheltuiala lui proprie, ca și mine, însă traducerea va apărea ca Publicațiune a societății.“Urma apoi tipărirea unor lucrări - ca publicații ale societății „Junimea“Sâmbătă, 29 februarie 1864, societatea nou născută, dar încă nebotezată, avea și primul leagăn, pe strada Podul Vechi (C. Negri) colț cu ulița Armeană, la Tipografia lui Adolf Berman. Atunci, directorul Școlii „Sfinții Trei Ierarhi“ îi comuni că tipografului Pilecki trimiterea sumei de 42 de lei pentru imprimarea unui anunț și -l informa că pentru tipărirea lucrării „Moartea lui Wallensteln“ „m-am înțeles cu tipografia Berman, care primește societatea ce D-vstră n-ați vrut să o primiți și care lasă și afară de aceasta coala tipărită cu un 1 galben mai eftin decât D-vstră. Lege veche: cu străinii te înțelegi mai bine decât cu cunoscuții.“Propunerile se materializau și, la 11/23 mai, Titu Maiorescu îi trimitea Emiliei un exemplar abia terminat din lucrarea „Moartea lui Wallenstein, tragedie de Schiler, tradusă de E. M. la și - 1864, Imprimeria Adolf Berman, Publicațiune a societății «Junimea»“. Astfel apărea, pentru întâia oară, pe o carte, numele „Junimea“.Se tipărea apoi lucrarea „Macbeth, Tragedie în cinci acturi, de Shakespeare tradusă din englezește de P. P.

Carp, lași, 1864“.Lucrarea o executa modestul tipograf evreu Adolf Berman, la care inițiatorul gă și se înțelegerea dorită.Numele „Junimea“ îl dăduse Teodor Rosetti, botezul fiind săvârșit de același zeflemist Va și le Pogor.Izbânda se sărbătorea cu un ospăț dat de profesor, care se va repeta apoi în fiecare an, devenind o tradiție. Se petrecea între 20 octombrie-20 noiembrie, mai întâi în locuința lui Maiorescu și apoi la restaurante alese. Potrivit aceluia și martor, Iacob Negru-zzi, primul a fost organizat în anul 1864, spre a cinsti noii profesori univer și tari (Culianu și Negruzzi), iar altul, în 24 octombrie 1868, ținut în noua locuință a profesorului, așezat în casele doctorului Mandel, foste Catargiu, aflate cam peste drum de vechea Primărie (în strada de azi Gh. l. Brătianu, cam pe la numărul de azi 26).Profesorul se mutase acolo de la Sfântul Gheorghe în 1868 și dăduse un bogat banchet. Aniversarea următoare, a VI-a, se ținea la o cafenea.Se deschidea Tipografia, urmată de Librăria „Junimea“Activă, noua societate înființa o tipografie (1865) în casele Băncii Moldovei din colțul străzii Golia (Cuza Vodă) și Sfântul Ilie (Va și le Alecsandri), unde, peste trei ani, la 26 octombrie 1868, anunța și deschiderea unei elegante librării, alături de care se organiza și un Cabinet de lectură. Librăria oferea cititorilor cărți, reviste și dicționare, unele aduse de la faimoasa librărie pariziană Hachette, altele scoase de Tipografia „Junimea“, înlocuită, în 1872, cu Tipografia Națională.Aici avea să apară revista „Convorbiri literare“ timp de vreo 18 ani, până în 1885. Primul număr se tipărise la 1 martie 1867. Fiindcă la „Sfinții Trei Ierarhi“ a locuit o vreme și Mihai Eminescu, se cuvine a mai da o raită pe acolo. Dacă mă gîndesc bine, e evident că generația mea de istorici literari și cea dinainte și-a făcut pe deplin datoria. S-au publicat ediții încheiate din opera scriitorilor români fundamentali (chiar dacă unele viciate în aparatul critic de sociologism sau, uneori, cu textul ciumpăvit), s-au scris exegeze monografice și studii de și nteză solide, chiar studii de istoria ideilor, încît de vreo zece ani încoace ele servesc ca termen de referință și se tot reeditează texte (ediții) exclu și v din materia lor. Bune inițiative au

avut Academia Română care publică, la Editura Univers Enciclopedic, excelente ediții (tip Pleiade), avînd la origine edițiile scoase la Editura Minerva, cu un aparat critic minimal. De curînd, Editura Național, condusă excelent de d-na Violeta Borzea, a inaugurat colecția "Opere ale literaturii române", în care au apărut o ediție integrală Mateiu I. Caragiale, sub îngrijirea d-lui Barbu Cioculescu, și, relativ recent, o ediție cuprinzînd integrala operei lui Slavici sub îngrijirea d-lui D. Vatamaniuc. Dacă edițiile de la Univers Enciclopedic cuprind, selectiv, numai lamura creației unui scriitor, acestea, de la Editura Național, î și propun să ne restituie întreaga creație a scriitorului. Așa se întîmplă cu opera lui Slavici, în care se publică, în șapte volume ma și ve și elegante, pe hîrtie biblia și în casetă (într-o cutie), tot ceea ce a scris prozatorul ardelean, inclu și v romanele postbelice Cel din urmă armaș, Din păcat în păcat, cele patru piese de teatru, narațiunile istorice Din bătrîni, Ciorbei, scrieri cam născute moarte. Despre Cel din urmă armaș, Călinescu, firește în Istoria literaturii, scrisese că "romanul întreg, tratat epistolar, parte narativ, n-are nici o și ră a spinării... Într-un cuvînt, romanul este, chiar din punctul acesta de vedere al scheletului epic, cu desăvîrșire putred". Și avea, negreșit, dreptate. Dar dacă această colecție e călăuzită de ideea că opera scriitorului trebuie restituită în întregime, era inevitabil că și aceste scrieri să se afle, aici, la locul lor. Dl. Vatamaniuc și -a remaniat, bine, aparatul critic al ediției pe care o reeditează acum, renunțînd la secțiunea variante întrucît, stăruie d-sa, scrierile lui Slavici n-au, de fapt, variante pentru că lipsesc manuscrisele, renunțînd chiar și la segmentul receptare critică și a diminuat mult în dimen și une studiul introductiv. I-a adăugat, în schimb, o cronologie iar al VII-lea volum al ediției e constituit dintr-un dicționar monografic de opere literare și dicționar de personaje fructificînd lucrările editorului, firește anterioare, cu caracter bio-bibliografic din 1968, 1970 și 1973. În acest fel, observ, latura interpretativă a operei cedează locul bio-bibliografiei, specialitate a d-lui D. Vatamaniuc. Ceea ce nu este tocmai ideal într-o ediție critică de o asemenea amploare. Dar editorul a știut să-și impună punctul de vedere, transformînd aparatul critic al ediției

într-o cronologie și bio-bibliografie, ceea ce, îndrăznesc să cred, nu e tocmai indicat. Dar să ne ocupăm de opera lui Slavici. Acesta, ca și Creangă, e o descoperire a lui Eminescu. Ba poate că în cazul lui Slavici meritul e și mai mare decît în cel al lui Creangă. Viitorul prozator moldovean avea, într-un fel, legătura cu scrisul, chiar artistic, prin preocupările sale didactice și de autor de manuale, pe cînd Slavici era, la sfîr și tul anului 1869, cînd l-a cunoscut Eminescu la Viena, înstrăinat aproape, cum va mărturi și apoi. Poetul i-a relevat valorile culturii românești, punîndu-i efectiv condeiul în mînă. Nu voi spune că descoperirea a fost egală în valoare și importanță cu aceea realizată prin Creangă. Dar s-a demonstrat a fi o descoperire de seamă. Slavici nu este, se știe, un creator de înălțimea celor trei mari contemporani ai săi (Eminescu, Caragiale, Creangă). Dar se și tuează, cu și guranță, în imediata lor succe și une. În capitolul despre Junimea din lucrarea colectivă Istoria literaturii române moderne Tudor Vianu, integrîndu-l pe Slavici în paragraful "mari creatori", nota că inițiativa sa "are nevoie de justificări" pentru că lipsa seducției verbale și imaginative, limba săracă evidențiază că "după faimosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăț mai sărac". Socotea totu și că, după această ierarhizare obiectivă, Slavici - pentru multiplele însu și ri ale operei sale - merită să fie așezat în acela și mare capitol, chiar dacă spre sfîr și t. Aceasta nu înseamnă o diminuare a operei lui Slavici ci o dreaptă prețuire a unei arte adevărate care a izbutit să ne impună posterității, disociind capodoperele de multele (prea multele) scrieri de tot felul. Ceea ce l-a cucerit pe Eminescu la Slavici a fost, cu și guranță (ca mai tîrziu la Creangă), întruchiparea purității sufletului țărănesc. Viitorul prozator era o inepuizabilă comoară de literatură populară a cărei autenticitate nu se alterase prin adstraturi prelucrătoare. Apoi firea așezată a lui Slavici, gîndirea sa cumpănită, de descendent al micilor comunități rurale nu putea decît să atragă și mpatia poetului care descoperea cu bucurie un tînăr ardelean la care lumea poveștilor și cea a vieții trăite se integrau într-o armonie firească. Urmăreau, apoi, la Viena, acelea și cursuri (comune, unele,

celor două facultăți Drept și Filosofie, pe care le frecventau Slavici și , respectiv, Eminescu), și au descoperit, audiindu-i pe Lorenz von Stein, Ihering sau pe Zimmerman, puncte de vedere înrudite, cînd nu erau chiar acelea și . Fără îndoială, Eminescu, tînăr cu lecturi temeinice și o gîndire profundă a călăuzit, cu delicatețe, formația intelectuală a noului său prieten. Erau adepții unui conservatism luminat, care nu excludea progre și a, ci o presupunea și con și derau ca postulat axiomatic țărănimea ca fundament al civilizației românești. Opiniile lor erau, așadar, apropiate de ale junimismului, cu precizarea că Slavici, ca și Eminescu, exprimau năzuințele țărănimii răzeșești și nu ale boierimii. Că năzuințele acestor două clase sociale se întîlneau în ostilitatea față de înnoirile capitaliste, se știe. Poetul, descoperindu-i darurile, l-a îndemnat să scrie. L-a recomandat - prin Negruzzi, - Junimii și , în primul număr din 1871, a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău. În acela și an, la același îndemn, elaborează întinsele Studii asupra maghiarilor, care apar în paisprezece numere ale revistei junimiste. Devenise membru îndrăgit al Junimii și cu bursa acordată de societate (apoi cu alta acordată de Maiorescu că ministru) și -a putut continua studiile juridice, fără a izbuti să-și obțină atestatul de absolvire, nemulțumindu-l - ca și Eminescu - pe conducătorul Junimii. După un scurt episod ieșean, se stabilește la București devenind, spre sfîr și tul lui ianuarie 1877, redactor la Timpul, unde, din noiembrie, i se alătură și Eminescu, ei fiind, de fapt, realizatorii ziarului conservator (la care, din 1878, a lucrat și Caragiale), deși, din ianuarie 1878, conducătorii partidului numesc pe I.A. Zizin Cantacuzino redactor șef. Junimiștii au gă și t în creația lui Slavici o expre și e a literaturii poporale dorită și cultivată de ei. Fata de birău (care mai avea și meritul de a ironiza pedantismul cărturăresc și etimologismul latinizant), și , apoi, ma și v, basmele și poveștile folclorice, le verifică , de și gur, aprecierea dintîi. Cînd Convorbirile sau Timpul încep să-i publice și nuvelele (în 1875 Popa Tanda, extraordinara Scormon, Ac și ață, în 1876 și 1877 La crucea din sat, O viață pierdută, Gura satului în 1879, Budulea Taichii în 1880 etc.),

junimiștii, deși se și zează evoluția artei scriitorului, con și deră că opinia lor inițială se verifică deplin. Mediul recreat și modalitatea continuă să fie ale unui creator de povești sătești, ale acelor Dorfgeschichte mult cultivate de literatura germană. Iar conducătorii Junimii con și derau că pînă a ajunge la etapa literaturii artistice culte (la care, totu și , Slavici ajunsese deplin) e necesară punerea temeliilor. și ce altă temelie mai solidă putea fi în acest domeniu decît creația populară de orice fel. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că junimiștii ar fi minimalizat arta lui Slavici. Dimpotrivă, i-au acordat, prin cei chemați să se rostească, prețuirea cuvenită. Pentru Maiorescu, tipul acesta de literatură cu adevărat poporană, adică țărănească, era nu numai demn de mare stimă, dar chiar și ngur potrivit pentru momentul respectiv din ciclul evolutiv românesc, pentru că oferă material ideal pentru o artă specifică și reprezentativă. Nu scria Maiorescu în 1882 "de aceea susținem acum noi, subiectul propriu al romanului este viața specific națională și persoanele principale trebuie să fie tipurile unei clase întregi, mai ales a țăranului și a claselor de jos"? Iar nuvelele lui Slavici, unele efectiv extraordinare estetic, (două dintre ele și o poveste au intrat și în sumarul antologiei în limba germană alcătuită de Mite Kremnitz), alături de cele ale lui N. Gane și I. Negruzzi "înfățișează... figuri tipice din popor", fiind deci consonante "cu un întreg curent al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl credem foarte sănătos și în urma căruia romanurile țărănești și descrierile tipice au ajuns să fie prețuite de literaturi, de noveliști". Arta lui Slavici, ca și a celorlalți care creau o astfel de literatură poporană, era deci prețuită pentru că "pără și nd oarba imitare a concepțiunilor străine, s-au inspirat din viața proprie a poporului lor și ne-au înfățișat ceea ce este, ceea ce gîndește și ceea ce și mte românul în partea cea mai aleasă a firei lui etnice". Și să nu se uite că aceste aprecieri formulate de Maiorescu (în vestitul studiu Literatura română și străinătatea) se produc la numai un an după apariția, în 1881, a primului volum (Novele din popor) din nuvelistica - mare - a lui Slavici. Era prima apariție artistică importantă în volum a lui Slavici. Iar autorul, ca și Maiorescu, avea conștiința că opera sa are, în

esență, caracter poporan. De aici și titlul volumului. Incontestabil (citatele de mai sus o dovedesc), Ioan Slavici este creatorul acestui realism țărănesc în modalitatea căruia a crezut Maiorescu, ca o formulă ideală pentru nuvelistica vremii. S-a spus nu o dată că fără Eminescu poate că Maiorescu nu ar fi lansat (în 1871) direcția nouă. Prin analogie, aș spune că fără nuvelele lui Slavici de pînă în 1881, criticul Junimii nu și-ar fi putut anunța a sa teorie a romanului poporan cu aplicare la mediul literar românesc. Cu leșieticele nuvele ale lui Gane, cu schițele lui Iacob Negruzzi din Cópii după natură (care nu erau deloc poporane) nu se putea argumenta o teorie estetică de o asemenea importanță în epocă. Existau, e adevărat, poveștile lui Creangă (din 1875 Moș Nichifor coțcariul și , din 1881, primele două părți din Amintiri din copilărie). Din păcate, Maiorescu nu a avut conștiința înaltei valori a artei lui Creangă, nedeosebind-o mult de folclorul de aleasă condiție. Așa se întîmplă că în sumarul celor două antologii în limba germană nu figurează vreo piesă a lui Creangă. Piesele de rezistență ale celor două antologii le furnizase producția lui Slavici din care s-au tradus patru nuvele extraordinare (Crucea din sat și Popa Tanda, apoi Gura satului și Budulea Taichii și povestea Doi feți cu stea în frunte. (Gane și Negruzzi erau și ei prezenți cu patru și, respectiv, trei bucăți iar Odobescu cu Mihnea vodă cel rău).