ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEFinanţe Asigurări Bănci şi Burse de Valori

Strategii de politica monetara:Tintirea inflatiei

Coordonatori: Student:

Bucureşti, 2007

CuprinsRezumat..................................................................................................3

Introducere……………………………………………………………..4

Evolutia inflatiei in Romania…………………………………………..5

Tintirea directa a inflatiei………………………………………………8

Experiente si rezultate impotriva inflatiei……………………………..10

Modelul Britanic Vs Modelul Maghiar………………………………..11

Marea Britanie……………………………………………11

Ungaria…………………………………………………...12

Concluzii………………………………………………………………14

Bibliografie…………………………………………………………… 15

2

Rezumat

Ţările în tranziţie din Europa au adoptat, pe diverse faze ale tranzitiei, strategii de politică monetară diferite, funcţie de caracteristicile specifice fiecărei ţări. Cu toate acestea, se poate observa, ca o caracteristică generală, o trecere de la strategii de politică monetară bazate pe cursul de schimb, folosite, în general, la începutul tranziţiei, la strategii bazate tot mai mult pe ţintirea inflaţiei, într-o fază mai avansata a tranziţiei. Aceasta din urmă strategie a fost însoţită şi de flexibilizarea cursului de schimb, ca etapă absolut necesară în contextul liberalizării contului de capital.

În ceea ce priveste strategia de politică monetară a BNR, aceasta s-a confruntat cu dificultatea de a găsi o ancoră monetară optimă. Astfel, folosirea cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă în România a fost constrânsă de posibilitatea adâncirii deficitului de cont curent şi de dimensiunea redusă a rezervelor valutare mai ales la începutul anilor ’90 ai secolului XX. De asemenea, utilizarea ratei dobânzii a fost imposibilă datorită fragilităţii sistemului bancar şi nivelului redus al intermedierii financiare, precum şi datorită poziţiei băncii centrale de debitor net în sistemul bancar. Prin urmare, una din singurele alternative viabile pentru BNR a fost ţintirea agregatelor monetare. Pe de altă parte, această strategie a condus, însă, la un proces gradual de dezinflaţie.

Strategia de politică monetară utilizată de facto de BNR până în 2005 a fost ţintirea agregatelor monetare, îmbinată în anumite perioade şi cu o ţintire a cursului de schimb. Ca ancoră principală a politicii monetare (ţintă intermediară), Banca Naţională a României a folosit în cea mai mare parte a perioadei de după 1990 agregatul monetar extins M2. Folosirea cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă a fost constrânsă în anumite perioade, fie de nivelul redus al rezervelor valutare, fie de accentuarea dezechilibrului extern. Astfel, după 1999, în politica monetară şi de curs de schimb, BNR a trebuit să creeze un echilibru între a asigura continuarea dezinflaţiei prin ţintirea unei aprecieri reale a monedei naţionale şi competitivitatea externă care putea afecta încrederea investitorilor străini şi ar fi periclitat dezinflaţia prin deprecieri corective ale cursului de schimb.

Schimbarea strategiei de politică monetară şi adoptarea ţintirii inflaţiei a fost motivată, în principal, de faptul că ţintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie eficientă datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare şi inflaţie a slăbit şi a devenit mai puţin previzibilă. Pe de altă parte, continuarea folosirii cursului de schimb ca ancoră nominală antiinflaţionistă ar fi fost periclitată de paşii de liberalizare a contului de capital, contul de capital fiind în acest moment complet liberalizat.

Principalul avantaj al ţintirii inflaţiei este acela al atingerii şi menţinerii unei rate a inflaţiei redusă şi stabilă cu efecte pozitive asupra creşterii economice. Chiar dacă o parte din precondiţiile introducerii ţintirii inflaţiei nu au fost îndeplinite, multe ţări în tranziţie printre care se numără şi ţările aflate în proces de integrare în Uniunea Europeană au introdus această strategie şi au avut succes.

3

I. Introducere

Inflaţia este un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor de consum, un mecanism care provoacă variaţii

multiple de lungă durată, generează el însuşi cauzele permanenţei sale şi se exprimă prin majorarea celei mai mari părţi a preţurilor

Pierre Bezbakh

Inflaţia este procesul de creştere semnficativă şi persistentă a nivelului preţurilor. Reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor. Nu orice sporire a preţurilor înseamnă inflaţie. Inflaţia este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri şi servicii scăzută. În timpul inflaţiei, societatea se confruntă cu o creştere generalizată a preţurilor bunurilor de capital (utilaje, maşini, materii prime, materii auxiliare, combustibil, energie etc.), ale bunurilor de consum alimentar şi nealimentar, ale forţei de muncă etc. Procesul inflaţionist are loc în situaţia în care creşterea preţurilor se dovedeşte a fi un proces general, dinamic şi de durata, care depăşeşte un anumit plafon al nivelului general al preţurilor.

Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei şi prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetăţeni – pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe. Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie, descurajează investiţiile şi inhibă creşterea economică. Fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, şi în acelaşi timp nu este dezavantajos pentru toată lumea. Cei care anticipează corect evoluţia inflaţiei pot mereu găsi metode de a se îmbogăţi, în detrimentul celor care nu o pot anticipa.

În cele mai multe ţări, obiectivul antiinflaţionist este urmărit folosind ţinte intermediare, cum ar fi cantitatea de bani din economie, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de schimb. În ultimele decenii, pe măsura înţelegerii mai exacte a fenomenelor care afectează stabilitatea preţurilor într-o economie, ca şi a dezvoltării unui aparat de analiză relativ sofisticat – bazat pe observaţii statistice pe perioade lungi şi modele econometrice complexe – a devenit posibilă adoptarea de către băncile centrale a unui obiectiv direct legat de asigurarea stabilităţii preţurilor din ţara respectivă.

Conceptul de ţintire directă a inflaţiei este unul dintre cele mai moderne în materie. Discuţii teoretice au avut loc prin anii ’80, iar prima ţară care a implementat acest regim a fost Noua Zeelandă. Până în prezent, aproape 20 de ţări au adoptat acelaşi regim, chiar dacă au existat detalii de ordin tehnic diferite de la o ţară la alta.

Este remarcabilă în primul rând diversitatea condiţiilor din aceste ţări la momentul adoptării politicii de ţintire directă a inflaţiei. Astfel, în timp ce Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, dar şi Brazilia, înregistrau rate ale inflaţiei de 5 la sută anual sau mai puţin, mecanismul a fost adoptat şi de Chile şi Israel, ale căror rate ale inflaţiei erau de 20 la sută sau mai mult, precum şi de Cehia, Polonia şi Ungaria, care înregistrau rate ale inflaţiei în jurul unei valori anuale de 10 la sută.

4

Evoluţia inflaţiei în România(1990-2005)

În România, inflaţia a fost recunoscută ca problemă începând din noiembrie 1990 –momentul declanşării reformei economice. Fenomenul a existat însă şi înainte de această dată (decalaje între cerere şi ofertă pe piaţa internă au fost sesizate încă de la începutul anilor ’80, pe fondul rambursării accelerate şi înainte de termen a datoriei externe), dar tensiunile acumulate au fost reprimate şi mascate prin intermediul pârghiilor specifice economiei planificate.

România a început procesul de tranziţie din 1990 mult mai dificil, din multe privinţe, decât alte foste state comuniste din Centrul şi Estul Europei. Politicile fostului regim comunist au promovat auto-suficienţa, conducând la concentrare excesivă pe industria grea şi pe proiecte de infrastructură enorme. Plata rapidă a datoriilor externe de aproximativ 11 miliarde de dolari (20-30% PIB) în perioada anilor 80 a impus eforturi severe din partea populaţiei, cu reduceri accentuate ale importurilor şi adâncirea diferenţelor tehnologice.

Confruntându-se cu o deteriorare rapidă a economiei şi fără a reuşi să controleze dezechilibrul în creştere, Guvernul a introdus un plan de stabilizare la începutul anului 1991, timp de trei ani, pe parcursul cărora s-au consumat principalele etape de liberalizare a preţurilor, inflaţia s-a aflat pe o pantă ascendentă, nivelul maxim fiind înregistrat în 1993, când preţurile de consum au avut o variaţie medie anuală de peste 256 procente. Creşterile ample de preţuri înregistrate în această perioadă s-au datorat liberalizării lor graduale, dar şi altor măsuri, cum au fost cele de reformă fiscală şi cele privind cursul de schimb al monedei naţionale.

În 1994, pe fondul reuşirii creşterii economice şi al temporizării reformei preţurilor, inflaţia s-a calmat. Forţarea creşterii economice, practic pe vechile structuri, şi operaţiunile cvasifiscale la care au recurs autorităţile pentru a menţine în funcţiune un aparat productiv inadecvat au fost principalele cauze pentru care nici expansiunea economiei şi nici procesul de dezinflaţie nu au fost durabile; în 1997 inflaţia a reizbucnit, ultima etapă majoră de liberalizare (care a însemnat ridicarea oricăror restricţii privind preţurile alimentelor şi renunţarea la politica de subevaluare a energiei electrice, termice şi gazelor naturale) producându-se pe fondul unui declin al produsului intern brut de peste 6 procente.

Inflaţia a continuat să fie ridicată şi în următorii ani: în 1998 şi 1999, pe fondul continuării declinului economic de ansamblu, majorarea TVA, evoluţiile preţurilor şi tarifelor administrate practicate la utilităţile publice (mai ales scumpirea energiei electrice prin eliminarea subvenţiilor încrucişate) şi deprecierea cursului de schimb au creat presiuni continue asupra preţurilor; abia în anul 2000, o dată cu reluarea creşterii economice, a început un nou proces de dezinflaţie, rata anuală de creştere a preţurilor de consum reducându-se cu peste 14 puncte procentuale.

5

În 2001 Institutul Internaţional de Finanţe (IIF), o organizaţie nonguvernamentală cu sediul la Londra, a dat publicităţii o prognoză privind evoluţia inflaţiei în 2001 şi 2002 în sapte state central şi est-europene. Din cele şapte state la care s-a raportat prognoza, România era menţionată cu cea mai ridicată rată a inflaţiei în 2001 -- 30,6 la suta. Menţionăm că Guvernul îşi propusese o rată anuală de 25 la sută, dar inflaţia cumulată pe primele patru luni ale anului a fost de 11,1 procente.

Creşterea de 5,3% a PIB în România în 2001 a fost una dintre cele mai mari din Europa şi, în pofida şocurilor externe, o creştere de 4,9% a PIB a fost înregistrată şi în 2002. Inflaţia, încă ridicată, a fost redusă constant de la o rată lunară medie de 3,7% în 1999 la 2,9% în 2000, 2,2% în 2001 şi 1,4% în 2002. Şomajul a scăzut de asemenea – de la aproape 12% în 1999 la 7,2% în decembrie 2003 şi a fost mult mai scăzut decât în multe dintre ţările din regiune. Rezervele Băncii Naţionale au crescut la peste 5 miliarde dolari (inclusiv aur) – echivalentul a aproximativ 4 luni de importuri. Balanţa de plăţi externă era stabilă, fără plăţi extreme în perspectivă. Investiţia străină directă se afla într-o evoluţie pozitivă – totuşi încă mai jos decât potenţialul existent. Volumul exportului în 2002 a fost cel mai ridicat din istoria ţării. Deficitul consolidat al bugetului a evoluat de la -3,9% din PIB în 2001 la -2,6% din PIB în 2002.

La sfârşitul anului 2003, România continua să fie singura ţară din regiune care exprima inflaţia prin două cifre (14,1%). Obiectivul fixat pentru anul 2004 (inflaţie 9%) era considerat

6

de mulţi specialişti ca fiind prea ambiţios în condiţiile unui an electoral.

Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), rata inflaţiei a fost în luna decembrie a anului 2004 de 0,6%, conducând la o valoare anuală de 9,3% la finele acestuia, în scădere cu 4,8% faţă de nivelul înregistrat la finele anului 2003. Chiar dacă depăşise ţinta de 9% fixată

pentru 2004, rata anuală a inflaţiei s-a situat pentru prima dată în ultimii 15 ani sub pragul de 10%. Rata anuală a inflaţiei a atins în decembrie 2005 valoarea de 8,6%, fiind cu 0,5 puncte procentuale mai mare faţă de nivelul proiectat şi depăşind marginal limita superioară a intervalului de variaţie de un punct procentual ce a încadrat ţinta de inflaţie de 7,5 %. Abaterea inflaţiei de la traiectoria prognozată s-a datorat dimensiunii peste aşteptări a ajustărilor de preţuri administrate şi a creşterii preţurilor volatile ale unor produse alimentare. Din perspectiva ratei medii anuale a inflaţiei a avut însă loc o consolidare a procesului dezinflaţionist, anul 2005 consemnând o cifră de 9%, substanţial mai mică în comparaţie cu rezultatul de 11,9% înregistrat în 2004.

În cazul României, strategia de politică monetară practicată de BNR pînă în 2005 a fost ţintirea agregatelor monetare, având la bază agregatul M0 ca obiectiv operaţional şi M2 ca obiectiv intermediar. De asemenea, folosirea cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă a fost constrânsă de posibilitatea adâncirii deficitului de cont curent şi de dimensiunea redusă a rezervelor valutare în prima parte a tranziţiei. În plus, utilizarea ratei dobânzii a fost imposibilă datorită fragilităţii sistemului bancar şi nivelului redus al intermedierii financiare precum şi datorită poziţiei băncii centrale de debitor net în sistemul bancar. Ca urmare, una din singurele alternative viabile pentru BNR a fost ţintirea agregatelor monetare.

În luna august 2005, Banca Naţională a României a adoptat o nouă strategie de politică monetară – ţintirea directă a inflaţiei. Un rol esenţial în funcţionarea acestui regim revine ancorării anticipaţiilor inflaţioniste la nivelul obiectivului de inflaţie anunţat de banca centrală şi, prin urmare, unei comunicări eficiente cu publicul.

7

Ţintirea directă a inflaţiei

Ţintirea inflaţiei este caracterizată prin anunţarea publică a unei ţinte de inflaţie oficiale şi prin asumarea explicită a stabilităţii preţurilor (o inflaţie redusă şi

stabilă) ca obiectiv fundamental al politici monetare. Ţintirea inflaţiei nu este o metodă prin care să se reducă inflaţia, ci mai degrabă o modalitate de

monitorizare şi ancorare a inflaţiei la un nivel redus şi stabil, după ce s-au obţinut succese în dezinflaţie.

Harizolan, 1999 Schimbarea strategiei de politică monetară şi adoptarea ţintirii inflaţiei a fost motivată de faptul că ţintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie eficientă datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare şi inflaţie a slăbit şi a devenit mai puţin previzibilă, cererea de bani devenind instabilă. De asemenea, o altă motivaţie pentru schimbarea strategiei de politică monetară a fost aceea a necesitătii calibrării politicii monetare pentru a atinge direct obiectivul final - inflaţia în locul unei ţinte intermediare. Pe de altă parte, continuarea folosirii cursului de schimb ca ancoră nominală antiinflaţionista ar fi fost periclitată de paşii de liberalizare a contului de capital, contul de capital fiind în acel moment complet liberalizat.

Ţintirea inflaţiei presupune: specificarea explicită a unei ţinte de inflaţie, un angajament ferm faţă de prioritatea acestei ţinte, lărgirea setului de informaţii pe care se bazează conducerea politicii monetare, transparenţa sporită a politicii monetare prin comunicarea către public şi pieţe a planurilor de acţiune, responsabilitatea sporită a băncii centrale în raportul cu atingerea ţintei.

Avantajele acestui tip de regim monetar constau în: Spre deosebire de ancora valutară, dar similar ancorei monetare, permite politicii

monetare să reacţioneze la şocurile interne care afectează economia. Volatilitatea vitezei de rotaţie a banilor devine irelevantă deoarece strategia nu se

mai bazează pe stabilitatea relaţiei bani-inflaţie. Este o strategie accesibilă publicului şi foarte transparentă. Băncile centrale care

utilizează o asemenea strategie au întâlniri frecvente şi informative cu reprezentanţii guvernului, iar oficialii lor folosesc fiecare oportunitate pentru a face cunoscută strategia de politică monetară urmată. Un rol important în comunicarea cu publicul revine Raportului asupra inflaţiei, în care banca centrală prezintă opinia sa referitoare la inflaţia trecută, dar şi cea viitoare.

Dezavantajele sunt: Spre deosebire de cursul de schimb şi agregatele monetare, rata inflaţiei nu poate fi

controlată cu uşurinţă de către banca centrală, iar efectele măsurilor de politică monetară asupra inflaţiei sunt vizibile cu o întârziere semnificativă. Controlul inflaţiei este cu atât mai dificil în ţările de tranziţie, în care dezinflaţia începe la niveluri relativ înalte. În aceste condiţii, sunt de aşteptat erori importante în prognoza inflaţiei şi, prin urmare, ratarea frecventă a ţintelor; băncii centrale îi este foarte greu să câştige credibilitate prin aplicarea strategiei de ţintire a inflaţiei, iar publicului să aprecieze motivele deviaţiilor. Acest lucru sugerează că ţintirea inflaţiei este mult mai eficientă dacă este introdusă după ce s-a înregistrat un anumit progres pe calea dezinflaţiei.

Oferă prea multă discreţie. Favorizează instabilitatea producţiei.

8

Banca Naţională a României (BNR) considera că strategia de ţintire directă a inflaţiei este potrivită condiţiilor macroeconomice în care se afla România, ţara noastră reuşind să-şi consolideze echilibrele macroeconomice şi în special – să reducă rata inflaţiei la un nivel cu o cifra1 .

Această politică presupune stabilirea unor ţinte fixe de inflaţie trimestrială, care vor fi comunicate pentru opt trimestre (doi ani) în avans de către banca centrală, mărind transparenţa politicii BNR. Consiliul de administraţie al BNR se va întruni, astfel, o dată la trei luni pentru a stabili ţintele urmatoare.

În 2005, creşterea economică a României şi inflaţia au avut o traiectorie moderată în comparaţie cu anul 2004. Deşi creşterea economică nu a fost atât de mare ca în 2004 iar ţintirea inflaţiei a fost ratată, investiţiile străine directe şi-au menţinut tendinţa ascendentă atingând valoarea de 5,2 miliarde euro, conform datelor Băncii Naţionale.

În trimestrul IV 2006, inflaţia a evoluat permanent în jumătatea inferioară a intervalului-ţintă, la

finele perioadei rata inflaţiei situându-se cu 0,1 puncte procentuale sub ţinta asumată de către BNR în august 2005 – momentul adoptării strategiei de ţintire directă a inflaţiei. Principalul element de susţinere a dezinflaţiei în intervalul analizat a fost furnizat de evoluţia preţurilor volatile, al căror ritm anual şi-a păstrat traiectoria descendentă (până la -2,5 la sută în luna decembrie), de la valori deja modice în septembrie 2006 (+3,1 la sută). Tendinţa a fost imprimată, în principal, de scăderile înregistrate în termeni anuali de preţurile legumelor şi fructelor (-6,5 la sută în decembrie, ca urmare a supraofertei din anul 2006 şi a efectului de bază asociat tensiunilor existente pe acest segment de piaţă în anul 2005); la aceasta s-au adăugat reducerile consecutive operate asupra preţului combustibililor în intervalul octombrie-decembrie 2006, relaxarea pieţei internaţionale a petrolului permiţând ajustări lunare mult mai consistente decât cele practicate în perioada similară a anului anterior (între -0,3 şi -1,3 la sută).

1 2004 fiind primul an dupa 1990 în care rata inflaţiei a fost sub 10%.

9

Inflaţia la sfarşitul anului 2006 a fost de 4,87%, nivel ce se încadrează în ţinta de inflaţie stabilită pentru 2006, creşterea preţurilor de consum fiind de 0,74% în decembrie 2006 faţă de luna percedentă, potrivit datelor publicate de Institutul National de Statistica (INS). În luna noiembrie, inflaţia atinsese un nou minim istoric de 4,67%. Cea mai mare influenţă asupra indicelui preţurilor de consum pe ansamblu a avut-o creşterea, în decembrie 2006 comparativ cu decembrie 2005, cu 8,33% a preţurilor la mărfurile nealimentare, care au contribuit cu 3,6 puncte procentuale la creşterea totală,

urmată de majorarea cu 5,12% a tarifelor serviciilor, cu o contrbuţie de 0,9 procente. Majorarea preţurilor la alimente cu numai 1%, în decembrie 2006 faţă de decembrie 2005, a avut o contribuţie de 0,4 puncte procentuale.

Experienţe şi rezultate în lupta împotriva inflaţiei

Totuşi, se pune întrebarea dacă introducerea ţintirii inflaţiei în România a fost oportună. Acest lucru trebuie judecat funcţie de o serie de caracteristici ale politicii monetare şi ale economiei României.

Deşi rata inflaţiei în România a scăzut la un nivel cu o cifră, rata inflaţiei era încă destul de departe de ceea ce înseamnă stabilitatea preţurilor. Ţintirea inflaţiei se recomandă a fi introdusă atunci când banca centrală deja a redus inflaţia la un nivel apropiat de stabilitatea preţurilor, ea fiind mai mult o strategie care asigură o stabilitate a ratei inflaţiei la un nivel redus. Cu toate acestea, sunt şi excepţii şi anume Chile si Israel care au introdus cu succes ţintirea inflaţiei deşi aveau rate ale inflaţiei ridicate (Chile avea o rata a inflaţiei de peste 27% şi Israel 18%). O soluţie pentru astfel de ţări este aceea a stabilirii atât a unor ţinte pe termen scurt, cât şi a unor ţinte pe termen lung, iar ţinta pe termen scurt să fie stabilită aproape de nivelul curent al inflaţiei astfel încât să se poată atinge, pentru a putea creşte credibilitatea strategiei.

Strategia de ţintire a inflaţiei a fost introdusă în România după parcurgerea unui proces îndelungat de pregătire. Deşi BNR nu a îndeplinit toate precondiţiile de trecere la ţintirea inflaţiei, aşa cum reiese şi din experienţa empirica la nivel internaţional, îndeplinirea precondiţiilor nu este în sine un impediment pentru succesul ţintirii inflaţiei în România. Problemele cu care se confrunta România în implementarea ţintirii inflaţiei erau, în general, probleme comune ţărilor în tranziţie care au adoptat ţintirea inflaţiei.

Credibilitatea politicii monetare este un deziderat greu de atins, în sensul că nu există reţete miraculoase care să asigure succesul dezinflaţiei şi să convingă opinia publică asupra hotărârii ferme a autorităţii monetare de a stabiliza preţurile. Practica internaţională arată că independenţa băncii centrale induce credibilitate politicii monetare, indiferent de modul de manifestare, în

10

condiţiile în care tendinţa pe plan mondial este de a întări principiul independenţei Băncii Centrale, Banca Angliei şi Banca Franţei luând atitudine încă din anii ' 90.

Principalul instrument de comunicare al BNR este Raportul asupra inflaţiei. Pentru a răspunde acestei cerinţe, BNR a revizuit atât structura Raportului asupra inflaţiei, cât şi periodicitatea publicării (acum trimestrială, în conformitate cu frecvenţa ciclului de prognoză). Pe lângă informaţiile referitoare la evoluţiile economice şi monetare şi la raţiunile care au stat la baza deciziilor de politică monetară din perioada analizată, raportul trimestrial include proiecţia BNR privind evoluţia ratei inflaţiei pe un orizont de opt trimestre, incertitudinile şi riscurile asociate acesteia, precum şi o secţiune de evaluare a acestui context din perspectiva politicii monetare..

Pentru a fi evidenţiate unele repere şi învăţăminte utile în procesul de elaborare a cadrului de implementare a acestui regim de politică monetară în România şi de stabilire a momentului optim pentru introducerea acestuia, vom prezenta experienţa a două ţări membre ale Uniunii Europene – Marea Britanie şi Ungaria.

Modelul Britanic vs. Modelul Maghiar

I. Marea Britanie

În Marea Britanie, ţintirea inflaţiei a fost provocată de o criză care a rezultat din fluctuaţiile şi deprecierea lirei şi anume criza schimbului extern din septembrie 1992. Ţintirea inflaţiei a fost adoptată, în mare, ca o metodă de refacere a credibilităţii politicii monetare, credibilitate pierdută în criza speculativă, precum şi pentru a juca rol de ancoră nominală, alternativă. Banca Angliei, neavând autoritatea unilaterală de manilpulare a instrumentelor politicii monetare, şi-a exercitat influenţa asupra politicii prin intermediul analizelor şi avertismentelor publice. Acest fapt a avut o influenţă substanţială asupra eficienţei politicii monetare în Marea Britanie în perioada dintre introducerea ţintelor în 1992 şi recunoaşterea independenţei Băncii Angliei în mai 1997.

Trăsături esenţiale ale ţintirii inflaţiei în Marea Britanie: Marea Britanie a adoptat ţintirea inflaţiei în urma unei crize a ratei de schimb externe,

pentru a-şi întări credibilitatea politicii monetare şi pentru a juca rol de ancoră nominală. La fel ca şi în alte ţări, adoptarea ţintelor în Marea Britanie a urmat unei perioade de dezinflaţie, care a făcut ca atingerea ţintelor iniţiale să fie relativ uşoară.

Politica monetară din Marea Britanie, în perioada ţintirii inflaţiei, a rămas relativ flexibilă, ea fiind mai apropiată de modul de abordare al Canadei şi Germaniei decât al Noii Zeelande, unde banca centrală are mai puţin discenământ pe termen scurt. În particular politica monetară a Marii Britanii a răspuns fluctuaţiilor producţiei şi ocupării forţei de muncă.

Ţinta inflaţiei este definită în Marea Britanie ca o modificare anuală a indicelui preţurilor de desfacere, mai puţin plata dobânzilor ipotecare.

Iniţial, Marea Britanie a fixat un interval ţintă pentru inflaţie. Începând cu mai 1997, ţinta a fost exprimată ca o valoare punctuală, dar care avea stabilite diferite praguri. Dacă inflaţia depăşea un prag–ţintă, Banca Angliei trebuia să dea o explicaţie formală Guvernului.

11

Înainte ca Banca Angliei sa îşi câştige independenţa1, aceasta nu avea control asupra instrumentelor de politică monetară , controlul era exercitat de către Chancellor of the Exchequer. Înaintea regimului de ţintire a inflaţiei din 1997, activitatea băncii centrale era limitată substanţial în ceea ce priveşte previzionarea inflaţiei şi stabilirea performanţelor trecute ale inflaţiei.

Banca a pus accentul, în efortul de ţintire a inflaţiei, pe comunicarea către public a strategiei de politică monetară şi a angajamentului către stabilitate a preţurilor, parţial şi datorită poziţiei precare pe care o avea înainte de 1997. Ea s-a bazat, în acest sens, foarte mult pe publicaţia Inflation Report, această soluţie fiind adoptată şi de alte ţări.Normant Lamont (Cancellor of the Exchequer)a anunţat adoptarea ţintirii inflaţiei de către

Marea Britanie, la o conferinţă a Partidului Conservator în data de 8 octombrie 1992. Trei săptămâni mai târziu , în cadrul discursului său anual de la Mansion Hause, cancelarul l-a invitat pe guvernatorul Băncii Angliei să publice un număr trimestrial al Inflatio Report care să prezinte în detaliu progresul care s-a făcut în atingerea ţintei inflaţiei, invitaţie acceptată de Guvernator.

Adoptarea ţintirii inflaţiei a fost o reacţie la ieşirea din ERM2 cu trei săptămâni mai devreme, ca urmare a unor atacuri speculative din “miercurea neagră” 3.

Concluzii desprinse din experienţa Marii Britanii:

Ţintirea inflaţiei în Marea Britanie înainte de 1997 a avut ca efect rate ale inflaţiei mai stabile şi mai scăzute, faţă de alţi ani. Succesul ţintirii inflaţiei poate fi atribuit băncii centrale care, datorită poziţiei sale mai instabile decât cea a altor bănci centrale, a găsit modalităţi inovatoare de comunicare cu publicul,în special prin publicaţia Inflation Report.

II. Ungaria

În 2001, odată cu trecerea la ţintirea inflaţiei, atingerea şi menţinerea stabilităţii preţurilor au devenit obiectivul primordial al politicii monetare, banca centrală putând acorda sprijin politicii economice a Guvernului numai în măsura în care aceasta nu periclita atingerea ţintei de inflaţie.

1 Independenţa a fost obţinută ca rezultat al alegerilor din mai 1997.2 ERM=European Exchange Rate Mechanism(Engl) Mecanismul European al Ratelor de schimb (Ro)3 Black Wednesday(Engl)—denumire după care a rămas cunoscută ziua crizei ratei de schimb, zi în care lira s-a devalorizat cu mai mult de 10%.

12

Ţintele inflaţiei vs. inflaţia reală în Ungaria

Astfel, în momentul atacului speculativ din ianuarie 2003 BNU a fost obligată să intervină în forţă în apărarea benzii de fluctuaţie, posibilitatea de apreciere a parităţii centrale fiind infirmată prin declaraţii oficiale, atât din partea BNU1, cât şi din partea Guvernului (la 28 ianuarie 2003, ministrul de finanţe al Ungariei a reafirmat hotărârea comună a Guvernului şi a băncii centrale de a menţine paritatea centrală cel puţin încă 18-24 de luni). Mai mult decât atât, pentru a stopa atacul şi pentru a atenua intensitatea conflictului dintre obiectivul de inflaţie şi cel de curs, guvernatorul BNU a declarat că este probabil ca banca centrală să nu-şi atingă ţinta de inflaţie

pentru anul 2003 (3,5 la sută ±1 punct procentual) şi că politica monetară se va concentra asupra ţintei pentru anul 2004 (stabilită tot la nivelul de 3,5 la sută ±1 punct procentual).

Independenţa băncii centrale

O limitare importantă a autonomiei operaţionale a BNU decurge din implicarea Guvernului în stabilirea regimului de curs valutar, Statutul BNU precizând că Guvernul, în cooperare cu BNU, stabileşte regimul de curs de schimb şi toţi parametrii acestuia: lărgimea benzii, paritatea centrală şi structura coşului valutar.

Importanţa acestei deficienţe a cadrului instituţional a fost pusă în evidenţă de atacurile speculative din ianuarie 2003, operatorii financiari mizând pe faptul că angajamentul faţă de ţinta de inflaţie va impune BNU să accepte aprecierea cursului de schimb şi, în consecinţă, modificarea parităţii centrale. Date fiind aranjamentul instituţional în vigoare şi opoziţia Guvernului la schimbarea regimului de curs, BNU a fost obligată să modifice brusc orientarea politicii monetare pentru a rezista presiunilor de apreciere şi, în cele din urmă, să anunţe translatarea ţintei de inflaţie în anul 20042.

Dezechilibrul extern al Ungariei s-a accentuat continuu în perioada 1998-2000, astfel încât la momentul adoptării strategiei de ţintire directă a inflaţiei ponderea deficitului de cont curent în PIB depăşea 6 la sută. După o ajustare semnificativă în anul 2001 (deficitul de cont curent a fost redus la 3,4 la sută din PIB, de la 6,2 la sută în anul anterior), presiunile electorale din 2002 au generat o nouă deteriorare a conturilor externe. Astfel, ca urmare a creşterii substanţiale a importurilor şi a dinamicii mai scăzute a exporturilor (pe fondul climatului de recesiune care a dominat economia zonei euro şi al aprecierii nominale a forintului) ponderea deficitului de cont curent s-a majorat la 3,9 la sută din PIB în 2002 şi la 6,7 la sută din PIB în 2003. O astfel de conjunctură a accentuat preocuparea Guvernului pentru asigurarea competitivităţii externe şi, prin urmare, tensiunile deja existente între acesta şi banca centrală, acuzată de promovarea unei politici monetare excesiv de restrictive, care favorizează intrări speculative de capital şi aprecierea monedei naţionale.

1 În cadrul comunicatului Consiliului de Politică Monetară din 16 ianuarie 20032 Anunţ echivalent cu a recunoaşte imposibilitatea atingerii obiectivului pentru anul 2003.

13

Concluzii

După adoptarea regimului de ţintire directă a inflaţiei, relaţiile dintre băncile centrale şi guvernele celor trei ţări s-au tensionat considerabil, ajungându-se la situaţii în care cadrul instituţional (bine conturat din perspectivă legislativă) a fost încălcat sau modificat pentru a se da prioritate altor obiective economice.

În Ungaria, banca centrală a promovat o politică monetară restrictivă în anii 2001 şi 2002, însă în 2003 a abandonat ţinta anuală de inflaţie şi a cedat presiunilor Guvernului pentru devalorizarea parităţii centrale a monedei naţionale faţă de euro.

Ţara Data adoptării ţintirii inflaţiei

Rata inflaţiei la momentul adoptării ţintirii inflaţiei

Valoarea ţintei de inflaţie pentru 2006

Ţinta de inflaţie

România 2005 8,8 5(+/-1) IPC

Marea Britanie

1992 3,6 2 IPC

Ungaria 2001 10,5 3.5 (+/-1) IPC

În România, BNR va mentine o politică monetară restrictivă pentru continuarea dezinflaţiei, iar politicile fiscale şi salariale ar trebui să rămână prudente şi parametrii macroeconomici consolidaţi şi mai mult, având în vedere că ar trebui să se conteze mai puţin pe aprecierea leului, afirma guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Guvernatorul crede că ţintele de inflaţie pentru 2007 şi 2008 - 4% şi respectiv 3,8% - pot fi atinse chiar şi într-un mediu dificil. "Totuşi, presiunile inflaţioniste cunoscute şi riscul unor şocuri la nivelul preţurilor agregate au stat în spatele deciziei BNR de a stabili o ţintă mai puţin ambiţioasă pentru 2008", a menţionat Isărescu.

În acelaşi timp, el a reafirmat intenţia băncii centrale ca rata dobanzii să caştige o mai mare importanţă în portofoliul de instrumente de politică monetară. În decembrie, dobânda medie la care BNR a sterilizat lichidităţile de pe piaţa monetară a coborât spre 8%, revenind la nivelul din martie, în condiţiile unei rate nominale de politică monetară de 8,75%.

Principala preocupare a BNR este ca scăderea inflaţiei să fie un proces continuu şi de lungă durată, în contextul în care pe piaţă s-au conturat aşteptări privind o posibilă întrerupere a trendului descendent în 2007.

De altfel, banca centrală are în vedere o serie întreagă de riscuri, începând cu probabilitatea relaxării politicii fiscale mai ales în eventualitatea organizării de alegeri anticipate, alături de creşterea peste nivelul prognozat a salariilor atât în sector public cât şi în cel privat, de o lărgire nesustenabilă a deficitului de cont curent a cărui corecţie potenţială ar reaprinde inflaţia.

14

Bibliografie

Alberola, E. (2003), Real Convergence, External Disequilibria and Equilibrium ExchangeRates in EU Acceding Countries, Banco de España

Dr. Cezar Boţel, Cauzele inflaţiei în România, iunie 1997-august 2001 Moraru Liviu, Dobrota Miţa, Efecte anticipate şi efecte reale ale inflaţiei. Politici antiinflaţioniste, analiză critică:studiu de caz pe exemplul României anilor ’90, Editura ASE, Bucureşti 2004Ciumara Mircea, Ciutacu Constantin, Inflaţia în România , Editura Expert, Bucureşti 2003 Ciumara Mircea,Ciutacu Constantin, Inflaţia în România: modelarea fenomenului inflaţionist, Editura Expert, Bucureşti 2004Bezbakh Pierre, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie , Editura Humanitas, Bucureşti 1992

Rapoarte BNR:Raportul asupra inflaţiei 2001Raportul asupra inflaţiei 2002Raportul asupra inflaţiei 2003Raportul asupra inflaţiei 2004Strategii de politică monetară şi curs de schimb în contextul aderării României la UE

Prof. univ. dr. Daniel DĂIANU– coordonator Laurian LUNGUProf. univ. dr. Radu VRÂNCEANU

Dobrişan Dorin, Mitruţ Constantin, Tendinţe în evoluţia inflaţiei în România, Editura ASE, Bucureşti 2004

Rapoarte BNU:Financial Stability Report, seria 2001-2003Monetary Policy in Hungary, august 2002Quarterly Report on Inflation, seria 2001-2003

Site-uri cercetate:

http://www.conso.ro/citeste-comentariu/25/sgen/2006-%E2%80%93-anul-cu-cea-mai-scazuta-inflatie.htmlhttp://www.roportal.ro/stiri/stirea-496323.htmhttp://www.buget.ro/finante-banci-investitii-legi/o-ArticleBuget_m-ViewArticle_id-975/Isarescu_a_tintit_bine:_inflatie_de_4_9__in_2006.htmlhttp://www.e2-vet.org/typo/Romania.38+M5ab988697c2.0.htmlhttp://www.amosnews.ro/News-article-sid-200440-titlu-Inflatia_in_retrospectiva.phtmlhttp://www.wall-street.ro/articol/Economie/24120/Tintirea-inflatiei-un-mare-succes-pentru-Mugur-Isarescu.htmlhttp://www.zf.ro/articol_119842/inflatia_din_ungaria__la_cel_mai_ridicat_nivel_dupa_iulie_2001_.html

15