stiinta mediului

© 2007, O.L. Muntean, Bazele Ştiinţei Mediului, An 1 ŞM, Cluj-Napoca.

1

CURS 12 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI AN I ŞM/IM/GM

PROBLEME DE MEDIU LA NIVEL INTERNAŢIONAL

Tema 1: Agenda trans-frontieră: conservare şi poluare. Protejarea vieţii sălbatice şi a conservarea resurselor vii. Poluarea trans-frontieră. Managementul deşeurilor periculoase.

Conservarea şi poluarea transfrontieră sunt probleme fundamentale pe agenda environmentală globalizată în sensul captării atenţiei opiniei publice vis-a-vis de conservarea speciilor, protecţia resurselor vii şi managementul poluării.

Astfel, protecţia vieţii sălbatice are o dimensiune transfrontieră când aceasta traversează sau este transportată peste graniţele statelor şi implicit peste jurisdicţia acestora. În general, interesul este mai pronunţat în cazul ţărilor care conlucrează în managementul şi conservarea speciilor sălbatice ameninţate cu extincţia.

Conservarea resurselor vii este de asemenea o problemă transfrontieră şi de actualitate în condiţiile în care de exemplu bancurile de peşte nu intră sub incidenţa juridică a unei singure ţări ci mai degrabă impune o cooperare internaţională care vizează o exploatare durabilă a acestora.

Poluarea este o chestiune transfrontieră atunci când dispersia poluanţilor depăşeşte graniţele unui stat şi afectează alte state prin intermediul curenţilor atmosferici sau maritimi sau când există un transport al poluanţilor dintr-o ţară în alta ( acest transport este în general deliberat şi în acest caz iese de sub jurisdicţia unui singur stat).

1. Problemele environmentale transfrontieră au generat şi impus necesitatea unei cooperări multilaterale din partea statelor. Ceea ce trebuie menţionat este faptul că există o serie de dificultăţi de securizare a protecţiei environmentale într-o lume descentralizată a statelor suverane. De exemplu, soluţionarea multor probleme transfrontieră este legată de politica economică globală sau, altfel spus, de relaţiile dintre Nordul Industrializat şi Sudul Sărac.

Acordurile, tratatele şi înţelegerile internaţionale semnate până în prezent au fost de multe ori criticate din cauza permisivităţii lor, a neaplicării corecte, a soluţiilor limitate oferite etc, dar şi din cauza faptului că ele nu au oferit un cadru internaţional bine coordonat de rezolvare a acestor probleme. Altfel spus, interesele economice şi politice au primat în faţa celor environmentale.

Protejarea vieţii sălbatice şi conservarea resurselor vii. În acest context sunt vizate duoă abordări distincte care vizează: speciile non-umane şi creaturi individuale. Interesul conservaţionist este dictat de ideea „dreptului la viaţă” de care trebuie să beneficieze acestea. Extincţia sau ameninţarea speciilor de către oameni este înţeleasă astăzi ca o pierdere a umanităţii sau ca o ignorare a dreptului de-a trăi. Aceasta a condus la o etică a “conservării resurselor” care vizează menţinerea viabilităţii economice a speciilor, în special a celor care au valoare (de hrană) pentru oameni.

Protecţia vieţii sălbatice. Speciile ne-umane pot fi ameninţate până la punctul de-a fi distruse complet de o serie de presiuni economice directe şi indirecte sau prin schimbarea sau distrugerea habitatelor prin degradarea terenurilor şi prin utilizarea resurselor de apă. De exemplu, pierderile numerice ale indiviziilor unor specii au fost foarte importante. Menţionăm faptul că în anii ‘80 numărul elefanţilor din Africa a săzut de la 1,2 milioane la circa 600 000; numărul de tigri estimat este cuprins între 4600 şi 7700 indivizi; numărul de rinoceri africani se presupune că a fost redus cu circa 97% în ultimii 35 de ani etc.

Momentul de abordare a problematicii conservaţioniste se pare că a fost Primul Congres Internaţional de Protejare a Peisajului desfăşurat la Paris în anul 1909. acesta a vizat în primul rând conservarea “in-situ” şi protecţia speciilor şi a habitatelor prin jurisdicţia individuală a statelor.

Astăzi, cooperarea internaţională, monitoringul şi schimbul de informaţii pe această temă se desfăşoară sub egida unor instituţii cum ar fi: Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor Naturale (IUCN), Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA) şi UNEP. Importante sub acest aspect mai sunt ONG-urile internaţionale: WorldWide Fund for Nature (WWF), Sierra Club, Audubon Society etc.


2

Acordurile regionale şi internaţionale au vizat protejarea habitatelor şi ecosistemelor prin desemnarea acestora ca rezervaţii ale biosferei, parcuri naţionale sau locuri ale moştenirii mondiale. Menţionăm astfel Strategia Conservării Mondiale şi Convenţia Moştenirii Mondiale (1972). În acest context, mai trebuie menţionate următoarele: acţiunile de salvare de la extincţie a speciilor (Acordul de la Lusaka din 1994 care viza viaţa sălbatică din Africa); managementul transfrontier la conservării speciilor (Convenţia de la Bonn din 1979 vizând speciile de animale sălbatice migratorii); problema comerţului cu specii sălbatice ameninţate cu dispariţia; acest comerţ ilegal are o valoare economică estimată la 5-17 miliarde USD/an etc.

Un alt moment important este reprezentat de Convenţia privind Comerţul Internaţional cu Specii Ameninţate (CITES) semnată în 1972 şi aplicată începând cu 1975. Această convenţie a stabilit lista speciilor animale şi vegetale ameninţate şi modalităţile de protejare a acestora faţă de comerţul legal şi ilegal, restricţiile şi reglementările privind comerţul etc. Actualizarea listelor cu specii a fost realizată în anul 1994.

În cadrul acestei dezbateri internaţionale asupra conservării mai amintim conservarea „resurselor” Oceanului Planetar. Această problemă derivă din următoarele aspecte: ameninţarea cu dispariţia a mamiferelor marine (balene, foci, morse); reducere cantităţilor de peşte din cauza supra-exploatării prin pescuit oceanic (industrial); poluarea oceanelor şi a mărilor; fragilitatea ecosistemelor litorale, costale şi marine; accidentele petrecute pe oceane şi mări etc.

O parte din aceste probleme au fost dezbătute de o serie de convenţii şi acorduri internaţionale dintre care menţionăm: Convenţia Internaţională pentru Reglementarea Vânării Balenelor din 1946 care a pus bazele Comisiei Internaţionale a Problemei Balenelor; această comisie a stabilit în 1994 ca Oceanul Sudic şi Antarctica să fie un sanctuar al balenelor; Convenţia Naţiunilor Unite asupra Legii Mării (UNCLOS) din 1982 care a fost aplicată din 1994.

2. Poluarea trans-frontieră. Dispersie şi deplasare. Importanţa acestei probleme a fost îndelung discutată începând cu anii ’70 şi ’80 când interesul general viza: răspândirea poluanţilor peste graniţele statelor, statele poluatoare şi cele victime ale poluării, accidentele environmentale. Poluarea atmosferică transfrontieră cu rază lungă de acţiune. Această problemă a vizat în primul rând statele industrializate şi ulterior cele în curs de dezvoltare. Ploile (precipitaţiile) acide, poluanţii atmosferici (SO2, NOx, CO2 etc), gazele cu efect de seră, încălzirea şi schimbarea climei globale etc sunt probleme care sunt larg dezbătute în contextul internaţional actual. Menţionăm în acest sens Convenţia asupra Poluării Atmosferice Transfrontieră de Distanţă Lungă din anul 1979 sau Convenţia de la Geneva. Aceasta a stabilit următoarele: schimbul de informaţii şi cercetarea poluanţilor atmosferici şi a efectelor acestora; reducerea/diminuarea poluării aerului; monitorizarea poluării atmosferice etc. Conferinţa a fost urmată de Protocolul de la Helsinki din 1985 – Protocolul Reducerii Emisiilor de Sulf, Protocolul de la Sofia din 1988 asupra Emisiilor Oxizilor de Azot etc.

O altă problemă importantă era aceea a poluării oceanelor considerată o problemă comună a omenirii. Considerate ca „spaţii de îngropare” a poluanţilor cu capacitate nelimitată acestea nu au impus o atenţie specială. Accidentele navale şi poluarea indusă de acestea au impus această chestiune pe agenda environmentală internaţională. Menţionăm în acest context: în 1972 Conferinţa de la Stokholm a adoptat Principiile Generale pentru Evaluarea şi Controlul Poluării Marine; Convenţia Naţiunilor Unite asupra Legii Mării (UNCLOS) din 1982; Acordul de la Montreal privind Protecţia Environmentului Marin împotriva Poluării generate de Sursele de pe Uscat; Convenţia de la Londra din 1972; Agenda 21 (1992).

3. Managementul deşeurilor periculoase. Problema substanţelor periculoase care afectează mediul şi sănătatea umană a fost adusă în atenţia publicului în special de accidentele petrecute în anii ’70 şi ’80 (ex. Seveso-Italia din 1976, Bhopal-India în 1984 şi cel de la Basel pe Rin în 1986). La acestea s-a adăugat intensificarea transportului trans-frontieră a deşeurilor periculoase şi depozitarea acestora în special în ţările cu legislaţie de mediu mai permisivă (ţări slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare). Cantitatea de deşeuri periculoase generată anual nu este cunoscută dar este estimată la cca. 400 de milioane de tone din care 95% sunt produse de ţările


3

dezvoltate economic (ex. SUA – 85% din total). Deşeurile periculoase se referă la: deşeuri non-nucleare industriale, pesticide, deşeuri chimice, deşeuri uranifere, cenuşi de incinerare etc.

Dintre acordurile, directivele şi convenţiile internaţionale care au fost realizate pe marginea acestei probleme menţionăm: Convenţia privind Controlul Deplasării Transfrontieră a Deşeurilor Periculoase şi a Amplasării Lor (Convenţia de la Basel din 1989); Convenţia de la Bamako care viza interzicerea importului şi a depozitării deşeurilor periculoase în ţările africane; directivele europene SEVESO I si SEVESO II etc.

Concluzie. Probleme poluării transfrontieră şi cele ale conservării demonstrează dificultăţile de negociere şi adoptare a unor acorduri de protecţie environmentală completă. Negocierile asupra acestor probleme subliniază importanţa cunoaşterii ştiinţifice şi a participării publice în definitivarea unui program-cadru de rezolvare a acestor chestiuni. Procesul de conservare este mai degrabă unul de răspuns decât unul de prevenire. Responsabilitatea transfrontieră este un principiu al legislaţiei environmentale internaţionale.

Tema 2: Probleme globale de mediu – aspecte generale O agendă internaţională de mediu vizează, printre altele, aşa-numitele probleme globale de

mediu dintre care amintim: distrugerea stratului de ozon, schimbarea climei, despădurirea, pierderea diversităţii şi deşertificarea. Toate cele cinci probleme au fost subiectul a numeroase negocieri şi acorduri globale. Participarea la aceste discuţii este considerată liberă şi ea pune accentul pe managementul acestor probleme, mai degrabă la scară planetară decât la scară naţională. Cu excepţia problematicii stratului de ozon, UNCED a oferit cadrul şi a fost catalizatorul pentru toate aceste probleme „globale” care sunt considerate bunuri comune ale omenirii. Acţiunea politică în discutarea şi soluţionarea acestor probleme deşi a urmat interesul ştiinţific a fost accelerată de implicarea ONG-urilor environmentale.

1. Diminuarea stratului de ozon. A fost prima problemă environmentală majoră cu o dimensiune planetară care a provocat comunităţile ştiinţifice şi cele diplomatice (politice). Negocierile asupra acestui subiect sunt privite în general ca fiind cel mai important exemplu de cooperare environmentală internaţională de succes. De asemenea acesta este cel mai bun model pentru dezvoltarea viitoare a legislaţiei environmentale internaţionale.

Interesul asupra stratului de ozon este relativ recent (anii ’60). În anul 1974 trei cercetători americani – Molina, Rowland, Crutzen – au realizat faptul că gazele pe bază de clor conduc la diminuarea stratului de ozon (aceştia au primit Premiul Nobel pentru chimie în acel an). Dintre acţiunile care au vizat stratul de ozon menţionăm:

- Planul Mondial de Acţiune asupra stratului de ozon din 1977 – UNEP; - Comitetul de Coordonare asupra stratului de ozon (întrunit anual în perioada 1977-1985); - Convenţia de la Viena – Convenţia pentru protejarea stratului de ozon (22 martie 1985); acesta

este o convenţie-cadru de 21 articole procedurale şi administrative care trata diminuarea producţiei de gaze/aerosoli cu efecte asupra stratului de ozon;

- Protocolul asupra substanţelor care diminuează stratul de ozon (16 septembrie 1987) – Protocolul de la Montreal adoptat de 24 de ţări; acesta a stabilit monitorizarea şi diminuarea substanţelor care afectează stratul de ozon (freoni şi haloni); de menţionat faptul că ţările în curs de dezvoltare nu au participat la această întrunire;

- realizarea de întâlniri anuale la nivel internaţional care tratează acest subiect şi în care se discută strategiile privitoare la diminuarea stratului de ozon (ex. la Helsinki, Nairobi, Bangkok etc).

Diminuarea stratului de ozon rămâne în continuare una dintre problemele de maximă importanţă pe agenda discuţiilor internaţionale asupra mediului.

2. Schimbarea climei. Acest subiect este îndelung discutat şi el ridică probleme de interpretare şi înţelegere din următoarele motive: incertitudinea lui ştiinţifică, costuri şi interese economice, tensiuni politice şi chestiuni fundamentale de echitate între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.


4

Efectul de seră este considerat un fenomen natural care este influenţat antropic. Sursele şi gazele cu efect de seră sunt probleme discutate îndelung iar efectele şi scenariile asupra acestui fenomen sunt de actualitate. Cercetarea ştiinţifică mai degrabă confirmă tendinţele de încălzire globală decât aduc dovada în acest sens.

Menţionăm în acest sens următoarele instituţii şi acţiuni politice şi legislative:

- Cadrul Interguvernamental (fondat 1988) asupra Schimbării Climei care elaborează rapoarte anuale în acest sens;

- elaborarea de strategii şi scenarii privind impactul şi consecinţele acestui fenomen; - Conferinţa de la Stockholm – 1972; - Conferinţa asupra Climei Lumii – 1979, 1990; - Conferinţa Naţ. Unite asupra Deşertificării – 1977; - Conferinţa asupra schimbării atmosferei: implicaţii pentru securitatea globală – Toronto, 1988; - Convenţia-Cadru a Naţ. Unite asupra schimbării climei din 1992 care a stabilit principiile,

obiectivele şi strategiile de urmat în abordarea acestei probleme etc. 3. Problematica biodiversităţii (moştenirea globală). Diversitatea biologică a fost tema

celei de a II-a convenţii a UNCED – Convenţia asupra Diversităţii Biologice. Interesul asupra reducerii biodiversităţii a fost influenţat de agenda conservării speciilor şi a habitatelor din anii ’60 şi ’70. Biodiversitatea se referă la numărul de specii/diversitatea speciilor dar şi la diversitatea din cadrul speciilor. Numărul oficial de specii clasificate în perioada actuală este de circa 1,75 milioane. Distribuţia speciilor este neuniformă teritorial o bună parte din acestea fiind întâlnite în ţările Lumii a Treia (ex. aproape jumătate din totalul speciilor trăiesc pe circa 6% din uscatul terestru acoperit de pădurile tropicale). Ţările care au o mare biodiversitate sunt: Brazilia, China, Columbia, Ecuador, India, Indonezia, Madagascar, Peru, Zair etc.

Reducerea/pierderea biodiversităţii în specii dar şi în cadrul acestora are o serie de cauze dintre care amintim: distrugerea habitatelor prin drenarea arealelor umede, poluarea recifilor coralieri; tehnologiile revoluţiei-verzi care au afectat speciile de plante cultivate; introducerea sau invazia de specii exotice care ameninţă speciile indigene etc.

Biodiversitatea generează discuţii şi sub aspectul valorii acesteia pentru nevoi farmaceutice şi medicinale. De exemplu, valoarea comercială a medicamentelor derivate din plante şi animale este apreciată la circa 43 miliarde $/an. Organizaţia Mondială a Sănătăţii deţine o listă cu peste 21000 de plante utilizate în medicina tradiţională. Diversitatea biologică este importantă şi pentru agricultură, pentru stabilitatea ecosistemelor etc. Valoarea acesteia este de natură: economică, socială, ştiinţifică, estetică, educaţională, recreaţională, genetică şi ecologică.

Dintre acţiunile politice şi legislative legate de acest subiect amintim:

- Planul de acţiune a Conferinţei de la Stockholm – 1972; - constituirea şi rolul FAO; - Strategia Conservării Lumii –1980; - Planul de Acţiune asupra Diversităţii Biologice organizat de UNEP, IUCN etc; - Strategia Globală a Biodiversităţii din 1992; - Convenţia asupra Diversităţii Biologice semnată la UNCED în iunie, 1992 la sfârşitul

Conferinţei de la Rio ea fiind semnată de peste 150 de ţări; convenţia a stabilit strategiile de conservare a diversităţii biologice, utilizarea durabilă a componentelor ei şi împărţirea echitabilă a beneficiilor rezultate din utilizarea resurselor genetice;

- Conferinţa de la Jakarta – „Biodiversitatea şi bunăstarea echitabilă a tuturor oamenilor”. 4. Defrişarea/despădurirea. Definită mai degrabă ca o schimbare în utilizarea terenului de

la folosinţe forestiere la cele non-forestiere (conform FAO şi UNEP), defrişarea şi extinderea ei nu sunt cunoscute cu exactitate (de exemplu defrişarea actuală a pădurilor tropicale este estimată între 11 şi 20 milioane ha/an). Oricum în ultimii 30 de ani se estimează că peste 40% din pădurile tropicale umede au fost distruse prin defrişări.


5

Dintre ţările în care defrişarea ocupă un loc important din punct de vedere economic menţionăm Brazilia, Indonezia şi Zair; peste 50% din totalul defrişărilor de pe Glob sunt localizate în cadrul acestor ţări. De asemenea ratele de defrişare sunt variabile la nivelul ţărilor şi al continentelor.

Cauzele despăduririlor sunt, în general, următoarele: conversia terenurilor împădurite în terenuri agricole; dezvoltarea monoculturilor; colonizări interne; comerţul cu cherestea (legal sau ilegal); cerinţa de combustibil lemnos etc.

Pădurile sunt importante din punct de vedere economic, ecologic şi cultural atât la nivel local cât şi la nivel planetar iar distrugerea lor are o serie de impacte dintre care menţionăm: eroziunea solului şi pierderea nutrienţilor din sol; creşterea colmatării cursurilor de râu şi distrugerea ecosistemelor acvatice; influenţarea inundaţiilor şi a secetelor; schimbări în microclimatele şi topoclimatele unui teritoriu etc.

Dintre acţiunile politice şi legislative la nivel internaţional menţionăm:

- Acordul Internaţional asupra Pădurilor Tropicale (ITTA) din 1983 şi Planul de Acţiune vizând silvicultura tropicală (1985);

- Organizaţia Internaţională a Pădurilor tropicale (1987); - existenţa a numeroase instituţii preocupate de problema despăduririlor în cadrul FAO, UNEP,

UNCED, Banca Mondială, Institutul Resurselor Lumii etc; - declaraţia UNCED asupra principiilor pădurii (1992, Rio de Janeiro); - existenţa unui cadru interguvernamental asupra pădurilor (din 1995) etc.

5. Deşertificarea. Ca problemă globală şi transfrontieră, deşertificarea este discutată la nivelul cauzelor, impactelor şi efectelor. Discutarea acestei probleme pe plan internaţional a început în anii ’70 şi continuă şi în prezent. Deşertificarea este definită ca reducerea sau pierderea productivităţii biologice (degradare) a terenurilor în special în ţinuturile aride. În momentul de faţă deşertificarea ameninţă între 25-35% din suprafaţa uscatului terestru şi între 1/8 şi ¼ din populaţia Globului. Cauzele deşertificării includ activităţile umane şi variaţiile climatice.

Impactele ecologice şi efectele deşertificării sunt materializate în diminuarea fertilităţii şi a structurii solului, pierderea bidiversităţii, degradarea culturilor irigate şi pierderea terenurilor arabile. Pierderile economice directe derivate din deşertificare erau estimate de UNEP în 1995 la circa 42 miliarde $/an.

Preocupările şi interesul internaţional au fost materializate în următoarele acţiuni:

- UNEP- Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Deşertificării din 1977 care a aprobat un Plan de Acţiune de Combatere a Deşertificării;

- Agenda 21 – capitolul 12 dedicat combaterii deşertificării şi secetei (1992); - cooperarea statelor africane (Africa Grup); - alocarea de fonduri financiare internaţionale pentru diminuarea/stoparea deşertificării; - Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării în acele ţări puternic afectate de

secetă şi/sau deşertificare şi în special în Africa (1994) etc. Concluzii. Acordurile şi problemele discutate sunt privite în contextul dezvoltării durabile.

Securitatea environmentală şi globală depinde şi de soluţionarea acestor probleme. Referinţe bibliografice:

1. Duţu, M., (1997), Dreptul comunitar al mediului, Ed. Economică, Bucureşti. 2. Elliott, E., (1998), The Global Politics of the Environment, Macmillan Press Ltd., Houndmills and London. 3. Iancu, Ghe., (1998), Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, RA Monitorul Oficial, Bucureşti. 4. Kramer, L., (2000), EC Environmental Law, Sweet & Maxell, London. 5. Lupan, E., (1998), Dreptul mediului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca. 6. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca. 7. Manoliu, M., Ionescu, Cristina., (1996), Noţiuni de dreptul mediului înconjurător, EDP, Bucureşti. 8. Rojanschi, Vl., Bran, Fl., (2002), Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti.

stiinta mediului

Documents