Ştefan Ionescu-Valbudea (Valbudea, pseudonim după comuna Valea Budei, n. 1856, Bucureşti - d. 21

mai 1918), sculptor.

Biografie

A studiat la Bucureşti cu Karl Storck, apoi a terminat Şcoala de Belle-Arte la Paris cu sculptorii Fremiet

şi Falguiere. Tot acolo a audiat şi lecţii de anatomie la Facultatea de Medicină. De la Paris a plecat cu o

bursă timp de un an la Roma (1885 - 1886) şi un alt an la Florenţa. Primele lucrări pe care le-a expus la

Paris, „Mihai Nebunul” (1885) şi „Învingătorul” (1889), astăzi distruse, vădeau temperamentul său

frământat, romantic, înclinaţia spre o artă care exprimă sentimente şi pasiuni puternice. La expoziţia

universală de la Paris din 1889 a obţinut medalia de clasa a III-a pentru statuia „Învingătorul”.

După ce s-a consacrat ca sculptor, a fost numit profesor la Şcoala normală superioară, sub direcţia lui

Odobescu, apoi la Şcoala de arhitectură şi de aici la Şcoala Superioară de Meserii, cu funcţie de inspector

de desen şi caligrafie. Spre finalul vieţii a fost director la Muzeul Grigorescu, ulterior desfiinţat, care-şi

avea sediul în Parcul Carol din Bucureşti.

Opera

Ionescu-Valbudea a făcut sculptură monumentală: „Vulcan şi Mercur” de pe faţada Băncii Naţionale din

Bucureşti, relieful „Ştiinţa” de pe frontul palatului Universităţii Alexandru Ioan-Cuza din Iaşi. A lăsat şi o

serie de portrete şi compoziţii care se caracterizează prin fineţea modelajului şi prin adâncimea analizei

psihologice: „Ionescu-Gion”, „Poetul E. Voinescu”, „Bust de fetiţă”, „Copil dormind”, „Femeie

odihnindu-se”, „Speriatul”.

Alte scupturi: „Flora”, (1881), „Frica de apă”, „Copilul care face bine” şi „Prima lecţie” (la Florenţa),

„Portretul lui M.J.” (basorelief), „Fetiţa lui P. Grădişteanu”, „Zoe Sturza”, „Veronica Micle”, „Teodor

Ştefănescu”, „Bustul lui Mihai Kogălniceanu”, „Mercur” (altă versiune), „Mecanica”, „Cafegiul” de la

Ministerul de Finanţe, busturile lui Titus Alexandrescu, Nicolae Kalinderu, Ion Zottu, Polixenia I. Zottu,

basorelieful „Adam şi Eva”, „Vittelius” şi alte opere.

Bibliografie

Academia Republicii Populare Române - Dicţionar Enciclopedic Român (Ed. Politică, Bucureşti,

1962-1964)

Lucian Predescu - Enciclopedia României. Cugetarea (Ed. Saeculum, Bucureşti, 1999)

UN PORTRET INEDIT AL VERONICĂI MICLE

 

Elena VULCÃNESCU    

   Terminologia artelor plastice, în cazul de fată sculptura, continuă să folosească paralelismul, în sens sinonimic, bust – portret.

Cînd acad. George Oprescu informează că sculptorului Stefan Ionescu – Valbudea i se comandă portrete, dintre care unul este cel al Veronicăi Micle, cu un aer de împărăteasă romană, ...este vorba, indubitabil, de bustul din 1890, executat în marmură la cererea Smarandei Gheorghiu si a cărui imagine a fost publicată de Augustin Z.N. Pop. Despre aceeasi lucrare, intitulată Bustul poetei Veronica Micle, specialistul în Valbudea, regretatul istoric de artă si muzeograf Petre Oprea, cu care am avut privilegiul să vorbesc în această vară, adaugă că s-a aflat alături de Bustul dr. Davilla, Bustul pictorului Eugen Voinescu, dar, ca o noutate, si de Bustul poetului Iuliu Rosca printre cele paisprezece creatii cu care sculptorul participă la expozitia Cercului artistic din dec. 1890 (Preciziuni asupra primei perioade din activitatea sculptorului Stefan Ionescu – Valbudea, 1954, p. 4).

Monografia Ateneul Român (I. Zamfirescu, V. Cîndea, V. Moga, 1976, p. 228) confirmă donatia bustului în marmură al poetei Veronica Micle din 1890, a Smarei către Ateneu, de unde am si început căutarea, ca să ajung la Muzeul National de Artă al României.

*

În curtea Palatului Regal – Muzeul National de Artă al României, un veritabil podium expozitional oferă bronzuri ale începuturilor sculpturii românesti din a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

Central, din iarba lui mai de un verde pasnic si luminos, compensator artificiului urban, din verdele religiilor semănătoare de sperantă, zvîcneste un Prometeu răzvrătit, nietzscheean spus, o suprematie înlăntuită pentru darul său. Este Michael Nebunul, cum îsi înscrie lucrarea Stefan Ionescu – Valbudea (1856-1918) în Catalogul Salonului de la Paris, din 1885. Stefan sin Ion Stîngă, podgoreanul din Valea-Budei, com. Tohani, jud. Buzău, este înfiat de sora tatălui, măritată Ionescu, la care adaosul obîrsiei dobîndeste sonoritătile celui mai nedreptătit artist, cît a trăit, si a celui mai uitat, după moarte (acad. G. Oprescu, 1954).

Elevul lui Karl Storck, de la care învată tehnica basoreliefului, obtine în 1882, sustinut publicistic de Iuliu I. Rosca, bursa pentru Paris, unde este atras mai ales de celebrul statuar Frémiet, recunoscut pentru noutatea stilului conferită de forta expresiei, de bruschetea gestului, de dramatismul sentimentelor pînă la subjugarea fiintei surprinsă în atitudini-limită. Sfătuit de maestru, sculptorul român frecventează Scoala de medicină din Paris, încît arta formelor musculare surprinse în nelinistea trăirii îl apropie de marii florentini.

După încă doi ani la Florenta si la Roma, Valbudea revine acasă în iarna lui 1887. Lucrează lacom, iar misterioasa aparitie a Muzei nefericitului Poet, ea însăsi autoarea unui volum de Poesii, devine pentru ambitiosul sculptor un subiect extrem de tentant.

*

În toamna lui 1885, familia văduvei lui Stefan Micle se instala în Calea Victoriei la nr. 73, dintre Piata Teatrului si Biserica Cretulescu, vis-ŕ-vis de celebra băcănie cu delicatese a lui Dragomir Niculescu (apoi blocurile Romarta) si lîngă Magazinul Muzica al impresarului C. Gebauer, amic al lui Eminescu, gazdă a boemei bucurestene si codirector, alături de C. Bărcănescu, al Revistei artistice si literare – Muzică – Teatru – Arte Frumoase, „Doina”.

Sustinută de lumea artistică ieseană coagulată în Societatea Amicii Artelor (13 febr. 1885), la care Veronica aderase, încurajată de transferul din vară al lui Iacob Negruzzi, membru al Academiei Române din martie 1881, si al Convorbirilor reasezate sub auspicii garantate de noul editor I. V. Socec, dar mai ales, plină de sperantă pentru fiicele sale, după alegerile din noiembrie 1884 care propulsau pe vechii junimisti, Veronica Micle hotărăste schimbarea.

Usorul ei snobism degajat din scrisorile către Elisa Conta, în legătură cu asezarea în chiar Centrul regal de unde pornesc si în care se întorc toate cele importante pentru tară, se justifică prin vecinătatea care îi aduce bucuria copilului dăruit cu cilindrul caleidoscopic. Extinderea Palatului Domnesc după 10 Mai 1881 degajase, în apropiere, o nouă cale de acces între Calea Victoriei si Stirbei Vodă, pe lîngă grădinile Palatului, pînă aproape de Cismigiu. În ziua de duminică, 20 Decembrie 1885, Regele Carol I îsi tinea audientele în noua resedintă.

La 26 oct. 1886, Grădina Episcopiei primea fastuoasa piatră fundamentală a celui mai frumos palat bucurestean, templul închinat numai si numai inteligentei românesti, cum îl definea Al.I. Odobescu, în Conferinta din 14 februarie 1888. Emblematica invocatie „Dati un leu pentru Ateneu!”, scăpătată, ce-i drept, în desuetă stereotipie, si-a dovedit vreme de cîtiva ani rostul limpede al unei datorii nationale de epocă.

Era timpul luminoaselor prefaceri pe care Veronica îl trăia cu toată intensitatea sufletului ei încrezător. Valeria devenise studentă la Conservator, Virginia se pregătea să încheie studiile Universitătii iesene, iar ea deschide la Iasi procesul iesirii din indiviziune, în vederea vinderii nepretuitului imobil din str. Butu nr. 17 (A. N. Iasi, Fond Tribunalul Iasi, Dos. 3/ oct. 1885), ceea ce nu i se permite decît după majoratul Virginiei, din 5 martie 1888, reusind abia în 4 ian. 1889, destul timp în care Primăria, stimulată de înaltele influente de la Centru, ar fi trebuit să-si asume neasemuita casă cu cerdacul scăldat în flori de umbră...

*

În toamna lui 1888, Stefan Ionescu-Valbudea expune alături de amicii beleartelor din Bucuresti, la primul Salon oficial din sala noului Palat al Ateneului, si gipsul Portret Veronica Micle, un subiect evitat, mai ales pentru situatia delicată a Poetului Eminescu. Presa se ocupă, mai ales, de statuile expuse deja la Paris, premiate si elogiate si de jurnalele Italiei.

Cronica lui Delavrancea din Revista Nouă (nr. 3, 15 martie 1889, p. 100-101) are harul consacrării si rămîne paragraful de referintă al întregii critici destinate sculptorului. În fata lui Michael Nebunul, Delavrancea avansează cîteva excentricităti cel putin pe măsura îndrăznelii tematice si stilistice ale artistului în contextul celui mai blajin neoclasicism românesc: ...de la Mihai Nebunul începe sculptura românească. Ceea ce este Eminescu în poezie este Valbudea cu această operă, în sculptură... Poema durerii într-un bloc de gips… Cu tot zbuciumul, cu toată privirea lui disperată, ... noi iubim pe acest tip al nefericirii si am fi gata să-i dezlegăm mîinile...

În 1937, Mihai Nebunul era încă la Ateneul Român, după cum consemnează Victor Bilciurescu într-un document aflat la Muzeul National de Artă al României. Dintre operele lui Valbudea, Ateneul mai păstra atunci Zoe Sturdza, Veronica Micle (marmura), Fetita lui Petre Grădisteanu, Femeia odihnindu-se si Speriatul (Fondul Al. Saint-Georges, Inv. Nr. 1709).

Cînd Franta celei de a doua jumătăti a sec. al XIX-lea era un conglomerat de contradictii estetice, în 1940, Ion Frunzetti mai aplica operei lui Valbudea tiparul tipologiei lui Rodin si cînd nici un personaj nu corespunde simetriei unduitoare antice si sînt toate, prin contorsionarea excesivă de tip michelangiolesc, tulburat de gigantismul miscării lui Mihai Nebunul, frumos de oriunde l-ai privi, acceptă că ne aflăm în fata unei capodopere (monografia Stefan Ionescu – Valbudea, p. 18-19 ). Tot aici, Ion Frunzetti ne asigură că la 1940, gipsul Mihai Nebunul se afla încă la Ateneul Român.

Iată si lista lucrărilor sculptorului Valbudea, prezentată de I. Frunzetti în aceeasi monografie: La Ateneul Român: 1 Mihai Nebunul (gips). 2 Copilul dormind (marmură). 3 Femeie odihnindu-se (gips). 4 Fetita lui P. Grădisteanu (bust marmură). 5 Speriatul

(gips). 6 Învingătorul (gips patinat), urmate de două stranii substituiri, la rubrica Neidentificate: 7 Zoe Sturdza, cu nota de subsol 1): Dacă exemplarul de la Ateneu are o soartă necunoscută, stim că o replică în bronz se găseste la Dr. Al. Sturdza (nepotul sotilor Dimitrie si Zoe Sturdza); si 8 Veronica Micle, cu nota 2): Ni s-a părut a putea deosebi într-un bust de gips trăsăturile Veronicăi Micle (Cota 4, alături cu creionul 33). N-avem însă nici o probă definitivă pentru această afirmare (p. 15).

Este limpede că între 1937 si 1940, bustul în marmură din 1890, al Veronicăi Micle dispăruse, fără să se mentioneze, ca în cazul lui Zoe Sturdza, si că în locul lui se intervenea cu gipsul – portret din 1888, de nerecunoscut!, desi fizionomia si mai ales detaliile pieptănăturii sînt identice. Să fie numai arta restauratorilor? Avem dreptul să ne întrebăm...

Astfel îsi face intrarea în istoria artei Portretul în gips al poetei Veronica Micle, din 1888. Pare să fie găsit în Fondul Muzeal Elena Simu (sotia lui Anastase Simu), din care Academia Română, prin Ion Frunzetti, se afla în 1940 la a VI-a Publicatiune. Celebrul colectionar de artă Anastase Simu (1854-1935), fondatorul Muzeului Simu din 1910, îsi dona statului, în 1927, bogata colectie si devenea în 1933, membru onorific al Academiei Române.

În 1953, gipsul parvenea Muzeului de Artă al R.P.R. sub bizara identitate de Doamna Elena Cuza.

În aceleasi conditii necunoscute, odată cu bustul Veronicăi Micle din 1890, dispar si acelea, tot marmuri, care înfătisează pe Zoe D. Sturdza si pe Maria Ioana P. Grădisteanu, fetita reputatului avocat si politician.

În 1954, acad. G. Oprescu ne înstiintează că Mihai Nebunul ajunge la Muzeul R.P.R. numai sub forma unui număr de bucăti informe („Stefan Ionescu – Valbudea”, p. 11).

Ceea ce nu i se iartă lui Valbudea este îndrăzneala ca element imanent al libertătii . Alegoria nebuniei are evidenta inducerii dramaticei stări, de vreme ce fiecare fibră a fiintei este antrenată în efortul halucinant al descătusării. Nici gura nu pare deschisă a urlet împietrit, că înjură, poate, dar deodată cu ochiul, cere ajutor.

Privindu-l, nu poti rămîne senin...

 

*

Din iunie 2011, gipsul Portret Veronica Micle, poeta „Convorbirilor”, îsi regăseste în Muzeul National de Artă al României, identitatea dăruită cu anul prezumtiv al desăvîrsirii artistice, 1888.

Academicianului Ion Jalea îi datorăm o inspirată descriere a tehnicii de exceptie a modelajului la acest maestru al transfigurării portretistice, deplin armonizate cu afectele si tipologia personajului. Fostul elev al lui Valbudea observă acea usoară si tremurătoareatingere care face cutele mătăsoase ale marmurii să reverbereze scînteierile vietii, evocînd linistea aparentă din timpul executiei, distinctia genuină a chipului frumos, demnitatea fără fisură care si-a ferit dalta din calea politicii, vorba măsurată, politetea impecabilă, toate sub semnul uimirii că din amalgamul tendintelor estetice ale Parisului crepuscular, Valbudea singura stiut să aleagă ceea ce era nou si abia mijind atunci (Sculptorul Valbudea, „S.C.I.A.”, 1957, nr. 2, p. 209).

Însărcinat de Ministerul Instructiunii Publice cu executarea sculpturilor noului palat al Universitătii ce se construia la Iasi, Valbudea anunta la începutul lui august 1895, că tocmai terminase grupul matematicii (Stiinta) si cele sase medalioane în marmură, reprezentînd pe Asachi, Miron Costin, Vasile Lupu, Matei Basarab, M. Cogălniceanu si Vasile Alecsandri (Timpul, nr. 172, 3 aug. 1895; Familia, nr. 23, 13/ 26 aug. 1895), mărturii refuzate viitorimii.

*

În prima miercuri a fiecărei luni, Muzeul National de Artă al României invită marele public. La Artă românească modernă, chiar din usa Sălii 2 privesti în plin Portretul Veronicăi Micle, între amicii belelor-arte, ca odinioară, de zgomot plină, de-nflorire... De sub povara blondă a cununei capilare, la modă atunci, se lasă o senzualitate difuză, un abia perceptibil surîs, în desenul gurii subtiri, în hogasul bărbiei îngustate. Profilul plin de gratie pierde surîsul, oferind delicatetea fragilă a îngîndurării.

Însotită de bustul Pictorului Eugen Voinescu (tot Valbudea), în togă si frizură ciceroniană, dau impresia unei romane perechi aristocratice. Alături de Valbudea, Ioan Georgescu prezintă Aruncătorul de lance, Nud de bătrîn, Irina Dendrino, Iulia Hasdeu, ...în timp ce panourile laterale oferă un festin al picturii aceleiasi jumătăti de secol al XIX-lea.

La stînga, din margini de lume urgisită, Ion Andreescu, în patos calmat de griuri opalescente, contracarează dreapta exuberantei grigoresciene, iubind tot ce pictează: Turci, Cană cu bere, Cioban, Italieni, Evreul cu gîsca, Flori, ...inegalabile cresteri cromatice, de la clopoteii albi, azurii, oliv si macii îndrăzneti pînă în mănunchiul de pansele albastre-violet, clipe de ziuă, gata de somn în spulberul luminii. În apropierea Veronicăi, un peisaj breton (1881-1882), Femeie în grădină, cu Charlotta Leria, ieseanca soprană a Operei italiene din Bucuresti, iubita lui Grigorescu, transcenderea fiintei pînă la

disiparea verde a feminitătii în crengile grele de cîntec, rugăciunea serii cu ecouri de oratoriu biblic, o îndumnezeire a muzei,...cum Portretul Veronicăi Micle din 1888 oferă imaginea transfigurată a Muzei Eminesciene, frumusetea iubirii sublimate de geniul cuvîntului poetic. Valbudea transpune în platru chipul frumos si fragil al iubirii.

Între Portretul din 1888 si marmura din 1890, un chip sever, impasibil, privind fără să vadă, parcă stelele-au pierit; Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie...