1. Generalităţi

În concepţia pădurii ca ecosistem terestru, staţiunea forestieră sau biotopul reprezintă

componenta sau subsistemul de natură anorganică, locul de viaţă al biocenozei sau mediul fizic

al ecosistemului. Staţiunea forestieră sau biotopul este alcătuită din elemente ale reliefului, rocii

sau materialului parental, solului şi climei şi reprezintă fondul climatic şi edafic de substanţă şi

energie al biocenozei. Staţiunea este condiţia şi izvorul productivităţii vegetale.

Staţiunea forestieră asigură arborilor şi celorlalte organisme ale biocenozei spaţiul aerian

şi subteran pentru ancorarea lor în sol şi pentru a se aproviziona cu apă şi substanţe nutritive

făcând astfel posibilă viaţa biocenozelor, existenţa şi productivitatea ecosistemelor.

Mediul fizic sau staţional forestier reprezintă aşadar cadrul natural - condiţie de existenţă

şi parte integrantă a ecosistemelor forestiere. Producţia şi productivitatea ecosistemelor forestiere

este determinată atât de alcătuirea şi structura biocenozei (fitocenozei) dar şi de gradul de

favorabilitate al staţiunii, de măsura în care aceasta este capabilă să satisfacă exigenţele

ecologice şi funcţionale ale speciilor lemnoase componente ale arboretului. Creşterea arborilor şi

arboretelor are pe lângă caracterul ei strict biologic şi un caracter ecologic pronunţat, întrucât

depinde de toţi factorii climatici, edafici şi fizico-geografici. Staţiunea forestieră condiţionează

deci atât alcătuirea şi structura cât şi funcţionarea şi productivitatea biocenozelor forestiere. De

aceea, studiul staţiunii trebuie să ţină seama de locul şi rolul ei în alcătuirea ecosistemului.

Staţiunea poate fi studiată şi separat ca sistem de sine stătător în raport cu elementele sale

componente, dar interpretarea acestora sub raport ecologic şi bioproductiv trebuie făcută în

cadrul unitar al ecosistemului, în strânsă legătură cu compoziţia, structura şi funcţionarea

componentei organice a ecosistemului, cu biocenoza. Cunoaşterea alcătuirii staţiunilor forestiere

şi a raporturilor dintre elementele lor componente şi dintre acestea şi biocenoză este de mare

importanţă teoretică şi practică pentru înţelegerea în ultimă instanţă a alcătuirii şi funcţionării

pădurilor, cele mai complexe ecosisteme terestre. Ea permite explicarea cauzală, dialectică a

structurii şi funcţionării pădurii ca ecosistem terestru a productivităţii sale primare şi stabilirea

celor mai indicate intervenţii atât la nivelul staţiunii cât şi al biocenozei şi al ecosistemului în

ansamblu.

Ca orice sistem, staţiunea forestieră este definită prin elementele sale componente,

conexiunile dintre acestea şi stările determinate de structura şi funcţionarea sistemului.

Staţiunea forestieră este alcătuită din elemente ale reliefului, rocii (materialul parental),

solului şi climei. Ea este în acelaşi timp deci o unitate fizico-geografică şi o unitate ecologică.

Ca unitate fizico-geografică sau geotop, staţiunea se înfăţişează sub forma unui areal limitat

caracterizat prin următoarele elemente componente:

- situaţia (aşezarea) în spaţiul geografic reprezentată prin latitudine, longitudine şi altitudine;

- unitatea mare de relief (unitatea geomorfologică) şi forma de relief (câmpie, terasă, platou,

versant, depresiune etc.); în cazul versanţilor se disting: expoziţia, panta şi poziţia pe versant

(superior, mijlociu sau inferior);

- roca şi substratul litologic al solului, alcătuită din sedimente moi (loess, nisipuri, argile etc.)

sau din depozite de dezagregare de roci consolidate eruptive, metamorfice sau sedimentare

(depozite de suprafaţă, de cuvertură ş.a.);

- învelişul de sol cu profunzimea, proporţia de schelet şi succesiunea de orizonturi pe profil.

Ca unitate ecologică sau ecotop staţiunea forestieră este alcătuită din următoarele

elemente:

- lumină şi căldură componente ale energiei radiante a soarelui;

- umiditate din sol şi atmosferă manifestată sub formă de: precipitaţii, umiditatea atmosferică,

apa din sol, ape supraterane şi subterane;

- componentele aerului atmosferic, N2, O2, CO2 şi alte gaze;

- mişcarea aerului atmosferic sub formă de vânt;

- macroelementele şi microelementele din sol sau substanţele nutritive;

- substanţele organice fiziologic active cu caracter de stimulatori de creştere sau cu caracter

inhibativ;

- aciditatea sau alcalinitatea soluţiei solului (reacţia solului exprimată în valori pH);

- alte elemente componente ale solului (Al, Mn etc.); - consistenţa solului; - regimul de aerisire şi căldură etc.

Elementele componente ale solului sunt conţinute într-un volum edafic util mai mare sau

mai mic în raport cu profunzimea solului şi conţinutul de schelet al acestuia. În raport cu

condiţiile climatice, în zona temperată se recunoaşte o perioadă de vegetaţie sau o perioadă

bioactivă care constituie factorul de timp al staţiunii, aşa cum volumul edafic util reprezintă

factorul de spaţiu.

Toate elementele componente ale staţiunii ca unitate ecologică (ecotop) nu sunt constante în

timp, ele au o anumită variabilitate de-a lungul anului, adică au un regim propriu.

Elementele fizico-geografice şi cele strict ecologice prezentate mai sus care alcătuiesc

staţiunea se asociază şi combină în diferite moduri, formând complexe mai mult sau mai puţin

unitare de teritoriu (landsaft) şi mediu ecologic denumite areale staţionale elementare sau de

biotop sau habitat. Marea varietate spaţială a elementelor fizico-geografice şi deci a factorilor

ecologici determinaţi de acestea creează o mare diversitate spaţială atât sub raport fizico-

geografic cât şi ecologic. În plus, chiar în cuprinsul aceluiaşi areal staţional, elementele

componente au şi variaţie în timp, ceea ce presupune o amplitudine de variaţie a factorilor

ecologici. Această mare diversitate impune caracterizarea complexă a staţiunilor şi gruparea lor

în unităţi taxonomice de diferite niveluri.

Dintre elementele componente ale staţiunii, cele climatice şi edafice deţin locul cel mai

important, întrucât ele constituie fondul de substanţă şi energie alături de umiditate ca factor

climatic şi edafic şi compoziţia aerului atmosferic constituie componentele principale ale climei

ce determină gradul de favorabilitate al acestuia.

Dintre elementele componente ale solului în definirea şi caracterizarea staţiunilor

forestiere, un rol important este deţinut de umiditate şi troficitatea minerală şi azotată sau, cu

alte cuvinte, de regimul de umiditate, de conţinutul solului în substanţe minerale şi de natura şi

conţinutul de humus. În afara acestor elemente de mare importanţă în definirea specificului

ecologic şi a potenţialului productiv al staţiunii sunt şi alte elemente edafice cum ar fi reacţia

solului, conţinutul de aer şi aeraţia solului, consistenţa solului, căldura solului, gradul de

salinitate şi alcalinitate al solului etc.

Studiul staţiunilor forestiere urmăreşte să stabilească componenţa staţională a unui anumit

spaţiu geografic, unitate de producţie, ocol silvic, etc. Acest studiu precizează răspândirea şi

caracterizarea unităţilor staţionale elementare, a familiilor, faciesurilor sau tipurilor de staţiuni în

vederea determinării specificului lor ecologic, a aptitudinilor fitocenotice şi a potenţialului lor

silvoproductiv.

2.STAŢIUNI FORESTIERE MONTANE (F.M)

Statiunile montane sunt grupate in trei subclase: de molidisuri (FM3), de amestecuri (FM2),

montane-premontane de fagete (FM1+FD4).

2.1. Staţiuni forestiere montane de molidişuri FM3

2.1.1 Caractere fizico-geografice şi ecologice generale

Răspândire. Staţiunile forestiere montane de molidişuri sunt răspândite în întregul lanţ

carpatic, fiind mai bine reprezentate în Carpaţii Orientali, unde se desfăşoară pe o bandă lată de 50-

80 Km. Marea extensiune a staţiunilor de molidişuri în Carpaţii Orientali este determinată climatic.

Aici, de-a lungul văilor superioare ale Bistriţei, Oltului şi Mureşului, acumulările de aer rece dau

climatului un caracter continental excesiv care favorizează marea răspândire a molidişurilor din

apropierea firului văilor până la limita superioară a pădurii, la altitudini cuprinse între 1100 şi 1550

(1700 m).

În Carpaţii de la Curbură, staţiunile de molidişuri sunt mai bine reprezentate în M-ţii Vrancei

şi Buzăului la altitudini cuprinse între 1250 (1350) şi 1700 m, iar în cei sudici staţiunile de molidişuri

sunt tot mai puţin frecvente cu cât se înaintează spre vest.

În Carpaţii Meridionali, staţiunile de molidişuri condiţionate tot climatic, sunt mai răspândite pe

versanţii nordici şi nord-vestici, în văile superioare ale Lotrului, Sebeşului, Sadului, Cugirului,

Râului Mare, Bistrei, Râului Şes etc. şi la altitudini cuprinse între 1250 (1400) şi 1750 (1800) m.

În Munţii Apuseni, staţiunile de molidişuri apar cu deosebire pe versanţii nordici, nord-estici, în

bazinele superioare ale Someşului şi Crişului Repede. Staţiunile de molidişuri, condiţionate climatic,

apar şi la altitudini mai joase, în depresiunile intramontane din Carpaţii Răsăriteni, Vatra Dornei,

Giurgeu, Ciuc.

Condiții geologice. Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează în mare

parte prin prezenţa unor formaţii metamorfice acide ca paragnaise, micaşisturi, gnaise, şisturi sarcito-

cloritoase, filite, care apar cu deosebire în M-ţii Rodnei, Bistriţa, Suhardului, Leaota, Făgăraş,

Parâng, Lotru, Godeanu, Semenic, Poiana Ruscă, dar şi în Retezat, Ţarcu şi Apuseni.

Izolat, în M-ţii Rodnei şi Făgăraşului apar şi roci metamorfice bazice, ca amfibolite şi calcare

cristaline.

Rocile şi substratele petrografice magmatice vulcanice, sub formă de andezite, apar mai ales

în Carpaţii Orientali în Călimani, Gurghiu şi Harghita şi izolat în Ţibleş şi Bârgău. În M-ţii Parâng,

Retezat şi Apuseni apar roci magmatice acide sub formă de granite, grandiorite, riolite şi dacite în

alternanţă cu cele bazice sau intermediare, ofiolite, diabaze, andezite.

În Carpaţii Orientali şi anume în Obcine, în M-ţii Maramureşului, Stănişoarei, Tarcău,

Ceahlău, ca şi în Carpaţii de la Curbură, apar formaţii sedimentare sub formă de alternanţe de gresii

şi marne. Calcarele şi conglomeratele poligene apar izolat în M-ţii Ceahlău, Hăşmaş, Ciucaş, Bucegi,

Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului, Căpăţânii, Retezat, Ţarcului şi Apuseni.

Staţiunile forestiere montane de molidişuri se diferenţiază în raport cu natura rocii sau

substratului petrografic, forma de relief, tipul şi subtipul de sol, volumul edafic, troficitatea,

umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor

În raport cu roca sau substratul petrografic, staţiunile forestiere se pot grupa în staţiuni pe roci

metamorfice sau magmatice, acide sau intermediare şi staţiuni pe roci calcaroase.

În raport cu forma de relief, staţiunile forestiere montane de molidişuri se pot grupa astfel:

a) staţiuni de terenuri drenate, cu versanţi de la slab la puternic înclinaţi, culmi şi platforme;

b) staţiuni pe versanţi repezi, văi înguste în V adăpostite, umede şi reci;

c) staţiuni de terenuri cu drenaj insuficient, cu exces de umiditate până la mlăştinoase pe versanţi lini,

locuri joase, zone de izvoare;

d) staţiuni de abrupturi şi versanţi repezi cu stânci şi bolovani sau cu soluri erodate pe roci

sedimentare (exclusiv calcare)

Staţiunile pe terenuri drenate în raport cu tipul de sol, se pot grupa astfel: staţiuni cu

districambosoluri şi andosoluri şi subtipuri de tranziţie spre alte soluri cu mull şi mull-moder, fără

caractere de eluviere sau slab luvice şi staţiuni cu prepodzoluri şi podzoluri cu humus brut.

Acestea la rândul lor se diferenţiază în raport cu volumul edafic, categoria de troficitate și

categoria de aprovizionare cu apă.

Condiții climatice. Staţiunile montane de molidişuri se definesc printr-un climat tipic de

munte, caracterizat printr-o durată medie anuală de strălucire a soarelui cuprinsă între 1600-1800 ore,

prin temperaturi medii anuale cuprinse între 2,5 şi 5,5oC, temperaturi medii în iulie între 11 şi 15oC,

amplitudini termice anuale între 18 şi 20oC, ierni aspre (-5o media lunii ianuarie) şi o lungime a

sezonului de vegetaţie ce variază între 100 şi 150 de zile . Precipitaţiile medii anuale sunt destul de

variabile în raport cu altitudinea şi orientarea culmilor faţă de direcţia de advecţie a aerului încărcat

cu precipitaţi, de formele de relief . În general precipitaţiile variază între 800 şi 1400 mm.

Condiții edafice. Staţiunile forestiere montane de molidişuri se caracterizează prin prezenţa

Spodisolurilor, (prepodzolurilor şi podzolurilor), dintre Cambisoluri (districambosoluri) şi mai rar

Umbrisoluri, Andisoluri.

În tabelul de mai jos se redau tipurile de staţiuni forestiere din etajul Montan de molidişuri

(FM3).

3. Staţiuni forestiere montane de amestecuri FM2

3.1 Caractere fizico-geografice şi ecologice generale

Răspândire. Staţiunile forestiere montane de amestecuri apar în întregul lanţ carpatic la

altitudini medii, situate între 950-1100 (1200) m, în Carpaţii Orientali, între 850-1200 m în Carpaţii

Meridionali şi între 850 şi 1300 (1400) m în Carpaţii Occidentali. Staţiunile forestiere montane de

amestecuri coboară în Obcine până la 500 m, în depresiunile intramontane până la 550-600 m, iar în

M-ţii Banatului până la 400-500 m.

În Carpaţii Orientali, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt bine reprezentate. Ele

apar pe ambii versanţi – maramureşan şi someşan – ai Munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, unde ocupă mai

ales fundurile de văi precum şi pe versanţii vestici ai M-ţilor Maramureşului, Rodnei, Bârgău,

Căliman, Harghita. Pe versanţii estici ai acestui lanţ carpatic, staţiunile forestiere montane de

amestecuri ocupă aproape 50% din suprafaţă.

În Carpaţii de la Curbură, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt bine reprezentate

pe ambii versanţi, unde ocupă cca. 30% din suprafaţa munţilor. Pe versanţii de la curbura interioară a

Carpaţilor, în condiţii fizico-geografice particulare staţiuni forestiere montane de amestecuri apar pe

ultimele prelungiri ale munţilor la contactul cu zona depresionară.

În Carpaţii Meridionali, staţiunile forestiere montane de amestecuri sunt mai slab

reprezentate. Ele apar mai ales pe versanţii nordici ai M-ţilor Bucegi, Făgăraş, Lotru, Sebeş, Cindrel,

Retezat şi Ţarcu-Godeanu. Pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, situaţi la vest de Olt,

staţiunile forestiere montane de amestecuri apar izolat în mozaic cu staţiunile de făgete de altitudine.

În Carpaţii Occidentali, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar cu deosebire în

Semenic şi Poiana Ruscă, în bazinele superioare ale văilor Văliug, Anina, Nădrag, Rusca, Bega şi

Cerna, precum şi pe clinele nordice ale M-ţilor Bihariei şi Gilăului.

Condiții geologice. Staţiunile forestiere montane de amestecuri apar în partea centrală a

Carpaţilor Orientali, în Făgăraş, Retezat, Ţarcu, Poiana Ruscă şi Apuseni, pe formaţii metamorfice,

alcătuite predominant din roci acide, gnaise, paragnaise, micaşisturi, şisturi sericito-cloritoase etc.

În partea estică a Carpaţilor Orientali, în Carpaţii de la Curbură, în M-ţii Bucegi, Trascău şi

Metaliferi predomină formaţiile sedimentare de fliş alcătuite predominant din alternanţe de gresii şi

marne întrerupte local de calcare mezozoice. Calcarele apar şi în Carpaţii Meridionali situaţi la vest

de Jiu, în M-ţii Banatului şi M-ţii Trascăului. Roci magmatice bazice sau intermediare apar în special

în partea vestică a Carpaţilor Orientali, în zona munţilor vulcanici. În M-ţii Zarandului şi Metaliferi

apar ofiolitele, iar în Munţii Parâng, Vâlcan, Retezat şi M-ţii Apuseni apar rocile magmatice acide,

granite, granodiorite, riolite ş.a.

Condiții geomorfologice. Relieful staţiunilor forestiere montane de amestecuri este de tip

accidentat, cu mai puţine interfluvii decât în cazul molidişurilor şi cu versanţi cu pante şi

expoziţii diferite. De obicei, staţiunile forestiere montane de amestecuri apar pe versanţii mijlocii

sau inferiori însoriţi sau parţial însoriţi la altitudini mai mari şi umbriţi la altitudini inferioare.

Condiții climatice. Spre deosebire de staţiunile de molidişuri, staţiunile de amestecuri se

caracterizează sub raport climatic prin temperaturi medii anuale mai ridicate şi precipitaţii ceva

mai scăzute. În general, temperaturile medii anuale variază între 7 şi 7,5oC, temperatura medie a

lunii iulie între 15 şi 18oC, iar amplitudinile medii anuale în jur de 22oC . Suma temperaturilor

medii anuale negative variază între –7,5 şi –8oC. Precipitaţiile medii anuale variază între 600-

1300 mm (cel mai frecvent între 700 şi 800 mm).

De remarcat faptul că şi apariţia staţiunile forestiere montane de amestecuri este

condiţionată în primul rând tot climatic. Climatul trebuie să satisfacă concomitent atât exigenţele

molidului, specie mai continentală, cât şi pe cele ale bradului şi fagului, specii de climat

continental mai blând, mai moderat. De aceea, pentru molid, clima devine factor limitativ la

altitudini joase, iar pentru brad şi fag la altitudini mari.

Condiții edafice. Dacă condiţiile climatice condiţionează apariţia staţiunilor de amestec,

condiţiile edafice determină bonitatea staţiunilor şi deci productivitatea arboretelor. În staţiunile

de amestecuri, dominante rămân tot spodisolurile la altitudini mai mari, pe versanţii în pantă

mică sau pe microterase, iar la altitudini mai mici, cambisolurile. Local pot apărea şi

preluvosoluri care favorizează creşterea până la dominanţă a proporţiei bradului. Pe substrate

calcaroase apar şi rendzine tipice sau cambice, iar pe roci eruptive (andezite) andosoluri.

3.2 Tipuri de staţiuni

Staţiunile montane de amestecuri se diferenţiază în raport cu substratul petrografic, forma de

relief inclusiv altitudinea, expoziţia şi înclinarea care determină microclimatul, tipul şi subtipul de

sol, volumul edafic, troficitatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor.

4. Staţiunile forestiere montane şi premontane de făgete (FM1+FD4)

4.1 Caractere fizico-geografice şi ecologice generale

Răspândire. Staţiunile forestiere montane şi premontane de făgete apar în întregul lanţ

carpatic, la altitudini mijlocii şi inferioare cuprinse de regulă între 600 şi 1200 m. Staţiunile situate

între 800 şi 1200 (1400) m se încadrează în categoria staţiunilor montane, iar cele dintre 600 şi 800 m

în cea a staţiunilor premontane. Şi în cazul staţiunilor montane de făgete există o mare variabilitate

geografică atât în ce priveşte răspândirea în altitudine cât şi suprafaţa pe care o ocupă.

Astfel, în Carpaţii Orientali, staţiunile de făgete, datorită condiţiilor climatice mai aspre, au o

răspândire mai redusă. Ele sunt mai bine reprezentate în M-ţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, precum şi în munţii

joşi – Baraolt, Bodoc, Perşani – pe care-i ocupă aproape în întregime.

Staţiuni de făgete apar frecvent şi pe versanţii vestici ai M-ţilor Maramureşului, Rodnei,

Călimani, Harghita, Gurghiu. Staţiunile de făgete lipsesc practic din Obcine şi M-ţii Stânişoarei şi

devin ceva mai frecvente pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali de sud.

În Carpaţii de la Curbură, staţiunile de făgete sunt bine reprezentate începând din sud-estul

M-ţilor Vrancei, realizând o extensiune maximă în M-ţii Buzăului, pe valea Doftanei şi valea

Buzăului şi pe valea Teleajenului.

În Carpaţii Meridionali, staţiunile montane de făgete realizează o extensiune maximă pe

versanţii sudici mai ales a celor situaţi la vest de Olt, unde ocupă aproape întreaga clină sudică a

Parângului, Vâlcanului, Godeanului şi Cernei. Pe versanţii nordici, staţiunile de făgete sunt slab

reprezentate mai ales la altitudini cuprinse între 700-1000 m, pe când pe cei sudici ocupă întreaga

zonă montană şi premontană cuprinsă între 600 şi 1500-1600 m.

În Carpaţii Occidentali, staţiunile montane de făgete ocupă o suprafaţă foarte mare.

Astfel, în M-ţii Banatului, staţiunile de făgete ocupă întreaga zonă începând din defileul Dunării

şi până la limita superioară a pădurilor. În Munţii Apuseni, staţiunile forestiere de făgete ocupă

aproape în întregime versanţii sudici şi vestici ai Munţilor Bihor, Gilă şi culmile Munţilor

Trascău, Zarand, Codru Moma şi Pădurea Craiului, la altitudini între 650-1250 m.

Condiții geologice. În zona munţilor mijlocii şi mici, cele mai răspândite roci şi substrate

petrografice sunt cele metamorfice şi sedimentare. În Carpaţii Meridionali şi în partea nordică a

Carpaţilor Occidentali substratul petrografic este alcătuit în cea mai mare parte din şisturi

cristaline. Acestea apar şi în M-ţii Maramureşului, Rodnei, Plopiş, Mezeş şi Gilău.

În Carpaţii Orientali, dominante sunt formaţiile sedimentare caracteristice flişului, mai

ales în M-ţii Tarcău şi Ciuc. Ele apar şi în Carpaţii de la Curbură, precum şi în M-ţii Trascău.

Calcarele apar mai ales în Carpaţii Meridionali situaţi la vest de Jiu, precum şi în M-ţii Codru

Moma şi Pădurea Craiului din Carpaţii Occidentali. Andezitele ca formaţii magmatice efuzive,

ca şi alte formaţii vulcanogen-sedimentare, apar în M-ţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Gurghiu,

Harghita şi destul de frecvent în M-ţii Vlădeasa, iar ofiolitele în M-ţii Zarandului şi Metaliferi.

Formaţiile magmatice acide alcătuite din granite, granodiorite, riolite etc. apar în M-ţii Parâng,

Retezat, Almaj, Zarand, Bihor şi Gilău (C.D. Chiriţă, 1977).

Condiții geomorfologice. Staţiunile forestiere montane şi premontane de făgete se

caracterizează prin prezenţa unui relief accidentat în care domină versanţii cu înclinări şi

expoziţii variate în raport cu substratul geologic, precum şi partea superioară a interfluviilor,

aparţinând resturilor platformelor de eroziune Gornoviţa şi parţial Râul Ses. Formele de eroziune

şi acumulare sunt mult mai extinse decât în zonele de altitudine mai mare. De asemenea, luncile

râurilor sunt ceva mai bine dezvoltate şi au o extindere mai mare.

Condiții climatice. Climatul staţiunilor de făgete este mai blând decât cel al staţiunilor de

molidişuri şi amestecuri de răşinoase cu fag. El se caracterizează prin temperaturi medii anuale

cuprinse între 6 şi 7,5oC în Carpaţii Orientali, 6,0-8,5oC în Carpaţii Meridionali şi între 7 şi

9,5oC în M-ţii Banatului şi Apuseni. Temperatura medie a lunii celei mai reci – ianuarie - este de

cca. –3,5oC în Carpaţii Orientali şi în depresiunile intramontane şi –2,5oC în Carpaţii

Meridionali şi Occidentali, iar temperatura medie a lunii celei mai calde - iulie – este cuprinsă

între 17-19oC. Amplitudinea anuală a temperaturilor variază între 21,5 şi 23oC, iar lungimea

sezonului de vegetaţie între 150 şi 180 zile. Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între

1100-1400 mm în M-ţii Oaş Gutâi şi în cei ai Banatului, între 750-950 mm în M-ţii Făgăraş şi

între 650-750 mm pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali. Cele mai frecvente cazuri sunt acelea

cu precipitaţii medii anuale în jur de 800-850 mm, la temperaturi medii de 7,5-8oC (C.D. Chiriţă

ş.a., 1977).

Apariţia staţiunilor de făgete, mai ales la altitudini mari şi mici este condiţionată tot

climatic. Aşa se explică de ce pe clina sudică a Carpaţilor Meridionali, la vest de Olt, precum şi

în M-ţii Banatului, apar staţiuni de făgete la altitudini mari (1400-1600 m). La contactul munţilor

cu dealurile, factorul limitativ pentru răspândirea staţiunilor de făgete îl constituie umiditatea,

fapt pentru care, la altitudini mici sub 600 m, ele ocupă versanţii umbriţi.

Condiții edafice. În staţiunile montane de făgete, dominante sunt cambisolurile şi anume

eutricambosolurile şi districambosolurile. Pe versanţii în pantă mai mică, apar şi luvisolurile mai

ales luvosolurile, iar în condiţii particulare de rocă şi relief (roci acide, pante reduse, expoziţii

însorite) pot să apară şi podzoluri tipice sau prepodzoluri. Pe calcare, apar rendzine tipice

cambice sau litice, iar pe versanţii cu roci dure, consolidate sau neconsolidate (litosoluri şi

regosoluri). În lunci apar aluviosolurile.

4.2. Tipuri de staţiuni

Aşa cum s-a mai arătat, dominante şi în cazul făgetelor, sunt staţiunile de versanţi divers

înclinaţi alături de care apar şi unele staţiuni de terenuri practic orizontale şi depresiuni uşoare,

pe roci magmatice şi metamorfice acide. Aceste staţiuni se diferenţiază în funcţie de tipurile de

soluri şi volumul edafic care hotărăsc de fapt regimul de troficitate, umiditatea şi capacitatea de

aprovizionare cu apă.