spune că cei bătrâni trebuie să fie trezi, vrednici de cinste, … · 2020. 3. 2. ·...

Pentru orice perioadă din viață a unui om, Dumnezeu are un nivel de așteptări pe care îl urmărește în dreptul fiecăruia. Pentru perioada de început (copilăria) este foarte importantă direcția în care pornește un copil și multe realizări de mai târziu depind de aceasta. Apoi perioada maturizării este cea în care se fixează caracterul omului adult. Perioada bătrâneții este cea mai de efect pentru că ea încheie parcursul vieții și potrivit Sfintelor Scripturi: „Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui.” (Ecl. 7:8).

Sunt câteva locuri în Sfânta Scriptură care accentuează foarte mult importanța vârstnicilor în ochii lui Dumnezeu, lucru care ne motivează să acordăm și noi mai multă atenție acestui subiect... În Apocalipsa 4:4, când Ioan are parte de acea revelație extraordinară, după momentul intrării în cer, primul lucru pe care l-a văzut a fost scaunul de domnie a lui Dumnezeu, care era înconjurat cu douăzeci și patru de scaune de domnie pe care stăteau douăzeci și patru de bătrâni, îmbrăcați în haine albe și pe capete aveau cununi de aur. Deci în imediata prezență a lui Dumnezeu, în cer, sunt bătrâni cari recunosc vrednicia lui Dumnezeu de a primi slava, cinstea și puterea și prin ceea ce fac acolo slujesc într-o neîntreruptă închinare înaintea Celui veșnic. „Și cei douăzeci-și-patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, și s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” (Ap. 5:14). Deci locul pe care îl ocupă bătrânii în cer este unul important înaintea lui Dumnezeu.

Acum am dori să vedem importanța celor în vârstă în viața noastră și mai ales în comunitatea celor mântuiți de Domnul Isus Hristos. În versetul supus pentru cercetare, apostolul Pavel, preocupat de buna desfășurare a lucrurilor în Bisericile pe care le-a slujit, se vede nevoit să pună ordine în mai multe aspecte ale vieții creștine, printre care și profilul celor în vârstă: un

segment important în viața Bisericii. Aceștia trebuie să fie treji; foarte importantă această calitate pe care Dumnezeu o pretinde de la cei în vârstă. Având experiența vieții trăite, este de dorit ca cei în vârstă să fie atenți să aibă un discernământ sfânt, gata oricând să descopere capcanele celui rău, să demaște intențiile vrăjmașului și să avertizeze la timpul potrivit eventualele pericole, care de cele mai multe ori sunt mascate și în felul acesta lucrarea lui Dumnezeu să nu sufere sau așa cum spune Pavel în v. 5: „să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu.”

Domnul Isus, când era pe pământ a suferit din partea celor bătrâni! Matei 16:21: „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor...” Când citim aceste cuvinte, nu putem să nu observăm dezamăgirea din spusele Domnului Isus, cum că suferințele pe care urma să le întâmpine la Ierusalim, veneau în primul rând din partea bătrânilor, apoi din partea preoților și din partea cărturarilor. Dintotdeauna când se luau unele hotărâri sau se făceau sfaturi importante pentru stabilirea unor priorități sau direcții de urmat, mai ales în poporul lui Israel, adunarea bătrânilor și cuvântul lor era foarte important, ei având drept de hotărâre. Având în vedere aceste aspecte, apostolul Pavel recomandă pentru cei bătrâni să fie treji, să cântărească cu greutate și să hotărască în consecință. Ceea ce putem înțelege de aici este faptul că cei care la un moment dat ar putea face parte din grupul decidenților într-o comunitate, pot ajunge în această poziție fie prin pregătirea pe care o au (cărturarii), fie prin alegerea lor în această slujbă (preoții) sau vârsta pe care o au (bătrânii).

„Spune că cei bătrâni trebuie să fie trezi, vrednici de cinste, cumpătați, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare. (Tit 2:2).

1 Lumina Vechilor Cărări

În cazul Domnului Isus, El a trebuit să fie supus judecății acestor trei grupări influente în Israel la acea vreme și dacă cărturarii și preoții își simțeau într-un fel autoritatea amenințată și din motivul acesta și-au compromis judecata, bătrânii nu ar fi avut niciun motiv să se lase influențați și să se unească în această judecată nedreaptă, ci dimpotrivă ar fi trebuit să contrabalanseze în luarea deciziilor care au hotărât pedeapsa Domnului Isus. Dacă cărturarii și preoții puteau ajunge în această poziție de decizie datorită unor situații de conjunctură, bătrânii au un har special să primească ajutorul Domnului și ani de viață sub ocrotirea Lui zilnică; nu toți oamenii care se nasc pe pământ ajung să fie bătrâni, de aceea Domnul Isus a suferit în mod deosebit din cauza lipsei de vigilență a bătrânilor.

Chiar dacă în zilele noastre se pare că societatea modernă în care trăim, nu mai apreciază așa mult sfatul bătrânilor, totuși înaintea lui Dumnezeu rămân la fel așteptările pe care El le are de la cei în vârstă. Și chiar dacă nu pot să influențeze foarte mult direcția în care se îndreaptă lucrurile, uneori prin poziția lor pot să se disocieze de direcțiile greșite înspre care tot mai mult ajung să fie împinse adunările de astăzi. Dumnezeu așteaptă ca dacă cei mai mulți nu mai sunt atenți la vremea pe care o trăim și dacă majoritatea creștinilor privesc superficial starea poporului, bătrânii să cântărească cu greutate aceste lucruri și la nevoie să alarmeze poporul de eventualele probleme.

Vrednici de cinste: în cuvântul Domnului este și porunca aceasta: „Să cinstești pe bătrâni” (Lev. 19:32). Dar apostolul Pavel spune că cei bătrâni să fie vrednici de cinste. Asta înseamnă că nu ar trebui să pretindă cinstea, ci să fie vrednici de ea. Și aceasta prin felul în care au trăit.

Este un exemplu în Cuvântul Domnului al unui om în vârstă care a câștigat cinstea să stea la masa împăratului. Să privim puțin spre el. Era un moment de frământări politice în Israel, când fiul împăratului David a complotat împotriva lui și foarte mulți oameni au trecut de partea lui Absalom, așa că David a fost nevoit să fugă în grabă mare, fără să știe cum se va sfârși această încercare. În pribegia lui a ajuns la Mahanaim, unde a fost întâmpinat de Barzilai și de alți doi bărbați, care au adus merinde poporului care era cu el. Ceea ce este interesant aici, este logica gândirii acestui bătrân: „…poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală și de sete în pustie” (2Sam. 17:29). În astfel de situații tensionate, de obicei oamenii așteaptă să vadă încotro înclină balanța și apoi se așază de partea câștigătorului, însă omul acesta a văzut nevoile

urgente din tabăra împăratului și a sărit în ajutor fără a urmări vreun scop personal. Știm din Scripturi că David a recâștigat tronul și la întoarcerea în Ierusalim a vrut să îi mulțumească lui Barzilai, propunându-i să se mute la Ierusalim și să mănânce la masa împăratului. Ca o concluzie, atitudinea de bunăvoință și disponibilitatea de a ajuta dezinteresat pe cei aflați în nevoie, l-a făcut vrednic de cinste pe bătrânul Barzilai Galaaditul. La aceste calități frumoase se adaugă și cumpătarea de care dă dovadă atunci când refuză invitația împăratului, pe motivul că nu ar vrea să fie o povară pentru el.

Ceea ce este de dorit la bătrâni, este să nu se implice în luptele politice, chiar dacă cărturarii și chiar și preoții se întâmplă de multe ori să fie amestecați în astfel de dispute; este de așteptat ca bătrânii să dea dovadă de echilibru spiritual. Există această așteptare chiar din partea oamenilor mai puțin experimentați în viață, ca să poată avea un model de urmat în luarea deciziilor. Și chiar dacă poate de multe ori cei bătrâni sunt stigmatizați, un om înțelept va ține cont întotdeauna de sfatul unui bătrân vrednic de cinste.

Apostolul Pavel când stabilește aceste calități pentru cei înaintați în vârsta și anume să fie treji, vrednici de cinste și cumpătați - caracteristici care îl fac pe un om să fie de referință și vrednic de urmat - el arată mai jos care ar fi suportul sau temelia unor astfel de virtuți, și anume: sănătatea (sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare...). Un om care are probleme la viața de credință sau nu e sănătos în dragoste, poate fi părtinitor. Ori dacă nu este sănătos în răbdare, se poate pripi în luarea hotărârilor și poate da o direcție greșită sau poate rosti o judecată nedreaptă.

Tit, tovarășul apostolului, însărcinat de acesta, trebuia să spună din partea Domnului că cei bătrâni trebuie să fie... Nu este o opțiune, ci sunt imperative. Pentru cei care au ajuns la vârsta bătrâneții este bine să punem acest șablon pe viața noastră ca nu cumva trăind neatent, Domnul Isus să fie dezamăgit în așteptările Lui, așa încât să „pătimească” din nou din partea bătrânilor.

Având aceste calități ca o încununare a vieții, Domnul promite prin cuvântul Scripturii în Psalmul 92:13-15 că „Cei sădiți în Casa Domnului, înverzesc în curțile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade și la bătrânețe, sunt plini de suc și verzi, ca să arate că Domnul este drept...” Amin.

Doamne ajută, Doamne dă izbândă!!!

Ion Nemeș - Hunedoara



Încă nu am întâlnit surori în vârstă care să

facă slujba asta. Atât de străină îmi e această

slujbă încât dacă aș vedea o soră în vârstă că

dă sfaturi despre cum să iubească, unei tinere

mămici, mi s-ar părea neobișnuit. Mă întreb

unde e de fapt problema? Surorile în vârstă nu

vor sau nu știu să le învețe pe cele tinere să

iubească? Sau cele tinere nu pot accepta să fie

învățate în acest domeniu?

Un aspect foarte important e că atât pentru

soții lor, ca mai târziu pentru copii, femeile au o

dragoste spontană, extraordinară și jertfitoare. În

epistola către Tit, e singurul loc în care apostolul

Pavel aduce în discuție ideea că femeile ar

trebui să învețe ceva în domeniul dragostei. Nu

cred că femeile trebuie să învețe să-și mărească

dragostea pentru soț sau pentru copii. Limba

română are frumusețea ei, iar dacă recitiți

versetul, puteți fi de acord cu mine că se poate

subînțelege: „cum să-și iubească.” La fel e în

cazul altor expresii în limba română (ex.: „te

învăț să-ți cheltuiești banii” - învățarea trebuie

făcută la modul cum se cheltuiesc banii, nu la

cheltuirea efectivă). Adăugând la această

particularitate a limbii române, aspectul

dragostei regăsite în soție și în mamă, fără

îndemn și fără învățare, pot afirma că apostolul

Pavel îndeamnă femeia în vârstă să le învețe pe

cele tinere, cum (modul în care) trebuie să-și

materializeze dragostea către:

1. Bărbatul ei

În epistolele sale către Bisericile din

Colose și Efes, apostolul poruncește bărbaților

să își iubească nevestele, iar pentru soții

subliniază doar supunerea, nu dragostea. Scrie

așa pentru că soțiile iubesc din firea lor, prin

creație; dar probabil că lipsa unui răspuns cu

dragoste din partea soților duce destul de

repede la răcirea acelei iubiri copleșitoare,

numită mai pe românește: îndrăgostire. Găsesc

două motive pentru care surorile în vârstă ar

trebui să își folosească slujba:

a. Dețin o dragoste încercată

Așa cum am scris mai sus, începuturile

căsniciei nu au de-a face foarte mult cu

dragostea, ci cu îndrăgostirea. Iar pe măsură ce

aceasta trece (nu după ce trece), orice femeie

trebuie să învețe dragostea. Dacă nu e destul de

sârguincioasă cu învățatul dragostei, va

constata că un bărbat nu merită iubit, nu știe să

aprecieze dragostea și toate strădaniile ei, la

nivelul lor. La acest moment se instalează în

cazul fericit, dragostea adevărată (net

superioară îndrăgostirii, datorită căldurii, dăruirii

și angajamentului veșnic pe care îl generează).

Sau în cazul nefericit, monotonia unei rutine

triste. Așa se face că unii bărbați sunt tratați de

către soții ca și animalele: are mâncare, are

haine… am gătat cu el !

„Femeile în vârstă trebuie [...] să învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbații și copiii;” (Tit 2:3a, 4)


Surorile în vârstă ar trebui să aibă

experiență în trăirea împreună. Ar trebui să

reușească să sublinieze importanța dragostei în

relație, a tandreții, a vorbelor și a multor altor

lucruri pe care nu știu eu să le scriu, pentru că

nu sunt o soră în vârstă. Eu doar atrag atenția

că slujba aceasta nu este lucrarea pe care o

face păstorul și nici măcar soțul atunci când

simte că ceva nu e în regulă cu relația dintre el

și soție, dar nu știe cum să spună pentru că nu

ar vrea să îi pară ei că e nemulțumit de viața lor

de căsnicie. Aceasta este slujba surorilor în

vârstă, care ar trebui să dețină o experiență a

iubirii încercate.

b. Învățând pe alții, nu uiți

Nu trebuie căutat mult pentru a găsi surori

mai în vârstă, care sunt de-a dreptul oripilate

când câte un frate binevoitor vorbește de la

amvon despre normalitatea tandreții în familie.

Dumnealor ar trebui să se ocupe de predarea

acestor lucruri, dar pentru că nu s-au ocupat de

slujba ce le revenea, frații încearcă să facă

suplinire de la amvon. Probabil din cauza

nelucrării în acest domeniu, a apărut un soi de

dezgust fățiș pentru învățarea acestor lucruri.

Dacă s-ar fi predat dragostea exprimată, nu ar fi

părut o ciudățenie să auzi că nu ești singurul

care o predă, ci ar rămâne o practică și pentru

cei în vârstă.

Sunt convins că acest mod biblic de

învățare, nu prea se potrivește cu gustul

tinerelor, e chiar respingător. Mă tem că e așa

pentru că nimeni nu și-a luat în serios această

slujbă și s-a creat un obicei.

De asemenea, prima persoana care

trebuie să predea în felul acesta unei tinere

căsătorite (sau în prag de căsătorie) e chiar

mama ei, iar dacă mama predă bine, nu va mai

avea nevoie de alți profesori. În acest caz,

celelalte profesoare ar trebui să respecte

„catedra mamei”. Totuși fiindcă majoritatea

adunărilor penticostale nu sunt foarte mari, de

multe ori se pare că tinerele soții își dau proba

practică în adunare. Atunci, privirile tăioase

aplicate soțului pentru ce știu eu ce motiv,

dovedesc că dragostea a fost înlocuită cu

dominarea și mai dovedesc că profesoara

(mama) nu prea are rezultate satisfăcătoare. E

timpul să intervină învățătoarele ajutătoare.

2. Copiii ei

Cum ar putea fi tăgăduită dragostea pe

care o are o mamă pentru copiii ei? Până și

Dumnezeu o dădea exemplu prorocului Isaia

(spunând că dragostea Lui e mai mare decât

aceasta), ca cea mai mare dragoste care se

poate găsi între muritori. Totuși aceste mame au

nevoie de instructaj în creșterea copiilor. Din

cauza lipsei învățăturii date de surorile în vârstă,

mi-a fost dat să aud din gura unor surori tinere

care au copii, că ele vor să crească copiii fără să

le spună vreodată NU. E ușor de înțeles ce fel

de copii cresc cu o astfel de educație, dar

surorile în vârstă care ar trebuie să învețe pe

surorile tinere cum să își iubească puișorii cu

ajutorul nuielei, se minunează de asemenea

teorii prostești și discută între ele cu aprindere

despre tânăra generație care a luat-o pe cărări

strâmbe, folosind deseori sintagma: „pe vremea

noastră.”

Remarc și eu tendința tinerei generații de a

se debarasa de tot ce a fost altădată. Când o

familie are primul copil îl îmbracă, îl îngrijește și

mai ales îl hrănește de parcă ar fi primul copil

născut pe lume. Nimeni nu mai are voie să dea

sfaturi, ba chiar mai mult, orice sfaturi sunt

privite ca un tupeu nesimțit din partea celor ce

vor să ajute. Cu toată această nebunie a

modernizării, noi suntem chemați să trăim după

Scriptură, iar dacă pe domeniu firesc (mâncare,

îmbrăcăminte și tratamente) surorile în vârstă au

și idei incompatibile cu ideile contemporane,

rămâne valabilă chemarea Scripturii pentru

domeniul educației și al dezvoltării unui caracter

ales. Trebuie să rămână la loc de cinste

cuvintele mamelor care au crescut copii, care

acum sunt credincioși vrednici.

Mame și soții tinere, în speranța că ideile

mele nu vă par prea învechite, mai cereți sfatul

surorilor în vârstă, pentru că dacă nu îl cereți,

mă tem că nu îl veți primi din partea lor, datorită

modului disprețuitor în care a fost de atâtea ori

tratat sfatul lor, care era însoțit de expresia:

„Lasă că ajungi tu la cuvintele mele.”

Iar voi surori în vârstă, împărtășiți din

experiența de viață pe care o aveți în domeniile

amintite mai sus, chiar dacă nu e primită ca o

lecție predată. Chiar dacă tinerii nu simt acum

lipsa îndemnurilor voastre, cândva o să le ducă

dorul. De aceea chiar dacă nu sunt ascultate cu

toată inima, încercați să predați toate lecțiile din

programa iubirii.

Șandra Adelman Cezar –Bihor


Cu toții știm că Dumnezeu este Sfânt și

Drept. Dumnezeu nu se schimbă. Plata păcatului este moartea. (Evrei 9:13, 14, 22). Fără vărsare

de sânge nu este iertare.

Dumnezeu rămâne același și nu își coboară standardele. Ochii Lui nu pot să vadă

păcatul.(Isaia 1:15).

Dumnezeu nu a schimbat regulile nici nu a coborât standardele, dar a rânduit un substitut.

Cineva trebuia să moară de fiecare dată pentru

păcat. Trebuia să se verse sânge pentru ca omul să poată fi primit înaintea lui Dumnezeu. Înainte

ca Dumnezeu să îți poată vorbi, înainte ca

Dumnezeu să te poată vindeca, să te poată elibera, să te poată binecuvânta – trebuie

rezolvată problema păcatului. În cartea

Deuteronom, cap. 11:26-28 ni se spune: „Iată, pun înaintea voastră binecuvântarea și

blestemul:… binecuvântarea, dacă veți asculta... blestemul, dacă nu veți asculta…” Dumnezeu nu

a schimbat standardele. Dar ca să îi poată primi și binecuvânta pe oameni, a rânduit jertfele.

Cineva trebuia să moară!

Dar din păcate, oamenii Vechiului Testament au ajuns să facă din acest lucru un

ritual; o tradiție. Au început să nu mai

deosebească masa Domnului, altarul. Să nu mai facă diferență. Să nu mai tremure de fiecare dată

când aduceau jertfele, cutremurându-se și

zicând: „Dacă nu era vițelul acesta, țapul sau mielul, eu trebuia să mor.” Să se uite la sânge și

să zică: „Sângele ăsta care curge trebuia să fie

al meu.” Să se atingă, să se verifice și să nu îi

vină să creadă că mai e în viață. Că a scăpat așa de ieftin.

Ce spuneți dvs., dacă un condamnat la

moarte cum sunt cei din America - unde în unele state încă este pedeapsa cu moartea - dacă

oamenilor ălora care nu mai au nicio șansă, ar

veni judecătorul și ar spune: „Hei, John! Adu un țap să moară în locul tău, iar tu ești liber! Adu un

bou, iar tu ești liber! Punem un miel la zid și îl

împușcăm iar tu ești liber să pleci!!!” Cam cum ar trebui acel condamnat să privească situația asta.

Nu i-ar veni să creadă! Ar tremura… și cel mai

probabil nu ar profita și a doua oară; nu ar risca să mai ajungă iar condamnat la moarte, în

speranța că se va mai găsi un țap!!!... Cam cu

câtă grijă ar face toată ceremonia asta, știind că

de fapt, asta îi salvează viața!!! Oare ar face-o așa cu neglijență? Oare ar aduce un țap beteag

și vai de capul lui? Cel mai ieftin? Bolnav și

aproape să moară? Știind că de fapt guvernatorul îi acceptă acest substitut în locul

vieții lui?!

Oamenii Vechiului Testament au transformat lucrul ăsta într-un ritual. De aceea în

nenumărate rânduri Dumnezeu strigă: „Mi-e

scârbă!!! Urăsc jertfele voastre!” Ps. 50:12: „Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș

spune ție,” Oamenii au ajuns să creadă că fac ei un favor lui Dumnezeu. Cum și astăzi unii cred

că fac un favor lui Dumnezeu dacă se roagă. Că

Îl hrănesc ei pe Dumnezeu dacă postesc. Dacă astăzi ești aici la adunare, vreau să îți spun că

timpul ăsta pus deoparte nu e pentru Domnul! Ci

e pentru sufletul tău! Te ferești de păcat, te rogi, postești, - nu e pentru Domnul, ci e pentru tine!

Că omul are și suflet care trebuie îngrijit, hrănit;

nu doar trup!!! Și Dumnezeu (Psalm 50) tace și tace… Și la un moment dat spune: „Am tăcut. Ți-

ai închipuit că Eu sunt ca tine!” Oamenii au

desacralizat jertfele. Au ajuns să le facă cu greu și de datorie. Iar Dumnezeu spune: Pv. 21:27:

„Jertfa celor răi este o scârbă înaintea

Domnului, cu cât mai mult când o aduc cu gânduri nelegiuite”; Isaia 1:13: „Mi-e scârbă

de tămâie!”; Maleahi 1:10-13: „N-am nicio

plăcere de voi, zice Domnul oștirilor, și darurile de mâncare din mâna voastră nu-Mi

sunt plăcute!... Numele meu este Mare!... Dar

voi îl pângăriți prin faptul că ziceți: „Masa Domnului este spurcată și ce aduce ea este o

mâncare de disprețuit!” Voi ziceți: „Ce mai

osteneală!” Masa Domnului era acel altar unde trebuia

să vii cu vita, să o tai, să scurgi sângele, să o

despici… Un job murdar. Nu era plăcut să faci treaba asta. Să verși atâta sânge, să separi

carnea, balega și pielea… (Exod 29:11-14). Și

mai mult decât atât, era și costisitor. Și oamenii

se plângeau. Ce mai osteneală!!! Ufff… Iar trebuie să aducem jertfa! Iar face preotul

pretenții! Iar îmi face observații că vita e

bolnavă!!! Iar nu îmi dă cina păstorul! Parcă vita lui Ionel nu o vede! Să se uite la copilul lui cum


aduce jertfa și apoi să îmi facă mie observații!

Toată ziua trebuie să aducem jertfe! E un chin! Cum credeți că îi privea Dumnezeu pe oamenii

aceia ?

Voi vă plângeți? Vouă vă este greu să faceți un lucru care face ispășirea pentru viața

voastră? Vă e greu să vărsați sângele unui vițel

în locul sângelui vostru? Vă e greu să faceți un lucru care aduce peste voi iertarea și

binecuvântarea doar pentru faptul că este un

Dumnezeu pretențios și cere să se facă cu băgare de seamă? Vă e greu ca să aduceți un

țap peste care să cadă blestemul iar peste voi să

cadă binecuvântarea? Vă e greu să aduceți un substitut care Mă face să vă privesc cu

binecuvântare și să nu vă nimicesc?

Exact cum spunem noi la copii: tati trebuie să muncească greu, se trezește în fiecare

dimineață la cinci, când e somnul mai dulce,

când e plapuma mai caldă și iese afară în frig și așteaptă 15 minute autobuzul. Doarme mai mult

pe tren decât pe pat, de multe ori. Iar copilul face

pretenții la mâncare, că nu îi place somonul la cuptor! Și nici friptura de vită! Nici să nu audă de

miel sau de legume! … Cum se simte tatăl

acela? Cum se simte Dumnezeu însă, când noi nu deosebim masa Domnului? Ne e greu

că dacă luăm Cina, trebuie să mergem și la

spălarea picioarelor și e aglomerat, avem copii, se întârzie, comentăm că e și jumătate și nu am

ajuns acasă?! Când de fapt asta e ispășirea vieții

noastre? Trecem în Noul Testament. Același

Dumnezeu. Aceleași principii. Aceeași

dreptate. Aceiași oameni. Un singur lucru s-a schimbat: Jertfa. Substitutul.

Mă întorc iar la pilda cu pușcăriașii

condamnați la moarte… Dacă în locul țapului ar trebui să moară pentru tine un copil nevinovat?

Un copil de trei ani să fie ucis în locul tău. Să fie

adus și împușcat în locul tău. Iar ție ucigașule, să ți se dea drumul.

Oamenii se gândesc de multe ori cu

cutremur la un moment în care le-a fost salvată viața. O mamă care a ars în blocul Grenfell

Tower, și-a aruncat copilul care a fost prins de

pompieri. Povestea cineva odată de o injecție care i-a salvat viața. Altul de un om care te-a

ajutat să scapi din situația ta. Cam cu câtă

seriozitate privești faptul acela? Cam cât respect îi datorezi omului aceluia? Părintelui aceluia care

și-a dat copilul să fie executat în locul tău… tu

care îi erai dușman.

Cei din Corint ajunseseră să aibă aceeași problemă. Nu mai deosebeau trupul

Domnului. Nu mai făceau nicio diferență. Îți e

greu să vii la adunare când e Cina Domnului? Să te ferești de păcat două săptămâni înainte și

două după? Să respecți rânduiala adunării în ce

privește ținuta și bijuteriile și tunsul și bărbile? Dacă nu deosebește cineva trupul

Domnului… Cum deosebești trupul Domnului?

Câtă importanță îi dai? Trupul și sângele formează viața, persoana. În Cuvântul Domnului

găsim despre un om care a auzit că trece

Domnul Isus pe acolo și s-a urcat într-un dud. Altul a început să strige tare: „Isuse, Fiul lui

David, ai milă de mine!” Alții au stricat un

acoperiș ca să ajungă la El… Mulțimile Îl îmbulzeau. Cum se face însă că tu, atunci când

trupul și sângele Domnului trece printre rânduri,

îți iei Biblia și pleci acasă? Sau ieși afară sau stai nepăsător pe scaun? Când știi că Domnul se

mișcă printre rânduri, tu ești bolnav, dar nu vrei

să te atingi de trupul Lui? Sau te atingi, dar fără reverența, frica și rușinea acelei femei care avea

o scurgere de sânge? Oare chiar deosebești

trupul Domnului? Chiar îți dai seama că e prezent? Poate spui că tu nu ești vrednic să te

apropii de trupul Domnului și de aia ieși afară

sau răsfoiești nepăsător o revistă. Eu am găsit în Biblie o femeie nevrednică să se apropie de

trupul Domnului, dar stătea la picioarele Lui și I

le spăla cu lacrimile ei. Sau despre un vameș nevrednic ce se bătea cu pumnul în piept, căindu

-se... Dacă nu ești vrednic, măcar stai pe


genunchi și spală-I picioarele Domnului cu

lacrimile tale... Măcar prezența Lui să treacă peste tine... Dar nu sta nepăsător pe bancă! Dar

tu stai mândru pe bancă și disprețuiești pe fratele

tău spunând că decât să iei Cina ca el, mai bine stai pe bancă. Dar oare nu cumva tu nu te

apropii de Cină pentru că ai o bârnă în ochiul

tău? Cum oare vezi tu paiul din ochiul fratelui care se împărtășește?

Ne măgulim de multe ori spunând că decât

să poarte sora batic și să fie plină de bârfe și nesupusă, mai bine fără batic, dar supusă și

ascultătoare. Un rău nu scuză alt rău. Soluția

este ca sora să aibă și batic, să fie și supusă și ascultătoare și credincioasă! Tot așa, în loc să

stai pe bancă sau să iei Cina în mod nevrednic,

mai bine îți rezolvi problema și iei Cina într-un mod plăcut Domnului!

Am văzut în unele adunări, când frații se

apropie de momentul frângerii pâinii, unii se ridică și pleacă acasă. Cât respect? Dacă nu ești

vrednic, stai măcar ca femeia păcătoasă și

stropește-I picioarele Domnului cu lacrimi. Nu sta pe bancă! Nu sta pe telefon! Nu îți găsi plăcerea

în alte lucruri, ci aruncă-te în hohot pe genunchi

și plângi… Dacă ești vrednic, atinge-te cu frică, cu

teamă și credință ca și femeia samariteancă.

Uită-te la rodul viței și cutremură-te, știind că sângele tău trebuia să fie vărsat. Ți s-a șters tot

cazierul! Uită-te la bucățica de pâine și

realizează că trupul tău trebuia să fie frânt și chiar dacă ar fi fost, tot nu puteai plăti îndeajuns

pentru păcatul tău!

Fac o paranteză: Chiar și atunci când frații împart la urmă din ce a mai rămas - din

azima și rodul viței- chiar și atunci să iei cu

cutremur și având același sentiment !!! Nu suntem adunați la Cină, oameni

perfecți. Dar facă Domnul să fim oameni sinceri.

Apostolul Petru avea să Îl vândă pe Domnul a doua zi și totuși Domnul i-a dat Cina. Domnul

știa că toți Îl vor părăsi, știa și de somnul lor din

gradină și totuși a luat cu ei Cina. Căci știa că duhul lor e plin de râvnă. Știa că Petru din

adâncul inimii a spus că va merge cu El până la

moarte. Mai știa că din toată sinceritatea fiecare s-a întrebat: „Nu cumva sunt eu Doamne?”

Motivul pentru care au fost slabi, era că Duhul

Sfânt nu era în inima lor… Totuși, a fost unul nesincer, care a luat

Cina în mod nevrednic și Biblia spune despre el

că mai bine nu s-ar fi născut. Era un om care

avea slăbiciune la bani. Un om care avea alte interese. Un om care probabil a acceptat

oportunitatea de a fi dintre cei doisprezece, să

devină faimos. Și, dacă tot s-a dovedit că Domnul Isus nu are șansa să ajungă rege, iar

Iuda să fie prim ministru, măcar putea ajunge în

comitetul preoților. Prin Iuda a putut veni izbânda urmărită atâta vreme de preoți: să scape de

Domnul Isus. Apoi toți îl vor aclama și îl vor

recunoaște pe el ca fiind mare preot. Va primi medalie și onor chiar de la Pilat. Poate și dreptul

de a fi cetățean roman. Dacă de asta ești în

adunare, ești Iuda. Dacă nu împărtășești cu trup și suflet învățătura biblică care se dă, ești Iuda.

Dacă ești aici pentru ca să îți iei o fată de pocăiți

ca să stai fără grijă când pleci la muncă, dacă vii la adunare doar pentru ca să ajungi supervizor în

firma la care e patron pocăitul sau să îți facă nu

știu ce conexii, ești Iuda. Un alt atribut al lui Iuda: omul nesincer,

dar care mereu se teme să nu fie furat, să nu fie

păcălit. Zgârcitul ăla care vede câtă risipă… Ce s-ar fi făcut cu banii aceștia! Un nonsens în

mesele de dragoste! Un nonsens în strângerea

de ajutoare! Iertați-mă că vă spun: Iuda nici cotizația nu și-o plătește și nu pentru că nu are,

ci pentru că nu îi vede rostul… El mereu vede că

acei zece lei i-ar fi putut da la săraci… și asta doar pentru faptul că acei zece lei nu erau ai lui,

ci ai altuia… Și asta doar pentru faptul că Iuda

are alte interese! Se teme să nu fie păcălit doar pentru faptul că el e un hoț!!!

Al treilea lucru: Iuda te trădează. Iuda te

sărută pe obraz, dar se aliază cu alții pe la spate ca să îți facă rău. Iuda vine cu tine la

masă, dar vinde informații mai departe. Iuda îți

ține contabilitatea, dar inima lui e departe de tine! La orice lucru, lui trebuie să îi dai explicații. Iuda

e plin de bănuieli rele. De fiecare dată când vrei

să faci ceva în adunare, Iuda nu e de acord… Pentru că nu se potrivește cu planurile lui

mârșave. Iuda te urăște, iar Biblia spune despre

el, mai bine nu se năștea! Haideți să ne apropiem de trupul Domnului

cu toată sinceritatea. Și dacă ești Iuda, mai bine

stai deoparte, pentru că îți mănânci osânda. Și azima din tine și rodul viței strigă către

Dumnezeu: Osândit! Osândit! Osândit!

Dar dacă ești un Petru, cu toată inima predată Domnului, gata să mergi până la moarte

cu El, te poți împărtăși. Chiar dacă ești slab,

chiar dacă ai căderi, chiar dacă Domnul a întins mâna după tine să nu te înghită marea. Și totuși,

după ce vei primi Duhul Sfânt, vei avea puterea

lui Petru cel de după Rusalii.

Paraianu David - Galați


....Fratele Simionuc, de pe la Alba, de pe acolo, nu știu dacă ați auzit de el, era un frate micuț de statură și la vedere așa, când îl vedeai parcă nuu... cum îs ochii ăștia așa înșelători, trebuie să avem mare grijă cu ei. Dar când se scula la masă acolo și zicea: citește din capitolul cutare, versetul cutare! Și-apoi stăteai și te uitai, de unde are omul acesta memoria, cunoștința și înțelepciunea asta?! Da, el o avea de sus de la Dumnezeu și Dumnezeu nu caută la fața noastră, așa-i? El nu caută... El pune o inimă, aicea ni-i. Solomon știi ce zice? O zis că inima înțelepților îi de partea dreaptă! Așa zice un verset acolo și am stat și m-am mirat.

Eu m-am pocăit la vârsta de 28 ani, după ce m-am căsătorit la 24 ani. Părinții mei au fost religioși, dar nu pocăiți; religioși, că religia e una și credința e alta. Că religioși îs în atâtea religii prin lumea asta. Ei nu erau ortodocși, erau romano-catolici și îl aveam ca locțiitorul lui Dumnezeu, pe papa de la Roma. Și tata și bunicul au fost feți la mănăstirea sătească: îl îmbrăcau pe popa, puneau tămâie, aprindeau cădelnița și cam atât. Acasă: Tatăl nostru, născătoare, îngerul meu, șapte taine, rugăciuni din astea care le-am uitat; numai Tatăl nostru o mai rămas. Și după ce am scăpat de școală, că n-am făcut nici seminar, nici facultate; facultatea mea până la căsătorie a fost la oi. Am fost și cioban la munte și-apoi de acolo Dumnezeu m-a luat ca pe David și m-a adus aici la astelalte oi. Aveam Biblia acolo acasă, dar nu mi-o citea nimeni. Era o Biblie cu un limbaj bătrân, cu Iehova, cum erau limbile latine, un limbaj cu niște cuvinte foarte ciudate, dar le înțelegeai așa cât de cât.

Deci, la vârsta de 28 ani, un vecin de-al meu zice: „Măi Dumitre, nu veniți diseară la ba’ George Moldovan că e bolnav și vin Ostașii să se roage pentru el?” Că aici la noi erau Ostași. Hai să mergem; vorbesc cu soția să mergem că vin Ostașii și să ne uităm la ei, că noi nu știam cine sunt ei. S-au rugat Domnului și mi-au dat și mie să citesc, dar nu prea eram învățat cu Biblia. Rugăciunea s-a gătit pe la 12-1 noaptea iar soția îmi zice: auzi, nu mergem la cutare, dincolo de Podul Rebrei, să ne bucurăm? Stau și mă gândesc, ce-i asta bucurie? Că n-am înțeles eu. Știam eu de bucurii din acelea după ce mai beam un pahar, două, sau zece, deși n-am fost așa băutor, numai o dată m-am îmbătat și m-am ferit, că mi-a fost rău tare. Și ne-am dus acolo. În casă nu știu dacă erau zece adunați acolo. Între Ostași

era o fată necăsătorită, gârbovă ea așa, dar avea Duhul lui Dumnezeu, darul de proorocie. După ce am intrat, se coboară Duhul Sfânt peste ea acolo și când s-a coborât n-am fost ferit nici eu, a venit și peste mine și peste soție și, Duhul Sfânt prin fata aceea zice: „Bărbatule, te-am adus aici și am să te fac un stâlp, că am mult popor în împrejurime!”, și multe alte cuvinte pe care nu le-am înregistrat, dar asta n-oi uita niciodată. Și când mi-a vorbit Dumnezeu prima dată în viața mea, înțelegi, eu și soția, din noaptea aceea nu am mai fost oamenii aceia care am mers acolo, că ne-a schimbat Duhul lui Dumnezeu, a pus în inimile noastre frica de Dumnezeu și aceea frică o am și astăzi. A doua zi eram alți oameni. Adică ce frică de Dumnezeu?! Nu că ne bate cu bota, că nu bate pe nimeni, ne batem noi; frică să nu Îl supărăm pe Dumnezeu, să nu vorbim rău, că înainte Îl înjuram pe Dumnezeu, mințeam și făceam ce fac oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Frică de Dumnezeu... Și-apoi aceea frică a rămas până în ziua de astăzi. Și Proverbe cap. 9:11, și în cap. 10:27 zice: „Frica de Domnul lungește zilele!” Și zilele mele astăzi îs lungite de Domnul. Nu sunt așa bătrân: am 96 de ani, dar nu mi se pare mult, că îmi aduc aminte cum ne dădeam cu săniuța ia de-acolo până di-la-vale, că n-am uitat acelea, că vai fain era. Și așa a fost întoarcerea noastră; la Oastea Domnului ne-am întors noi. Și opt ani de zile am fost la Oastea Domnului și aveam prorocul între noi. Soția mea nu a durat mult și a botezat-o Domnul cu Duhul Sfânt, i-a dat dar de proorocie și l-a avut până o încetat din viață. Nu mult a trecut și m-a botezat Domnul și pe mine. Eram acolo la deal și veneau frații din Nepos, că erau mai aproape de noi cei din Nepos decât cei din Rebrișoara. Și veneau - dar frați penticostali, nu ostași, că în Nepos nu erau ostași - penticostali veneau, că au dat de nectar, pentru că prin prorocie găseau dulceața Duhului Sfânt. Veneau la noi pentru că soția avea dar de prorocie. Și într-o zi, vara, ne rugam Domnului și zice Duhul Sfânt: „Duceți-vă în casa cutare, că am să te botez cu Duhul Sfânt (adică pe mine, că soția era botezată iar eu acuma eram cam invidios că am rămas), dar când vă va vedea un om, va zice că sunteți nebuni!” Ne-am mirat de cuvântul acesta. Pornim de acasă și când suntem la vreo 100 metri, ne-am amintit că am uitat că nu ne-am rugat Domnului să cerem ajutor și am zis: „Hai să cerem acum ajutorul Domnului, ne punem în genunchi pe câmp și ne rugăm.” Vecinul di-la-vale ne vede și

Cum a venit la pocăință fratele Dumitru Buzilă din Rebra


zice: „No acuma voi sunteți nebuni!” Exact cum a zis Duhul Sfânt. Și fiindcă vorba Duhului Sfânt s-a împlinit, noi ne-am întărit în sufletul nostru. Am mers și am sosit acolo la căsuța aceea unde era o bătrână ostășiță și după câteva cuvinte de rugăciune, Duhul Sfânt a venit peste mine, mi-a ridicat mâinile sus așa, dar nu m-a scuturat mult, așa cum văd că scutură pe unii mult, mult așa, până iese duhul cel bătrân din ei. Și așa am început a vorbi în alte limbi și astăzi mulțumesc lui Dumnezeu că pot zice ca Apostolul Pavel, fără greșeală și fără laudă: vorbesc în limbi mai mult decât toți din adunare, aproape în oricare rugăciune, ori încep, ori sfârșesc în alte limbi, pentru că limbile - dacă ați citit pe acolo - ele sunt un dar de la Dumnezeu, ca și proorocia; dar vorbirea în alte limbi e pentru zidirea personală, prin vorbirea în alte limbi vorbești cu Dumnezeu, cum scrie acolo la Corinteni.

Și-apoi abia după opt ani de zile am trecut la penticostali. Că nu cunoșteam Biblia, că noi când ne-am întors la Domnul nu aveam Biblie, doar aceea de la bătrâni, cu limbajul acela, și nu avea cine ne lămuri, și eram cam străini așa, dar încetul cu încetul mai apoi am căpătat și Biblii și ne-am uitat prin Biblie și am văzut că scrie: „Ieșiți din mijlocul lor, poporul meu, nu vă atingeți de ce este necurat!” Că mergeam la mănăstirea sătească, dar eu am început să nu îmi mai fac cruce, să nu mai pup icoanele, că eu credeam că-s draci, și mă puneam mai așa să nu mă vadă că nu mai sărut icoanele, dar așa se uitau și mă pândeau oamenii... Ei da în perioada asta la Oastea Domnului am văzut că dacă te întorci la Domnul trebuie să primești și botezul în apă, așa că ne-am botezat la ostași. Am tras la sorți care frate dintre ostași să fie botezătorul și am mers la apă, la Someș. Bine că nu a căzut pe mine sorțul, a căzut pe altul și mi-a părut bine. După ce ne-am botezat, am apelat la frații penticostali să ne primească, dar nu au vrut deoarece n-am fost botezați de un penticostal. Când am citit că trebuie să ieșim din mijlocul lor, m-am interesat de penticostali, că ei erau altfel, și am încercat să ne ducem acolo, dar nu ne-au primit în Rebrișoara. Însă frații din Nepos au zis haideți la noi că noi vă primim așa cum sunteți botezați. Și am mers acolo, dar nu mult. Ne-au trecut ei în registru și acuma mi se pare că suntem pe acolo.

Într-o seară mergeam acolo la adunare cu o bicicletă și frații au avut o ședință, pastorii, prezbiterii: era fratele Dionisie Pop, fratele Ion Onoaie și alții, trecuți toți din viață. Și după ce s-a gătat adunarea m-au oprit și pe mine și m-au întrebat cum de nu merg în Rebrișoara? „D' apoi nu ne primesc frații, că nu suntem botezați de penticostali.” Un frate venit de prin Dobric a luat Biblia și a deschis la Fapte 19, cu ucenicii lui Ioan din Efes și de acolo a cetit că și ei au fost botezați numai cu botezul lui Ioan, și atunci ne-a întrebat că

noi ce așteptăm? Să primim și noi botezul! Era iarnă, eu m-am ridicat în picioare și am zis: „Fraților, care veniți la apă?” Ei au zâmbit, că au crezut că glumesc, dar mie nu îmi ardea de glumă pentru că Îl căutam pe Dumnezeu, deși L-am găsit, dar îmi doream să fiu mai aproape. Până la urmă n-au avut ce face, s-a sculat fratele Mărcuș și un frate diacon și am mers la apă, au dat sloiul într-o parte și ne-am botezat și-apoi ne-au primit și aici în Rebrișoara. Și așa a fost venirea noastră la frații penticostali.

A trecut o perioadă de timp și cuvântul acela spus de Domnul în noaptea aceea că am să te fac un stâlp eu nu l-am înțeles atunci, dar când a sosit vremea și m-au pus în Biserică, atunci m-am trezit ce era stâlpul și-apoi am rămas pe Stâlpul acela până astăzi cu picioarele, pe piatra aceea din capul unghiului, care este Isus Hristos.

Voi sunteți botezați? Și cu Duhul Sfânt? În Evanghelie spune acolo că Duhul Sfânt se capătă prin rugăciune. Dacă prietenul acela de la miezul nopții a îndrăznit să ceară pâini și i-a dat numai pentru că atâta a stăruit, apoi zice că Domnul nu va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer? Așa e lucrarea Domnului, e foarte frumoasă dacă intri în ea, că după ce te naști din apă trebuie să te naști și din Duhul Sfânt. Așa cum îi spunea Domnul Isus lui Nicodim așa îi și cu Duhul Sfânt: degeaba îi povestești la om că nu înțelege. El e un dar nemeritat. Sunt frați care povestesc că s-au rugat pentru Duhul Sfânt luni de zile, eu nu m-am rugat atâta. Când a venit soția mea într-o seară de la o stăruință îmi zice: „Hai să vezi ce mi-o dat Domnul!” „Ce ți-a dat Domnul?” Ne-am pus pe genunchi să îmi arate ce i-a dat Domnul și n-a mai avut nimic, că s-a lăudat, n-a mai avut nimic o săptămână ori două și apoi a însoțit-o din nou. După ce a început iar să o însoțească, eu am devenit gelos ca să primesc și eu, că vai fain era când o auzeam vorbind în alte limbi și i-a dat și darul de tălmăcire a limbilor și... o frumusețe. Iar apoi Domnul mi-a dat și mie.

Cum era pocăința în vremea aceea? Era! Era! Exact așa cum se cere. Ne

pocăiam, credeam în Evanghelie, ne temeam de Dumnezeu, ne feream nu cumva să păcătuim, să Îl întristăm. Eram atenți să nu ne îmbrăcăm ca lumea, să nu semene costumul nostru cu al lumii. Acuma... ce să mai zicem, în adunare, mai ales în partea femeilor a intrat lumea la haine. Dar atunci nu conta că era femeie, că era fată, erau îmbrobodite frumos cu baticul sau năframă cum îi zicea, și așa era. Că în Cântarea Cântărilor arată acolo Solomon despre Sunamita, o fată pe care o iubea el și zicea acolo: „când îți văd obrajii ca o rodie...” Nu știu dacă ați mâncat rodie: când o desfaci în două se vede așa cum erau surorile mai demult, că dacă erau îmbrobodite li se vedea

numai jumătate fața, așa ca o rodie. Acuma numai un pic așa pe cap, la noi, da prin alte părți n-au nimic pe cap fetele. Dar la noi și le mai învăluie un pic. Cui să-i spui? Că se uită la tine și zice că ești fanatic. Dar nu-i nimic, că a fi fanatic pentru că te temi de Dumnezeu nu-i greșit, mai rău e când semeni cu lumea și ești fanatic lumesc, aceea îi mai periculos.

Prin rugăciunile Bisericii se mai făceau și vindecări. Câteodată printr-un frate individual când își punea mâna, că nici asta nu trebuie să lipsească, dar Domnul vindeca și la rugăciunea Bisericii. Mai pun frații mâna și acuma când fac ungerea pe cap, d' apoi o ia de pe cap și bolnavul rămâne tot așa. Mai demult erau frați care își

puneau mâna și fie că se primea Duhul Sfânt, fie că se vindeca, aveam mereu mărturii din astea. Erau frați, și fratele Dionisie, numai că nu l-am apucat eu așa mult că m-am mutat în Rebrișoara, dar Domnul îl însoțea.

Acuma eu aștept să îmi vină chemarea și să mă duc acasă. Dar încă nu mă duc, că am o făgăduință făcută că cineva se va întoarce la Domnul înainte să plec și de 5-6 ani încă aștept să se întoarcă și după aceea plec acasă.

Preluat de Daniel Isisp

Bistrița – Năsăud


„Pentru ce să amesteci paiele cu

grâul? zice Domnul.”

(Ieremia 23:28)

Întrebarea aceasta este adresată de Dumnezeu poporului Israel într-un context foarte important, mai exact ea vizează segmentul celor care trebuie să redea un mesaj venit de la Dumnezeu. Din punct de vedere agricol, este considerată lipsă de înțelepciune amestecarea paielor cu grâul. Niciun agricultor bun nu face asta! Ceea ce dă valoare unui spic sunt boabele de grâu pe care le rodește. Ce se întâmplă

însă când se strânge recolta? Ceea ce are preț este strâns și pus în hambar iar paiele care rămân sunt date la o parte.

Revenind în plan spiritual, procesul acesta trebuie realizat cu mare grijă și multă responsabilitate. Trebuie să apese pe umerii tuturor celor care sunt chemați să dea hrană poporului, această mare răspundere: să nu amestecăm paiele cu grâul! Să despărțim ce este de preț de ce este fără preț (Ieremia 15:19)!

Paiele lui faraon Împăratul Egiptului nu a privit deloc bine intenția poporului Israel de a sluji lui Dumnezeu, mergând

să aducă jertfe în pustie și prăznuind o sărbătoare în cinstea Domnului. (Exod 5:1-4). Ca să-i împiedice să se apropie de Domnul, faraon a socotit că este bine să le facă robia și mai

aspră, poruncind evreilor să meargă ei singuri să-și adune paiele necesare pentru facerea cărămizilor. Cred că ne dăm seama fiecare dintre noi și realizăm faptul că de-a lungul vremurilor, faraonul

acestei lumi a fost și este mereu interesat să împiedice apropierea copiilor lui Dumnezeu de Domnul lor. Faraon nu vrea ca noi să îi slujim Domnului. El este foarte interesat să ne ocupe tot timpul nostru cu lucruri de nimic, cu paie. Iar Biblia spune că noi nu suntem în necunoștință despre planurile lui. (2 Corinteni 2:11). Știe faraon că tot adunând la paie, până la urmă fiecare dă ce are. Ce are adunat în inimă. În felul acesta se produce un amestec de paie cu grâu.

Amestecarea lucrurilor îl supără pe Dumnezeu, iar consecințele se vor vedea și aici, dar cu atât mai mult în ziua Domnului, când lucrarea fiecăruia va fi dată pe față. (1 Corinteni 3:12-15). Și ce vor face atunci cei care au lucrat cu paie? Meditând adânc la această întrebare, îmi doresc să ne ajute Domnul să ne analizăm în lumina Sfintelor Scripturi ceea ce am lucrat până acum, iar lucrul acesta se poate observa ușor dacă suntem sinceri: am transmis noi mesajul venit din partea lui Dumnezeu așa cum l-am primit? Dacă nu este așa, înseamnă că am amestecat grâul lui Dumnezeu cu paiele noastre. Pentru ce?

(Va urma)

Cornel Sabău – Hunedoara

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

Ceva mai încolo, oboseala dulce a omului sătul, l-a făcut să adune pe întuneric ce ierburi s-au dovedit a fi ceva mai înalte, pentru a face din ele salteaua pe care să se întindă sub cerul liber, cu bâta în mână...

Noaptea aceea a dormit adânc, în ciuda grijii de a auzi dacă s-ar apropia vreo sălbăticiune. Și a visat un vis. Se făcea că era acasă la Evghenia și afară lătrau câinii. S-a sculat în fund măcar că dormea și-și întreabă nevasta:

_Marusia scoală... Latră câinii afară. Oare cine poate fi la timpul ăsta de noapte?

În clipa aceea s-a trezit dându-și seama că se află șezând în fund, înconjurat de întunericul gros, oarecum lăptos din pricina ceții. Și undeva în noapte, destul de departe, se auzea glasul dogit al unor câini. Păreau dulăi de stână și a deosebit după glas că ar putea fi trei la număr. S-a ridicat în picioare ca să fie sigur că nu visează; că nu este la Evghenia... Apoi a făcut cu cuțitul două semne mari pe pământ, pentru a putea deosebi dimineața din ce direcție se auzea lătratul câinilor acelora. După aceea s-a ghemuit iar între haine, întrebându-se de unde putea veni peste el bucuria aceea pe care o trăia din toată ființa lui. Adâncindu-se în gânduri, dintr-odată și-a dat seama: tocmai a fost acasă! Tocmai a fost alături de Marusia... Chiar a văzut-o! A văzut-o foarte clar: era acolo lângă el...

_Oh, Marusia, când o să te văd iar? – s-a auzit glasul mormăit.

Și a continuat să viseze cu voia, trecând prin minte ca în atâtea alte rânduri în anii de pribegie, fiecare ungher al casei și bătăturii de acasă, fiecare bucățică din înfățișarea femeii cu care a trăit câțiva ani și cu care a făcut doi copii, copii pe care spera să-i revadă...

_Și poate și pe ea... Și fără voie mâna i-a alunecat spre cureaua

de piele, unde a pipăit acul lung din fier, ruginit de acum: „Cu acul ăsta am ucis-o!”

Spre dimineață a adormit iar, astfel că atunci când niște rafale de vânt l-au obligat să se trezească, a putut vedea norii grăbiți, alergând pe cerul luminat de un soare îndepărtat și mult mai rece decât în săptămâna care a trecut. Atunci, în aceeași clipă, mai multe gânduri căutau întâietatea în mintea trează de acum: visul de acasă, lătratul câinilor și… traista cu carne de pasăre! Până la

urmă, aceasta a căpătat trecerea cea mai mare, astfel că degrabă s-a îndreptat spre copacul tinerel, cel peste care a nimerit în întunericul nopții, în seara trecută. Copacul era la locul lui, dar traista… nu! S-a uitat roată împrejur cât putea cuprinde cu ochii, dar nici urmă de traistă. A început apoi să cerceteze de aproape locul din jurul tulpinii copacului aceluia singuratic, încercând să înțeleagă ce jivină l-a lăsat flămând iar, dar n-a putut desluși.

_Poate că vreo pasăre totuși… „Trebuia s-o pun sub cap.” – se gândea

necăjit, lucru cu care stomacul era perfect de acord. Așa că s-a plecat la rugăciune încredințându-și ziua în mâna Domnului, apoi s-a uitat atent la semnele făcute în noapte, pentru a deosebi direcția din care a fost auzit lătratul câinilor, semn că pe aproape ar putea fi oameni: vreo stână sau poate chiar un sat. Nu era încă sigur dacă lătratul acela a fost adevărat sau doar parte din visul avut, așa că se gândea cu atenție la toate acestea. Semnele făcute spuneau că câinii aceia ar fi trebuit să se găsească undeva spre nord, mai spre dreapta văii care se întindea în fața lui. Spre deosebire de zilele dinainte, era o zi fără ceață, astfel că putea privi departe în zare, însă nu putea deosebi nicio urmă a prezenței omului. Un vânt slab bătea din față ceea ce îi venea bine fiindcă știa încă din Moldova că cele mai rele animale erau câinii slobozi de la stâne, care în cazul în care nu era vreun cioban pe aproape, era mai greu să te ferești de ei decât de sălbăticiunile din pădure. Dar dacă vântul bătea din față, atunci dulăii nu-l puteau mirosi de departe și putea ajunge destul de aproape de stână sau de sat, astfel încât atunci când îl vor vedea câinii, vor fi și oameni destul de aproape ca să-i potolească. Dar și după mai bine de un ceas de mers, așteptata stână încă nu se vedea, astfel încât și-a schimbat direcția de mers spre stânga văii, spre dealurile de sub munți, de unde se putea orienta mai bine în ce privește direcția de mers. Cât despre lătratul câinilor, a dat vina pe vise…

Când a ajuns însă pe o coamă de deal, privind spre dreapta, spre vale, vede nu departe o turmă mare de oi răsfirate la păscut iar mai încolo, aproape de marginea pădurii, și stâna. S-a bucurat că a ajuns iar între oameni. Spera să fie kazahi, oameni din poporul în care dorea să ajungă.


Privind insistent, a observat și câinii. Dacă ar fi mers direct spre oi, aceștia l-ar fi simțit de departe și ar fi ajuns la el înainte ca ciobanii să-i poată opri. Așa că s-a întors înapoi în vale și a luat iar vântul în piept, căutând marginea pădurii pentru a ajunge la îngrăditurile stânei. Așa a ajuns destul de aproape. Erau mai multe ocoale și câteva bordeie foarte sărăcăcioase, acoperite cu mănunchiuri de ierburi uscate. A așteptat mai mult timp pentru a vedea dacă sunt și oameni acolo. Într-adevăr, la un timp a ieșit dintr-un bordei un om care părea încă tânăr, bărbos, cu o claie de păr neîngrijit pe cap, cu o haină fără mâneci, din blană de oaie, pantaloni de pânză și desculț. Adam a lăsat jos arma și un cuțit, îndesându-le sub niște mărăcini și a pășit înainte. Trecuse de primul ocol când l-a simțit primul câine și apoi și al doilea, dulăi mari cât niște viței. Odată cu ei, au năvălit și trei bărbați care din pricina bărbilor și părului mare, netuns de multă vreme, păreau să aibă aceeași înfățișare. Spre surprinderea lui Adam, aceștia s-au năpustit spre el cu ciomegele lor, ca și cum aveau în față un dușman. Le-a strigat în rusă că este pașnic, dar deja oamenii aceia l-au înconjurat, cu bâtele gata de atac. I-a venit în minte să le strige în tadjică, gândind că poate se găsește încă pe teritoriul poporului acestuia, dar nu dădeau niciun semn că ar înțelege ceva. Și-au încrucișat ciomegele și Adam trebuia să sară încoace și încolo pentru a se feri, în timp ce lemnele care se loveau unele de altele scoteau pocnete puternice. Curând toți cei trei bătăuși au rămas cu câte un ciot de bâtă în mână, fiindcă s-au rupt de bâta de sânger, care s-a dovedit a fi mai tare. Păreau a fi gata de acum să o ia la sănătoasa. Adam și-a dat seama că nu semănau deloc cu războinicii din munți. Atunci a început a-și freca burta, vrând să spună că îi este foame. Oamenii s-au uitat unii la alții ca și cum limbajul acesta l-ar fi înțeles. Ca să fie mai convingător, Adam și-a aruncat ciomagul la picioarele unuia dintre ei. Acesta s-a dovedit a fi gestul convingător. Unul dintre ei s-a dus spre o colibă de unde s-a întors cu o bucată de caș. Atât… Adam l-a luat din palmele zbârcite și murdare care s-au întins spre el și l-a dus la gură. În vreme ce mânca, ciobanii îl priveau încruntați. Le-a mai vorbit iar în rusă și apoi și în tadjică, dar deși se foiau de pe un picior pe altul, păreau că nu înțeleg nimic. Până la urmă, Adam s-a plecat din mijloc în semn de mulțumire și a dat să se retragă. Atunci unul dintre ei a deschis gura. Avea dinți rari și galbeni. De data asta Adam n-a înțeles nimic; vorbeau cuvinte într-o limbă pe care nu a mai auzit-o niciodată. Înțelegând că vrea să plece și că a trecut pe la ei doar de foame, un altul i-a făcut vânt cu piciorul, ciomagului său. Așa a plecat mai departe îngândurat, neștiind încă din ce neam ar putea fi oierii aceia. „Poate sunt kazahi; poate asta este limba kazahilor!” – și gândul acesta îl bucura

în speranța că undeva nu departe de acolo, ar putea să fie aproape de destinație.

După ce a ieșit din privirile ciobanilor care-l urmăreau din ochi, fără să ascundă asta, a intrat în păduri făcând cale întoarsă: trebuia să-și recupereze arma și cuțitul. Și așa l-a prins noaptea din nou, pe dealurile de sub munții din stânga văii largi. Abia în amiaza zilei următoare a întâlnit balegă ce părea a fi de vaci, deși mai mici decât știa că rămâne balega de vacă pe câmp. În dimineața zilei aceleia și-a mai încercat îndemânarea la tras cu arma. Pe de o parte trăia teama de a nu fi auzit de oameni răuvoitori, însă pe de altă parte foamea l-a obligat să tragă într-o turmă de capre sălbatice. Puțin după-amiază a întâlnit și urme de căruță, ceea ce l-a încredințat că satele cu oameni trebuiau să fie foarte aproape. Spera că după următorul deal le va zări, dar a trebuit să treacă de mai multe până a auzit iar lătratul câinilor, din când în când; de data asta glasuri diverse: și mai subțiri și mai groase. „Sigur este un sat!” Și într-adevăr după următoarea coamă, se puteau vedea răspândite în vale, sub următoarea pantă, vreo treizeci de bordeie, nu foarte diferite de cele de la stâna din ziua care a trecut, destul de greu de observat dintre copacii din jur, care formau un fel de pădurice traversată de un pârâu abrupt. Asta l-a descurajat: „Or fi tot sălbatici ca și ciobanii aceia… Și îndată vine noaptea…” Și așa până la urmă s-a hotărât să rămână și noaptea aceea pe câmp, sub cerul gol. La rugăciune, unul din lucrurile pentru care a mulțumit lui Dumnezeu cu tot sufletul a fost acela că în toată călătoria lui prin pustietățile munților, care iată că acum se apropia de sfârșit, nu a plouat deloc.

Dimineața s-a ridicat de îndată ce se îngâna de ziuă, cu speranța că nu va fi ceață; voia să urmărească mișcarea sătucului aceluia, pentru a înțelege la ce poate să se aștepte. Și într-adevăr, privind de sus spre sat, a putu vedea cum patru căruțe cu câte doi cai au ocolit dealul pe care stătea satul, pe o urmă de drum de căruțe, pentru a se pierde în zare, spre nord-vest. Mai târziu niște femei au scos câteva vaci la păscut. Adam se uita curios la animalele acelea care erau într-adevăr destul de departe, dar erau atât de diferite de vacile pe care le știa el, încât se gândea dacă sunt într-adevăr vaci sau altceva. În cele din urmă a ales cu privirea partea de sat pe unde să intre și așa a ajuns la primul bordei. Evident, după ce și-a lăsat iar arma sus pe deal, acoperită cu pământ și iarbă uscată. Era foarte sărăcăcios bordeiul acela; nu avea gard și nici adăpost pentru animale. Nici câine…

_Hei… _Hei, e cineva aici? – a întrebat în rusă. Un câine a lătrat scurt undeva în vecini, dar

din bordei niciun răspuns. S-a hotărât să împingă


ușa din nuiele împletite, peste care se vedeau rămășițele unor piei de animale. Dincolo de ușă, în umbra întunecată din interiorul fără geam, a întâlnit privirile unei femei trecută de amiaza vieții, care-l privea înspăimântată. Era clar că l-a observat de mai înainte, printre nuielele unse cu pământ galben, din care era făcut bordeiul.

_Nu te teme. Ce limbă vorbești? Sunteți ruși, tadjici, kazahi?

Femeia tăcea încurcată. Adam privea în jur: căsuța lui din Evghenia putea fi considerată un palat pe lângă ce era acolo. Și totuși și așa trăiau oamenii! Se pare că femeia i-a înțeles privirea plină de milă și aceasta a convins-o să vorbească. Dar nu cu Adam!

_Harib, - și a continuat să vorbească chemând pe cineva care nu se vedea nicăieri.

_Harib - a insistat ea, ca până la urmă din pământul de sub bordei, să se ridice o lespede de piatră de sub care să iasă afară un tinerel destul de chipeș, cu ochii puțin oblici, dar frumoși. Privea spre noul venit destul de îndrăzneț: se vedea că nu îi este frică. Adam se întreba dacă nu cumva va sări la bătaie ca și ciobanii de la stână.

_Ești militar rus? - l-a întrebat într-o rusă foarte stricată.

_Nu. - a răspuns Adam zâmbind larg. În sfârșit se putea înțelege cu cineva! Băiatul însă îl privea neîncrezător, cu trupul

încordat ca un arc, gata să sară pe el sau să iasă afară… În acea clipă Adam și-a dat seama că era îmbrăcat din cap până în picioare ca un soldat rus. „Pușca îmi mai trebuia…”

_Tu minți! Tu ești militar rus… Ce vrei? Se vedea că băiatul era șef în bordeiul acela.

Sau poate că a fot undeva între militari ruși… _Eu sunt român… _Român este un grad mare? - i-a luat vorba

din gură, cumva tot mai agitat. Adam a înțeles că băiatul credea că a fi

român înseamnă un grad în armata rusă, grad pe care el nu-l cunoștea.

_Nu, eu sunt un pribeag. Eu îmi caut familia despre care bănuiesc că ar fi undeva în Kazahstan…

_De unde vi ? _Din munții în care locuiesc oameni din

neamul tadjik… _Cum ai ajuns acolo? Adam se minuna de îndrăzneala băiatului

aceluia care nu părea să aibă mai mult de vreo 16 ani. Apoi le-a povestit pe scurt cum a fost despărțit de familia lui și de ceilalți moldoveni și cum a ajuns sclav între tadjici. În tot acest timp, femeia aceea l-a privit direct în ochi, ascultându-l cu multă atenție.

_Voi merge să spun de venirea ta, stăpânului din sat. - a hotărât tânărul Harib. - Pentru aceasta va trebui să te culci afară, cu fața la pământ și să te lași legat la mâini… și la picioare!

_Poți să mergi să mă spui stăpânului, dar de legat nu mă las. Nici de mâini, nici de picioare… - a continuat zâmbind.

_Atunci legat o să fii oricum… Și-a ridicat capul vrând să strige, dar femeia

cunoștea cum ar putea decurge lucrurile și i-a pus mâna la gură.

_Am citit mereu pe fața lui. Omul acesta este un om bun. Mai bine spune-i pe limba lui să mănânce ceva în casa noastră.

Mai târziu băiatul i-a povestit spusele femeii în limba kazahă, femeie care de fapt era mama lui și era văduvă. Soțul ei a fost împușcat de ruși fiindcă nu le-a arătat unde era ascuns băiatul, - singurul lor copil - când cei care adunau tineri pentru armată sau pentru muncă, au ajuns și în cătunul lor. În ziua aceea când Adam a căpătat încrederea acelei văduve sărace, a aflat că doar cu o zi înainte s-a întâmplat același lucru și anume o trupă de militari ruși au ajuns din nou în sat - ca și în celelalte din vale - pentru a înrola tinerii la muncă în zonele în care se începea construirea de fabrici sau se săpau mine de minereu sau alte munci unde era mare nevoie de forță de muncă. Așa Adam și-a dat seama că dacă nu se încurca cu stâna din cale, ar fi ajuns exact când nu trebuia acolo. Și încă o dată a putut mulțumi lui Dumnezeu pentru felul în care a potrivit lucrurile, măcar că în ziua care trecuse era foarte supărat din cauza foamei, năpăstuind în mintea lui sălbăticia ciobanilor care nu i-au dat decât o bucată de caș gol.

Acum era foarte curios să vadă ce îi va da de mâncare, deși cu toată foamea care-i răscolea burta din când în când, n-ar fi vrut să mănânce acolo. Și-a adus aminte și de întâmplările cu văduvele sărace din Scripturi și și-ar fi dorit ca și această femeie necunoscută, de la capătul lumii, să fie binecuvântată de Dumnezeu pentru bunăvoința ei față de el. Curând, pe o masă învechită, și ea din nuiele împletite, s-a așternut un prosop ce părea a fi de cânepă aspră, un ulcior cu lapte și o pâine foarte neagră, dar care era încă aburindă. Adam mânca deja cu ochii deși nu era încă foarte clar pentru el dacă tot ulciorul era al lui, pentru că nu vedea nicio cană. Peste câteva clipe însă, a apărut Harib cu niște… coarne de animal, destul de largi și cu ceva din lemn pe ele... Adam se uita uimit cum băiatul le-a așezat pe masă, bucățelele acelea de lemn fiind de fapt suportul coarnelor și îndată două dintre ele au fost pline cu lapte. Alături a apărut obișnuita brânză și… cam atât. Mama le slujea iar de masă s-au apropiat bărbații. Atunci Adam a întins mâna ca și cum le-ar opri și a împreunat mâinile a rugăciune. A cerut binecuvântarea pentru mâncare! Cei doi au rămas pe loc, oarecum derutați, lăsând să se înțeleagă că nu au mai văzut așa ceva, dar din felul în care se uitau la Adam, acesta a priceput că totuși gazdele


lui și-au dat seama că se roagă și asta însemna totuși ceva pentru ei. N-au spus nimic și nici Adam n-a spus. Apoi și-a dat seama de un lucru: brânza avea gust de brânză, dar laptele nu părea a fi nici de vacă, nici de oaie nici de capră; era altceva sau ceva amestecat în lapte. Însă nu era timp pentru gusturi…

În timp ce mânca, se gândea ce va face. Cătunul acela era foarte mic și gazdele lui nu știau absolut nimic despre moldovenii lui pribegi; n-au auzit nimic despre așa ceva. „Înseamnă că au trecut mult mai spre nord de aici, așa că va trebui să merg mai departe.” Dar după ce masa s-a strâns, femeia aceea se pare că i-a citit gândurile, așa că s-a adresat fiului ei:

_Spune-i că unchiul Tan știe multe lucruri și poate că îl va putea lămuri. Ai putea merge chiar tu să-l duci până acolo. Și așa ardeai de nerăbdare să călărești…

_Știi să călărești? - a întrebat băiatul vădit înseninat, uitând să mai traducă vorbele mamei lui.

_Da! - a răspuns Adam, deși nu era prea sigur pe el. Nu mai urcase pe un cal de când era acasă, în Basarabia.

Unchiul Tan, adică fratele cel mai mare al femeii, locuia într-un sat mai spre nord și mai lipit de munte.

Curând băiatul a venit cu doi cai care trebuiau călăriți… fără șa. Înainte de a pleca, femeia l-a întrebat cărui Dumnezeu s-a rugat când s-a așezat la masă. Când i-a spus că s-a rugat Dumnezeului care a creat lumea, femeia a rămas pe gânduri fără să spună nimic, măcar că Adam și-ar fi dorit să mai spună ceva pentru ca și el să mai poată vorbi ceva despre Dumnezeu. În schimb a vorbit mai mult cu fiul său înainte de a pleca, numai că Adam n-a înțeles nimic. „Dacă va trebui să învăț și limba asta, atunci voi ști aproape toate limbile de pe pământ!”

Cum era de așteptat, Harib a strâmbat din nas când a văzut cum urcă Adam pe cal și n-a pierdut ocazia să facă câteva demonstrații de călărit sub ochii lui. Adam se întreba cum de văduva aceea împreună cu fiul ei pot avea doi cai în vreme ce bordeiul în care locuiau era așa de sărac?! Mai târziu a aflat însă că pentru locuitorii acelor locuri, calul era mult mai valoros ca și locuința. Pe lângă faptul că aceste animale le ajutau la muncă, oamenii aceia știau să vâneze de pe cal și mai ales, să fugă din calea primejdiilor. Un bordei îl puteau face mai ușor, dar fără cai, viața lor era într-o continuă primejdie.

Silindu-se să se țină de băiat, orele se scurgeau repede. Înainte de a ajunge la capătul călătoriei lor, băiatul s-a oprit coborând de pe cal, legându-l de o tufă cu funia de cânepă cu care l-a hățuit. Adam a făcut la fel, înțelegând că era vorba de un popas.

_După coama asta de deal din față, vom

ajunge. Mama m-a pus să te întreb dacă nu cumva ai un dumnezeu din acela la care te-ai rugat la noi la masă.

Adam n-a priceput ce voia de fapt să spună, dând vina pe limba rusă cu care acesta vorbea foarte stâlcit. Văzând că nu este înțeles, băiatul insistă:

_Un dumnezeu din lemn sau din altceva… Sau alt obiect sfânt…

_A… da… Eu i-am spus mamei tale că Dumnezeul căruia m-am rugat și care este Dumnezeu căruia eu Îi slujesc, este acela care a făcut lumea. Poate un dumnezeu din lemn să facă așa ceva?

Judecând câteva momente, băiatul și-a dovedit din nou istețimea minții:

_Noi punem în grădină un om făcut din paie, îmbrăcat în zdrențe, ca să sperie păsările. El nu este om, dar are înfățișare de om. Tot așa, eu am întrebat dacă ai vreo înfățișare a acelui Dumnezeu despre care vorbești.

A urmat o discuție despre Dumnezeul căruia nu I se poate face vreo înfățișare fiindcă nimeni nu L-a văzut vreodată. Băiatul însă avea o aplecare spre lucrurile practice.

_Ce poate face Dumnezeul acesta? Adică uite, Va este un dumnezeu care poate să ne ferească de tâlhari; Tao este un dumnezeu care face să rodească pământul și dă putere femeilor să nască; Ciu este dumnezeul râului celui mare care curge departe spre nord și ne ajută să avem animale sănătoase, mai ales caii… Și tot așa. Dumnezeul de care vorbești ce poate să facă?

Adam n-a mai auzit de atâția dumnezei în toată viața sa. Știa că unii oameni se închină unui dumnezeu, iar alții altora, dar n-a întâlnit pe nimeni care să se închine la atâția deodată.

_Dumnezeul adevărat poate să facă toate acestea și multe altele pentru om. Dar cel mai deosebit lucru pe care El face este acela că dă omului căruia I se închină, viață după moarte…

Harib a făcut un gest ca și cum ar fi mai interesat de sănătatea cailor lui decât de viața lui de după moarte.

_Am să-i spun asta mamei. Și un lucru am să-i mai spun unchiului Tan: că ai spus că Dumnezeul tău este adevărat, ceea ce ar însemna că ai noștri n-ar fi… Și asta nu-i bine…

Părea încruntat, supărat că i s-au denigrat dumnezeii. Fără să mai spună un cuvânt a încălecat și a plecat năvalnic, fără să se mai uite înapoi.

(Va urma)

Prelucrare ####



Tatăl lui Roboam a fost regele Solomon, iar mama lui a fost Naama, o femeie amonită. După moartea tatălui său, Roboam a fost moștenitorul coroanei regale. Avea 41 de ani când a fost încoronat. Oare era Roboam pregătit pentru a deveni rege? Învățase el ceva de la înțeleptul lui tată? Hai să vedem!

Tot poporul se adunase la Sihem pentru încoronarea lui Roboam, ca rege al lui Israel. Și încă din prima zi, lui Roboam i-a fost testată înțelepciunea. Poporul a venit la Roboam să-l roage ca să le fie micșorate impozitele pe care Solomon, tatăl său, le mărise. Roboam a promis că va analiza cererea lor, să vină la el peste trei zile și le va da un răspuns. În acest timp Roboam a consultat părerile celor apropiați. A mers să ceară sfatul bătrânilor care trăiseră pe lângă tatăl său. Știi ce i-au zis bătrânii? „Roboam, dacă vei fi bun și înțelegător cu poporul și îl vei asculta, îți vor sluji pe vecie.” „Hm, da, e o părere…” - s-a gândit proaspătul rege! Apoi Roboam a cerut părerea și tinerilor cu care crescuse el. Tineri care duceau o viață de lux, care aveau servitori și care probabil nici nu știau cum se trăiește în afara zidurilor palatului. Poate că unii dintre ei nu știau câtă muncă este numai pentru mâncarea care li se servea zilnic, pentru hainele pe care le purtau sau cât costa întreținerea unui cal pe care îl călăreau. Acei tineri l-au sfătuit pe Roboam să fie aspru și dur. Să nu reducă impozitele, ba chiar să le mai mărească și să aplice pedepse mai aspre decât tatăl său, Solomon. Ideea asta i-a plăcut lui Roboam. Probabil că reducând taxele era nevoit să renunțe la luxul cu care era obișnuit el și demnitarii lui. De ce să se gândească el la nevoile altora? El e rege, lui trebuie să-i fie bine!

Când ai de ales între a fi bun și îngăduitor sau rău și amenințător, alegerea o faci în funcție de ceea ce este în inima ta. Biblia spune: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria* bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” (Luca 6:45).

Așa s-a întâmplat și în cazul lui Roboam. El a ales potrivit inimii lui, sfatul tinerilor. Doar că această alegere a fost în dezavantajul lui. Când le-a spus israeliților că el va mări taxele și chiar va aplica pedepse fizice mult mai aspre decât tatăl său, aceștia s-au răsculat. Poporul a refuzat ca Roboam să fie împăratul lor și l-au ales pe Ieroboam, un om din popor. Zece seminții au plecat cu Ieroboam și lângă Roboam au rămas doar două: Iuda și Beniamin. Când semeni răutate, culegi tot răutate. Roboam a fost surprins de rezultatul cuvintelor lui pline de amenințare și s-a gândit să readucă poporul înapoi, prin forță. A mobilizat armata care număra o sută optzeci de mii de soldați și era hotărât să meargă împotriva israeliților care l-au ales pe

Ieroboam ca împărat al lor. Însă Domnul Dumnezeu a trimis un profet care i-a spus să nu facă război împotriva fraților lui. Roboam a ascultat de data aceasta de sfatul bun al profetului.

Roboam a locuit la Ierusalim. El a început să zidească cetăți în Iuda și Beniamin, pe care le-a întărit și a pus în ele arme și magazii de bucate.

Alături de Roboam au venit din Israel, preoții și leviții. Ei și-au părăsit casele și moșiile, fiindcă doreau să slujească Domnului Dumnezeu iar Ieroboam îi împiedica. Exemplul lor a fost urmat de toți cei ce iubeau pe Domnul, care doreau să-L slujească și să susțină închinarea adevărată. Așadar o mulțime de oameni s-au întors la Ierusalim și astfel domnia lui Roboam a fost întărită. Dar după trei ani, Roboam a părăsit legea Domnului și s-a închinat idolilor, iar poporul l-a urmat. Știi ce se întâmplă când părăsești pe Domnul? Te părăsește și El. Așa s-a întâmplat în Iuda. După doi ani a năvălit peste ei, Șișac, împăratul Egiptului cu o armată foarte mare. A cucerit cetățile întărite ale lui Iuda și a ajuns la Ierusalim. Profetul Șemaia i-a spus lui Roboam că lucrul acesta vine de la Domnul, fiindcă L-au părăsit. Și vor fi dați în mâinile lui Șișac. Atunci Roboam și căpeteniile lui s-au smerit și au recunoscut că Domnul este drept. Astfel Ierusalimul a fost salvat de la distrugere. Șișac însă, a prădat tezaurul țării și al împăratului, a luat scuturile de aur făcute de Solomon, a luat tot și a plecat. Roboam s-a restabilit și a continuat să domnească peste Iuda. Chiar dacă a făcut și lucruri bune, a fost declarat un împărat rău, pentru că inima lui nu a căutat pe Dumnezeu.

Învață de la Roboam că alegerile pe care le faci îți aduc bucurii sau necazuri în viața ta. Tu cu cine te sfătuiești când ai de luat o decizie? Alegi sfatul celor care sunt de partea binelui, a celor înțelepți? Dacă inima ta e mai înclinată spre răzbunare și răutate, cere-I Domnului o inimă ca a Lui. Dumnezeu nu e bucuros că faci și lucruri bune; El vrea să faci doar lucruri bune! Ca El să se simtă onorat prin ceea ce faci și să-L slujești din toată inima ta.

Roboam a fost fiul unui rege înțelept; ce trist că nu a învățat să ia doar decizii înțelepte. El ne-a lăsat un exemplu de: „așa nu.”

Domnul Isus, Fiul Regelui ceresc, ne îndeamnă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” (Matei 22:37).

DEX - *VISTIERÍE, vistierii, s.f. 1. Instituție care administra în trecut banii publici, tezaurul statului; localul sau încăperea în care se păstra tezaurul public. ♦ Fig. Sursă de venituri, de bogăție.

L. Ungureanu

1Împărați 12: 1-24; 14:21-31; 2Cronici 11, 12


Simbol al forței, rezistenței sau a sălbăticiei codrilor, ursul este unul dintre cele mai masive animale de pradă din lume. Aproximativ 40% din efectivul european al acestei specii (6300 exemplare) se întâlnesc la noi în țară. Pe firul câtorva referințe biblice, să urmărim schițarea acestui animal arhicunoscut.

1. „David a zis lui Saul: „Robul tău păştea

oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-mi ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram.” (1 Samuel 17:34, 35).

Aceste acte de curaj și forță extremă dovedite de mezinul lui Isai, ne pun în uimire, făcându-ne să ne întrebăm cum a fost cu putință așa ceva? Să te măsori corp la corp cu o fiară de dimensiuni goliatice pare ceva supranatural pentru noi, cei din veacul modern, temători uneori chiar și de înțepătura unei căpușe. La drept vorbind, nici pe vremea aceea nu era un lucru deloc obișnuit să dobori un prădător feroce, care putea atinge 2,5 metri lungime și o greutate de până la 600 kg. Agilitatea și precizia l-au ajutat pe păstorul betleemit în mod deosebit în luptele sale purtate cu fiarele sălbatice și nu numai. Dacă nu le-ar fi nimerit în punctele vulnerabile, forța fizică ar fi fost de prisos. Cu privire la uriașul Goliat, David a spus: „… şi cu filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei” (1 Samuel 17:36). Ochind cu precizie de sorginte divină, colosul s-a prăbușit în țărână, lovit în singurul punct rămas vulnerabil. În ceea ce privește lupta noastră pe tărâm spiritual, ea nu se mai îndreaptă asupra cărnii și a sângelui, ci asupra unor duhuri negre ce împânzesc văzduhul. Numai lovind la țintă putem duce o luptă cu folos: „... Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt.” (1 Corinteni 9:26).

2. „Ca un leu care răcneşte şi ca un urs flămând, aşa este cel rău care stăpâneşte peste un popor sărac.” (Proverbele 28:15).

Ursul este un animal omnivor, hrănindu-se cu iarbă, ciuperci, fructe de pădure, miere, pești, rozătoare, cervide, animale de fermă, etc.

Atunci când este flămând, are două opțiuni de a scăpa de acest neajuns: dacă este în perioada martie-noiembrie, va face tot ce-i stă în putință să-și

procure hrana necesară, iar dacă este sezonul rece, va recurge la bine cunoscutul somn de iarnă, într-un bârlog pregătit din timp. Pentru prima variantă, auzul ascuțit și mirosul deosebit de fin îl ajută să-și găsească hrana în cele mai variate condiții. E capabil să detecteze sunete foarte fine, între 16 și 20 de hertzi, și ne poate auzi chiar și de la 300 de metri. Mirosul este arma de bază a ursului. Niciun alt animal nu se poate lăuda cu un nas atât de fin. Un nas care-l ajută să-și găsească partener, să evite oamenii sau alți urși, să găsească mâncare sau să-și caute puii. Mirosul ursului este de 2000 de ori mai fin decât al omului, ajutându-l să detecteze prezența oricărui animal chiar și la 14 ore după trecerea printr-o zonă. Este lesne de înțeles faptul că volumul său uriaș cere ingerarea unei mari cantități de hrană.

Când arealul nu-i oferă merinde îndestulătoare, dijmuiește stânele de oi sau se obișnuiește cu scotocitul prin tomberoane. În astfel de situații, nu se dă în lături să atace și omul imprudent, represaliile fiind crunte. Atunci când un lider stăpânește peste un popor sărac, foamea de înavuțire nu îi este satisfăcută, devenind agresiv și profitor, jubilând între mită și favoritisme. Astfel, miroase de departe orice izvor de câștig, vorba fratelui Dionisie Giuchici: „…la noi e sărăcie/ Cu cinci dolari îți vindem o poezie.”

3. „Mă pândeşte ca un urs şi ca un leu într-un loc ascuns.” (Plângerile 3:10).

De obicei, atunci când ucide animale de talie mare, ursul nu se folosește doar de fugă, deși are o agilitate uimitoare, putând goni cu aproape 50 km/oră. El se apropie de pradă, speriind-o cu alura lui uriașă și tăindu-i calea de acces spre plaiuri accesibile, determină victima să se îndrepte spre desișuri sau abrupturi stâncoase. Astfel, animalul urmărit fie se blochează în poziții vulnerabile, fie cade în prăpăstii.

Cu privire la cele de mai sus, apostolul Pavel îi apostrofa pe galateni: „Voi alergaţi bine: Cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?” (Galateni 5:7). Vrăjmașul sufletelor noastre folosește deseori tehnica intimidării, încercând să ne devieze pe o cale moartă. Groaza ce va fi resimțită de israeliții apostați era zugrăvită în culori deosebit de triste: „Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe!” (Amos 5:19).

4. „Şi iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură, între dinţi, şi i s-a zis: ‘Scoală-te şi mănâncă multă carne!’” (Daniel 7:5).

Există urși la care precumpănește regimul carnivor. Fiind nărăviți la carne, devin o adevărată

about:VDCC:9:17:34about:VDCC:20:28:15about:VDCC:25:3:10about:VDCC:30:5:19about:VDCC:27:7:5


pacoste pentru fermieri. Cu un stomac nesățios, cel din vedenia lui Daniel molfăia trei coaste chiar și în timpul siestei. El semnifică unul dintre regii medo-persani (539-331 î.e.n), același cu cel reprezentat de pieptul și brațele de argint ale statuii imense văzute în vis de către Nebucadnețar. Cele trei coaste dintre dinții „ursului” ar putea simboliza cele trei direcții în care acesta și-a extins cuceririle. Întâi s-a îndreptat spre nord, cucerind Babilonul, în anul 539 î.e.n. apoi, s-a îndreptat spre vest, prin Asia Mică, ajungând în Tracia. În final, el s-a îndreptat spre sud, cucerind țara Egiptului.

Receptiv la îndemnul: „Scoală-te și mănâncă multă carne!”, acest „urs” a atacat o mulțime de națiuni. Spre final, Medo-Persia a ajuns să-și exercite autoritatea asupra 127 de ținuturi, iar soțul Esterei, Xerxes I, „…domnea de la India până la Etiopia,…” (Estera 1:1).

5. „Mormăim cu toţii ca nişte urşi, ne văităm ca nişte porumbei, aşteptăm izbăvirea, şi nu este, aşteptăm mântuirea şi ea este departe de noi.” (Isaia 59:11).

Îmi amintesc de o ghicitoare auzită în perioada copilăriei: „Cum se numesc cei doi mincinoși din pădure?” După ce ne băteam zadarnic capul s-o dezlegăm, ni se dădea și răspunsul: „Mincinos este lupul deoarece spune: „auuu!” și nu îl doare, iar ursul spune „mor!, mor!” și nu moare.” Chiar mergând pe firul acestui hazliu joc de cuvinte, aș dori să ne amintim de ceva foarte serios. Este vorba despre atitudinea lui Esau în momentul când și-a vândut dreptul de întâi născut: „Esau a răspuns: „Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi născut?” (Genesa 25:32). Într-un mod nefast, afirmația lui a reprezentat cel mai fatal mormăit.

Uneori ni se întâmplă să spunem din reflex, în mod nejustificat: „mor de foame!”; „mor de frig!” etc. când de fapt ne confruntăm cu probleme minore, de scurtă durată. Copiii și tinerii trebuie să ia aminte asupra ascultării de părinți, eliminând bombănelile sau comentariile îngăimate cu o jumătate de gură. Se constată mormăieli chiar și în timpul slujbelor din adunări, comentarii blânde sau răutăcioase, abia șoptite („sunt șoptitori” (Romani 1:29)). Să nu uităm că îngerii, ca duhuri slujitoare, se ocupă inclusiv de înregistrarea șoaptelor, cu lux de amănunt.

6. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.” (Apocalipsa 13:2).

Ce poate fi mai înfricoșător decât întruchiparea a trei dintre cele mai fioroase animale de pe glob? Dacă ursul excelează prin forță brută, asta se datorează în bună parte labelor puternice și mari. O caracteristică a speciei este creasta musculară peste umeri, care conferă picioarelor din față o rezistență suplimentară. Ambele picioare au câte cinci degete care se termină cu gheare ce nu se retrag și care au lungimea de până la 8 cm! Cu labele sale masive, ursul își poate săpa bârlogul în pământul tare sau înghețat sau poate să doboare dintr-o lovitură, mamifere mari.

Se poate spune că prezența ursului ca simbol în vise, vedenii sau mesaje profetice, semnifică de

cele mai multe ori duhuri necurate, de căpetenie. Domnul oștirilor își va arăta în final supremația asupra fiarei, zdrobindu-i brațele, așa cum i le-a frânt și lui Dagon. (1 Samuel 5:4).

7. „Mai bine să întâlneşti o ursoaică jefuită de puii ei decât un nebun în timpul nebuniei lui.” (Proverbele 17:12).

Instinctul matern este dezvoltat în cazul urșilor, femela asigurându-le protecția chiar și până la vârsta de patru ani. Furia ursoaicei jefuite de pui este de-a dreptul proverbială. Chiar rănită de vânători, găsește energia necesară să se repeadă asupra lor cu o furie greu de imaginat. Poate reteza cu colții sau smulge din rădăcină copaci de până la 10 cm în diametru și poate arunca cioate sau bolovani ce cântăresc zeci de kilograme. Tare înfuriați au putut fi și cei doi urși care au omorât cu repeziciune nu mai puțin de 42 de copii, dintre cei care au batjocorit pe bătrânul profet Elisei. (2Împăraţi 2:24). Totuși, manifestările unui nebun par să fie mult mai periculoase.

Cineva spunea: te ferești din fața taurului care împunge, eviți să stai în spatele calului nărăvaș, dar de nebun trebuie să te păzești din toate părțile… Ce strică un nebun, nu pot să repare nicio duzină de înțelepți. Supărarea pricinuită de un nebun este mai grea decât piatra sau nisipul. (Proverbe 27:3).

Pe de altă parte, Hușai răstoarnă sfatul lui Ahitofel, asemănând eroismul lui David și a vitejilor de lângă el cu „…o ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii.” (2 Samuel 17:8).

8. „…vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul,” (Isaia 11:7).

Frumoasele promisiuni ne arată supremația lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor create de mâna Sa. Numai El poate să schimbe starea lucruri

spune că cei bătrâni trebuie să fie trezi, vrednici de cinste, … · 2020. 3. 2. ·...

Documents