A n u l I. I O , .17.

S O M Alf if L: UT. Loirìnescu

George I. Strafulat

HortecsirPapaiial-lHiescu N. Davidescu . , lonlGorun . . ;

Alexandru T. Stamaîiad • A. Toma . Gr. Paraschiuescu

G. Roticâ ,

Caliban . . . .

• Hortensia Pspadat-Bengeseii 2 In parc

. Zile bo?nave . Cântecul omului . Porţi sfărâmate 3

. Simfonia Toamnei

. Delà tabere*

. Un dram de noroc . Biruită . Săptămâna lui Calibe

mm S : C R O N I C I : ï

F. Şirato: ^Pictorii şi publicul; Insen nări: Icoanele vremii f Comandantul

Poşta Redacţiei.

Editura ALCALAY & Co. <Sü*^fcas _____

SB'üKATORüL REVISTA SĂPTĂMÂNALA LITERAPÄ, ARTÌSTICA Ş l CULTURALA

C O L A B O R A T O R I : Z. Bârsan, Al. Cazaban, G. Cair, Em. Cîcmac, Mari? Cunţan, Radu Cosmh. N. Davidescu, V. Demetrius, I. Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago lw Sân-Giorgiu, ion MI.George, G. Gregorian,. E. Lovinescu, M. Lungeanu, R. Mo'şoig Constanţa Marino-Moscu, R. Mândru, lor. Gorun, Liviu Marian, Ciaudla Milliu' Cornelia Moldovanu, I. Minulescu, D. Nanu, Maria pamîile, Hortensia Papadatl Bengescu, Dragoş Protopopescu, ï. Petrcvici, L. Rebreanu, Eugen Reigis Q. Rotkă, Radu D. Rosetti, H. Sanieievici, F. Şirato, Al. T. Stamatlad, Atexan! «rina Scurtu, G. Strat»lat, Caton Theodorian* S. Toma. Ada Umbră, T. Vlanui ì. C. Vissarion,

LEI 30 A B O N A M E N T E :

UN A N . . . . . . . LEI 5 0 = Ş A S E LUNI . . ,

P e n t r u î n v ă ţ ă t o r i , p r e o ţ i ş i s t u d e n ţ i UN AN . . . LEI 4 0

. P R E Ţ U L U N U ! E X E M P L A R f L E U

S B U S A T O K U L găseşte de vânzare li toat librăriile şi chioşcu. rile de ziare din România Mare

Abonamentele se primesc la Libraria Alcaky Co. şi la administraţia revistei.

a d m i n i s t r a ţ i a : S t r a d a Săr indar No. 14 - B U C U R E Ş T I —

•Manuscrisele, c o r e s p o n d e n ţ a şi s c h i m b u l se v o r t r imi te pe timpul *tEŞ% pe a d r e s a d-lui E. Lovinescu. Făl t iceni . «SLssssss!

- U I i T î B K A N O U T A T E

J E d i t u F a l i b r ă r i e i A l e a l a y &' Co.

i .J T L. J c e J

SCHIŢE ŞI NUVELE

L . R E B R E A N U

Se află la toate librăriile din Bomâniâ- Mare $ P R E Ţ U L S L E I

S B U R Ä T O R U L REVISTA LITERARĂ, ARTISTICĂ Şl CULTURALĂ

Director: E. LOVI N ESC U ANUL f, No. 17. 9 AUGUST 1919.

Hortensia Papadat-Bervgescu î

In urma propunerii d-lui Brătescu-Voineşti, Academia română şi-a lărgit dreptul de a premia şi cărţi ce nu solicită vre-un premiu. Din modest ie sau dia mândrie : sentimente de o potriva de puternice. Intr'o epocă de competiţie universală, a nu cere şi, mai ales, a nu aştepta nimic, e o atitudine de o nespusă frumuseţe etică. Sunt merite ce trebuesc căutate. Nu pentrucâ stau aţipite într'o totală necunoaştere de sine. Ci pentru că-şi găsesc ra­ţiunea suficientă în "simplul fapt al existenţei lor.. Nu poţi bănui crinului de ce nu solicită vre-o răsplată pentru ima­culata lui splendoare.

Hotărârea Academiei era deci binevenită. Mai rămânea s'o vedem înfăptuită. Academia se putea împodobi cu me­ritul iniţiativei. Putea a lege din toată truda scrisului literar a unui an, fără constrângeri de regulament. Aşteptare zadarnică. Propunerea d-lui Brătescu-Voineşti s'a votat fără folos. Niciodată nu s'a dat cui n'a cerut. Meritul poate fi liniştit. Laurul Academiei nu-1 va tulbura din nepăsarea lui printr'o recunoaştere zadarnică.

Şi totuşi rareori Academia putea descoperi cu uşu­rinţă un talent mai puternic şi mai nou decât talentul autoarei Apelor adânci.

E vorba de d-na Hortensia Papadat-Bangescu. *

* * Un talent şi o originalitate : lucruri ce nu se îmbină

întotdeauna. Talentul lărgeşte deobicei cărările tăiate de îndrăzneala deschizătorilor de drumuri noi. Pe urma originalităţii, s tângace uneori în expresia ei verbală, a d-nei H. P.-B., vor veni, de sigur, talente mai mărunte ca să netezească şi să dea o formă desăvârşită impresio­nantei ei noutăţi.

Càci lipsurile piozei d-nei H. P.-B. sunt dintr'acele ce se pot vedea lesne. E chiar o e leganţa de a te pre­face cà nu le vezi. N'am avut-o. In clipa dintâi am stă­ruit prea mult asupra l o r 1 ) . In faţa unui tumult verbal atât de năvalnic Muzele frugale s'au speriat.

Deprinse cu subţirile firicel al izvoarelor de stâncă, au văzut cu îngrijorare şuvoiul despletit z\ acestor ape adânci.

Era negreşit , o revărsare de cuvinte, tulburi uneori, un belşug neînchipuit de senzaţii şi de imagini noi, puter­nice, strigătoare, o subtilitate de analiză împinsă până la exagerare, multă preţiozitate de formă şi de gândire, o întorsătură originală a spiritului care cerea o iniţiare. Multă vreme literatura d-nei H. P.-B. rămâne deci exo-terică. N'o poţi pătrunde decât printr'o infiltrare lentă. Exuberanţa verbală şi sensorială îi ascunde miezul ; ii aecentuiază neplăcut noutatea. Pentru spiritele cumpătate, mai ales, deprinse cu armonia liniilor simple, cu farmecul savant a! luminii albe şi cu graţia soSrietăţii de cugetare şi de expresie, literatura d-nei H. P.-B. e o imersiune dureroasă într'o vâltoare de ape rebele, de curcubee între­tăiate, de irizări fantastice — amestec impresionant de spontan şi ele preţios, de sublim şi de grotesc.

Trebue un timp de reculegere. E n e v o e de oare-care iniţiare. Lipsurile rămân, fireşte lipsuri. Că te-ai deprins cu ele nu înseamnă că le-ai şi suprimat din conştiinţă : Nu ţi mai împiedica însă viziunea impunătoare a întregului şi libertatea situării în mijlocul literaturii generale.

* * Literatura feminină urmează nu numai condiţiile sufle­

teşti ale sexului ci şi condiţia lui socială. Isvorăşte din amănunte interne. Fireşte. Sunt anumite coarde ce vibrează mai mult. Femeea traeste în lumea sentimentului ca într'o lume proprie. Funcţiunea ei primară e de a iubi. D e altfel cunoaşte toate felurile iubirii. Acelaş Eros implicabil ce o mlădie ca pe un metal în fuziune în nenumăratele forme ale dragostei adevărate, o aruncă în extaz mistic dinaintea Pelerinului divin, sau o încovoae în faţa leagănului, des-chizându-i izvoarele sacre ale maternităţii. Amantă şi marnât

1) Cf. articolul meu despre Ape adânci din Lectura pentru tofi No. 3,

SB-vÄAiaULL . ^=^^^1^:^=^-- ^ r - s ^ r ^ : U~Q

iată cele două tipare în care e turnată întreaga feminitate.. Nu numai teminitatea umană ci şi cea animală. Toate instinctele sunt puse în slujba acestor funcţiuni genera­toare. La un loc lac ceiace Goethe numea eternul fernemn. Litre o porumbiţă şi o femee sunt lucruri comune ce le apropie, în unele privinţr, mai mult decât le-ar apropia de porumbel şi de bărbat. Aceleaşi instincte puternice le stăpânesc şi la conduc. In apropierea amorului, aceleaşi forţe primare se deslânţuie, aceleaşi gesturi de cochetărie, de ispita de tăgadă, — şi la urmă de totală supunere. Femeea şi femela iubesc ia iei, cu aceleaşi resurse păstrate in toată scara animală. Iar în faţa primejdiei, ele.îşi apără puiul cu aceiaşi putere maternă plină de jertfe sublime. Dacă porumbiţele ar avea o literatură, cu siguranţa ca s'ar asemăna cu literatura celor mai mari scriitoare con­timporane. Ca şi în poeziile Contesei de Noailîes sau în proza lirică şi incisiva a d-nei Hortensia Papadat-Bengeseu^, sforţarea supremă a artei lor s'ar îndrepta spre umila bâtae a inimei, c e incendiază şi transfigurează universul întreg...

Viaţa socială modelează şi înfrânează totuşi instine»-tele. . . Intre pisica ce-şi cântă' cu disperare poemul amo­rului pe streaşină casei, şi femeea ce-şi înăbuşe iamentui de dragoste în piept,—nu e atât o deosebire de scară ani­mală cât e mai mult o deosebire de educaţie şi de cons­trângere socială. In fond, e acelaş instinct. Numai expresia lui a variat...

Educaţia şi rolul anumit pe care-1 are femeea în societate i-au impus anumite rezerve şi constrângeri.

Instinctele s'au învăluit în pudoare. Ferocitatea felinei s'a înmlădiat în gesturi caline ce nu îndrăznesc să se mărtu­risească. Din această reţinere a ieşit un nou izvor de poezie : poezia misterului feminin. Literatura feminina este o literatură de taina şi de şoapte. O femee nu vorbeşte tare ci şopteşte, nu se declară ci suggerează. Peste fior lasă cortina tăcerii. Literaturajeme-nînă devine astfel o adevărată criptografie. înţelegi sau nu­mai pari a înţelege ? Nu ştii... Bănueşti numai. Un zvon d e cuvinte misterioase, de senzaţii înfrânate pe jumătate,,.

un vag poetic dar obositor... O literatură cu cheie, ca inima oricărei femei. D e n'o ai, rămâi afară sub balconul cu storurile lăsate...

Lipsită de orice iniţiativă în dragoste şi fără putinţa expresiei clare a bătăei inimei ei, femeia ne-a dat o lite­ratură de umbră şi de şoaptă, de mister şi de alcov capi­tonat — dincolo de care nu se aude nimic. In mijlocul acestei literaturi rituale a unei dragoste imateriale, mai mult suspinată decât afirmată, literatura d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, păgână până la impudiciţie şi de o rară putere de analiză, până la stâşiere, — e de o mare noutate şi originalitate.

E. LOVINESCU

In parc

Ca o lumină vie de suliţa, o rază Pe'ntinsul apei clare clipind a tremurat. De-acum, bdţaia lunei sfioasa privegheaza,' Iar plopii — santinele — pe drum s'au înşirat.

O lebăda pe apa îşi plimba întristarea, De sus presară luna nisipul argintiu, Şi liniştea tronează, rapindu-i nepăsarea Driadei împietrite sub joc de ape viu.

O goarna 'ndepartata şi-aduna obosiţii — Caci plin de stele cerul, e tot numai o stea — j Nimbat de vise, parcul îşi leagân'adormiţii Cu florile, cu plopii, cu suferinţa mea.

G E O R G E I. STRATULAT

SBl'RATORUI* 38i

«Femeea în faţa oglinzei».

ZILE BOLNAVE Nu ieşi ? Manuela tresări. Sta pe un scaun fără să facă nimic, fără

să vrea nimic, fără să gândească ceva, sta ca un om fără că­pătâi.

Alina, care cu pălăria pe cap împinsese uşa vioi, se uita acum contrariată la Manuela care nu era îmbrăcată.

„Nu ieşi... nu ţj-a spus Puica?". — Ba da., „ Ş i ? " . ... Şi nu i-arn răspuns... Nu ies! Alina păru plictisită : „E un timp superbi"..: O expresie de mare neplăcere trecu pe faja Manuelei,

aruncă afară un colf de privire: „Grozav de frumos... îngrozitor de frumos 1...

Pe mine timpul asia mă chinueşte. Imi face rău... foarte rău...

— Eşti bolnavă, draga mea ! — Ba nu. Sunt sănătoasă, dar nu sunt destul de nesimţi­

toare. Suni chiar cea mai sănătoasă din voi top, căci orice inferveriire la normal la sănătaiea sezoanelor, pe mine mă tur­bură. Nu pot suferi ca iarna să fie vară. Sunt şi alte 1 zile fru­moase de iarnă. Acelea îmi plac. Timpul e bolnav, nu eu. Vre­mea asta e lâncedă, perversă. Mai ieri erau patru anotimpuri. Am copilărit cu ele, am crescut cu ele pe îrup, au intrat în aluatul meu. Acum s'au amestecat parcă, şi eu simt dezordinea lor în mine.

Aceeaşi zi frumoasă de azi, m'ar încânta în Aprilie ; acum mă îmbolnăveşte. E drept că ori-şi-când, zilele prea frumoase ca şi fejele omeneşti prea perfecte, ca şi sufletele prea calme, nu-mi convin.

Mă plictisesc sau mă întristează?,. Chiar mă neliniştesc. A fi prea calm, prea frumos, nu e normal, nu e sănătos. A fi calm nu e a fi bolnav, de sigur. E însă a fi vindecat

de rostul inegal şi turbure al vieţii. E sau o convalescenţă per­petuă, sau un tratament radical şi inuman.

Alaltăeri când mă întorceam delà croitoreasă şi am cotit străduţa, nişte oameni tăiau pomii, aşa cum se face spre pri­măvară şi era în aer acei ceva anume, care nu e totdeauna, nici chiar în zilele frumoase; aceea răsuflare de un fel unic care pregăteşte dedeparte primăvara. Mi-a făcut rău!

E Ianuarie abia; sufletul meu tremură de nevoia de a s e încălzi, lângă un foc dulce, cere apropiere, adăpost. Trupul meu şi el are acum nevoia de a-i fi frig şi de a se încălzi... Eu cred

öS'l • SÜ'Ji'.ATORL'L

c ă o să mor primăvara, adică aşa aşi vrea, să mor într'o zi de asiea, ca să nu-mi pară rău de viată. Nu iarna.

Iarna moleculele mele se strâng, se încheagă, nu sunt pregatile să se risipească în nedesluşirea pământului, a vege­taţiei, a timpului nelămurit. Iarna cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc viafa lăuntrică a casei... afară frig... o lumină albă înghe­ţate... Focul... Pe urmă seara care cade curând... odaia... bucuria că ai adăpost... mâinile reci care se încălzesc treplat.. căldura •care pătrunde treptat trupul până la inimă... luminile., povestea focului... stai pe o canapea şi aştepji să vie cineva... să vor­beşti... sa te aduni în jurul unui ceai fierbinte... Ţi-e bine... Uşa e ca o fiinţă... Uşa pe care aştepţi să intre, oaspele... Să vi s e împreune cuvintele, să se încălzească la un loc!

Sunt oameni la care chiar se deschide uşa şi intră pe ea cei aşteptaţi.

Eu dacă aşi muri înîr'o aşa zi de iarnă, aşi crede că poate tocmai în ziua aceea era să fie bine de trăit... şi mi-ar părea rău.. Nu m'aşi putea despărţi de uşă.

E cumplit să-ţi pară rău că mori... Şi e ruşine. Aide... du-te de te plimbă pe timpul ăsta frumos... Pe mine

lasă-mă! Nu mă sili să-ţi spun cum mă simi... A-şi vorbi mult şi toi nu m'ai înţelege... Toată fiinţa mea cânlă marşul funebru ai lui Chopin.

— „La Nissa ce ai face, în Ianuarie?" zise Alina nemul­ţumită.

— „M'aşi îmbăia de lumină, de soare. Clima NisseF e mereu aceiaşi cu oscilaţiile ei. Acolo iarna e cald, iată tot. Eu •simt asta şi mă adaptez. Ştiu eu ce ar simţi indigenii când în îoc de iarna Nissei s'ar aşeza o promoroacă de Nord !.

E ah grad de latitudine... Ai trecut frontiere. Trec şi eu peste ale mele. Acolo e în „străinătate". Aduc un suflet înstrăinat. Mii vopsesc cu lumina locului — cum imi potrivesc şi cuvintele cu vorbirea' locului, şi aspectele, gesturile, toérreta după obice­iurile Kit. Trăiesc superficial. Pe mine mă ascund... mă pierd chiar. Ce fericire! să scapi de tine, chiar provizoriu. Şi cine ştie peste cine să dai în tine. Duc acolo o viaţă artificială ! Sunt o plantă de seră transplantată în decorul de seră caldă a Nis­sei. Nu mai sunt buruiana locului meu.

Alina se indispusese, ar fi vrui să iasă împreună. Plecă. La cinci nu apusese soarele şi era lumină mare; totuşi

era Ianuarie. Manuela se plictisi din nou. In curie păsările aveau un fel de cotcodăceală văratecă

şi mai ieri, în ziua când cădeau crăcile tăiate şi castanii luau forma k>r> de bucheturi, nu puteai trece pe stradă de câinii care nunteau. Asta revoltă pe Manuela fiindcă îi amintea că şi oamenii declară, cu poezie, că se simt mai învioraţi primăvara. E manifestarea inconştientă a sevei în ei, robia omului către natură. Natura însă a dat omului prin excepţie, puterea să o ^siăp&nească într'in'sul. Despre liberul său arbitru, omul cugetă

numai şi scrie şi propovădueşle, dar traeste mereu după instinc-lele lui. Ea, ca proştii, ascultase de preceptele viefei nu de exemplele ei instinctive, îşi formase treptat din ele la un loc •o fire. La ea seva nu mai vorbea decât trecută prin legile sufle­tului şi numai aşa mai putea regăsi şi iubi în ea instinctul şî natura

Oamenii se lăsau târîţi de voia anotimpurilor. Ii dispreţuia, era mândră că nu simte aceeaşi înviorare cu ei primăvara. Ma­nuela împrimăvăra de câte ori sufla în ea dulceaja simjirilor. Imboldul anotimpurilor o indigna ca o sclavie, II tăgăduia. Dar işi închipuia că o primăvară a ei aşezată într'o primăvară a vremei ar fi fost un anotimp divin!. ,

Dar erau zile când şi ea era roabă. Nu ale acelei primăveri româneşti, prea scurtă şi invadată de vara timpurie; acele câteva zile anume ale prefacerei, starea aceea fizică a Nature!—femee când între iarnă şi primăvară îşi curăjă mai puternic sângele odată în en, epoca de pură fiziologie a firei care ca şi stările fizice aîe sexului ei o supuneau şi o revoltau din asuprirea legilor lor invincibile.

In mine simt puteri rebele Menite să scape cunoştinţa mele Şi voinţei mele să scape. Zgomotul cuvântului lor mi-e dulce Deşi simt că nu mie-mi ese din gură, Şi existenţa lor nu 'ncape in şubreda mea făptură, Şi-o depăşesc. Ele mă fac insă mai frumos Şi mai mare, Şirn repedea lor arătare, Deşi misterios, Tot eu trăesc. Fiinţa mea, astfel 'işî plimbă partea

HORTENSIA P A P A D A T - B E N O E S C U

Cântecul omului

ŞVn totul, Numai ea, necontenit,

# Traeste vastă ca un Dumnezeu, Şi-şi cinta sieşi osanale.

Pământul cu apele sale, Cu oazele Şi cu viaţa lui triumfală Sunt numai eu; Eu sunt rostul gurilor înmulţite 'n rădăcini de fier Ale pădurilor Şi-al frunzelor întoarse după razele Soarelui rătăcitor pe cer; Sunt puterea ajutătoare Porcului de mare Să~ajungâ rinocer Şi broaştelor ţestoase 'n Nil Să se preschimbe 'n Crocodil.

Sunt râvna fără preget A tuturor spre pace, Pusă 'n fiecare deget Ca un inel de chiar divinul creator; Sunt adâncile nevoi Ale iululor De-a tinde din cel mai ticălos noroi Către albe şi superioare forme noi.

In ochii mei cerul îşi desface Zorile Şi şi împrăştie 'n ei bogăţiile, Plantele 'n ei îşi ţese culorile, Şi tot cu ei pământul îşi arată Dintf odată Toate minunăţiile Şi toate prinosurile. Florile In nările mele-şi încearcă mirosurile ; Sunetele La miné'n urechi 9e măresc ca tunetele Sau ajung sibiline, Iar iarba e fragedă sau e tare Sub mine, Ca piatră de 'ricercare. » 5» coloană luminoasă a ostiilor tui Israel

éBuRA.ïôTlyî,

Cuvântul meu e toi pământul, Si rostul lui e dea fi cu toate ette slnt Pe eh E-al meu cuvânt.

In altfel prăvălească-se în gol Cu netrebnica-i ţărână Si fie-i calea lungă Să n'ajungă Să rămână, In nemărginirea toată, Nici sămânţa Indrăsnelei de-a fi existat

(vreodată. N. DAVIDESCU

P O R T I S F Ă R Â M A T E Nici aminieri, ţeava nesfârşită a pipei cât o ceaşcă lunguiaţă de

porţelan, nu prea părăsiâ colţul stâng al gurii reverendului domn Şimon, decât poate în rarele ocazii când avea să-şi iniţieze elevii în tainele cafechismului, — sau în acelea mai dese, când se dedea spre odihnă «în braţele iui Morfeu», moleşit nu atât de munca intelectuală care era floare la ureche pentru dânsul, cât de belşugul grăsimilor savuroasei bucătării a leii Agneş — Agneş-neni — ş< *Se capitosul efect al zemiì de Leânyka sau Bâkator. Acuma însă c :> vacanţă, co­pii hoinăreau pe străzi, şi Morfeu se cam pusese în grevă ; nu fiindcă Âgnes-neni ar fi făcut acelaş lucru, dar.,, asta e o istorie ceva mai lungă.

în odihna lui binemeritată din anii trecuţi, reverendul domn Şimon mai fusese turburat odată, atunci când se zvonise " despre in­vada valahă în Ardealul lui Töhötöm. Câtva timp, reverendul rămă­sese ca năucit, scrâşnia blestemând pe Tisza Pista, si ridica mereu ochi? la cer ca să vadă dacă soarele tot mai răsărea încă Ia răsărit şi apunea la apus, ori dacă în ordinea eternă a constelaţiunilor, nu se produsese cumva vr'o perturburare catastrofală, prevestitoare de cata­clisme cari să răstoarne totul cu susul în jos, şi să prefacă iar întreg globul într'o cocă informă. —- Apoi s'a liniştit iarăş, s'a împăcat în gând cu Tisza Pista: invazia valahă era respinsă şi pământul conti­nua să se învârtească în chip normal în jurul osiei sale. Reverendul domn Şimon se apucase atunci de o importantă lucrare patriotică, al cărei subiect era "• «în ce chip, în mai puţin de 50 de ani, toate naţionalităţile pot fi stârpite din ţările de sub coroana sfântului Ştefan» — şi pe care avea de gând s'o aştearnă onoratului minis-

terîu de Culte din Budapesta, de îndată ce noua aşezare a Europei avea sä se impună prin triumful armelor maghiare şi aliate.

Lucrarea ajunsese la paragraful 3 : «închiderea tuturor şcoaîelor de buze streine şi expulzarea învăţătorilor, sau permutarea lor în ţinuturile pur maghiare», — când veni vestea trăznitoare a prăbuşiririi. Reverendul Şimon puse lucrarea la o parte, îşi reaprinse pipa, şi de atunci Agneş neni nu mai ştie s'o fi văzut vreodată stinsă.

A pus la o parte lucrarea, reverendul. N'a renunţat la ea. Şi când tânărul învăţător Vilmoş Şandor venia la el ca de obicei după amiază la patru, îl întâmpina cu aceiaş gravitate conţinută, trăgea punga de tutun de baierile cari-i atârnau din buzunarul delà spate al atilei cenuşii cu ceaprazuri negre, umplea ceaşca-pipă cu o mână proaspătă de tutun negru, pufăia de câteva ori, şi explica apoi :

— Toate astea nu ne privesc. Nemţii au măncat bătaie, treaba lor. Pe noi nu ne-a bătut nimeni. Noi am bătut pe muscali, pe sârbi, pe români, pe italieni. Şi mergem acuma cu Antanta. Ungaria intan­gibilă! Ascultă-mă pe mine nepoate : Ungaria intangibilă! — postu'at istoric şi cultural ; interes european ; echilibru oriental. Şi o să în­cepem d'a capo; mâine m'apuc de paragraful aî patrulea.

Vilmoş Şandor clătina capu-i mic, cu părul lins, pomădat, şi nu zicea n imic ; asculta respectos şi ochi-i vagi, incolori, nu exprimau nici îndoială nici aprobare. O jumătate de ceas aşa, apoi îşi ricTca trupul subţire, strâns îu hainele-i nemţeşti, şi se încovăia ca un arc deasupra rotunzimii trufaşe a reverendului > în aulă şi cizme cu ca­râmbii lungi, prinzându-i cu sfială şi cu un zâmbet curtenitor, mereu aceiaş, mâna mică şi puhavă.

Dar acuma optimismul reverendului primise o grea lovitură. Pe Agneş-neni care venise îngrozită s ă i povestească despre intrarea va­lahilor în oraş ca despre un foc sau un. cutremur, o dăduse afară furios şi şi astupase urechile cu vată ca să nu audă «urletele bestiilor' cari întâmpinau ca în delir pe năvălitor, până aci, sub feresteie lui. Ţeava pipei şi ceaşca de porţelan au avut să suporte atunci proba cea mai violentă despre trăinicia lor, sub strânsoarea dinţilor şi pumnilor autorului memoriului despre, «stârpirea naţionalităiior'. — Apoi a doua

. ?,i, şl în zilele următoare, ivirea pe străzi, în piaţă, a căştilor şi chi-piurilor valahe, preschimbarea întreagă a aspectului din afară,.. Şi nu era un vis !

*— Ce « scandalul ăs ta? — se răsti la Vilmoş Şandor, cum tânărul venia la obişnuita-i vizită, — parcă el ar fi fost de vină că acolo în faţa «şcoalei civile», steteau soldaţi români, o sentinelă, alţii pe o bancă afară, sau în picioare.

învăţătorul urmă cu ochii direcţia manei puhave, tremurătoare. • — Au instalat un ambulatoriu, un spital... pentru boale... pentru

boale... Tânărul roşi şi plecă ochii. — Blasfemie ! strigă reverendul ridicând pipa cu stânga şi cu

dreapta ameninţând spre şcoală. — Cu adevărat, îngână sfios tânărul, aicea în centru. în şcoala,

morala publică.,.

— A ! ce morală, lasä-mä în pace ! Prostituate : De asta îmi pasă mie acuma ! Prostituate maghiare... Mie îmi spurcă şcoala, mă înţelegi,

"îmi spurcă şcoala» cu vorba lor valahă,' ăia! Tânărul se aşeză, aşteptând, resemnat, să se potolească furtuna,

Intr'un târziu, când reverendul, obosit de sbucium, se trânti în jeţul de lângă fereastră, ridică vorba, cu ochii la degetele resfirate şi îm­preunate ale mâinilor.

— Eu când am venii aci delà Böszörmeny, nu ştiam bine ce fel de naţionalităţi sunt p'aci, la răsăritul ţării noastre. Dar mi se pare că valahii ăştia vorbesc o limbă latinească. Am auzit, aşa, că femeea zice soţului ei bărbat ; asta e latineşte : barbatus, adică ce! car poartă barbă...

Ce şti t u ! Asta nu e latineşte; latineşte bărbatului i-se zice maritus.

, Vilmoş Şandor rămase un moment gânditor. - r . Am auzit şi vorba asta, îndrăsni apoi cu o jumătate gură ;

despre fata care îşi ia un bărbat, valahii zic : s'a măritat. — La naiba ! Lasă-mă în pace ! Au cuvinte latine în limba lor...

Ce e cu asta ? Avem şi noi. E un popor barbar, asta e ; incapabili de cultură. Qrecii, că sunt urmaşi direcţi ai elinilor, şi sunt un popor decăzut ; nu se mai ridică niciodată. Facla culturii elino-romane a trecut in alte mâni. In mâinile raselor noi, viguroase. Obârşia elino-romană a rămas în decreptitudine. Noi ducem mai departe civilizaţia..^

—- Dar mai sunt popoare latine... — C e ? -Francezii? Aia sunt gali şi franci — seminţie germană.

Spaniolii?—sunt vizigoţi şi iberi. Ita'ignii ?—longobarzi la nord şi greci degeneraţi la sud... Şi vrei să-mi vorbeşti .de valahi? Bastarzi fără acte de stare civilă... Pleavă -şi adunătură orientală, amestecătură de toate neamurile : cumani, pecenegi, bulgari, .slavi, tătari... Şi limba lor! Limbă latinească? Cărturarii l o r au îndrăsneala să spună, că limba maghiară sună ca un lătrat. Dar limba lor nu e decât un urlet; toate vorbele lor sună cu u. U, u, u... Nouă, maghiarilor, ne zic: ungur, şi pe ei însuşi cum se numesc ? rumun.

Vilmoş Şandor aprobă din cap. — Asta aşa e- . » . Apoi ridică ochii în tavan. — Şi cu toate astea iată-i ; sunt aici, ne-au năpădit. Reverendul supss cu sete din pipă şi suflă cu putere fumul gros

spre fereastră, — Nepoate, vezi tu fumul ăsta? Aşa o să se risipească inva­

zia de-asupra patriei noastre cucerite cu sabia lui Arpad ş'a lui Töhö-töm... Milenar! stat milenar! Şti tu ce e aia stat milenar, măi?

Vilmoş Şandor plecă iar ochii gânditori . în pământ. •— Arabii, zise apoi încet, fără a-i ridica, au stăpânit aproape

opt sute de ani în Spania. Ce-a mai rămas arab acolo? Câteva zi-dur i f urme-., nimica I Germanii au smuls coroana imperială romană la 800 şi au pus-o pe capul împăraţilor lor, cari au purtat-o până Ia 1815... O mie şi cinsprezece ani!.., Acum o mie şi cinsprezece ani, Arpad ne cuceri, patria noastră...

Popa sări ca muşcat de şarpe şi ridică pipa ca un ciomag. — Taci, că te plesnesc acuma ! scrâşni. Arabi, nemţi, cerni

spui tu mie de astea? Maghiar eşti t u ? Arabi, nemţi, se pot duce' Ia dracu ! Au unde. Noi am venit aicea cu totul -'aici t-ciute să trăieşti, aici trebuie să mori' '.,. Ţi-ai uitat şi poeţii naţionali ? Nătă-răule !

Vilmoş Şandor zâmbi uşor subt ocară. Doar nu înţelesese ei lucrul tocmai aşa. Ârpad şi Mussa, Arpad şi Carol Magniti chiar, nu erau acelaş lucra, fireşte.

Ridică încet capul ca să răspundă, dar ochii îi râmaseră fixaţi afară, pe fereastră, în stradă.

— Ni-ni ! zice deodatăi mulţumit mai la urmă că putea să schimbe vorba fără a mai fi silit să continue o discuţie spinoasă — i a te uită ia ţângăftNaoştrii, cum s'au adunat şi se sgâiesc îa coifurile soldaţi­lor valah

Reverendul se apropia şi el de fereastra. Trei băeţaşî săcui, după ce dăduseră târcoale mai pe departe se

apropiaseră tot mai îndrăsneţi de banca pe care un răcan şedea ciugu­lind nişte cireşe, Ţîngăii se sgâiau ; — nu se zgâiau la coiful soldatului, dar era vădit că fructele mari, roşii, le făceau cu ochiul. Soldatul se uită puţin la ei, râse cu haz, apoi le făcu semn şi împărţi frăţeşte câte un pumn de cireşe fiecăruia,

~ Bată-i Dumnezeu de mucosi ! svâcni popa ameninţând cu ţeava pipei. Aruncaţi4e dracului, măi ! Afurisiţi l ingăi! Scuipaţi-le ti­căloşilor ! Maghiari sunteţi voi ? Svârliţî-le în obrazul valahului !...

Dar, furiai fierbea aci, nevăzută, neauzită, şi cei trei pui de săcui habar n'aveau de mânia luì papa-baci Duceau la gură o ci-reaşe după alfa, şi acuma cu adevărat toată sgâiaia ochilor lor mari şi mulţumiţi se adresa coifului ciudat de pe capul lui Katona-bacii.

«Nenea soldatul* mai râse odată, scutură cozile cireşelor de pe genunchii şi încet, fără grabă, se pierdu pe poarta boltită a «Şcoalei civile», în vreme ce ţingăii, sbucnind deodată ca nişte vrăbii hâşiite, se risipiră în trei părţii improşcând din bucile obrazului umflate, ultimii sâmburi de cireşe.

— Sodoma! strigă reverendul domn Şimon ridicând mâna cu pipa, şi pe cealaltă aşişderea spre tavan.

Iar Vilmoş Şandor, plimbându-şi ochii vagi, incolori, delà un capăt de 's tradă la altul) pe urma ţingăilor cari nu se mai vedeau, stătea aiurit, nedumirit, — şi ramase apoi cu privirile ţintă ca într'un întuneric, în care fulgeră, scânteieri ici şi colo, dar nu lămuresc încă nimica,..

ION OORUN

Simfonia toamnei

ix • Iubito, e toamnă târzie Şi pasări trec repede '« stol, Urâtul înfăşură firea

Şi 'n suflet e gel.

iubito, c toamnă târ~je Şi 'n umbră fecioare tuşesc, Gradinele albe de roţe

De mult mucede*

Iubito, e toamnă târzie Şi ochiul plute)te-obosit)

Departe tot sună un clopot Şi sună dogit.

Iubito, e toamnă târzie Şi viaţa miapare-un spital, Iar lumea o veche flaşnetă

Ce "cântă banal.

Iubito, e toamnă târzie Şi pasul abia mi-l mai port, Zadarnic m'aştepţî ^altădată

Căci visul e mort.

Iubito, e toamnă târzie Şi gările toate se ^nchid, Burează cenuşe pe 'nlinderi

Şi totul e vid.

X Moare edera %n fereastră Zarea 'nsângerănd, Zarea 'ntinsă, depărtată. Mo primi curând.

Şi prin ederă pătrunde - Clopot trăgănat.

Cine ştie mâim unde Toi fi îngrppat!

ALEXANDRU T, STAMATIAD

300 - r . . ~ - • = z ^ = ^ - = 8EuRAÏO&0L

: 9e/e? fabere Sus din turlă de cetate Tipa surle lung sunate-., Doamna-Mare. şi Domnita Dint'un salt lăsat-au iţa, Le-a pătruns prin piept, ca fierul Strigatul ce-a dat străjerui: « ... Cine-i ?... Cine-i ?» Clipe grele! Sună podul de zăbrele.

Azi, e cumpănă ele soartă.» Au crdşnit ţdţdni de poarta Si-a intrat un cal ca bruma—-s

— Calul singur, calu numa-~! Frîul rupt şi golul selli Sting nădejdile 'ndoelii —! Mut stă solu'tt luna plina: «.„Stema ţarii zace'n tinaL.».

A, TOMA

UN D R A M D E NOROO Bătrâior, uscăţiv, cu ochii însă iacă. sfredelitori, dascăl dîrsfr'nn

sat de podgorie, din apropierea celei mai cruşite iHiii de foc, un-.-«chiaburiea» s'a ridicat 'la înţelesul orăşenescului ««milionar 1», pe atât e de cuprins şi de bogat, sat de oameni foarte vrednici dar şi fără seamăn de coìtosi, iuţi, sângeroşi chiar, uneori, povesti.; :

«Cu năvârlii şi încâlcituri ne toarce, de tintile ori, ş! pârdaîuica Ursitoare firul, căci ba ne duce să ne* ploconim, vrând-nevrând, pe la cine ştie ce icoane,, ba ne face să ne lovim cu capul de sus, de praguri fel de fel, ca să vedem mai bine p î cele de jos, ba ne aruncă în câte un ghemohoc de încalcilură, pe la chir ştie ce răspântie —-şi

SBÜRATÖRUL '• racfcscamra^ j m ^ ^ ^ e s ȧì

päs de te mai descurcă, dacă poţi : ba te spânzură, cu firiş'orul ei subţirel, de câte-o buză de prăpastie, iu te sbaţl şi ea t eœpinge , râ­zând, în adâncime, de'ncepi, tot mai încuiremurat, să-ţi simţi golul hâuitor al morţii, sub picioare, pe când, prin preajmă, i-atizi recele îîifâit al aripelor, şi, deodată — nici prinzi de veste, te'neacă, te ameţeşte un val de lumină, unde de cânt şi miresme, un vis, penlruca, o clipă-două în urmă, să orăcăcşti. din vre--o puturoasă băltoacă!...

Mai œuît, mereu mai mult, duşmanul se a p r o p i a — u r g i e , pră-pădanie... Urlau mândrele noastre vài şi dealuri, urlau clocotitoare, de spartul hantuşfeîbr c e foc si «chijă ; ţipenie de om prin bârîoage, icoane toţi, încremenite prin funduri de beciuri ; puhoiu jăluitor şti-şeaua, de duiumul băjănărilor.

Aveam doar vreme de ales: amarnicul drum al pribegilor ori vierme, la câilva stânjeni sub p?mânt. Pribeag —- bun, mai era oarecare nădejde, amară, dar nădejde, scântee de lumină, în noapte fie chiar... Ci mă uitai în u rmă : munculiţă, lung şirag de ani, grei, în sudoare, a-gonisită — şi, 'n faţa mea, un crâmpei de vreme doar rămas!... Ci dacă s'ar fi părăduit ăst rost al mai întregii vieţi, la ce bun mi-ar fi mai fost crâmpeiul ?...

Şi rămăsei,.,

Viermuiau prin sat, forfotitoare, spurcăciuni cu chivere moho­râte, spurcând tot ce ne înflorise, prin vremi, în suflete şi ne era sfânt, mistuind, pe urdinişul lor de viespar, strânsură de trudnici sudori, că, delà un capăt, până la celait, nu mai era decât un vaer şi un plâns. lUmbre întunecate, ieşite, scrâşnind, flămânde, din pântecul pământu-aui, se năpustiau, urlând, a spaimă, prin casele pline cu detoate, pe

tunci — şi, 'n urma lor, doar mucenici, cu mâinile încrucişate, cu ochii încremeniţi în pământ, tot întrebându-se, par'că, de ce nu şi-o fi deschizând el, blagoslovitul, sânul, să închidă în el şi iadul suflete­lor lor. "

Ni se povesteşte din bătrâni — şi bătrânii n'aveau deprinderea noastră de a minţi — că o spurcată dihanie, ca lupoaica, s'ar fi mi-milostivit, oarecând, la plânsul unor pui de om, năpustiţi de o vi­tregă soartă, şi că i-ar fi hrănit, ca o bună mamă, cu laptele sâ­nului ei. Ei bine, mai crâncene ca spurcata dihanie, spurcăciunile cu chivere smulgeau, cu rânjet, şi bucăţica delà gura copiilor — mai crâncene, cu bună-seamă, şi cât Căpcăunii din poveste, cari, barim hap? te hăpuiau dintr'o dată şi scăpai !...

Tremuram : cu grijă şi de strânsură mea, dar şi de alta, mai sfântă, a obştei, a ţării—-şcoala, zeci de ani de trudnică mândrie.— Au­zisem, înainte, de pârjol, mult bine de cele dihănii şi aveam o scântee de nădejde ca, în faţa lumini... O buşitură de pat de puşcă—-atât !,., şi

- iată-mă-s ca fietecine, ca un «om al stăpânirei», poate, mucenic şi eu — bucăţică cu bucăţică sfâşiindu-mi-se inima. '

Vedeam nevolnic inăîţându-se prin mijlocul odăilor, porcoae lu-enjşoarele, bucăţele rupte din biata-mi inimă, când simţii năpustindu* iiii-se> deodată năvalnic, în obraji, în urechi, în ochi, un val fierbinte

SfiURAfòEUÌ.

din nătintru, de nu mai auziam, nu mai vedeam nimic — şi apu" când, ia întâmplare, dintr'o grămadă, un braţ de boţoandre - ţuşti, pe usé afară.

Statui eu ce statui, în taină, o vreme, şi mă cutremurai, de un g â n d : ti'ar fi fost oare mai bine să stau şi să văd de-a minune, şi eu cc şi cum ?.., Şi mă reîntorsei. Intrai ici., toacă! Intrai colo, intrai dincolo... toacă!... Pereţii prind să mi se încenuşeze, să mi se şteargă d n vedere, casa să mi se învârtiască, ameţitor şi apoi, încet, încet, ihr tot mai mult, eu să mă afund, ca de o greutate de plumb, într'un adânc ce se tot deschidea, nu ştiu cum, sub picioare,—mă prăbuşii...

Deschisei, într'un târziu, ochii încă împaiejeniţi şi turburi, şi aşa ca printr'o buhă, mi se păru că zăresc într'un dulap deschis, un bu­zunar umflat al unei haine,., zestrea fetii.',.. Sării în pic/oare, mă fre­cai bine la ochi—mă uitai.,, toacă !

Muriam şi înviam ; u n g â n d drăcesc îmi stăruia în suflet : să-mi. fac seamă singur... Prea f u s e s e m căscăun ! Pe lângă mine nimeni, să-mi facă coraj : ^ t r i ™ e a s g dincolo de linia de foc, la nişte rude.

Noroc, c a m a i dete podgorenii buzna, caînici, încurajatori, iar unul mai gâtos, dojenitor :

— «Că şi cine eşti, Domnule învăţător, prea, prea te lăsaşi de nevoie !..• O leacă să te fi sborşât, şi-ai fi văzut mişarea, spurcăciune, curcj ploată ! '

Am fost păscut-o doar şi eu !... Ci zaci, ţi-a fost luat tot, hai, tot ? $i n'ai fost pus ceva, aşa, la o parte, ca fietecine, de ?...*

Uitasem, şi-o scânteere mă făcu să sar, de crezu omul că vreau s%-mi iau câmpii... Scotocii nebun, prin braţul de boţoandre şi acolo... binecuvântată fie, Maică Preacurată, făcătoare de minuni !, acolo—zes-ti işoara copilei !

Căzui în genunchi, plângând, sărutând ca pe o icoană sfânta, comoara şi mulţumind cerului.

Şi iată cum ghemoltocul de încâlcitură a Pârdalnicei miajunse cu o sfârtoacă de noroc, doar amintire!

Ci, inimă acră, cum mi-o ştiu, nu se lăsă nici ea, cu una cu două, ci mi se puse din nou pe mocnit.

Eu unul, uite, una ş t iu : cine se simte tare pe vârtoşenîa lui, ţi se uită drept în ochi şi, de i-te 'ncumeţi, poc!., te pocneşte... scurt! Şi mai ştiu şi a l ta : că pocitaniile cele nevolnice şi rele caută să te lo­vească, pe la spate : cum le simţi, se fac una cu pământul, cum nu . , p o c ! Şi pocitanii mi se părură mie spurcăciunile celea cu chivere, că-mi tot întindeau, pe unde se oploşeau, la iţişoare pe dedesubt — comedie! Păi, ce să mai tôci de nişte dihănii, a căror ţară zice-se c*ar fi fiind pururi bântuită de ceţuri ? Se deprind, cu vremea, să orbo-eăiască, ca prin întuneric, şi ziua... Şi, prin sat, iscoade şi pârâşi, ca scaeţii prin toloacă, de nu-ţi mai puteai trage sufletul! Drept e ca şi potgorenilor noştri nu prea Ie sufli, nunlai - aşa ÎH borş, că te şi simţi podidindu-te borşul, şi dimineaţa Ia numărătoare, unde-mi făcea «ştabţul», colo, nişte ochi, când vedea că lipseşte câte unul, doi, că bietul «unter» începea să bâţâie, din balamale, şi să bâigue «gefan*

gen, Herr !» — «Immer, immer gefangen (veşnic, veşnic prizonier?» îl auzeai, încruntându-se tăios, ştabtul... Ierte-ne Domnul, da eu cred c'o să ne aghezmuim musai beciurile, c'altfel or să ne fie năpădite de duhurile spurcăciunilor!,..

Iscoade zic, şi pârâşi se tot împuiau, din păcate, prin sat că-s destui blestemaţi, şi pe Ia noi, cari îşi vând diavolului sufletul pentru uri blid de linte şi-un car de făgădueli — şi iacămă-s, sfinte Sisoe, într'o dimineaţa amarnică de toamnă burniţoasă, înşfăcat, deo­dată, din bârlog, şi dus «marş-marş», între baionete, la... Doamne, Doamne!, Ia «Kriegsgericht» (curte marţială) — spre cercetare şi ju­decată.., acolo, de unde se tot auziau pârâituri dese de puşcă şi de unde se împrăştiea, peste nenorocitul nostru sat, ceva aşa, ca o undă de spaimă a unei mori pustii, ocină necuraţilor, ce te făcea să-ţi simţi ziua, noaptea, peste tot, adânc înfiptă în inimă, ghîara morţii, gata, gata, să t i o sfâşâe, la cel dintâi pas..-

Mergeam, «marş-marş», mereu, şi cu cât înaintam, cu atât fiori reci, amorţitori simţiam mai mult furnicându-mă prin oase şi cu atât şi mintea mi-o simţeam mai tâmpă — că nu mă dumiream neam, ce să mai fie şi asta; îmi uitasem, ca pământul, de vajnica Ursitoare, tocmai când ea mă prinsese mai dihai, cu finii făcut arcan, şi mă ducea, învierşunată, spre prăpastie.., »~

Mereu mâi greu, mereu mai anevoe, îmi ^târşîam prin glddărişul clisos, mereu mai ciătinându-tni paşii, că tovarăşilor de drum li s'a fost făcut milă şi 'ncepură, chipurile, să-mi vie într'ajutor, delà spate, ba cu câte un pat de puşcă, ba cu câte o pingea de acelea, frumos îngruzite cu caele «Krupp», de o porneam, câţiva paşi, «marş-marş», şi mă pomeneam, apoi, cu nas» în tină, cu câte o mătanie drept mul­ţumită...

Şi ajunsei, astfel, în sfârşit, în faţa unei mese, împrejurul căreia stăteau încremeniţi^ în jilţuri, cinci dulăi cu chivere şi cu mustăţile trase pe oală, numai catadixind să mă învrednicească, şi pe mine cu câte o privire fulgerătoare,— Sfârşit, cum ajunsesem, vederea lor mă covârşise cu totul, mai ales din acea, că par'că erau muţi, doar când şi când mai scoţând mormăitor vr*un «gu...t, gu t», ca o răs­frângere înfricoşată a unui tainic gând, încolo tăcere de mormânt — uf, fie la ei, acolo ! — Eu doar simţiam" tăişul cel rece al privirilor cel ora fulgerate spre mine, pricepeam că sunt în fata «neînduraţi lor»— mai mult, însă, n i m i c . n imic . tâmpL. M*i tresăriij f ă r â s ă - m i dau seama dece, când auzii de-afară nisie tropote, multe, venind «sdup, sdup-dup» şi apoi un «recht» scurt, un fâlfâit — şi aţâţ., ;

Din toate nu pricepeam nimic — da, ştiţi ?, nid atâtica, na'. Ci gândul nu m i s e deslipia, mort, copt, de sus, delà Sfântuleţul.* li ve­deam în faţă cumpăna, o tirizie atârnată de tot înjos... £1 se tot uita la ea, bătut de un gând adânc şi vajnic, par'că*.. -.<,-'.•:-

Veni un oştean.» de al Aoste»— un «gefangen», se vede freaba ; nu ştiu ce spuse, prin tâlmaciu, că mie mintea îmi era tot sus, şi văzui thizia mai coborindu-se încă; fi veni şi al doilea şi al treilea şi tiriziea se lăsă mai de tot... Mişcare, mormăituri, Ia spurcăciuni >;

394 SBUKATORUL,

un glas scurt, îndesat, de-afară, ţăcănituri de arme... şi eu> cu ochii cei din năuntru mereu sus, cei din afară tiu vedeau nimic...

intră im al patrulea oştean—e în faţa mesii, aşteaptă, prostănac... Tiriziea cumpenei de sus se mişcă, înfiorată, ci nu în jos! O mână tainică pune ceva în tiriziea de sus, ce se apleacă, mai ridicându-se ceala'.tă, şi... de sub o chivără înfricoşată dulcele grai românesc — blagoslovit fii tu, Doamne, Dumnezeule, căci murind, mă faci să în­ţeleg şi eu, peutru ce mor!, şi graiul cela, care părea de înger, nu de spurcăciune, spre mine :

—«Cunoşti d-ta băetanul ăsta?» —«D'apoi, de unde să-1 pot cunoaşte eu, mă rog Măriilor voas­

tre, că nu'i doar depela noi?» Şi către nătăfleaţâ: — « D a tu îl cunoşti pe d-lui?» Băetanul se 'ntoarse, aiurit, şi

urtându-se : —«Eu... eu... păi, nu'I cunosc...» şi văzui, atunci, iar mâna cea de

sus, mai punând cevà în tirizie, că cea de jos se mai săltă, cu o bucată... —«Păi, dacă nu-1 cunoşti, cum spui că te-a îndemnat d-lui ?...» •—*Păi... adicătea l-am fost cunoscut, în ziua ceia!...» —«In ziua ceia... Hm !» zise cel cu graiul românesc «Adică,

camice zi era aceia ?» v—«p_ pài... să vedeţi mneavoastră...* răspunse băetanul, vădit

încurcat. «Era... era, pare-mi-se-. a!, iaca, mi-aduc bine aminte... era ajun de... Sân-Dumitru, c'aşa mă chiama şi pe mine, că'n ziua ceia am... p lâns! -*

—«Adevărat e ce spui ?» •—«Adevărat, cum să nu fie adevărat ?» —«Acum, e rândul d-tale», îmi spuse dulcele graiu de sub chi­

vără «Uite ce spune băetanul ăsta şi ca el şi ceilalţi : că i-ai îndemnat în ajunul iui sfântul Dumitru, să fugă, că ie arăţi d-ta drumul, şi s'aducă ostile de ţară spre noi... D-ta ce ai de zis?...

Tremuram, ca varga : aveam ceva de spus şi nu-mi venea în gură.— O clipă mai aveam doar şi nu-mi venia cuvântul ! Ci, iată; că gândul, mai sprinten ca cuvântul, dă fuga sus şi acolo iar mai văd mâna aruncând o sfărtoacă în tirizie, iar tiriziea aialtă — hăt, taman sus de tot...

—«Ei, ce zid?» zise spurcăciunea cu graiul nostru, încruntân-du-se şi făcând un semn chiverii, ce sta zăplan la uşă, gata să pri­mească şi să ducă nu-ş ce poruncă...

—-«Păi, mă ierte cinstitele dumnevoastre feţe, da iată ce spun eu : îh săptămâna ceia de dinainte şi chiar cea de după Sân Dumi­tru, am stat de «rechiziţie» Ia cinstita Comandatură : acolo am stat, acolo am mâncat, acolo am dormit şi pe acolo nu se află băetani, ca deatde ăsta !»

Pe data, se şi trimise o ştafetă grabnică şi răspunsul nu zăbovi îl auzii şi eu, fu «richtig», nu ştiu c e o fi, dar eu eram tare mulţu­mit, eă-tt» recăpătai graiul, taman când vlăjganul delà uşă pusese mâna pe danti . . .

Pe semne, că "înţelesese cum stau lucrurile şi vlăduţu ceata d e b i e t , că isbucni în plâns:

—«Vedeţi... vedeţi, domnule ofiţer, că... noi am fostără puşi, <•! spunem aşa... Am tăpătatără.şi noi câleceva şi ni s'au fost făgă­duit mu l t e - că n'avem nici de unele, vai de mămucuţile noastre, ne vedeţi doar !...»

Nu ştiu ce o mai fi făcut, apoi, judecata; ştiu numai că ieşti o umbră din mormânt, de acolo, că trecui, clătinându-mă, prin faţa o-ţelelor, ce aşteptau doar să li se apese pe trăgaciu, şi mă văzui, în sfâr­şit, iar fa bârlog...

Cu cete trei sfàrtoace, de acuşic, ale Domnului şi cu sfârtoaca, •de mai înainte, se 'nfrânse încrâncenatele hachiţe ale Ursitorii şi aşa c'ttn dram de noroc, voi putea să joc", pe curând, la nunta fie mi i—

blagoslovită fie îndurarea Sîântuleţului de sus!..»-

GR. PARASCHIVESCU t

B I R U I T A

Öum stăm f ă r ă lumină şi oalâa serii vraja Plutind în jarul nostru ne prinde ca'ntr'o mreajă, Eu simt oä'n clipa asta te «a b i r u i t iubirea Şi simt prin întunerec cam Iţ i cobori privire» -Şi-aştepţi numai o vorbă sä mi cazi in braţe pradă. Hui nime s ä ne audă, nui nime să ne vadă

simt oä'n olipa asta mi-ai da t o t oe ţi-aş cere Şi eu ma lupt ou dorul ş i tremur in tacere, Sä nu mä biruiasoä năvalnica simţire, 3 ä nu alung o'o vorbă visata ierioire, Sä nu alung atâta nor o o ou vr'o mişcare

• A braţelor învinse de molta aşteptar*. 19Mk C. ROTICÀ

Săptămâna Iui Caliban Vom publica sub acest titlu o serie de mici observaţii spirituale*,

caustice, sau numai anecdotice şi informative. Le credem interesante,., chiar de n'ar fi întotdeauna drepte. Ţinem însă să declarăm delà început că privim această „Săptămână a lui Caliban" ca în afară de răspunderea» redacţiei „Sburătorului". Ia chip ingenios autorul, pe care 1 presupunem: un scnitor de merit şi un cunoscător al împrejurărilor noastre literare,, a isbutit să-ţi păstreze anonimatul faţă chiar de redacţie. S.

D. Iorga a u t o r d r a m a t i c

In vremea aceia colaboram l a «Neamul Românesc» şi-aveam cinstea-să fiu poftit, din când în când, la masa domnului Iorga.

Sunam îa poarta din Buzeşti când singur, când cu răposatul Gâr-îeanu, când cu Athanasie Mândru — veche cunoştinţă bârlădeană.

Aveam emoţii totdeauna, când urcam cele câteva trepte : directorul «Neamului Românesc» de şi nu ne plătea nimica pentru articolele şî poeziile publicate, exercita asupra noastră o adevărată teroare :

— Am auzit c'ai fost la cafenea cu Chendi... — Am auzit că vrei să scrii la porcăria lui MShalacheDragomirescu* — Am auzit că vrei să-1 dai poezii lui Stere!... Şi noi ne grăbeantj să protestăm cu indignare, de şi în fundul

inimei noastre încolţea nevinovata dorinţă de-a mai seri şi aiurea : ce coet n'a.visat binefăcătorul pol albastru, drept umilă răsplată pămân­teană a visurilor sale roze ? Din casa «Neamului Românesc» nu-1 vă­zusem niciodată răsărind în cinstea noastră....

Aşa dar, mâncat^ câteodată Ia domnul Iorga acasă. Pe masă erau două feluri d e v i n : unul pentru musafiri, iar altul pentru gazdă.

Ticălosul; de Mândru susţine că vinul pe care-1 bea patronul era mai bun, iar cel pentru musafiri mai prost.

.Ea. nr*am certat de mult cu domnul Iorga : ca şi răposaţii Chendi, losif, Gârleanu şj Anghel^ ca şi domnii Sadoveanu, Goga şi toţi ceilalţi ioşti colaboratori ai «Sămânătoruluî», n'äm putut suporta tirania excesivă a caprieiesului nostru mare istoric

• Cu toate că nu-i mai sânt drag, susţin însă şi acum că vinul cel prost s i l rezerva d. tofga d-sale, păstrând oaspeţilor pë cel bun . E drept că vinul pe <care-l beam noi oaspeţii, era tare prost. }n sufletul meu creştinesc plângeam pe domnul Iorga, care se sacrifica bând oţeţ^ ca mântuitorul, numai ca s» tie lase nouă vinul cei mai puţin prost.

Aşa dar, mâneam câteodată la domnul Iorga în Buzeşti. Era pe vremea primelor succese ale tinerilor noştri autori dramatici. Domnul Iorga, tuna şi fulgera împotriva lor ; iar în antractele fur-

turioaselor-sale manifestaţiuni electrice, scria «Trei drame», «Cinci come­dii», «Opt tragedii» şi «O duzină de farse», ca să cureţe de neche­maţi de pe ogorul literaturei teatrale.

Din toată această abundentă producţie, n'a văzut lumina zilei decât -^învierea Iui Ştefan cel Mare», târziu de tot, în ceasuri grele pentru ţară.

S'a jucat Ia Iaşi. Eranv de faţă. A fost un dezastru. Se vede însă că pe autor h u l'a durut căderea piesei sale. căci

prin intervenţia ministrului Duca, a impus-o şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. S'a jucat şi aici. Versurile alambicate şi întunecoase au sucit l imba bieţilor actori şi-au căzut pe capul rarilor spectatori ca nişte noduri de plumb.

La a treia reprezentaţie nu era în sală decât d'Argent, încasatorul tantiemelor francezilor, foarte indignat că directorul Peretz nu mai joacă farsele scumpilor noştri autori parizieni; garderobierul teatrului, care se plângea că dă faliment; d. A. C. Cuza deghizat în ţăran şi mai mulţi studenţi, la galerie, cari. strigau, înainte chiar de a se ridica perdeaua/.

— Domnul autor ! Domnul autor ! «Domnul autor» (eu credeam că strigă «domnul profesor») se

ivi în culise, palid, cu barba în dreapta, cu umărul drept în stânga, cu pântecul în locul umărului stâng. O apariţie neverosimilă. Mai mult ca orcând, se adeverea vorba lui Carageale : «Domnul lorga creşte strâmb».

Glonţ la Nottara : — Maestre, te rog să nu începi încă. Să mai aştepţi o jumătate

de ceas, să vie lumea ! Trecu o jumătate de ceas, mai trecu una, şi ca spectator nou,

nu veni decât un misit milionar, Axebrad-Mosor, care nu-şi plăteşte locul niciodată.

«învierea Iui Ştefan-cel-Mare» se jucă într'o atmosferă de nedu­merire, ca'n durata unei eclipse solare. Lumea din staluri se uita Ia candelabrul teatrului,.aşteptând să i cadă în cap ,or să se joace, acolo sus, ceva mai vesel.

Chiar studenţii, cari strigaseră cevà mai nainte «Domnul autor» rîşi uitară însărcinarea, ca să facă ovaţii profilului napoleonian al acto­rului V. Romano, apărut în loja artiştilor.

Decepţionat dar superb, cu. zâmbet pal şi frunte de martir, autorul zise colegului său de,universitate, Gioni Peretz:

— M'am convins şi eu că publicul nu e încă pregătit pentru lucrări de valoarea piesei mele. Te rog să n'o mai joci!

Iar Gioni Peretz, mefistofelic în dosul sâltăreţilor săi ochelari vorbi «a parte»; ca'n Locandiera :

— Te cred şi eu că n'o mai joc ! A eăzut de zece ori subt 'budget !

Prea mulţi Luchieni

De vpeo câţiva ani încoace, piaţa a fost inundată cu o mulţime <le pânze iscălite Luchian. încep prin a Ie declara falşe pe toate- Am trăit ani întregi în intimitatea pictorului, îi cunosc mijloacele şi n u m ă va convinge nimeni că vasele cu flori, peisagele şi nudurile ^proaspăt apărute, sunt de Luchian.

Nu trebue să te pricepi prea mult în pictură, ca să vezi că siri*, puritatea, frăgezimea, naivitatea lui Luchian, au fost înlocuite cu triK. euri greoae de pictor abil care, însuşindu-şi unele procedee ale ma­estrului, fură banii oamenilor, vânzându şi camelota drept artă.

Am făcut o mică anchetă şi am aflat "că nu unul, ci mai mulţfc > pictori fabrică Luchieni.

Am mai aflat că înşişi cumpărătorii. în dorinţa de a avea un Luchian cu care să-şi epateze cunoştinţele, închid ochii şi nu insistă asupra autenticităţii tabloului ieftin cumpărat.

Oamenii cinstiţi cari vor să aibă un Luchian adevărat, n'au de-, cât să mă anunţe printr'o cartă poştală, trimeasă la revistă înainte do. a cumpăra tabloul. Din fericire, am aflat secretul infailibil care deose­beşte adevăraţii Luchieni de cei falsificaţi. Iar pe pictorii cari se înde i-îetnicesc cu astfel de meşteşuguri, am să caut să i bag în pufeărie.

Feriţi-vă de pungaşi.

c â l i b a n :

CRONICA ARTISTICĂ

Pictorii şi Publicul

Perindarea nenumăratelor expoziţi i artistice — din ultimi zece -ani — au provocat, de sigur, spectatori lor nepreveniţi , impresia că ar­tele plastice au luat şi la noi un avânt real, şi în special pictura se-desvoltă constant în senz ascendent.

Impresia aceasta corespunde, ea, realităţii"? Iată ce ne v o m propune să examinăm azi pe scurt — când am.,

încheiat seria dărilor de seamă artistice. Vom începe constatând un fapt indiscutabil că avem artişti şi un

publ ic amator de artă. Ş i adăogăm imediat că acest pubiic â încurajat prta şi pe artişti, într'o măsură ideala. Deci s e pare că s'a stabilit un. raport so.id între artişti şi public. Din acest raport fatal, nasc influenţe reciproce care contribuesc — în general — Ja fişarea unui nivel artistic şi fac din publicul cumpărător, un asociat tie fapt la creaţiile artistului.

Rămâne acum discutabil dacă faptul supţa^producţiunei şi desfa­ceri lor artistice, în ultimii ani, IrebueştR interpretat în sensul unei. trebuiţi ti de alimentaţie artistică sau considerat, pur şi simplul ca uu, f enomen ps iho-economic al zi lelor de belşug ce le-au adus războiul, , miei anumite clase sociale.

Cercetând cumpărăturile făcute am constate i că preferinţele pu­blicului, în majoritatea lui, merg spre operile cu subiecie extrase din. viaţa căminurilor burgheze şi realizate într'o tehnică uşoară şi elegantă. Gu cât va întâlni mai des eleganţa jurnalelor de modă — în desen şi co loare — în operile aitiştilor. c u atât succesul acestora va fi mai maro-şi mai persistent. Frumuseţea femenină în aceste tablouri e degradată, ,1a rolul de manechin. Este invazia str. Lipscanilor în artă. Conform an­ces tor concepţi i despre frumos , ale publicului, nu veţi vedea, în tablou-, i i l e artiştilor, o linie sau o culoare care să nu fie alterată de acest corni-

promis dintre artişti şi public : totul e falsificat şi „machiat* în vede­rea acestei estetice de buduar.

Subiecte din viata de trudă şi muncă a poporului delà oraşe .saa sate se vad rar în expoziţii le noastre... J ) e c e ?

Publicului î i mai plac peisajele. Ah, peisajele frumoase formează 90 la sută din recolta noastră artistica anuală. Şi c e peisaje 1 Peisajul fără nici un caracter individual : un luminiş de pădure, o apă în care se oglindesc câteva sălcii pletoase, e tc . Nu veţi -găsi la artişti, preocu­parea de a căuta şi găsi peisajele tipice regiunilor româneşti. Iarăşi de ce ? Fiindcă ace le nu le caută nici publicul. Publicul vrea peisajele de agrement cunoscute şi dejel, graţie trenurilor cu „Wagon-Lits", cu ocazia unui voiaj de vilegiatură modernă, c o m o d accesibi lă

Aceste subiecte sunt exploatate la infinit în pictură, printr'o pro-ducţiune care se poate numi industrială, însă nu artistică Entuziazmul, elanul artistic au fost înăbuşite de uşurinţa câştigului bănese şi i a făcut pe artişti incapabili de aee l efort sufletesc pe c a r e orice artist e artistic obligat să-1 facă, adică să aspire spre o desoolfare maximă a puterei de creajiune artistică a talentului lor.

Concluziile ce le putem trage, din ce le arătate până aci,* sunt pu­ţin măgulitoare şi pentru publicul nostru, f i indcă constatăm că pentru el opera de artă nu constitue încă o nevoie sufletească indispensabilă, de alimerjtaţie artistică, superioară ; Căci dacă această nevo ie ar fi real existentă, ar exista şi cultura artistică, în profunzime şi dacă ar exista această cultură fenomenul existenţei p ictoruluiMe industrie ar fi impo­sibil.

In ultimă analiză deci , opera de artă, la noi , nu este încă un factor cultural iar consumarea ei corespunde numai dorinţei de exhi-biţiune a burgheziei noastre snobiste , care apreciază opera de artă ca o mobi lă r o c o c o indicata pentru mobilarea unui părete, cu dichis .

Graţie acestui snobism a fost po«ibil Ia noi — d e altfel ca şi aiu­rea — producerea diletantismului şi ce e mai g r a v — cu ajutorul, de multe ori conştient, al presei — şi a e scrocher ie i artistice.

Crainic—Sunt scurte resfrângeri vată la majoritatea scri itori lor:

F. ŞIRATO

l / N S E M / N A K I I c o a n e l e vremii d e Niehifor lui — prin a c e i a ş evoluţ ie obser-

p e cari u l t imele e v e n i m e n t e l e a-runcă în sufletul autorului. In şi­ragul scrierilor prilejuite d e a-c e s t e urme de> prăbuşiri şi pre­faceri — scrieri p e cari e mai nimeri t a Ie privi prin prisma tendinţe lor şi oportunităţii—frag­m e n t e l e D-lui Crainic s e dist ing printr'o haină artistică, sub care e l e s e apropie d e domeniu l l ite­raturii propriu z i s e . Putem cita ca exempli f icare multe bucăţi : (Sfârşit de epocă ; La umbra le­gendelor etc.).

o apropiere d e p o p o r şi d e pă­mântul lui, o apropiere d e du­rerile ş i bucuri i le unui n e a m .

R e m a r c ă m d e - a s e m e n e a câteva portrete , în care d-sa s lăveş te geniul unor o a m e n i ca G. Coşbug, N. lorga e tc .

Nu e sent iment mai nobi l în inima omului — s p u n e Carlyle — decât al admiraţiei faţă d e unul mai înalt ca el însuşi. . .

î n c o l o d-1 Crainic d o v e d e ş t e că a trecut — mulţumită războiu-

Comandantul satiră dialOgică d e Juvenal Nepos.— Sub a c e s t o-riginal p s e u d o n i m s e a s c u n d e un scriitor cu calităţi satirice remar

nabiîe. Chiar dacă nu-1 atinge p e Juoenal, ca spirit muşcător , ori p e Nepos, în arta portretelor, d-1 Ja-vermi Nepos reuşeş te să bic iuiască cu energie o anumită categorie din ofiţerii d e azi şi d e totdeauna. Şi dacă ar fi dat a c e s t e i „satire dia log ice* o intrigă pronunţată ş i gradată, dacă prin urmare ar fi închegat o c o m e d i e d e moravuri p e această temă, d-sa ar fi făcut ş i o o p e r ă d e aită p e lângă c e a d e salubritate soc ia lă .

Aşa cum s e prezintă, Coman­dantul are câ teva tipuri bine schi­ţate şi un dia log natural ş i vioi .

V. M.

POŞTA REDACŢIEI E. C . D e c . — Cât e d e prozaic : — A pleca : înseamnă să mori

câte pufin.

In locul f iuidicului: — Partir c'est mourir an pea

al lui Haraucourt ! Hr. P. Dăsc . — Sunt lucruri

bunice le în însemnările unui poet dar numai în câteva. Reproducem cea mai b u n ă :

Un adevăr: Când vine să-mi sărute mâna, Mă simt cuprins de 'nfiorare Şi parc'aşi vrea s'o ştiu stăpâna Vieţii mele solitare.

Căci dacă-mi cercetez fiinfa Văd sufletul unui Hot In care a biruit credinţa — Dar omul n'a pierit de tot.

Adrian de Ia Dorna. — At ha-. narichul D-tale nu e lipsit d e o oare care alură epică , inspiraţia e s te prea critică şi încordată.

S.

ERRATA. — In Cronica Ideilor din „Sburătorul" No. 15 s'au stre­curat mai multe greşeli însemnate, cari trebuese îndreptate în chipul următor :

La pag. 347 rândul 6 (de sus în jos) delà cuvîntul „Dimpotrivă* se va u r m a : „pentru obosiţ i i cetăţi lor, chemarea la v ieaţă poate fi i s ­pita ultimului epicurefem. Strivit sub florile de seră, des Esseintes, e t c . ."

La sfârşitul rândului 19 (de sus în jos) se va adăuga cuvîntul : „vieaţă".

D e a s e m e n e a în cronica .Lädifa ca necazuri" pag. 373 al 4-lea rîndul al 3, în l o c de . E s t e instructivă* c i teş te „este instinctivă"." Iar la penultimul rînd al ace luia? aliniat c i teşte „destul d e obiective".

Manuscrisele, corespondenta ş i schimbai s e vor trimite de acum Înainte până la o nouă înştiinţare pe adresa d-lui E . Lovi-nescu la Fălticeni.

I £ c?/>c3n// /Vo. 7 din 1 S I

s £ e c t u r a p e n t r u t o ţ i

:: MAGAZIN ILUSTRAT LUNAR

Sub d i r e c ţ i u n e a D-lui E. LOVINESCU

Ou următorul aumar ;

Carpati! f. Lovinescu J u d e c a t a lui P r o m e t e u (teatru). Victor Eflimiu S u v e r a n i i î n Ardeal (Oradea

Mare, Careii Mari, Bistriţa-Nă-săud, Cluj, Turda, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş), N. Davidescu

S u v e r a n i i î n A r d e a l (hi judeţul Hunedioara, Brad, la minele de aur, la mormântul lui Avram lancu în Abrud) Radu Cosmin

Refugia ţ i i (poezie) Alexandrina Scurtu G o r n i s t u l (schiţă de războiu) . . Maior St. Tătărăscu L i t e r a t u r a p r i z o n i e r i l o r n o ş t r i

d in G e r m a n i a : Moş Crăciun . Ion Rohan

Aces t n u m ă r e s t e i l u s t r a t c u 50 d e v e d e r i l u a t e d i n

v iz i t a S u v e r a n i l o r n o ş t r i î n A r d e a l

vuiete se fac la Librăria I l |î 8 -Lei 36 pentru un an

,, 18 „ sease luni

• . . I

P r e ţ u l liniai n u m ă f I^eî 3

1

s I

I

CENTRALA : Calea V ic tor i e i , 37 : S U C U R S A L A : S t r . L i p s c a n i , 8 8

I 1 L B R A R I A I

j A L C A L A Y § - C — j B U C U R E Ş T I S

I •

— I

I l i t e r a r e |

intimarle ş i Lumina de Ion AI. Brătescu-Voineşti. 4.50 I te iiumtsa Dreptăţii de Ion Al. Brătescu-Voineşti. 5 . - - F Pagini tie Rasimi de E. Lovinescu 4 .— J* U à Capo de Radu D. Rosetta" ! . . . . . . . . . 5.— • Apa adânci de Hortensia Bengescu-Papadaî . . . 7.— | Bimba&a-Sa va de l. Peretz -. 6.— Toader Ne hun ui de Alfred Moşoiu . . . . . 6.— O&sertorul de M. Sorbul 5 .— Răsbunare» de M. Sorbul . . . . . . . . . . 5 .— Rosina de Claudia Millian . . . . . . . . . . . 6.— § Garoafe Roşii de Claudia Millian . . . . . . . 2 -F a i 1 » cf/rt Dafin de Se. Froda şi A. Mania . • • 5.—-Ruguri de Ion Sân-Oeorgiu 3 . — Cele doué Românii de G. Rotică . . . > 4.— O iubire, roman de E. Todie . . . . . .' • 5 . — in Robie, Amintirile unui prizonier român în Bulgaria,

de V. Panta 5 .— te storul Şoimilor de N. Popescu-Duţu . . 2.50

.% De yâozare la toate librăriile din Capitală şi Provincie . \

• te sui

Tipografia «Universala» lancu lonescu S-sori, Str. Covaci 14. — Bucureşti