PREMISE ALE URBANIZARII IN VIAŢA SOCIALĂ

Multitudinea mutaţiilor şi transformărilor înregistrate în toate domeniile şi

accelerarea ,,pulsului’’ istoriei împiedică, parcă mai mult ca oricînd, alcătuirea unei

imagini coerente a universului înconjurător, a spaţiului în care trăim, din suprapunerea

atîtor percepţii disparate, mozaicate. Spectacol ameţitor al ,,schimbării la faţă’’ a planetei

este indisociabil legat de cursul unui proces ineluctabil, care, început în zorii civilizaţiei

umane, cunoaşte azi ritmuri extrem de rapide, acoperind arii din ce în ce mai extinse atît la

scara fiecărei ţări în parte, cît şi la scara întregii planete: urbanizarea.

Ce este urbanizarea? O expansiune ireversibilă a oraşului pe scena zonelor

rurale? Un exod fără întoarcere dinspre sat spre oraş în condiţiile abandonării unui mod

anume de viaţă şi adjudecării altuia? O devenire a structurilor economice, sociale, culturale

ce caracterizează existenţa însăşi a comunităţilor umane, a cărei pecete conferă fizionomiei

omului şi societăţilor contururi şi trăsături inconfundabile? Ce devine oraşul astăzi? Ce

mod de viaţă va asigura el miliardelor de locuitori ai planetei după anul 2000? Răspunsul

nu este simplu. Astăzi nivelul urbanizării variază de la 5% (în Burundi) la 100%

(Singapore). Există tări în care ratele creşterii urbane tind spre zero (Marea Britanie,

Belgia, Olanda, Germania, S.U.A, şi Danemarca) şi altele cu un ritm al urbanizării foarte

accelerat (multe ţări din Africa). Conform ultimelor date publicate de O.N.U., în raport cu

populaţia totală a globului cea urbană a crescut de la 29% în 1950 la peste 40% în 1985 şi

va depăşi 50% înainte de anul 2010. În prezent, în ţările dezvoltate, 7 din 10 persoane

trăiesc în arii urbane. Iată de ce considerăm că prezentarea unor elemente semnificative

privind nivelurile, ritmurile şi strategiile urbanizării ficilitează evidenţierea determinaţiilor

şi implicaţiilor desfăşurării acestui proces asupra raporturilor economice, sociale şi politice

care se stabilesc la nivel naţional, regional chiar şi mondial. Analiza evoluţiei oraşului

ajută la înţelegerea sensului dezvoltării civilizaţiei şi societăţii. Aşa cum afirmă F.Braudel,

atunci cînd apare oraşul, se deschid porţile istoriei. Atunci cînd oraşul renaşte în Europa

medievala a secolului al XI- lea, începe şi ascensiunea planetară a vechiului continent.

Evoluţia oraşului contemporan, urbanizarea masivă care se produce astăzi

constituie un proces complex şi contradictoriu care cuprinde atît aspecte pozitive cît şi

unele mai puţin dezirabile. De aceea cunoaşterea tendinţelor de dezvoltare a oraşului şi de

evoluţie a urbanizării devine o necesitate practică, avînd menirea de a contribui la

stăpînirea şi planificarea creşterii urbane, la evitarea consecinţelor nedorite. Pe ansamblu,

în plan teoretic, preocupările privind cunoaşterea caracteristicilor şi tendinţelor

fenomenului urban contemporan pot fi grupate, forţînd puţin lucrurile, fie în categoria

teoriilor ,,convergente’’ , fie în cea a teoriilor ,,divergente’’.

În cadrul modelelor teoretice convergente se pleacă, de obicei, de la logica

evoluţionistă conform căreia schimbările urmează acelaşi model general global - de la faza

agrară la cea industriala şi postindustrială. Chiar dacă în diferite societăţi nu apar

concomitent aceleaşi faze ale urbanizării, evoluţia acestui proces va repeta în timp modelul

general. Se susţine, dintr-o astfel de perspectivă, că dinamica urbanizării din estul Europei,

sistemele urbane ale ,,Lumii a treia’’ s-ar afla într-un ,,decalaj temporal’’ faţă de stadiul

,,matur’’ al urbanizării şi că ele vor urma tendenţial fazele parcurse în evoluţia sistemelor

urbane din Europa Occidentală şi S.U.A.

Promotorii teoriilor ,,divergenţe,, ale urbanizării subliniază enorma

diversitate existentă în procesul de evoluţie urbană, funcţie de contextul cultural, experienţa

istorică, natura ideologică, valoriile, obiectivele planificării teritoriale şi sociale etc. Toate

acestea conduc la creşterea diversităţii în dezvoltarea socială şi economică, determinînd

constituirea unor sisteme urbane unice, a unor modele ,,idiosincrasice’’ de dezvoltare

urbană, promovînd astfel sindromul originalităţii. În realitate, nici una dintre perspectivele

teoretice amintite nu oferă o explicaţie pertinenta, acceptabilă necondiţionat, a procesului

de urbanizare, făcînd necesară acţiunea de cunoaştere a caracteristicilor comune în

particularităţilor urbanizării în diferite zone şi ţări, precum şi efortul de integrare a

diferitelor perspective de abordare a realităţilor urbane în cadrul unor demersuri analitice

operaţionale.

Pe lîngă anumite caracteristici comune urbanizării celor trei grupe de ţări

(ca de exemplu apariţia oraşelor metropolitane, modificarea relaţiei oraş - suburbii,

poluarea ecologică, anumite aspecte de patologie socială, disfuncţionalităţi legate de

transport etc.) apar şi deosebiri semnificative, care îndreptăţesc concluzia că nu există, aşa

cum deseori se susţine, un model unic de urbanizare, respectiv, cel de tip ,,occidental’’.

Dincolo de asemănări cele mai multe de tip cantitativ, se înregistrează deosebiri structurale

de la un grup de ţări la altul si chiar de la ţară la ţară în cadrul aceleiaşi grupări, fapt ce

împiedică formularea unor modele generale, dar nu anulează posibilitatea elaborării unor

teorii cu grad mai redus de generalitate.

Dinamica şi amploarea dezvoltării urbane atestă că acest fenomen

reprezintă un dat fundamental al lumii actuale, devenind, prin implicaţiile sale în plan

economic, dar şi structurile social-politice, un fenomen social global de însemnătate

majoră, avînd intr-o anumită măsură un caracter ineluctabil. Legitimitatea unor afirmaţii

de acest gen rezultă în principal din datele care caracterizează creşterea urbană pînă în

prezent şi în perspectivă (1). Cercetările demografice au arătat că înainte de 1850 nici o

tară nu era predominant urbană. În 1900 numai Marea Britanie depăşea acest prag. Chiar

Statele Unite nu au atins un astfel de nivel decît în 1920. De fapt, în 1920 numai

aproximativ 14% din populaţia Terrei putea fi considerată urbană, iar în 1970 se atinsese

un proces de 37,1%. Se estimează că, încă din primul deceniu al secolului al XXI-lea, mai

mult de 50% din populaţie va fi urbanizată.

STRATEGII ALE URBANIZARII SIPOLITICI DE DISTRIBUIRE

A POPULATIEI IN TERITORIU

Strategiile de urbanizare sunt strans legate de politica dezvoltarii economice si sociale , dar au si o relativa independenta. Principalele componente ale unei strategii nationale de urbanizare se refera la interferentele spatiale ale politicilor nationale, la efectele politicilor privind orasele foarte mari si la problemele inegalitatilor nationale , precum si la distribuirea activitatilor economice. De obicei, analizele de urbanizare iau in considerare scopurile politicilor nationale , instrumentele folosite , sectoarele economice afectate , modelele spatiale promovate, etc.. Dintre toate elementele studiate in astfel de abordari , determinarea scopurilor strategiilor de urbanizare si componenta redistribuirii populatiei in teritoriu si activitatile ocupa un loc central .Dar strategiile de urbanizare nationala au intotdeauna mai multe obiective:

1. Reducerea decalajelor interregionale:2. Integrarea regiunilor periferice in vederea largirii pietelor nationale interne si a

valorificarii de noi resurse care sa conduca la cresterea produsului national. Astfel

strategiile de industrializare , de dezvoltare a agriculturii si a retelelor de transport , comunicatii , inclusiv prin importul de tehnologie , vizeaza largirea cererii interne pentru produse industriale .In acelasi timp , atragerea in circuitul economic a unor zone mai putin exploatate din punct de vedere al resurselor subsolului a avut ca obiective dezvoltarea economiei .

3. Imbunatatirea politicii de integrare nationala si coeziunea sociala in interiorul natiunii .Astfel, se accepta idea ca strategiile de urbanizare nationala nu au numai scopuri economice , ci vizeaza si coeziunea interna a statului .

4. Dezvoltarea mai rapida a regiunilor de granita din motive de securitate nationala. Acest obiectiv a devenit prioritar in mai multe tari din America Latina si Orientul Mijlociu .

5. Optimizarea sistemului national de orase astfel incat sa-si poata realiza pe deplin functiile lor de impulsionare a dezvoltarii economice si de difuziune a inovatiilor .Un sistem dezvoltat de orase conduce la sporirea si egalizarea accesului la dotarile si serviciile de tip urban , contribuind la cresterea calitatii vietii .

Importanta politicilor de planificare spatiala sau urbana pentru configuratia asezarilor umane este general acceptata , dar asta nu inseamna ca peste tot s-au gasit metodologiile adecvate de rezolvare a obiectivelor de mai sus .

Analizand caracteristicile eforturilor de planificare in lumea a 3-a , sociologii au ajuns la concluzia ca pentru mai multe din aceste tari , politica de urbanizare este “inconstienta, partiala , neecoordonata si chiar negativa “. Este inconstienta in sensul ca cei care o cooordoneaza , factorii de decizie , nu constientizeaza suficient proportiile si factorii urbanizarii. Este partiala in sensul ca guvernele acestor tari se rezuma la utilizarea doar a anumitor instrumente in dirijarea proceselor de urbanizare . Este necoordonata pentru ca, in timp ce planificarea nationala tinde sa fie economica, planificarea urbana tinde sa fie fizica , cea ce conduce la politici necorelate . Este negativa deoarece perspectiva ideologicaa a factorilor de decizie ii conduce la incercarea de a schimba , intarzia sau stopa cresterea urbana si in particular, de a inhiba expansiunea metropolitana . In cadrul realizarii procesului de dezvoltare , in profil teritorial , in general si a procesului de urbanizare - in special –un rol important revine distribuirii sau redistribuirii populatiei . In acelasi timp : distribuirea populatiei este un aspect socio-teritorial strans legat de sistemul social si de variatiile locale ale activitatii economice si ale calitatii vietii.Din perspectiva politicilor de dezvoltare , distributia spatiala optima a populatiei este privita ca o mobilitate socio- teritoriala care contribuie cel mai direct la realizarea scopurilor explicite si implicite ale dezvoltarii si urbanizarii .In general , scopul ultim al politicilor de dezvoltare , in profil teritorial , este legat de reducerea diparitatilor interregionale si intraregionale in cea ce priveste venitul si calitatea vietii .Chiar daca acest scop nu se realizeaza in toate cazurile , este sigur ca modelul asezarilor este puternic influentat de politicile de distribuire a populatiei . Aceasta nu inseamna insa , ca exista intotdeauna o relatie sistematica intre masurile de distribuire

a populatiei si indicii de dezvoltare economica .In fapt ,acest proces se realizeaza mai mult sau mai putin spontan , dabandind , in timp , chiar anumite regularitati . De exemplu : in tarile in curs de dezvoltare se observa ca tendinta cresterea populatiei urbane in ritm mai rapid decat a populatiei rurale si dezvoltarea mult mai rapida a oraselor mari decat a celor de marime medie si mica. Multe din guvernele statelor lumii incearca sa realizeze o distributie spatiala a populatiei si activitatilor astfel incat fie sa reuseasca sa mentina situatia prezenta in modelele de distribuire , fie sa reuseasca sa egalizeze distribuirea populatiei si a activitatilor intre regiunile / localitatile aceleiasi tari . Principalul element asupra caruia se accentueaza in astfel de interventii este migratia , deoarece aschimbarile in distribuirea teritoriala a populatiei sunt legate de modificarea conditiilor fizice , sociale , politice si economice , ele pot fi privite atat ca o consecinta a acestora , cat si ca un mihjloc de a le influenta . Dintr-o astfel de perspective rezulta 2 tipuri principale de interventie guvernamentala pentru a influenta distributia spatiala a populatiei:

1. interventia adaptativa – prin care se incearca adaptarea distributiei populatiei la consecintele schimbarilor sociale , cum sunt cele produse prin industrializare, sistematizare:

2. interventia normativa – prin care se incearca utilizarea finantarilor guvernamentale ca pe un instrument de influentare a ratei si directiei schimbarilor functionale la nivel societal . Acest tip de interventie , poate fi , la randul sau , de facilitare normativa a realizarii schimbarilor respective de restrictie normativa respective de control si reducere a efectelor schimbarilor societale asupra distributiei populatiei in teritoriu .

In studiile de specialitate ale ONU se aduc argumente mai ales de catre specialistii din tarile foarte dezvoltate tehnologic , impotriva interventiei statului in influentarea distributiei spatiale a populatiei . Acest argument se refera la :

1. restrangerea libertatii individuale de miscare si de alegere a locului de rezidenta sau munca ;

2. dereglarea mecanismului de echilibru , in special a convergentei intre distribuirea populatiei si posibilitatile economice ;

3. influentarea unor interventii ale statului , determinate de complexitatea factorilor care sunt implicati in acest proces socio- teritorial.

La ora actuala, in toate tarile lumii se cauta solutii pentru redistribuirea populatiei. . In general , instrumentele utilizate pentru atingerea acestui obiectiv sunt considerate fie pozitive, in sensul ca stimuleaza cresterea si dezvoltarea locala fie , negative care franeaza dezvoltarea intr-o anumita zona

Comparand cele 2 categorii de instrumente cu actiune pozitiva si negativa pt diferitele tipuri de tari,se desprind urmatoarele concluzii referitoare la politica de influentare a redistribuirii populatiei.

Astfel,in tarile europene-foste comuniste, care au avut control direct asupra celei mai mari parti a economiei lor, s-a intervenit direct si uneori chiar brutal in procesul de redistribuire a populatiei.In tarile europene cu economie de piata,unde sectorul public este relativ mic, se utilizeaza mai multe cai indirecte de control al acestui factor, in timp ce tarile dezvolatate din afara spatiului European (SUA,Japonia) au renuntat aproape complet la oricare control planificat al acestui fapt. O alta particularitate a tarilor in curs de dezvoltare este data de actiunea factorilor care intervin la nivel individual pentru a evita fenomenul de hiperurbanizare .

In acest scop sunt folosite progresele privind creditul rural,reforme,servicii si tehnologii pentru extinderea activitatilor agricole,etc.

La randul lor,masurile restrictive,mai ales la nivel individual,sunt si ele mai accentuate in tarile in curs de dezvoltare,decat in cazuri exceptionale o corespondenta totala intre instrumentele de redistribuire a populatiei ca actiune dorita si procesul/mecanismul efectiv de redistribuire. O cunoastere deplina a acestui proces nu poate fi obtinuta decat prin cunoasterea interactiunilor in cadrul unui context de crestere a urbanizarii,de realizare a migratiei interne si a relatiilor sale cu distributia preexistenta a populatiei din structura spatiala si socio-economica a unei tari.Astfel, exista o serie de factori majori, determinanti,ai urbanizarii si migratiei in diferitele zone,mai ales in tari in curs de dezvoltare,unii dintre acestia relativ putin cunoscuti dar care au legatura directa si indirecta cu politicile sau intrumentele de redistribuire a populatiei.

Viteza care caracterizeaza urbanizarea, adica diferenta dintre rata cresterii urbane si cea a populatiei rurale in diferite zone sau tari,reflecta strategiile si politicile de urbanizarea, dar si conditiile economice,presiunea urbana,etc. De exemplu, exista 4 situatii in care o tara poate avea valori ridicate ale vitezei de urbanizarea:

1) In cazul unei baze de raportare foarte mici (Papua-Noua Guinee).2) Exista o migratie internationala dublata de declinul populatiei rurale

(Singapore,Hong Kong).3) In conditiile scaderii populatiei rurale - concomitent cu o rata mare a populatiei

totale (Coreea de Nord si Sud).4) Situatia cresterii puternice a populatiei totale concomitenta cu o emigrare a

populatiei rurale (Algeria).Politicile de redistribuire spatiala a populatie,desi importante pt intelegerea

factorilor care influenteaza dezvoltarea urbana,nu pot explica decat partial caracteristicile si diversitatea proceselor de urbanizarea care au loc in lume.

Dinamica modului de viata urbana

Analiza evolutiei oraselor in etapa contemporana ne arata ca realitatea urbana suporta schimbari profunde incat se naste in mod legitim intrebarea daca mai putem vorbi despre orase in sensul classic al cuvantului luand ca exemplu de cele mai multe ori caracteristicile

dezvoltarii urbane in SUA, specialistii in sociologie urbana considera orasele tind sa se transforme din mari centre producatoare de bunuri materiale in centre producatoare de servicii sau de administratie si servicii.

In acelasi timp, are loc o mare mobilitate socio-spatiala, un exod urban al populatiei cu venituri medii si ridicat insotit de un declin ocupational,a cea ce duce la segregarea si izolarea rezidentiala a categoriilor sociale defavorizate.Procesul de suburbanizare de masa este insotit de revitalizare a teritoriilor nemetropolitane,conducand la scimbari semnificative in modul de viata.

Concluziile specialistilor converg spre idea ca in prezent are loc nu numai o faza de tranzitie la o era post-industriala ci chiar la una post-urbana concretizata deocamdata mai mult prin tendinta spre declin,chiar criza a orasului actual decat prin realizarea unor noi tipuri de orase.

Percepand transformarile pe care le suporta foarte multe orase in prezent si tinand cont de tendintele de evolutie a populatiei urbane in perspectiva anului 2020 este usor de explicat ingrijorarea specialistilor care cauta solutii pentru ca orasele viitorului sa nu mai cunoasca somajul, congestia si poluarea urbana, saracia si sufocarea transportului urban,crima si alienarea sociala.

Cum se poate realiza insa un asemenea oras de calitate “oras reusit”. Multe sperante se indreapta spre stiintele sociale mai ales spre sociologia urbana. Este vorba in esenta despre necesitatea de a proiecta un oras pentru om,un oras al aspiratiilor umane.De aceea, cercetarile psihosociale in domeniul urban incearca sa determine asteptarile oamenilor privind orasul dezirabil, viata sociala, modul de locuire, etc.

Incercand o descriere a orasului viitorului din punct de vedere al imaginilor si asteptarilor pe care si le formeaza oamenii (atat in calitatea lor de utilizatori cat si in cea de proiectanti),sociologii Reiner si Hindery considera ca orasele ideale pot fi descrise ca: 1.sate; 2. front de cladir; 3. zgarie-nori; 4. loc de munca si/sau piata; 5. entitate organica

1) Prin orasul ideal ca sat se au in vedere conotatiile de stabilitate, integrare si solidaritate, autosuficienta,mentinerea traditiei etc.,aceasta imagine reprezentand o reactie impotriva extinderii orasului industrial.

2) Orasul ideal tip bloc sau front de cladiri reprezinta imaginea imbinarii omogenitatii cu diferentierea prin formarea unor vecinatati facilitate de frontul de cladiri de tipul celor ale orasului medieval.

3) Orasul ideal tip zgarie-nori are in centru idea articularii tehnicii moderne cu notiunea de confort, este menit sa asigure protectia impotriva mediului inconjurator ostil si este vazut ca o promisiune pentru interactiuni umane mai eficiente si mai variate.

4) Prin orasul ideal ca loc de munca si/sau piata se pune accent pe realizarea cu precadere a altor activitati decat cele rezidentiale.

5) Orasul ideal ca entitate organicaIdeea promovata mai ales in mediul Nord-European este ca nici o parte a unui intreg nu

poate supravietui mult timp independent de celelalte si toate impreuna formeaza un tot. Desi studiul oraselor ideale este considerat important de catre sociologi de cele mai multe ori,accentual se pune pe cercetarea dinamica a trebuintelor si exigentelor umane, al costului social al urbanizarii.

Amenajarea spatiului urban pe masura omului este insa contrara logicii economice sau eficientei economice intelese in mod ingust.

Cercetarile sociologice releva in primul rand si evalueaza patologia urbana “raul creat de orasul actual”.Fenomenele sociale negative pe care le determina sau le faciliteaza mediul urban in forma sa actuala de aglomeratie in continua crestere sunt in general cunoscute.

Mai dificil de cuantificat sunt aspiratiile umane legate de oras. Proiectantii si planificatorii oraselor sunt in general de acord ca oamenii au nevoie de mai mult aer, liniste, lumina, valori stabile ale trecutului.

Utopiile urbanistice propuse de unii dintre acesti proiectanti nu raspund insa la cea ce oamenii in general doresc de la oras, ci sunt mai degraba efectul reactiei personale pe care insisi proiectantii o au la zgomote, confuzie, inghesuiala, al starii de frustrare si chiar de ??? pe care o resimt acestia.

Analizele psiho-sociologice intreprinse in acest sens arata ca multi dintre proiectantii unor utopice orase ale viitorului nu ar rezista sa traiasca in el. O exigenta sustinuta de cercetarea sociologica care incearca sa determine unele nevoi si aspiratii umane la care orasul trebuie sa raspunda indifferent de forma sa arhitectural-urbanistica este aceea a reconsiderarii sau reconstruirii “vecinatatii urbane”. Concluziile unor astfel de studii la care au colaborat specialisti in planificare urbana si regionala cu sociologi urbani,converg spre ideea evidentierii aspectelor pozitive ale planificarii,sistematizarii si proiectarii “vecinatatii urbane”. Sunt evidentiate opt aspecte pozitive ale realitatii unor astfel de proiecte urbane:

1. Comparata cu planificarea traditionala, planificarea “vecinatatii” acorda o atentie sporita caracteristicilor, dorintelor si problemelor locale;

2. Comparata cu abordarile conventionale, programul de planificare a “vecinatatii” asigura cresterea numarului de cetateni care participa la proiectarea sau renovarea urbana;

3. Programul de planificare a “vecinatatilor” sunt orientate mai degraba spre imbunatatirea cadrului local decat spre dezvoltarea de ansamblu a orasului;

4. Planificarea “vecinatatii” este intr-o mai mare masura axata pe imbunatatirea serviciilor publice;

5. Programul de planificare a “vecinatatilor” conduc la o mai putenica interactiune sociala si la un mai puternic simt de solidaritate a comunitatii in ariile locale;

6. Programul de planificare a “vecinatatilor” conduc la o deplina integrare a participantilor, mai ales prin liderii lor in societate si la sporirea legaturii verticale dintre comunitatea locala si organizatiile sociale mai mari;

7. Programul de planificare a “vecinatatilor” influenteaza sporirea increderii si accesul cetatenilor la guvernarea locala;

8. Programul de planificare a “vecinatatilor” asigura o mai mare echitabila distributie a bunurilor publice.

Cercetări sociologice efectuate în ţările vest europene au arătat că nevoile sociologice privind oraşul viitorului sunt legate de realizarea oraşului ca spaţiu social (cadru în care se înscrie viaţa socială cuprinzând toate interacţiunile legate de spaţiu şi integrate în cadrul lui) şi asigurarea unei vieţi bazate pe o ierarhie corespunzătoare a valorilor umane, mediul urban urmând să promoveze anumite valori sociale. Ţinând seama de aceste două categorii de nevoi, oraşul va trebui să faciliteze o sociabilitate optimăa omului realizată prin contacte, schimburi, cooperare, concurenţă,

control şi variate posibilităţi de exprimare. În plus oraşul trebuie să transmită o experienţă de viaţă, o multitudine de evenimente şi să fie, sau cel puţin să se străduiască să fie ospitalier şi agreabil. În mod complementar anonimatul individului pe care îl creează marile oraşe nu trebuie sub nici o formă să excludă participarea acestuia la viaţa în comun şi implicit la luarea deciziilor hotărâtoare pentru spaţiul în care trăieşte. Mai mult, pe lângă acest anonimat individul are nevoie şi de un spaţiu intim. Acesta se localizează în primul rând în jurul locuinţei familiale şi “invadează” spaţiul urban acolo unde au loc contactele “faţă în faţă”, adică unde se realizează micile cumpărături pentru nevoi cotidiene, conversaţiile între vecini, jocul copiilor etc. În general zonele rezidenţiale permit mai mult interacţiunile sociale creând un aşa-numit “spaţiu trăit cotidian” în interiorul zonelor rezidenţiale. Ariile de contact exterioare zonei rezidenţiale cum sunt traseele de plimbare, centrul oraşuluisau zonele unde se fac unele cumpărături, teatrul, domiciliile părinţilor şi prietenilor formează aşa numitele “insule de cunoştinţe” amplasate în anonimatul general. Pe baza observaţiilor empirice s-a relevat că oraşul trebuie să fie un model ideal echilibrat menţinând 5 puncte vitale de echilibru:

1. echilibrul între sfera publică şi cea privată, de la locuinţa ca celulă închisă, privată şi personalizatăpentru membrii familiei la imobile şi spaţii de joacă, dotări, diverse, spaţii verzi etc. până la accesibilitatea uşoară în centrul comercial şi social.

2. echilibrul urban local, constând în integrarea unor structuri spaţiale, tipuri de clădiri cu diferite funcţii sau destinate unor categorii variate de populaţie, succesiunea străzilor şi a pieţelor etc., astfel încât să se creeze o ambianţă urbană şi să se faciliteze participarea fiecărui cetăţean la viaţa oraşului, nerupându-se centrul oraşului de zonele rezidenţiale sau spaţiul parţial de spaţiul total.

3. echilibrul social. Se porneşte de la ideea că segregarea socială planificată sau spontană este expresia unei societăţi bazată pe prea mari diferenţieri între clase. Sociologii propun o omogenizare socială relativă a modului de viaţă, facilitând contactele sociale, deşi uneori se apreciază că în oraşele care prezintă o marginalizare puternică a minorităţilor, acest lucru nu este cel puţin deocamdată nici posibil nici dezirabil

4. echilibrul demografic. Se realizează prin evitarea omogenizării spaţiilor urbane în funcţie de vârsta membrilor familiilor sau a generaţiilor şi favorizează printre altele “încărcarea echilibrată a dotărilor” permiţând legături funcţionale între familii înrudite.

5. echilibrul între spaţiul urban şi cel natural realizat prin conceperea amenajării aglomerării urbane şi a naturii ca un tot prin care mediul construit să se integreze dar să şi integreze mediul natural.

Toate aceste echilibre nu se pot realiza astăzi în cele două tipuri de oraşe mari care caracterizează evoluţia urbană a societăţilor dezvoltate. Oraşul galaxie pe de o parte, care presupune o dezvoltare a aşezărilor sub forma unui sistem de ansambluri de locuit relativ independente şi echivalente şi care conduc la o alienare a centrului animat al metropolei şi pe de altă parte oraşul turnurilor rezidenţiale care creează o densitate urbană excesivă proiectată pentru a fi compensată printr-o reşedinţă secundară în spaţiul natural înconjurător. Din punct de vedere sociologic centrul de interes îl constituie schimbările care se produc în modul de viaţă şi impactul acestora asupra formei urbane.

De cele mai multe ori în cercetările axate pe proiectarea modului de viaţă al oraşului viitorului accentul este pus pe cunoaşterea dinamicii modului de locuire care însumează totalul activităţilor, valorilor şi aspiraţiilor legate de locuinţă şi de prelungirile acesteia. În cercetarea fenomenului de locuire se evidenţiază adesea faptul că locuinţa nu este numai un bun de consum de uz îndelungat ci în egală măsură şi un factor de viaţă cu implicaţii asupra educaţiei, odihnei şi chiar asupra productiviăţii muncii. Din această perspectivă concluziile prin care se propune o “locuire umană” converg cu cele care propun un oraş pentru om. Din punst de vedere sociologic se conturează două tendinţe principale:

- una care se bazează pe externalizarea tot mai intensă a unor funcţii ale familiei în afara locuinţei

- alta inversă, de creştere a funcţiilor locuinţei în raport cu alte tipuri de dotări Rezultatele cercetărilor sociologice nu permit deocamdată prevederea cu certitudine a evoluţiei vieţii sociale în spaţiul urban dar converg spre ideea că societatea viitoare influenţată de progresul tehnic şi de explozia informaţională nu va fi progresul structurilor tehnologice urbane ci a evoluţiei nevoilor, exigenţelor umane şi a modurilor de viaţă ale diferitelor grupurilor sociale prin proiectarea sa urmărindu-se evitarea efectelor negative ale spaţiului construit şi realizarea omului ca fiinţă bio-socio-culturală. Studiile sociologice nu pot descrie ştiinţific societatea viitoare, ci numai pe cea existentă cu aspiraţiile şi condiţionările ei concrete, dar ele propun ca formele urbane realizate astăzi să răspundă exigenţelor şi echilibrelor determinante pentru omul actual, lăsând oraşul deschis pentru viitoarele transformări.

Preocupări şi perspective ale sociologiei urbane

Ca domeniu de studiu, sociologia urbană s-a dezvoltat la început în două mari şcoli sociologice. prima s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primul sfert al secolului XX când un grup de oameni de ştiinţă din Germania s-a preocupat de studiul comunităţii urbane şi de viaţa urbană, obţinând rezultate de referinţă pentru constituirea sociologiei urbane ca disciplină sociologică. Una din primele încercări de înţelegere a comunităţilor urbane moderne a fost realizată de Max Weber. În lucrarea sa, “Oraşul”, publicată în Germania în 1905, Weber definea oraşul ca pe o unitate umană caracterizată prin activităţi, relaţii şi instituţii sociale complexe. După Weber, caracteristicile unei comunităţi urbane sunt: piaţa, fortificaţia, sistemul legal şi administraţia politică. Din punct de vedere al modului de viaţă, Weber vede oraşul ca pe o structură producătoare de stiluri de viaţă şi de schimbăre socială. Apariţia vieţii urbane este explicată prin dezvoltarea şi influenţa raţionalităţii, a utilizării eficiente a resurselor pentru atingerrea scopurilor etc. Un alt teoretician german, Oswald Spengler, explică evoluţia oraşului prin dezvoltarea civilizaţiei. El consideră că, de-a lungul istoriei, “culturile oraşului” au momente de creştere şi decădere prin care se explică şi evoluţia oraşului. Cea de-a doua mare şcoală sociologică în care s-a dezvoltat sociologia urbană este cea de la Chicago. Sociologia urbană a fost recunoscută în SUA ca un domeniu distinct al sociologiei în anii ’20 ai secolului trecut şi s-a dezvoltat prin lucrările şcolii de la Chicago, publicate în cea mai mare parte între cele două războaie mondiale. Principalii reprezentanţi:

Robert Park, E. Burgess, L. Wirth şi Redfeld. În cercetările lui Park şi Burgess oraşul a fost utilizat ca un “laborator” al studiului ştiinţific, având ca scop descrierea modelelor de distribuţie spaţială a tuturor categoriilor de probleme sociale, inclusiv a delicvenţei juvenile, a bolilor mintale, prostituţiei etc. Ideea de bază era aceea că oraşul are o organizare socială şi un mod de viaţă care diferă mult faţă de cele din comunităţile rurale. Dezvoltarea teoretică a sociologiei oraşului ca mod de viaţă a fost utilizată mai ales de către Wirth, în studiul său “Urbanismul ca mod de viaţă”, care a stat la baza multor manuale de antropologie şi sociologie urbană contemporană. După el Redfeld a accentuat perspectiva de analiză, mai ales pe linie antropologică, definind oraşul ca pe un tip ideal de comunitate umană, complet diferit şi chiar opus tipului ideal de comunitate rurală. Domeniul sociologiei urbană e atât de complex încât nu poate fi cunoscut prin abordări dintr-o singură perspectivă. În funcţie de accentul pus pe o dimensiune sau alta a realităţii urbane se disting 5 perspective principale de abordare în sociologia urbană:

1. a schimbării sociale;2. a organizării sociale;3. ecologică;4. a problemelor sociale;5. a politicii sociale.

În general, în sociologia urbană contemporană, se consideră că această tipologie ar putea fi completată cu alte 3 perspective:

a) a calităţii vieţii urbaneb) globalistă/mondialistă a dezvoltării urbanec) a imaginii urbane

1. Perspectiva schimbării sociale. E reflectată cu precădere de analiza procesului de urbanizare. Conform acestei abordări ritmul rapid al urbanizării în anumite perspective istorice ar produce transformări, uneori chiar “revoluţii” în alcătuirea societăţilot urbane. În această concepţie, urbanizare ar avea următoarele caracteristici principale:

• ireversibilitatea , prin care urbanizarea sau societatea modernă• urbanizarea nu se poate reintoarce la starea preurbana, mai ales daca

urbanizarea a avut loc pe baza industrializarii.• Instantaneitatea : in raport cu industralizarea speciei umane, caracteristicile

revolutionare ale urbanizare se manifesta intr-un timp foarte restrans;

• Ritm accelerat, care se refera la ratele inalte de urbanizare in secolul XIX si mai ales in XX

• Discontinuitatea, prin care se are in vedere dislocarea sau mutatiile provocate de urbanizare in modul de viata si mentalitatea populatiei.

2). Problema organizarii sociale. E o directie de analiza a relatiilor sociale din mediul urban ( indivizi, grupuri, structuri birocratice, etc.). Indivizii, sunt descrisi in acest context pornind de la modelele de organizare a personalitatii si stilurile de viata individuala, in ideea ca orasul produce tipuri distincte de personalitate si comportamente, dar si modele de adaptare urbana sau valoarile specifice acesteia.

Grupurile primare sunt analizate din perspectiva schimbarii structurii interne ale grupurilor mici, bazate pe relatii directive, in sensul segmentarii, impersonalizarii si chiar dezumanizarii acestui tip de relatii. Birocratia reprezinta in acesta perspectiva reteua formala de soluri sau pozitii organizate intr-o ierarhie a diviziunii muncii, avand scop, limite si functii stabilite printr-un sistem de reguli in care se inscriu comportamentul membrilor sai.

In asezarile urbane, bunurile si serviciile esentiale pentru bunastarea urbana devin disponibile numai intr-un context birocratic, fapt care a condus la constituirea mentalitatii birocratice, criticata adesea pentru ca nu se actioneaza pentru satisfacerea intereselor individuale.

Institutiile sociale sunt, in sens general, modele de comportament si asteptari larg acceptate, create ca solutii pe termen lung pentru nevoil comunitatii sau ale societatii.

3). Perspectiva ecologica.Se refera, in sens general, la procesele si formele de adaptare a populatiei din

comunitatile urbane la mediul in care traiesc. Daca se incerca realizare unei sinteze a diferitelor abordari moderne in ecologia urbana, se poate caracteriza comunitatea urbana ca fiind un ecosistem care cuprinde inter-relatiile dintre 4 variabile principale :

• populatia;

• mediul;

• tehnologial

• organizarea sociala

Toata patru formand asa-numitul “complex ecologic”.Se considera ca factorul dinamizator in evolutia urbana este tehnologia. In ultimele doua-trei decenii, ecologia urbana s-a dezvoltat sub forma ecologiei socilogice umane. In majoritatea studiilor sociale de ecologie umana, relatiile dintre populatie si mediu sunt mediate prin organizare. In general, sunt acceptate cinci principii ale organizarii ecologice :

I. Interdependenta

II. Functia-cheie

III. Diferentierea

IV. Dominanta

V. Izomorfismul

I. Interdependenta se refera la relatiile bazate pe diferente complementare sau simbiotice care leaga unitatile organizationale si care influenteaza dimensiunile lor temporare si spatiale.

II. Prin functia cheie se demonstreaza ca relatiile dintre populatie si mediu sunt mijlocite prin anumite activitati, mai ales de natura economica (exemplu: productia, distributia sau schimbul).III. Diferentierea reprezinta gradul de specializare functionala fiind determinat de dezvolatarea functiei cheie si constituind principala caractaristica limitativa a diversificarii sistemului (exemplu: numarul de locuitori care pot fi admisi in comunitatea urbana sau zona care poate fi ocupata de catre aceasta).IV. Dominatia exprima masura in care unitatile care realizeaza functia-cheie reusesc sa determine si sa coordoneze functionalitatea altor unitati ale sistemului.V. Izomorfismul presupune ca unitatile care functioneaza in aceleasi conditii de mediu sau aceleasi conditii ale mediului care sunt mediate printr-o unitate-cheie dobandeste o forma similara de organizare.

Principalele aspecte de ecologie urbana-umana, abordate din perspectiva sociologica, sunt :

a) Structura spatiala si economica a comunitatilor;

b) Efectele dimensiunilor si rolul comunitatilor asupra comportamentului uman;

c) Comunitatea urbana contemporana

d) Segregarea somajului si lumpenproletariatul urban (patura cea mai de jos a claselor muncitoare: persoanele fara studii care muncesc ca zilieri);

e) Suburbanizarea;

f) Dispersia si conservarea resurselor;

g) Cresterea si declinul regional;

h) Politica industriala si revitalizarea economica;

i) procesele si problemele ecologice urbane internationale;

4). Perspectiva problemelor sociale.Este cea mai cuprinzatoare din punct de vedere a tipurilor de cercetari pe care le integreaza. Aproape toate problemele sociale contemporane au fost asociate cu procesele de urbanizare. Aspectele sociale precum : criminalitatea, delincventa, divortialitatea, criza locuintelor, saracia, somajul, conflictele de clasa rasiale si etnice, poluarea, etc. Constituie obiecte de analiza in “criza urbana”. Totusi, urbanul inseamna mult mai mult decat patologia sa. Nu se poate afirma nici ca urbanizarea este cauza tuturor problemelor sociale, totusi, anumite aspectesunt generate, influentate sau amplificate in mediul urbana, de aceea analiza problemelor sociale nu poate fi evitata de sociologia urbana.5). Perspectiva politicii sociale. Are in vedere preocuparile sociologilor si ale specialistilor din alte domenii, de a rezolva problemele urbane. Politica urbana si planificarea interventiilor in dezvoltarea comunitatilor urbane devin o parte integranta a activitatilor sociale in cadrul comunitatilor urbane dar si a preocuparilor sociologilor urbani pentru a imbunatati amenajarea oraselor.

Acestia pun accentul pe cunosterea opiniilor populatiei si pe antrenarea ei la realizarea actiunilor de planificare urbana, care trebuie sa ia in considerare schimbarile care au loc la nivelul structurii familiale, stilului de viata precum si la nivelul institutiilor economice, politice, religioase, etc.* Perspectiva calitatii vietii este reflectata de preocuparile de cercetare care au in centru viata urbana moderna. Mai ales in ultimele doua decenii, specialistii in stiintele sociale, in primul rand sociologii urbani, au incercat sa masoare obiectiv calitatea vietii printr-o mare varietate de indicatori sociali cuantificabili. Calitatea vietii ramane, insa, un concept foarte subiectiv, in sensul ca viata urbana poate creea atat satisfactie si bunastare pentru o parte a populatiei, cat si dezavantaje si insatisfactie pentru altii.

S-au realizata modele semnificative de analiza a calitatii vietii care propun analiza legaturilor dintre atributele obiective ale realitatilor urbane si satisfactia populatiei, pe care incerca sa o explice prin notiuni pe de o parte atribute obiective, atribute percepute si pe de alta parte atribute evaluate, atribute ale satisfactiei. Toate acestea se regasesc in standardele de comparatie ale calitatii vietii, cuprinzand trebuinte, aspiratii, valori etc.* Perspectiva mondialista este legata de analiza dezvoltarii comunitatilor urbane in cadrul national si in cadrul societatii mondiale.Primul nivel este acela al analizei relatiilor dintre local si societal in cadrul unei notiuni. De exemplu, teoria de dominatie metropolitana analizeaza pe cazul Marii Britanii relatiile dintre dominatia capitalului si a metropoplei in raport cu dependenta provinciala. Astfel, influenta centralizarii capitalului in metropola conduce la un anumit tip de urbanizare regionala, iar in cadrul regiunii la anumite relatii dintre cercul metropolitan si satelitii dependenti.

In esenta, in perspectiva mondialista, metropola si provincia sunt comunitati dominante, respectiv dominate sau dependente, dublate de existenta lor ca grupuri sociale distincte avand culturi si institutii proprii.

Caracteristicile proceselor de urbanizare dependenta sunt :a) Concentrarea in mari aglomerari urbane fara a fi integrate intr-o retea urbana.

b) Absenta unei continuitati in ierarhia urbana;

c) Distanta sociala si culturala dintre aglomerarile urbane si comunitatile rurale etc.

Perspectiva imaginii urbane include abordari psihosociologice ale mediului urban, bazate pe analiza perceptiilor, simbolurilor si imaginilor prin care rezidentii urbani isi interpreteaza propriul mediu. Ceea ce retine, memoreaza sau isi imagineaza populatia din mediul urban este determinata de forma si structura elementelor fizice ale urbanului (exemplu: moduri de circulatie, pasaje, centru, periferie, etc.). Accentul cade pe instrumentale perceptual-cognitive (exemplu: harti mintale, scheme spatiale) prin care populatia dobandeste codifica, pastreaza, redenumeste si manipuleaza informatiile din lumea in care isi desfasoara activitatea.