SOCIETATEA DE HAINE

Ocnaşii

C U P R I N S U L

Probleme sociale: Avântul ştiinţific al sociologiei prin cercetarea monogra­fică •" hn Clopoţel Analiza structurală a societăţii • • • Traian Herseni Actele rituale după forma lor de ex­presie Ernest Bernea România şi organizaţia interna,ională « muncii Qh. V/ădescu-Răcoasa Sociologia monografică-ştiinţa reali­tăţii sociale D. Guşti Despre tiranie Const. Sudeţeanu

Actualităţi: Agonie /y, Ţafu Săptămâna cărţii Horia Trandafir Un procedeu vrednic de ui mat • • • Horia P. Petrescu

Sate, oraşe, regiuni: Mahalalele bu-cureştene Emil Samoi/ă însemnări de pe Valea Burghiului • /on Th. l/ea Aspecte maramureşene şi bihorene • Qh, Vornlcu

Figuri reprezentative din Banal: Tincu Veliu Uviu Jurchescu

Probleme economice: Problema bazi­nului dunărean — problema Europei • VIrgil Birou

Biopolitică: Cum să ne păstrăm tine­reţea pr. iile Popovici

Discuţii şi recenzii: Eugen Relgis, Victor Ion Popa, N. D. Cocea, Liviu Rebreanu • • • ion Clopoţel .Aurul Negru' de Cezar Petrescu • • ion Ţomuţa

Cionici culturale şi artistice: Şezătoarea literară dela Tg. Mureş, Viaţa intelec­tuală Ia Cluj, Direcţia-Operei, Artişti italieni, „U.P.B." de Vlad Nicoară • Corne/iu Albu

Pagini literare: Blestemul fii, Ceuşanu Vraja Istambulului Dumitra Codrescu Noaptea prin oraş Petre Pascu Neo-Duminecă Ştefan Baciu Gând . . . c s a„derco Aspect Victor llieşiu Răscruce fj. Beniuc

Fapte, idei, observaţiuni: Dr. Aurel Vlad în afara parlamentului.—Nevoia realizărilor practice.—Realegerea pre­şedintelui Masaryk.—Combaterea mor­talităţii infantile. — Ascendentul lui Roosevelt. — Dictatura militară din Bulgaria. - f Paul Zarifopol, f Constanţa Hodoş. — Procesul memo­randului.— Modernizarea Băilor Her-culane. — Bibliografie. Palatul .Scri­sului Românesc" din Craiova • • • • Redacţia

Coperta li. Brana

Director: ION CLOPOŢEL Redacţia şi Administraţia:

Bucureşti 2, Parcul Domeniilor strada aviator Muntenescu 48

Apare lunar Un exemplar 30 Lei

A N U L XI

Bucureşti, Aprilie — Mai 1934

No 4 şi 5

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci • 1500 Lei Societăţi culturale, şcoli • 1000 Lei Liber-profesionişti • • • • 600 Lei Funct, studenţi, muncitori • 500 Lei

In străinătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipa ©B.C.U. Cluj

MINISTERUL MUNCII, SĂNĂTĂŢII ŞI OCROTIRILOR SOCIALE DIRECŢIUNEA GENERALĂ A MUNCII

Serviciul Migrafiilor, Plasării şi Şomajului

ÎNŞTIINŢARE cu privire la revizuirea anuală a situaţiei supuşilor străini

Se aduce la cunoştiinţă că în cursul lunei Iunie a. c. începe revizuirea anuală a situaţiei supuşilor străini, cari se află în ţară.

La această revizuire sunt obligaţi să se prezinte toţi supuşii străini cărora le expiră termenul de şe­dere în România pe ziua de 1 Iunie a. c, fie că sunt salariaţi sau patroni, fie că-şi exercită profesiunea sub orice altă formă, sau orice alt motiv de rămânere în ţară ar avea, chiar neexercitând profesie.

Supuşii străini cari îşi exercită profesiunea pe cont oropriu (ca patron) vor face cererea personal şi vor anexa la cerere: livretul de exercitarea profesiunii, biletu de liberă petrecere şi dovada de plata impo­zitului comercial sau industrial pe primul semestru al anului 1934.

Pentru cei cari se găsesc în serviciul altor persoane sau întreprinderi, cererile vor fi făcute numai de către patronii lor şi la cerere se va anexa: livretul de exercitarea profesiei, biletul de liberă petrecere, do­vada de plata dărilor pe primul semestru al anului 1934, dovezi de specialitate ce are, recipisâ Casei de Depuneri sau Administraţiei Financiare (secţia depuneri), din care să se constate că au consemnat pe nu­mele şi la dispoziţia Ministerului Muncii taxa de 500 lei de fiecare supus slrăin ce au în serviciu şi un ta­blou de personalul român şi străin aflător în serviciu, întocmit după modelul următor:

Numele întrepninderii Natura întreprinderii • . . Sediul

Tablou de situaţia personalului aflat în serviciu pe ziua de 1 Iunie 1934

Cetăţeni români . . . Sup. străini cu 1 b. 1934

,, ,, cu alte ferm. Total . . .

Personal Superior

ui tehnic Inferior

L u c r Calificaţi

H o r i Necalificaţi

Pers. admii Superior

1. ş icomerc. Inferior

Patronilor cari nu vor plăti taxa arătată li se va retrage autorizaţia de a avea în serviciul lor su­puşi străini.

Salariaţii străini, cari iu momentul revizuirei se găsesc fără angajament, vor face singuri cererea şi vor anexa: livretul de profesie, biletul de liberă petrecere, dovezi de specialitatea ce are şi dovada de plata impozitului pe primul semestru al anului 1934.

Toţi ceilalţi supuşi străini, cari nu se găsesc în nici una din categoriile de mai sus, vor face singuri cererile, Ia care vor anexa: biletul de liberă petrecere şi dovada de plata impozitului pe primul semestru al anului 1934. In cerere vor arăta: ocupaţia ce au, motivul rămânerei în ţară şi vor dovedi vechimea în România cu certificate eliberate de organele poliţieneşti sau administrative.

Cererile şi actele astfel întocmite se vor depune între 25 Maiu—5 Iunie a. c, Ia poliţia din capitala judeţului respectiv, ca şi în anii precedenţi.

Pentru supuşii străini din Mediaş, cererile şi actele se vor depune la Comisariatul de poliţie al oraşului.

Pentru cei din Bucureşti, cererile vor fi depuse la comisariatele de poliţie respective: Pentru cei din judeţul Ilfov, cererile vor fi depuse la prefectura judeţului. La depunerea cererilor şi actelor pentru revizuire, organele indicate pentru primirea actelor vor

elibera depunătorilor adeverinţe cu termen de valabilitate 1 Septembrie 1934. Aceste adeverinţe vor servi supuşilor străini pentru şederea în ţară pe timpul cât va dura revizuirea şi până la restituirea actelor revizuite.

Actele se vor restitui prin organele de poliţie sau preturile în raza cărora domiciliază supuşii străini. Cei cari nu se vor conforma dispoziţiunilor de mai sus vor suferi rigorile legii pentru proteguirea

muncii indigene.

Ministru, Director general al muncii, DR. I. COSTINESCU STAVR1 C. CUNESCU

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

P R O B L E M E

S O C I A L E

Avântul ştiinţei sociologice prin cercetarea monografică Desbrăcaţi de prejudecăţi sociale, în această re­

vistă am dat totdeauna întâietate ştiinţei — în orice domeniu. Pentruqă ne dăm seama de adevărul, că numai cultul ştiinţii ne poate scoate din smâr­curile imoralităţii şi haosului. Când vedem atâta tineret, care nu face nici un efort serios în cu­noaşterea problemelor mari ce sguduie din teme­lie societatea contemporană şi citeşte numai li­teratură uşoară de aventură, fantazie, sentimenta­lism şi narcotică visare, îţi vine să disperezi de viitorul neamului nostru. Cum sa admitem trecerea cu ochii legaţi pe lângă frământările epocale ale vremii? Cum o să ne cunoaştem ţara? încotro vom căuta remediile?

In lumina acestei consideraţii am apreciat şi activitatea profesorimii universitare. Numai acei profesori îşi fac datoria, cari crează seminarii şi instituţii unde se desvoltă o serioasă muncă ştiin­ţifică şi se formează o pletoră de devotaţi ai disciplinelor. I. '

Printre profesorii cari au mângâierea de a-şi ve­dea ştiinţa îmbrăţişată de un frumos număr de intelectuali, trecuţi prin filiera seminarului său, în rândurile dintâi e fără îndoială d. Dimitrie Guşti, întemeietorul seminarului de sociologie, etică şi politică dela Universitatea bueureşteană şi al Insti-, turului Social Român. ;

Sociologia a fost mult controversată, coritestân-cTu:i-se titlul de disciplină ştiinţifică. Din vina so­ciologiei însăşi, care n'a reuşit să-şi delimiteze în motf precis situaţiunea care s'o îndreptăţească Ia O existenţă viguroasă (şi independentă. O mare mul­ţime de curente, concepţii şi opinii sporiau ne­dumeririle în ce priveşte obiectul şi domeniul de experienţă ce ar putea aparţine exclusiv socio­logiei. Gânditori fecunzi emiteau fel de fel de sis­teme sociologice, fără de a se putea crea un acord asupra unei metodologii unitare.

Cum se putea ieşi din starea aceasta nebuloasă? lată problema pe care şi-au pus-o d. D. Guşti şi mănunchiul cercetătorilor de pe lângă d-sa. Şi ea a fost rezolvită nu se poate mai bine şi mai com­plect. Lămurirea ni se dă prin trei studii im­portante, cari au apărut în noua bibliotecă de so­ciologie, etică şi politică, ce a început să apară în editura Institutului Social Român, datorite d-Ior Guşti, Herseni şi H. H. Stahl.

In decurs de ani de *zile d. Guşti s'a străduit să pună bazele unei ştiinţe solide a sociologiei, inipreună cu colaboratorii şăi devotaţi (elita stu­denţilor cari astăzi sunt intelectuali formaţi, iar unii deţin splendide titluri universitare), şi-a con­centrat atenţiunea asupra unui chestionar mono­grafic complex pe care 1-a aplicat în cinci sate din diferite regiuni, muncă din care a rezultat cele mai cuprinzătoare monografii săteşti concepute »la noi. Elaborarea pe 'ndeiete a chestionarului şi a-naliza meticuloasă a faptelor sociale pe teren, au fost prilejurile cari au dat şt i inţei sociologice dela noi o orientare Leu totul nouă. Luându-şi sursele din însăşi viaţa socială a ţării, sociologia şi-a definit tot mai mult scopurile şi şi-a lărgit şi îmbogăţit orizonturile. Din însăşi materia aceasta vie a sa sociologia şi-a ^constituit teoria cea mai adecvată şi mai plină de adevăr. Nu mai încăpeau deci îndoelile din vreniea când îşi împrumuta cunoş­tinţele dela alte ştiinţe.

Sociologia îşi lua din ea însăşi temeiurile în­dreptăţii la o definiţiune necontestabilă. Monografia a fundamentat ştiinţa sociologică. Prin observaţie şi experimentare, prin date empirice şi prin me­todă analitică, sociologia s'a recules şi şi-a luat avântul meritat.

In studiul-prefaţă, d. prof. Guşti îşi justifică noul sistem sociologic la lumina verificărilor |pe teren, arată cadrele între care se desfăşoară voinţa socială şi constată că „metoda monografică des­chide sociologiei posibilitatea de a se constitui în ştiinţă autonomă". Scoate în relief hărnicia ame­ricană de a întemeia o sociologie rurală şi insistă asupra rolurilor importante pe cari le îndeplineşte sociologia monografică pe tărâm educativ, politic, cultural, etic şi naţional.

D. Traian Herseni, distinsul nostru colaborator, este autorul primului număr din biblioteca aceasta şi formulează cu erudiţiunea-i cunoscută teoria în­săşi a monografiei sociologice. Dupăce se ridică împotriva teoriilor preconcepute şi separa dome­niul distinctiv al sociologiei de etnologie, antro­pologie geodeterministă, psichologie şi alte disci­pline, d. Herseni procedează la studiul teoriei ca­drelor ce condiţionează viaţa socială şi manifestă­rilor ce caracterizează voinţa socială. In ce chip se desprind unităţile sociale şi ce fel de relaţii se

«7 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE [ ' * j

instituţionalizează, va fi obiectul observaţiei care „va realiza o nouă cunoştinţă". Numai prin obser­vaţie se promovează cunoştinţele, „izvorul unic al cunoştinţii despre realitate este realitatea însăşi, iar metoda fundamentală de a o cunoaşte este observaţia", direcţia monografică înseamnă „o di­recţie nouă în sociologie". Studiul vast al d-lui Ilerseni rezolvă problema cea mai dificilă: stabi­lirea unei teorii nesdruneinate, ca tcmeiu ai" şti­inţei sociologice. D. Herseni se ridica sus de tot, la consideraţiunile filosofice ale chestiunei, graţie competinţei care-i permite sintetizarea.

Intr 'al doilea volum d. H. H. Stahl atacă greu­tăţile monografistului conştient şi susţine necesi­tatea muncii colective simultane, pentruca să se înlăture exagerările şi să iasă repede la iveală starea adevărată de lucruri. Prin mulţimea amă­nuntelor edificatoare volumul d-lui Stahl eonstitue un îndreptar ce se face indispensabil oricărui cer­

cetător. Găsim aici un bogat mănunchiu de consta­tări judicioase cu privire la mentalitatea anche­taţilor şi la grija de întocmirea fişelor exacte.

Biblioteca nouă editată de Institutul social ro­mân aduce un serviciu hotărî tor tinerei ştiinţe so­ciologice româneşti şi demonstrează marea utili­tate pentru viaţa de s ta t a cunoaşterii realităţilor prin monografii locale. In numerile viitoare vor apărea înşile monografiile, dintre care cea a Drâ-guşului din Făgăraş va avea o întindere de cea. 3000 pagini.

Activitatea de laborator, coroborată prin con­fruntările realităţilor timp de ani de zile, a dus la un mare progres în sociologia românească, si­gură azi de sine atât în orientările teoretice cât şi în metodele de aplicaţiuni practice.

ION CLOPOŢEL .

Nevoia realizărilor practice

Excesul de vorbă al conferenţia­rilor trebuie curmat, E ceasul rea­lizărilor, lată o lima cugetări a d-lui ar. Iosij Netnoiana din Timişoara, pe care o extragem dintr'o broşură recentă:

„La drep t vorbind, cetăţenii oraşu­lui nost ru nu s 'au pu tu t p lânge de lip­sa de conferinţe sau de conferenţiari .

Din potrivă, în cei 15 ani de viaţă naţională independentă, am avut de în­reg i s t ra t un belşug şi 'o var ia ţ ie de conferinţe, care au aborda t to t ceeace poa te servi ideia lor că lăuzi toare : di­fuzarea culturii în massele l a rg i ale publicului, dela problemele astronomice şi vechi hrisoave, până l a curentele li­t e ra re confesionale ale cutărui piopor a-pusean şi la virusul turbăr i i , etc. etc..

Abondenţa de conferinţe a dat naş­tere unei întreceri , dealtfel fireşti şi fiindcă cunoştinţele s ingure nu puteau captiva îndeajuns, mai a les dacă na­tu ra lor rec lama o expunere rigi­dă, s'a alunecat p r e a adeseor i pe pan­ta ispi t i toare a desfătăr i lor sp i i i tua 'e . In te rca lă r i abile, înviorătoare, apoi cul­t ivarea sistematică a vorbelor de spi­r i t sau a al tor elemente distractive, RU creiat un gen de conferinţe, potr i ­vit înclinărilor noas t re fireşti de la­tini spiri tuali , născuţi sau renăscuţ i .

Englezul, cu ochji spălăciţ i şi sgâr-cit la vorbă, nu este om de spiri t . da r pecetea gândiri i sale — vapoare, por tur i , maşini ş i fabrici e t c , — o poa r t ă în t reg globul pământesc .

Cu ce n e am ales noi toţi , cari t răim în acest colţ de ţ a ră şi cari as tăzi sun­tem, cu toţii s tăpâni pe gândirea şi pe

jimillllllllll

mişcările noastre , de pe urma excesu­lui de desfătare sp i r i tua lă?

Exceptând câştigul real — şi cel mai important a l deseătuşeri i noastră iizice ş i sufleteşti , nu întrezăr im decât un imens gol, care aş teap tă să fie umplut cu rea l izăr i practice, care să fie expre­sia gândir i i noastre , aşa cum ea a exis ta t în t recutul nu p rea îndepăr­tat , când ne încălzea un accentuat idea­lism local, întruchipând, în cadre mo­deste da r închegate, năzuinţele noastre sp re o viaţă super ioară .

Pr imul p a s sp re mai bine, es te cu­noaş terea s i tuaţ iei în care ne găsim sub r apo r tu l populaţ iunii . Aces t scop dorim să-1 servim dela această t r ibună şi de aceea, în locul eonferinţe-Jor maestre , d-voastră veţi avea oca­zia să ascultaţ i modeste rapoar te , sim­ple ca formă şi poate cu un conţinut mai sec, dar bine analizate, păr ţ i le bu r.e acceptate, ia r cele necorăspunzătoare corectate, toate acestea în vederea rea­l izări lor pract ice într 'un viitor, p e care îl dorim cât mai apropia t" .

Combaterea mortalităţii infantile

Intr'o conferinţă la Timişoara d, dr. Iosij Nemoianu a sublimat ast­fel importanţa campaţiiei împotriva mortalităţii infantile: „Dacă ne am concentra toate puter i le

pentru a combate morta l i ta tea adulţ i­lor, ni le-am irosi în zadar . Chiar dacă am avea câte o cameră separa tă de sanatoi ' iu pen t ru fiecare adul t bănăţean, bolnav, câştigul n 'ar fi de cât t r ecă to r : o eventuală prelungire cu c â ţ i v a ani a vieţii celor t ra ta ţ i . I a r pen t ru ge­neraţ ia u rmătoare va t rebui să dublăm numărul inst i tuţ iunilor spitaliceşti .

Concentrarea forţelor în vederea unei politici de energie, pent ru ameliorarea calităţii generaţ i i lor noui, p resupune o s t a re mater ia lă ş i cul turală avansată a populaţ iunii ş i un apa ra t san i t a r ş i administrat iv, pe ca r e noi n'o s ă l e avem poate în o su tă de ani.

Rămân două puncte d e a t a c : dena-taî i ta tea şi morta l i ta tea infantilă. A-mândouă au câteva puncte comune: cel mai important este factorul moral , dela care t rebue s ă pornească orice acţ iune ş i de care depinde reuş i ta oricărei ini­ţiative, fie c ă vom voi s ă p rocurăm na­tal i tatea, fie că vom combate mortal i ­ta tea infantilă. Ca s ă nu deviem dela tema propusă , vom exprima doar în t r 'o frază l ap idară impor tan ţa factorului mora l în lup ta împotriva morta l i tă ţ i i infanti le: dacă am avea pen t ru copii numai un sfert din gri ja p e care o avem pen t ru adulţ i , p roblema mortal i­tăţ i i copiilor s ' a r pu tea rezolvi înt r 'o formă mulţumitoare . Aces t un sfer t nu e s t e o vorbă aruncată în vânt, ci rezul ta tul unor calcule, care paive-c or­ganizarea technică".

BIBLIOGRAFIE Eugen Heltai: „Family Hotel"

trad. de Petre Tarţia După romanele în fragmente ale d-lui

Pe t re Tar ţ ia , t raducerea romanului „Fa­mily Hote l" de Eugen Heltai, a r e me­ritul re înprospătăr i i lecturi i acestui scri i tor plin cie resurse şi d e imagi­naţie.

Eugen Heltai şi-a găsi t un bun tăl­măcitor. D-l Pe t re Ta r ţ i a şi-a pus tot sufletul la t raducerea acestei căr ţ i ş i la in te rpre ta rea îngri j i tă a lui Eugen Heltai .

68

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE UAINE

PROBLEME SOCIALE

Analiza structurală a vieţii sociale Ce este societatea în plus peste indivizii cari o

compun, peste suma lor aritmetică? Societatea ne este dată prin trăire ca un fapt de convieţuire, deci ca o legăturiă dintre părţi, ca p unitate de vieţuiri. „Ceeace uneşte sau unifică părţile, spune un gânditor familiarizat cu gândirea medievală, (Valensin: A travers la Metaphysique, p. 154), tre-bue să fie deosiebit de piărţi; căci prin ele însăşi părţile mai mult se deosebesc decât se confundă; este în însăşi esenţa părţii de a nu fi cealaltă"-Dincolo de părţi există prin urmare principiul uni­ficator al întregului. Ca să aflăm ce anume face societatea să fie societate, se impune analiza în­tregului în care se cuprind şi se armonizează piăjr-ţile, cu alte cuvinte analiza vieţii sociale ca to­talitate şi structură.

Pe linie istorică problema totalităţii sociale a fost pusă şi soluţionată într'un chip fecund încă de Aristot, prin afirmarea anteriorităţii statului faţă de indivizi, iar în sociologia contimporană o gă­sim la baza unui curent destul de important: uni­versalismul, ţ , i

Argumentul lui Aristot este în deajuns de con­vingător. De câte ori ieste vorba de ,un întreg, cum ar fi statul sau corpul omenesc, părţile îşi primesc existenţa specifică şi calificată dela în­treg. O determinare, prin urmare, de natură func-ţional-finalistă. O mână ,este mână numai ca parte dintr'un corp, desprinsă de acesta, mâna devine o simplă bucată de carne, va fi tot „mână", dar numai cu numele, nu şi cu firea. Prin urmare, mâna nu-şi deţine existenţa specifică, esenţa ei, dela sine, ci dela menirea pe care o îndeplineşte în interiorul totalităţii, esenţa ei este chiar a-ceastă menire (cf. Politica, I. i. 12). La dreptul vorbind, mâna nu se defineşte prin menu t„ ei, ea este chiar această menire. Carnea şi oasele, „mâna anatomică", sunt organul de care se folo­seşte niâna ca să funcţioneze, ele realizează mâna, dar mâiţa în sine rămâne o funcţiune a corpului. Aceasta nu poate să însemneze decât că dincolo de părţi, cari în ele însăşi nu sunt nimic, există în chip necesar, întregul care califică şi dă fiinţă părţilor.

Sociologia universalistă reprezentată mai ales de Othmar Spann, reia cu bună ştiinţă concepţia lui Aristot. Totalitatea nu se confundă cu inter­acţiunea părţilor, ea cuprinde un plus care pune părţile într'un raport de interdependenţă organică. Totalitatea nu este o categorie a minţii noastre, ci un dat al experienţei, pentru noi toată sarcina se reduce la constatarea existenţii ei. Armata, piaţa, fabrica, naţiunea, etc, sunt totalităţi, adică au o existenţă dincolo de jpăjrţi şi de interacţiunea păr­ţilor. Totalitatea „armată" are ca membre, organe sau părţi: soldaţi; piaţa: cumpărători şi vânză­tori; fabrica: lucrători, jetc. Elementele acestea or­ganice nu apar numai ca oameni cari prin inter­acţiunea lor să formeze unitatea socială, oamenii sunt aici purtători ioarecum numai din afară ai

funcţiunilor sociale. Oameni determinaţi naţional înainte sau în (afară de existenţa naţiunilor, mu există, la fel cumpărători-vânzători înainte de piaţă, soldaţi în afară ăe armată. Acesta este momentul hotărîtor în teoria totalităţii: partea nu există de sine în afara întregului. Totalitatea este anteri­oară părţilor, nu însă istoric, în timp, ci logic ori funcţional. In iafară ide întreg, partea nu mai este ce a fost în întreg, ci cu totul altceva. Nu­mai totalitatea este independentă şi cu caractere proprii. Iată pentru ce un om ieşit din societate nu-şi mai păstrează inatura, iei devine o unitate bio­logică sau psihologică (streină (de ce a fost înainte.

Totalitatea există în realitate ca o categorie în sens ontologic. Totalitatea poate fi urmărită şi ca o categorie a raţiunii, deci ca o categorie de cunoaştere, cum încearcă de pildă Harald Hoff-ding în lucrarea: Der Totaliţătsbegriff (Eine er-kenntnistheoretische Untersuchung, 1917), dar punc­tul acesta de vedere ne interesează foarte puţin în analiza existenţială ;a societăţii, urmărită de noi. Totalitatea aici însemnează un fel de a fi, un gen de a exista al existenţii.

Spann stabileşte şase caracteristici ale totali­tăţii: „1. întregul ca atare nu are existenţă; 2. El se naşte în membri (sau părţi). 3. de aceea el este înaintea părţilor. 4. Şi nu se disolvă în în acestea 5. de aceea întregul se află la baza membrilor 6. astfel întregul este toţi în tot, toţi sunt în el şi el (este în toţi" (Kategorienlehre, 1924). Cu lămurirea critică a fiecărui punct fixăm şi totalitatea ca (gen de existenţă. întregul ca a-tare nu poate fi niciodată văzut, măsurat, nu poate fi niciodată găsit [de (faţă (kann niemals als da-seiend gefunden werden). De pildă nu se găseşte „pasărea răpitoare" ca atare, ci inumai animalele individuale numite aşa, nu se găseşte nici „socie­tatea omenească", se găseşte numai oameni indi­viduali; într'un parlament: deputaţi cari vorbesc; în război: soldaţi (cari luptă, etc. Totalitatea „ca atare" are sensul de totalitate „fără părţi". A-ceasta e cauza după (Şpann, că se neagă în ştiinţă totalităţile. Afirmaţia pă întregul ;nu poate fi real se găseşte şi in Aristot, după care price real este individual.

Afirmaţiile lui Spann sunt cu totul arbitrare. Surprindem cu uşurinţă o dublă întrebuinţare a termenilor. Totalitatea ontologică este distinctă chiar după Spann de totalitatea gnoseologică!, to­tuşi face confuzie mereu între jele. „Pasărea ră­pitoare" pe care acest gânditor n'o găseşte ni-căeri, conform concepţiei lui Aristot că numai in­dividualul e real, mu este p „totalitate existen­ţială" în sensul casei, care .e totalitatea camerilor, a pivniţei şi |a podului sau în sensul corpului o-menesc, totalitate a tuturor membrelor şi orga­nelor, ci o totaltate gnoseologică, un concept al minţii noastre sub care cuprindem cazurile indi­viduale sau, ca să ,nu-l tălmăcim cu totul dife­rit şi acceptând poziţia ontologiei antice, este o

ea ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

idee, o esenţă, care nu -'se realizează decât in indivizii concreţi. Şi mai de neînţeles ni se pare exemplul societăţii. Chiar într'o teorie aristote­lică consecventă cu sine însăşi, nu „oamenii in­dividuali", ci „societăţile concrete" (individuale) realizează ideea de societate. In analiza existen­ţială a societăţii ne ocupăm chiar de concret şi individual, adică de întregurile sau totalităţije con­crete, individuale. Despre acestea Jiu putem spune că nu există, că nu sunt de faţă, fiecare din noi suntem o totalitate concretă, casele sunt şi ele totalităţi, societăţile deasemenea. Totalitatea nu este însă o realitate pipăibilă, pentrucă nu este de natură materială, ci funcţională. Prin aceasta totuşi nu este mai puţin accesibilă cunoaşterii şi nici mai puţin prezentă. Totalitatea „ca atare", adică „fără părţi", jiu există, pentrucă în acest sens nici „părţile ca atare" şi nimic „ca atare" nu există, întrucât e vorba de esenţă care se realizează abia când i se adaugă materia, nu de existenţa însăşi.

Totalitatea e de faţă în fiecare unitate con­cretă, ea poate fi intuită şi constatată ca atare. Dovadă sunt chiar exemplele împrumutate din Spann: armata, târgul, naţiunea, etc. Aceste to­talităţi concrete nu (există de sine pentrucă ele prin natura lor mu sunt existenţă, ci numai cate­gorii ale existenţii, adică moduri de a fi ale aces­teia. Numai în înţelesul acesta putem accepta pro­poziţia a doua, că întregul este mijlocit de părţi, e născut în membri. Spann face însă din propo­ziţia aceasta o formulă de temei a iniţierii şi în­ţelegerii noologice şi afirmă că prezenţă (actua­litate) nu au decât părţile, însă numai ca părţi, nu ca existenţe aparte, în sine. Şi, din nou ni se pare că surprindem o întrebuinţare îndoită a ter­menilor, dacă nu chiar o contrazicere în aceeaşi pagină. „Existenţă actuală, reală §i palpabilă au numai părţile, dar ele o au doar ca părţi, ca mem­bre, nu ca individualităţi, în sine" — pentrucă să de­clare după câteva propoziţii: „adevărul e, că nu­mai totalitatea ca atare (ca ceva independent) nu ajunge la existenţă, însă tocmai ca este cea care se reprezintă şi ia naştere în membrii care o mijlocesc". Spann speculează pe două planuri lo­gice şi cu două probleme profund diferite. Dacă întregul ca realitate proprie (als eigenes Etwas) nu există, nu există, (nici părţile nu pot exista în acest fel: ca realitate nici întregul, nici păr­ţile nu există aparte. Dacă părţile sunt de faţă şi întregul trebue să fie de faţă, altfel părţile sunt prezente ca altceva, nu ca părţi. Spann şi de astă dată confundă raportul dintre general şi concret cu cel dintre tot şi parte. De aici şi con­tradicţia între cele două [afirmaţii că numai păr­ţile există actual, cu toate că totalul se naşte din părţi, e mijlocit de acestea, deci dacă se naşte şi e mijlocit, există şi el de faţă, tot actual. Din fericire Spann părăseşte apoi discuţia pe două planuri şi rămâne în problematica raportului în-treg-parte, singura care ne interesează aici, pen­trucă să afirme: „întregul ca atare nu există, membrii sau părţile în sine nu există. Membrii nu există decât în întreg", prin urmare şi între­gul şi părţile sunt de faţă şi numai împreună pot fi de faţă. De aceea propoziţia a treia „în­

tregul este înaintea părţilor" poate să pară ne­întemeiată. Spann precizează că e vorba ;de o prio­ritate logică, nu istorică — natura nu tempore. Reia deci planul logic al raportului dintre general şi individual. In planul existenţial al raporturilor dintre întregul concret şi partea concretă, prio­ritatea e cel mult de natură funcţională. Partea nu poate să existe decât ca parte dintr'un în­treg, mâna desprinsă de corp nu mai e mână, existenţial e supusă deci întregului. întregul poate exista câteodată fără unele din părţile sale (nici­odată fără toate părţile), un corp poate exista fără o mână, fără un picior, dar nu fără toate membrele sale, încât se poate vorbi de o indepen­denţă relativă a întregului faţă de părţi- Exis­tenţial însă totalitatea rămâne Regată de părţi, iar părţile legate indisolubil de întreg, ele numai îm­preună fac realitate, sunt, cu alte cuvinte, o sin­gură realitate. Ontologic deci (nu putem pune pro­blema priorităţii întregului, pentrucă inu se poate susţine anterioritatea unei existenţe faţă de sine însăşi.

Propoziţiile 4 şi 5: întregul nu se disolvă în părţi, el le serveşte de fundament, pot fi accep­tate şi existenţial. întregul |nu este identic cu păr­ţile, nu se rezumă la părţi, el este un gen de existenţă al părţilor, un principiu de unificare al lor, el dă unitatea 'multiplicităţii; fără părţi el n'are ce coordona. Nici părţile necoordonate n'ar fi părţi, ci bucăţi dintr'o sumă de bucăţi. Ra­portul c deci corect exprimat chiar de Spann în propoziţia 6: întregul însemnează toţi în tot, toţi sunt în el şi el este ţa toţi.

Teoria totalităţii poate fi adâncită sub o perspectivă nouă, originară din psihologie, apli­cabilă însă în generai, anume: teoria configura­ţiei, (Gestalttheorie). întrebuinţăm pentru Gestalt termenul de structură.

Aplicarea structurii în sociologie se "datoreşte lui W. Schering (cf. Ganzes und Teii bei der sozialen Gemeinschaft. Ein Beitrag zur Anwen-dung der Gestalttheorie auf das soziale Leben, 1927, sau: Gestalttheorie und Soziologie in Rev. Ethos, an. II). Credem că este deosebit de in­structiv să cităm în întregime un rezumat al a-cestei discuţii, făcut de Schering însuşi: „Există atât în domeniul psihic, cât şi în cel fizic „struc­turi", adică, cu o expresie mai sugestivă şi gene­rală, totalităţi cari sunt mai mult decât suma păr­ţilor componente, sau, într'o formulă mai precisă şi inteligibilă, există corelaţii, în cari eeeace se întâmplă părţii este determinat de legile struc­turii interne a întregului. Structurile acestea sunt într'un anumit sens transponibile. Opuse structu­rilor sunt sumele sau adiţiunile (Und-Verbindun-gen) compuse din părţi independente una faţă de cealaltă şi faţă de întreg. Gruparea este geome­trică, nu dinamică. In compunerea structurilor (din punct de vedere al întregului) se disting „bu­căţile lipsite de sens" de „părţile autentice"; nu­mai ultimele au ca sub-unităţi o anumita inde­pendenţă faţă de întreg „Părţile" în sensul obiş­nuit şi imprecis sunt denumite „momente". Cen­trare. Centrare se numeşte faptul că în anumite cazuri celelalte părţi sunt determinate de către o parte privilegiată sau trebue înţelese pornind

70

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

dela aceasta; o necentrare are loc când o par te a unei s tructuri în loc să fie determinată de a-ccasta, este determinată sau încorporată în altă s tructură. Structura este o organizaţie uni tară de forţe şi raporturi s trânse determinate de tendin­ţele de totalitate. Tendinţa întregului este îndrep­ta tă spre o anumită semnificaţie a structuri i des­pre ce fel de structuri , păr ţ i şi forţe este vorba nu putem stabili decât prin cercetarea concretă dela caz la caz". Şi conchide apoi că dintre for­mele de asociaţie comunitatea (Gemeinsehaft) este o astfel de s t ructură (soziale Gestal t) .

Ce putem aplica din toate acestea într 'o ana­liză structural-existenţiallă a societăţii? Definiţia structurii se potriveşte tu turor datelor privitoare la viaţa în societate. Societatea ne apare la fie­care contact cu ea ca incomprehensibilă fără ra­portare la întreg. Ce înţelegem de exemplu din-tr 'un act de cumpărare şi vânzare fără raporta­rea la contracte, prin urmare la codul civil, la puterea legislativă, la s t a t . c a total i tate? Ce înţe­legem dintr 'o sentinţă a unui tr ibunal , fără legea de organizare judecătorească, puterea judecătorească, organizarea statului şi din nou, fără s tat şi socie­tate ca total i tate? Orice înţelegere dep|lină ne duce, în materie socială, dela parte ,îa întreg. To t ce se întâmplă în păr ţ i se supune legii întregului, întregul este mai mult decât suma părţilor. So­cietatea nu este o sumă a indivizilor, o realitate

aditivă, pentrucă nu e suficient să-i înşiruim păr­ţile una lângă alta ca să-i obţinem fiinţa; ca în­treg ea există de sine şi determină funcţional păr­ţile. Societatea nu este apoi o realitate geometrică sau o configuraţie statică, ci o realitate vie, dina­mică, curgătoare, proces. Părţi le sociale nu sunt bucăţi alăturate fără nici o semnificaţie, ci mem­bre autentice: ele n'au o existenţă de sine, ci numai ca păr ţ i în interiorul întregului. .Societatea este centrată ca şi s tructura în genere şi consti-tue o unitate de forţe determinate de tendinţa totală. Putem deci afirma cu toată temeinicia că societatea este o totalitate structurală, o configu­raţie.

Societatea este totalitatea structurală a, con­vieţuirii umane. Ea constitue un gen de existenţă proprie oamenilor. Părţi le pe cari le coordonează sunt activităţi umane, elementele pe cari le unifică suntem chiar noi, în existenţa noastră spirituală. Societatea nu este de natură materială sau cor­porală, ea nu e o configuraţie fizică, ci o rea­litate de natură spirituală. Specificul structurii so­ciale faţă de celelalte sfructuri existente este chiar spiritualitatea, cultura, Sou, identificândl cultura cu spiritul obiectiv, putem spune că soc'efatea este totalitatea strii"twa}o a grupări1 or omeneşti pro ducătoare de spirit obiectiv.

TRAIAN IIERSENI

Aspect Sirena prelung Mugeşte 'n adâncuri E ora când ies din unghere Livide umbre de om Cu fete crispate De brazdele muncii Ei pleacă alene pe stnăzi.

Crepusculul va fi în neant prăvălit Mâine?! Şi vom privi cu zâmbet barbar, Şi imnuri păgâne.

VICTOR ILIESU

Gând Seara 'ncepe adâncă 'pe pleoape. Misterioşii ochi de stele 'n Jac Molesmul gând ni l-au furat spre ape Şi cânt mi-au stors gâtlejului sărac

Sub vraja serii, întâlnit pe ape, Cu nuferii 'notând spre steaua lui, Un gând fugar a adormit pe-abroape Şi-i poate-al meu sau chiar al nimănui.

Cu pasul rar strivind în mersu-mi iarba Din liniştea de vis l-am deşteptat Si el mi-a prins pe buze o mtirare Si-a înţeles că eu l-am căutat.

C. S. ANDERCO

Neo-Duminică Tăcerile şi graiul au prins slă 'nchege rod pe hârtii Sunt eu, frate cu plugul peniţei de aur Ce-şi scurmă cuţitul împins de al palmelor taur In gândul luci ca după lploi (de vers) lutoasele

câmpii.

Tristeţi au venit mai uşor ca ape pe scoc de ochi Privesc trecerea inimii prin ţevi de toc spre voi Sufeltul e punte pătată cu simţuri de noroiu Şi trupul ca o nucă ce cu pârgă o dezghioci.

Legănări cuminţi: să ne deschidem plămânii Să ne distilăm duhori de vis prin sugative de treziri Şi să ne aşternem: loc pătat de val în unduiri Peste limanul greu de besna săptămânii.

ŞTEFAN BACIU

71

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

P r o b l e m e S o c i a l e

Actele rituale după forma de expresie" Actele ri tuale pot fi cercetate din mai multe

puncte de vedere; după natura lor care poa te fi religioasă sau magică şi după funcţiunea lor care poate fi în legătură cu viaţa omului în colectivitate sau cu lumea fizică. Un alt punct de evdere din care le putem cerceta este acela al formelor de expresie pe cari le îmbracă, adică după chipul în care se înfăţişează.

Cercetarea şi clarificarea actelor rituale după forma de expresie a format o preocupare continuă a etnografilor şi sociologilor. Dacă faptele au fost supuse unor analize minuţioase, apoi clarifcarea lor pe acest pfan nu a fost niciodată satisfăcătoare Să luăm un singur exemplu: clarificarea Iui M. Mauss. Savantul francez cercetând fenomenul ma­giei împarte riturile în două categorii: orale şi manuale1) , ceeace nu satisface cerinţele unei bune clarificări deoarece nu cuprinde dansul şi muzica rituală. Sforţarea noas t ră este tocmai ca, pe lângă' o elementară analiză să găsim o clarificare ce a r putea cuprinde mai pe deplin orice act r i tual pe care ni l-ar prezenta reali tatea concretă.

O primă împărţire o putem face în t rei categorii şi anume: mişcare rituală, limbaj ri tual şi muzică rituală. Aceste categorii mai pot fi şi d e împărţite fiecare în mai multfe grupe, să le analizăm şi să le definim pe fiecare în parte .

' ' ' ;: • * ' • ' •

I. Mişcarea rituală. Atâ t în religie cât şi în ma­gie un mare număr de acte rituale apar sub forma de mişcare. Prin diferite atitudini ale corpului şi membrelor, prin imitaţie, se afectează atenţia per­soanelor divine — sau a spiritelor — al căror contact este dorit pentru a realiza un fenomen cu răsfrângere asupra unui individ" sau af colectivităţii. Mişcarea ri tuală care se realizează prin imitaţie a fost numită de Durkheim, mimetică1) . Pentru sociologul francez însă, se numesc r i tur i mimetice toate acele r i turi prin cari primitivuf din triburile australiene doreşte să se realizeze cât mai ase­mănător cu totemul său. Principiile pe care se întemeează aceste r i turi este principiul magiei sim­patice şi anume după Frazer, al magiei homeo­patice imitative care se constitue pe ideea d"e ase­mănare 1 ) . Imaginea, chipul este mai întotdeauna, în mentalitatea primitivă, indisolubil legată de mo­del astfel că acesta poate fi influenţat într 'un fel sau altul. Legătura între imagine şi model a fost constatată şi fa ţăranul român. Ihtr 'un caz: o ţăran­că din comuna Ruşeţu-Brăila nu s'â lăsat fotogra­fiată pentru că acela care posedă fotografia, o poate rupe şi astfel să-i provoace moartea.

1) Fragment din studiul: Sociologia actelor rituale. 1) Hubert et Mauss: Esquisse d'une theorie de la magie

Annee sociologique 1902—1903. 3) Emile Durkheim: Les formes elementaires de la vie

rellgieuse, pag. 501. 4) I. Frazer ,• The Golden Bough. Trad. franceză.

Pr in mişcare ri tuală noi înţelegem însă toate riturile atât religioase cât şi magice, întemeeate sau nu pe asemănare şi imitaţie, dar cari se exprimă printr 'o atitudine corporală.!Ele pot fi împărţi te în:

1. Gesticulaţie sau r i turi manuale după expresia lui Marcel Mauss. Ritul manual este exprimarea tacită, este traducerea în gest a unui gând. Gestul poate fi un semn care înlocueşte formula de l imbaj;

2. Mimică, adică exteriorizarea unei atitudini in­terioare, sau imitarea unui „chip" prin muşchii feţii; _ •• • _ f j • ; n ! ;

3. Dans r i tual constituit din mişcări simple şi ritmice sau dintr 'un complex după anumite reguli. Dansul apare cu deosebire în ceremonii şi anume în cele magice. / ! • . . ' •

, * * *

II . Limbajul ritual. Contactul cu Dumnezeu sau cu spiritele înconjurătoare se poate lua şi pe calea cuvântului. Limbajul r i tual a apărut în religie şi magie — în toate societăţile dela cele mai infe­rioare până la cele evoluate — ca o necesitate de a distinge şi mai mult sacrul de profan. Limbaj r i tual este ceeace s'a numit „rituri orale" 1 ) , adică riturile săvârşite prin viu graiu. Aceste ri turi sunt practicate în magie prin formule sau versuri ma­gice (descântecele) în religiile primitive prin cu­vinte izolate sau formule, iar în religiile antice ca şi în creştinism, prin imnuri şi rugăciuni. Riturile orale apar cu necesitate atât în magie cât şi în religie. Hubert şi\MausS disting trei grupe de ri turi orale şi anume: '

1. Rituri orale simpatice, care descriu o operaţie cu totul asemănătoare aceleea pe care o doresc produsă. Acestea sunt mai dese în magie;

2. Rituri orale-rugăciuni şi imnuri, care sunt mai mult r i turi de i adorare şi care se întâlnesc mai mult în cultul religios;

3. Rituri sau incantaţiuni mitice, care sunt la rândul lor de două feluri: povestiri epice cu per­sonagii eroice şi divine şi povestiri asupra genezei, cum e „iertăciunea" dela nuntă în Bucovina. Sub orice chip şi cu orice conţinut ar apărea, rostul riturilor orale mitice este acelaş: de a evoca pu­terea spiritelor cărora Ie ceri ajutorul.

Pentru înţelegerea şi înregistrarea riturilor orale noi propunem o clarificare mai simplă dar mai sigură:

1. Interjecţii şi cuvinte onomatopeice; 2. Cuvinte: formule; deseori lipsite de înţeles: 3. Cântece: viers; cântecele - viers fac trecerea

către muzica rituală, de care obişnuit sunt legate.

* * III . Muzica rituală. încă din timpurile cele mai

vechi, muzica a fost întrebuinţată ca mijloc de ex­primare rituală pentru căpătarea atenţiei zeului sau spiritului a cărui ocrotire era cerută. Muzica rituală apare la triburile primitive mai mult ca

1) Hubert et Mauss: op. cit. pag. 51—58.

72 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

motiv ritmic de aceea este întotdeauna asociată de dans. La popoarele mari evoluate, cum e Ia Ro­mani de exemplu şi mai mult în societăţile civili­zate de azi, muzica rituală este legată de viers, de poesie şi anume de ceeace noi numim rugăciuni. Divinităţile şi spiritele sunt considerate ca uşor im­presionabile muzicei. Deaceea muzica e atât de întrebuinţată jm cultul religios şi practicele magice. Dar nu numai atât. Muzica mai are un rost în împlinirea ceremoniilor: ea stabileşte — atât la agenţii actelor rituale cât şi la cei ce asistă] — o corespondenţă necesara între atitudinea exterioară (actul) şi cea interioară (credinţa) corespondenţă cte care depinde efectuf ceremoniei.

Muzica rituală! o putem împărţi în două categorii: 1. Melodie instrumentală, când e legată mai mult

de dans ; 2. Melodie vocală, când e legată mai mult de

viers, de poesie. : *

Prima întrebare pe care ne-o punem în legătură cu forma de expresie a ri turilor aşa după cum am înfăţişat-o, este origina lor. Elementare expli­cări am dat. Problema noastră însă aproape coin­

cide cu problema începuturilor artei cari au fost de natură religioasă sau magică. Mu e deloc însă în intenţia noas t ră de a t rata aici această chestiune, deoarece ne depăşeşte preocupările.

Ceeace este însă mai interesant din punct de vedere sociologic este că aceste r i turi nu apar ca manifestări ale vieţii de toate zilele, ale vieţii pro­fane, ci numai în sistemul precis al experienţelor mistice, colective sau individuale. Un vers sau. o melodie rituală dacă nu-şi mai păst rează semnul precis, obişnuit dispare. Sunt daţi în care poate dura în formă de supravieţuire. Atât în cercetările făcute de etnografii şi sociologii străini cât şi în cercetările făcute de noi în satul românesc s'a observat că între aceste forme rituale deosebite, în cadrul unei ceremonii, există o corespondenţă , precisă şi anume: la un anumit gest sau dans , I corespund anumite cuvinte şi melodii. Câteodată^?, însă, această legătură este întâmplătoare în uni- ** tatea ceremonială, sau nu există deloc.

Cercetarea actelor rituale după forma lor de expresie ne luminează o seamă de probleme în legătură cu una din fundamentalele atitudini ale omului. i f ' '

ERNEST BERNEA

Sociologia monografică-ştiintă a realităţii sociale Prin cunoaşterea monografică

şi sintetică a Naţiunii, aceasta va lua cunoştinţă de sine însăşi şi va şti astfel ce este ea în deosebire de celelalte naţiuni, punând baza unei culturi şi politici naţionale sănătoase. Căci dacă există vreo eroare mai dureroasă a unei poli­tici de Stat este plecarea greşită dela deducţia algebrică a acestei fiinţe vii, variate, multiple şi com­plexe, care este Naţiunea.

O asemenea cunoaştere, a Naţiu­nii nu o avem. Realizarea ei prin monografii sociologice, trebue să recunoaştem că întrece cu mult puterile unui singur om sau chiar ale unei generaţii întregi. Ştiinţa Naţiunii, care va trebui să înteme­ieze o politică naţională adevăra­tă, politica Naţiunii, nu se poate dobândi decât după o muncă sis­tematică de decenii, la care sunt chemate a lucra solidar mai mul­te generaţii prin analiză, răbdare, devotament, metodă şi entusiasm

Astăzi nu ne cunoaştem Ţara. Nu ne cunoaştem Neamul şi ridi­căm ignoranţa la rangul de doc trină în viaţa publică. Ne ignorăm pe noi înşine, ne ignorăm chiar cu fanfaronadă.

Este timpul să începem munca temeinică de cunoaştere a ţării.

Căci a cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc de a o servi. Ştiinţa naţiunii este ştiinţa patriei. Ne trebue o enciclopedie a satelor şi oraşelor. Ne trebue harta sociolo­gică a României.

Monografia sociologică fiind o sinteză în timp şi în spaţiu a u-nui colţ de ţară, o vedere de an­samblu menită să înglobeze în-tr'un tot atât tradiţiile trecutului, cât şi realităţile prezentului şi po­sibilităţile viitorulw ; un instanta­neu panoram'c atotcuprinzător, care rezumă zăcămintele de bogă­ţie şi rezervele de energie acu­mulată ale naţionalului, descopere cu ochi ageri, sprinteni, proas­peţi şi sfredelitori pricinile de a-morţire, ca şi principiile de viaţă, adică principalele caracteristici sociale, politice, şi etice ale satu­lui şi oraşului românesc. Mono­grafia deşi străbătută de o ideo­logie sever ştiinţifică dobândeşte astfel valoarea unui act de credin­ţă. Studiile sociologice ne învaţă să descoperim şi să înţelegem a-devărul sociologic, că satul este sanctuarul unde s'a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poborului românesc; că el este ti­pul rezumativ, sinteza neamului; ^ că satul este încarnarea unei vieţi®

româneşti într'un colţ minuscul al umanităţii. Prin o tenacitate panteistă satul este păstrătorul raporturilor metafizice ale naţiu­nii cu veşnicia. In adâncimea sa­tului luminează încă taine nepă­trunse şi nebănuite, adevărurile pe care el le răspândeşte formează cel mai nimerit simbol al ştiinţei naţiuni', o ştiinţă nouă, care se bazează pe o enciclopodie de ştiin­ţe, pentru că satul cuprinde o en­ciclopedie a vieţii.

Ştiinţa Naţiunii, întemeiată pe ştiinţa satelor, deschide vaste ori­zonturi şi speranţe, dovedind că Românii nu sunt un popor minor, că Statul românesc şi cultura na­ţională nu sunt un capriciu ori o improvizaţie a istoriei univer­sale.

Desigur, cine este deprins să vadă numai la sutyrafaţă va fi is-bit de orizonturile înguste, fără relief bronunţat, ale satelor; cine însă descinde şi scormoneşte în adâncime, şi acesta este rostul monografiei sociologice, este ui­mit de zbuciumul intens şi frea­mătul palpitant ce se zbat în sânul acestui microcosm naţional, care este satul.

) ^ D. GUŞTI

73

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Opinia publică: despre tiranie (Continuare)

Totuş i nu urmează implicit că opinia publică există în orice ţa ră şi că nu sunt ţăr i fără opinie. E destul ca ceeace ar fi opinia publică într 'o ţ a r ă să cedeze la fiecare pfâs voinţii unui singur om, pentruca ţara aceea" să fie lipsită de opinie şi cârmuită de arbitrariul unuia singur. In cazul acesta voinţa unui om se substi tue voinţii tu­turor şi înlocueşte opinia publică, care este con­fiscată, dându-i de multe ori aparenţa că se câr-mueşte în numele ei- Aceasta este tirania care, — în opoziţie cu un guvernământ de opinie se sub ' strage dela orice control în afacerile publice. Ti­rania cea mai rea, cel puţin în Statele moderne, este probabil aceia care reuşeşte să aibă adeziunea opiniei publice — sau ceeace-i ţine locul acesteia pentru scopuri personale, risipind astfel ultima re­zervă de protest contra unei s tăr i de fapt insu­portabilă.

Dar ceeace apare paradoxal la prima vedere este ca opinia publică, atât de potrivnică tiraniei prin definiţie, să ajungă ea la tiranie şi să exercite o ti­ranie atât de temută ca cea mai rigidă dintre ti­ranii. Aceasta se exprimă adesea prin formula: exigenţele opiniei publice.

Ceeace face adică să ne conformăm gustului so­cietăţii în care trăim, sau prin maniera şi prin toate aspectele, sub care apărem în societate ca îmbrăcăminte, opinii personale, maniere, derivă din opinia publică, sunt fapte de opinie- Sunt aici exi­genţe atât de imperioase încât orice abatere dela linia fixată de opinia societăţii noastre — care este deci publică pentru noi — ne singularizează. Nu doar că ne expunem, prin abaterea noastră, la o sancţiune definită şi nici la una morală, pe care s'o resimţim în fundul conştiinţii noastre, ci numai la un blam al opiniei publice, care este uneori mai rău decât cea mai gravă sancţiune, mai dureros simţit cu cât nu-1 putem închide în conştiinţa noastră proprie, ci ne punem în dis­cordanţă cu toţi semeniii noş t r i : parcă-1 vedem flu­turând pe buzele fiecăruia din ei- De aceea este te­ribil lucru a înfrunta opinia publică, căci înseamnă a înfrunta un factor, format din infinite impon­derabile pe care noi nu le putem cuprinde cu mintea şi să le dăm canalizarea cea mai conve­nabilă intereselor noast re personale.

De aceea suferim uneori aşa de mult de pe urma blamului acestuia, pe care-1 presupunem şi-1 anticipăm prin acel: ce va zice lumea! Este că el ne aruncă într 'o divergenţă str identă nu cu noi înşine — cu care ne-am putea împăca mai uşor, ci cu semenii noştr i nenumăraţi , cu această paradoxală făptură a opiniei publice, cu nenumărate apariţii, care sunt tot atâtea spasme. Cum! s*ă împăcăm o asemenea multiplă apariţ ie?

Mai este de observat că opinia publică nu este în orice mediu social deopotrivă de exigentă. Una este, de exemplu, opinia publică într 'un oraş mare, alta într 'un oraş mai mic sau un orăşel şi însfârşit alta este într 'un sat unde toată lumea se cunoaşte oarecum personal. Astfel se poate generaliza ra­portul acesta dintre opinia publică şi mediul social,

în care ea se exercită, până a-i da înfăţişarea unui rapor t constant în chipul acesta: Cu cât me­diul social, în care trăim, este mai restrâns, cu atât opinia publica este mai eficace, în sensul că apare mai constrângătoare; iar cu cât mediul so­cial în care trăim, este mai larg, cu atât puterea opiniei publice este mai mică şi ne sustragem de la imperativul ei. Astfel ştim că orăşelele şi în ge­neral provincia se bucură de reputaţia că nimic nu scapă acestei opinii tiranice, care amestecându-se până în cele mai mici amănunte de viaţă ale fie­căruia, reglementează acţiuni, pe care altminteri le-am socoti de drept sustrase controlului opiniei publice. La câte situaţii penibile şi totuşi de un comic irezistibil dă loc această suveranitate du­bioasă a opiniei publice este îndeobşte cunoscut. Iar urmaşul unora din cei mai ascuţiţi scriitori şi-a exercitat în toate literaturile, pe această temă. Să cităm exemplul lui Caragiale în l i teratura noa­stră. Dar nici oraşele mari sau mici capitale nu scapă cu desăvârşire tiraniei opiniei-

Atât numai că aici se petrece un fapt, cel puţin în aparenţă curios. In oraşele mari, iar cu cât oraşul este mai mare cu atâ t faptul este m i i des, se întâmplă că opinia publică censurează mai mult acţiunile în rapor t imediat cu respectarea formelor de uzaj în lume, aşa zisele bune maniere sau ceeace constitue caracterul mondain al conduitei cuiva decât acţiunile care ar deroga dela respectul obiceiurilor şi moralei. Aşa, de pilda, opinia pu­blică în acest caz îşi face un punct de onoare din a blama neachitarea unei datorii la jocul de cărţi atunci când rămâne insensibilă la o acţiune mani­festă de necinste, cum ar fi însuşirea blamului public acordându-i prin aceasta şi o primă de în­curajare- Aceasta ar arăta că eficacitatea opîniei publice depinde de mediul social şi exerciţiul ei ar fi solicitat deosebit după clasa socială, în care se produce. Totuş funcţiunea opiniei publice nu încetează niciun moment de a fi generală pentru scopurile colective ale societăţii. In acest sens, opinia publică, cu toate oscilaţiile ei se depărtează de tot ce este particular şi impune în societate scopurile ei morale. Astfel Dougall, după cum a-minteam mai la început, ajunge să dea o explicare interesantă şi ingenioasă a chipului în care opinia publică se înfăţişează ca superioară opiniei mij­locii dintr 'o societate dată.

Intr 'adevăr, chestiunea care se pune acum este cum se face că într 'o societate opinia publică es te un factor moral şi este distribuitorul laudei şi al blamului, din care se împărtăşesc toţi membrii so­cietăţii. Dacă ea este o simplă manifestare a opi­niilor individuale, pe care le exprimă fără nimic altceva, de ce implică o linie de conduită — să zicem — care devine regulatoare pentru noi toţi? Ar fi să credem că această putere îi vine sau derivă dintr 'o virtute inerentă ei şi pe care n'o putem analiza cu mijloacele noastre obişnuite. Dacă aceasta nu poate fi verosimil, explicarea trebue căutată într 'al tă parte .

(Va urma) Const. Sudeţeanu.

74

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

A S'au spus atât de multe în jurul

crizei de toate genurile pe care o străbate omenirea din zilele noa­stre, încât a mai reflecta asupra acestei probleme, diformată hidosi de către economişti îndeosebi, în­seamnă a deveni monoton şi a ţe face culpabil de un greu păcat; banalitatea.

Cu toate acestea problema nu e nici pe departe lămurită şi cu atât mai puţin epuizată. Complexitatea; debordantă cere încă multă, şi mai cu seamă pătrunzătoare re­flecţie din partea noastră.

Impresiile unui spirit liber d? anumite prejudecăţi ştiinţifice, (ca­ri rezolvă totul prin clasificare comodă, şi arbitrară mai ales, nu pot fi cu privire la surda agitaţie lăuntrică a lumii contimporane, decât aceleaşi încercate în prezen­ţa unei agonii.

încerc sâjmi dau seama, în cali­tatea de contimporan obligat să reflecteze asupra lumii de valori în care trăeşte, ce caracterizează şi ce distinge schimbarea în care afortiori sunt implicat, pentru a extrage învăţăminte şi norme ne­cesare orientării spiritului. Căci fără această lămurire a ţa însuţi în raporturile cu realitatea în care exişti, nu sunt posibile liniştea şi certitudinea, cari servesc drept punct de rezistenţă în procesul oricărei cunoaşteri.

Din perspectiva acestui punct de contemplaţie, îmi apare clar că trăim o agonie. Nu însă una din acelea fecunde pentru spirit.

Există un fel de agonie pe care o trăiesc anumite fiinţe predesti­nate frământării; unele fiinţe pen­tru cari neliniştea este congenita­lă, integrată organic în existenţa lor, consubstanţială şi permanen­tă. Pentru acestea, agonia este un drum de cunoaştere şi descoperi­re, de trăire tragică a sensurilor, de frenezie născătoare de bucurii spirituale indescriptibile, şi cău­tări profund înviorătoare. Este o agonie care nu oboseşte niciodată, care nu epuizează, ei care ucide deadreptul sau salvează.

Este agonia cum au înţeles-o Pascal, Dostoievski, Nietzsche, Chestov sau Unamuno.

Agonia pe care a trăit-o Kirke-gard şi a văzut-o Unamuno în

G O N I creştinism. In faţa ei te reculegi şi te 'nchini, pentrucă reprezin­tă un mod de existenţă, cu sâm­bure autentic.

Există însă şi alt fel de agonie, născută din oboseală, din sleire a forţelor şi epuizare interioară. După ea urmează lungi pauze de întuneric şi stagnare. Ea provine din dezagregarea structurală a u-nor sisteme iremediabil uzate, an­gajate în procese de dislocare.

Această agonie se întâlneşte în viaţa colectivităţilor, spre deose­bire de cealaltă icare umple istoria unor vieţi • singulare.

Omenirea contimporană trece prin acest fel de agonie, care a-rată epuizarea sa, disoluţia neîn-lăturabilă a valorilor deia teme­lia ei.

Nu este oare semnificativ că în aceiaşi vreme în care o concep­ţie lucidă de explicare a vieţii sociale, cum este marxismul, apa­re o filosolie care vorbeşte de cri­za culturii europene şi a tuturor valorilor create de ea?

Pesimismul spenglerian este pentru cultura europeană, ceeace este marxismul pentru ordinea so­cială creată de capitalism. Coin­cidenţa lor în a explica, una,, de­gringolada vechilor forme sociale, alta disolvarea valorilor culturii actuale, este mai degrabă semnifi­cativă decât stranie. Există te-meiu şi într'o privinţă şi în al­ta. Criza socială de adâncime este completată de marea dezorienta­re a spiritului.

Laturea impresionantă a aces­tor procese de distrămare, nu con stă însă în dizolvarea ca atare a formelor de viaţă şi de gândire, ci în altceva: în locul rămas va­cant prin uzarea şi compromitereal valorilor vechi, se pare că ome­nirea nu e capabilă să pună alte­le noi, să-şi restaureze forţele cre^ atoare pentru a clădi altceva, ca­re să constitue temelia unor noi instituţii şi orientări.

Fiecare dintre noi simte nevoia unui cât de insignifiant grăunte de certitudine, pentru a-şi face viaţa posibilă. Fiecare dintre noi are nevoe să creadă în ceva, să considere anumite valori ca fiind! permanente, pentru a putea merge mai departe, siguri pe un punct

A C T U A L I T Ă Ţ I

E de sprijin. Dar nici unul dintre noi nu găseşte răspuns odihnitor acestei întrebări obsedante: în ce să cred?...

Faptul numai, că problema s'a putut pune, şi cu atâta insistenţă, este îndeajuns de grăitor şi de-monstrativ.

Pentru a găsi un răspuns, ce­rut de organice nevoi ale spiri­tului, ar trebui să existe un colţ neatins din suma bunurilor pe ca­ri se sprijinea până acum imensul edificiu social, să existe valori rie-compromise, rezistente, nedizolva­te şi sigure, sau să se întrevadă unele în apropierea noastră, din­colo de momentul critic care ne domină. Din tabla de valori a tre­cutului n'a mai rămas însă nimic necriticat, nimic integru. Criti­cismul universal a lăsat în urmă-i numai grămezi de ruine. Ideia progresului nelimitat acreditase iluzia unor infinite virtualităţi u-mane. Alăturea de ruine stă însă o omenire sleită, epuizată, obo­sită peste măsură, incapabilă a mai crede în propriile-i puteri de reculegere şi redresare morală. Această neîncredere este cea mai grea dintre prăbuşiri. Ea consti­tue agonia prin care trece omeni­rea de azi, agonia în care se sting luminile, şi seacă izvoarele de creaţie.

Spengler consideră agonia cul­turii europene, ca un semn de e-puizare lăuntrică totaiă, de stin­gere a virtualităţilor creatoare, prin urmare de aprinere a unei culturi care şi-a trăit ciclul de viaţă propriu. Ca şi celelalte, ea va pieri pentru totdeauna, făcând loc alteia.

Oricare ar urma însă, ea presu­pune puterea de elaborare a unor valori şi credinţe noui, pline de vigoare şi de sevă, a unor stiluri de viaţă complete şi specifice.

Din această agonie a lumii con­timporane, din această descompu­nere fără precedent pe care o tră­im noi, ce-ar mai putea ieşi oare?

Ar trebui să ai o putere de cre­dinţă formidabilă şi o naivitate incoruptibilă, pentru a mai cre­de în supravieţuirea acestor for­me de viaţă şi de cultură.

N. TATU

75

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

România şi organizaţia internaţională a Muncii — însemnări cu prilejul vizitei d-lui Harold Butler —

Politica socială a României nu capătă o organizare sistematică şi o orientare hotărîtă decât după răz­boiul mondial. Curiozitatea şi pasiunea cercetătorilor îrvsă poate merge mult în trecut şi găsi acte şi docu­mente de mişcătoare milostenie şi asistenţă si chiar anumite texte mai precise dela 1873 încoace, dar o adevărată politică socială n'avem decât din momentul înfiinţării Ministerului Muncii în Martie 1920. Pro­vinciile româneşti, unite în 1918, s'au bucurat unele de o legislaţiie mai înaintată ş i . mai categorică în această materie, aducând astfel cu ele un spirit socia) mai bine închegat, o muncitorime mai strâns orga-niizată, o lume mai înţelegătoare pentru problemele şi drepturiile muncii.

Crearea unui minister al muncii ca şi elaborarea neîntârziată a primelor legi muncitoreşti au fost de altfel justificate chiar de autorităţi pe aceste con­siderente. Ele au coincidat însă cu înfiinţarea organi­zaţiei internaţionale a muncii şi au ambiţionat dela început să se ţină în ritmf cu spiriitul ş'i, pe cât po­sibil, cu activitatea ei.

Nu trebuie să neglijăm deasemenea faptul că primul director al Biuroului Internaţional al Muncii, Albert Thomas, eră un sincer şi cald prieten al României, încă din vremurile cele mai grele ale existenţei ei, şi se bucura în ţara noastră de o autoritate indiscutabilă şi de Oidragoste unanimă. Datorită în bună parte influ­enţei pe care o avea asupra conducătorilor politici de la noi aceasta mare personalitate, s'au ratificat cele mai multe din convenţiile internaţionale de muncă.

Alegerea prin concurs a unui funcţionar român în Biurou, în care scop a sosit în ţară în 1922 d. Butler, pe atunci sub-director, a fost la rândul său un prilej de a stabili o legătură mai strânsă şi continuă cu Geneva socială. , <

Dela această dată încoace, raporturile României cu Organizaţia internaţională a muncii devin şi mai cor­diale, delegaţiile româneşti la Conferinţa internaţională a munciii având în câteva rânduri pe înşişi miniştrii muncii în frunte: d. Trancu-Iaşi, d. dr. N. Lupa, d. I. Râducanu, d. D. R. loauifescu.

Ratificările convenţiilor internaţionale se înmulţesc, iar legislaţia ce se face este tot mai mult în spiritul de justiţie socială, al cărei gardian vigilent este Orga­nizaţia internaţională a muncii. La această dată avem 17 convenţii ratificate, iar câteva aşteaptă să fie vo­tate şi de cameră după ce au fost votate de Senat, încă din sesiunea trecută, după propunerea d. D. R. loaniţescu, pe atunci ministrul muncii.

Pentru menţinerea cât mai vio a relaţiilor cu Biu­rou] şi pentru dosvoltarea lor normală, şi cât mai prie­tenească, conducătorii ministerului muncii dela noi s'au gândit să, ceară Biuroului înfiinţarea unui post de cores­pondent la Bucureşti. Acţiunea în acest sens începe din 1927 (şi a (durat aproape doi'ani, până ^e-a (intervenit aranjamentul azi în vigoare şi conform căruia Biuroul are în România, din Iulie 1929, un corespondent.

Vizita lui Albert Thomas, în Februarie 1930, a fost un prilej foarte fericit de sărbătorire solemnă şi în România a zece ani de activitate ai Organizaţiei inter­naţionale a muncii, mulţumită I. S. R. şi preşedintelui său. Manifestaţia dela Fundaţia Carol I, unde a vorbit Albert Thomas, încunjurat şi salutat călduros de toţi

miniştrii muncii din România, a fost ceva înălţător şi reconfortant. Volumul publicat de I. S. R. înfiinzând o dare de seamă fidelă a sărbătorirei, precum şi conferinţele ţinute în secţia de politică socială, stă drept o elocventă mărturie.

Recenta venire în România a noului director, d. Harold Beresford Butler, are la rândul său o_ semnifi-caie, pe care suntem bucuroşi* că o .putem releva. Prin moartea marelui său constructor, organizaţia in­ternaţională a muncii pierdea ;un conducător neîntrecut, dar totdeodată şi România pierdea un incomparabil prieten şi binefăcător. De aceea şi moartea lui a. avut la noi un răsunet din cele mai mari ^i mai dureroase. Pe lângă comemorările din 1932, desvelirea recentă a chipului său la Casa medicală care-i poartă numele a fost, pentru toţi cei cari au participat la ea, jdovada vie a dragostei şi recunoştinţei româneşti pentru Al­bert Thomas.

Legăturile noastre cu B. I. M. trebuiau însă să continue a fi eordiale. Şi deaceea vizita noului di­rector a fost binevenită. Contactul pe care d. Butler 1-a luat pe deoparte cu guvernul şi organele condu­cătoare ale Statului, iar pe de altă parte cu asociaţile patronale şi muncitoreşti, care participă la activitatea Organizaţiei internaţionale a muncii, a avut darul să câştige României un bun şi leal prieten. Firea şi tem­peramentul său de fiu al marelui popor englez, con­vingerile şi hotărârea sa fermă, judecata sa sigură şi echilibrată, experienţa jji autoritatea şa incontesta­bile l-au făcut jiretutindeni iubit. Guvernul i-a mani­festat deosebita sa simpatie, patronii prietenie, iar mun­citorii deplină încredere.

Urmaş al lui Albert Thomas, de la început noul director a ,ţinut [să afirme că, ,în calitatea sa de cel "mai apropiat colaborator al primului director tot timpul cât acesta a condus Biuroul internaţional al muncii, dânsul nu poate să facă altceva decât să urmeze" vdi-hictivele trasate de geniul lui Albert Thomas şi să lucreze cu aceiaşi râvnă si cu acelaşi devotament la respectarea şi aplicarea principiilor de dreptate sgcială înscrise în tratate. Pentru aceasta d. Butler nu pre­cupeţeşte nici un sacrificiu şi turneul recent întreprins. în această parte a Europei a avut tocmai scopul să-1 facă să cunoască direct stările de lucruri şi pe con­ducătorii treburilor publice, dar mai ales sociale, cu caro organizaţia geneveză trebue să conlucreze con­ţinu.

După cum a declarat-o în cuvântarea d-sale la Radio, d. Butler a fost plăcut impresionat de stră­duinţele ce-a văzut desfăşurându-se la noi în dome­niul social şi s'a bucurat sincer, aflând de la persoa­nele cele mai autorizate că tendinţele politicei sociale progresiste a României nu vor fi stânjenite prin nimic şi că Organizaţia internaţională a muncii poate conta în toate împrejurările pe România. ' De altfel politica socială pe care România înţelege

s'o ducă pentru binele clasei muncitoare o face pentru siguranţa şi progresul său şi în convingerea că viaţa şi interesele marei mase muncitoare a poporului român, lucrători industriali, ţărani, funeţonari, şi intelectuali, merită toată atenţia şi toată grija conducătorilor politici.

G. VLADESCU-RACOASA ! Corespondentul B. I. M. în România

76 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

FIGURI BĂNĂŢENE

TINCU VELIA — Prieten ';i coleg on Şaguna la Institutul Teologic

din Vârşeţ, — Autor tio istorie naţională fi biseri­cească şi colaborator Ia „Gazeta şi foaia pentru inimă, minte si literatură" — Prigoana sârbească — Lupta,

Ţin să precizez dela început că rândurile de mai jos simt simple însemnări fugare, nicidecum un studiu sistematic de specialist în istoriografia li­terară. Ele sunt doar urmarea interesului inciden­tal al unui laic în această materie. Al unuia care întâmplător văzând amintit, pe câteva file îngăl­benite de vreme numele lui Tincu Velia şi consul-tându-şi memoria asupra celor reţinute din istoria literaturii române şi a poporului nostru, na şi-a putut aminti nicidecum să-i fi văzut vreodată în­vrednicită cu o consideraţie cât de anemică, de că­tre infailibilii noştri specialişti, viaţa şi opera de om incontestabil valoros ce a fost acum un veac.

Explicaţia am găsit-o imediat: Tincu Velia e bănăţean. Argumentul este, în mod evident ineluc­tabil. El spune totul. Căci în mintea celor mai mulţi, actuala numire a celei ce-a fost Dacia Ripen-sia, nu mai poate evoca nici-o altă semnificaţie în afară de cea atribuită de către d. C. Tănase în revistele sale dela Cărăbuş unde prezentând Româ­nia în imagini, a întruchipat-o într'o femee, botezând fiecare parte a trupului ei cu nume'e unei provincii... Se ştie ce rotunjimi graţioase au revenit leagănului lui P. Chineza, Grozăvescu, Babeş, Lalescu, etc... In treacăt fie zis, bănăţeanul, care nu e lipsit de umor, n'are nimic împotriva ironiilor şi glumelor când ele nu sunt doar poftă de scârbavnică gâl­ceava ci provoacă prebleme şi indică soluţii.

Date amănunţite asupra lui Tincu Velia din care să putem afla cu preciziune tot ce a realizat el, n'am putut găsi. E foarte greu de stabilit deci ce valoare au scrierile lui şi decât cine este mai mare sau mic dintre românii contimporani lui, de pe o parte sau cealtă a Carpaţilor. Rămâne ca ahea de acum încolo după o sală de ani de uitare a posterităţii'recunoscătoare, să se vadă cum anume poate fi încadrat acest bănăţean printre va­lorile general româneşti.

Se crede îndeobşte că dacă portretele contim­poranilor nu pot fi definite din cauza lipsei de perspectivă istorică, n'ar putea fi vorba de ase­menea greutăţi când avem de cercetat viaţa şi opera înaintaşilor de acum un veac şi mai bine. Totuşi par'că este chiar aşa, reconstruirea unei vieţi fiind cât se poate de grea, atunci când abia există date, ca în cazul de faţă.

Deşi ele lipsesc însă în cea mai mare parte, cei de azi totuşi avem datoria ca din atâtea puţine câte sunt, să facem toate eforturile necesare con furării măcar cu oarecare aproximaţie în mintea contimporanilor noştri români a imaginei spirituale a lui Tincu Velia. Considerăm aceasta cu atât mai necesar cu cât chiar şi numai din puţinul ma­terial documentar pe care-l posedăm se va vedea că regretatul scriitor bănăţean este o figură pe nedrept uitată, care trebue impusă admiraţiunii generale ca icoană a celei mai mari hărnicii de

pentru emanciparea bisericii româneşti de sub ierar­hia sârbească, — Ecourile revoluţiei franceze în scrie­rile autorilor bănăjfeni — Sfârţit de leat în Banat.

cercetător al trecutului, dintre toţi românii bănăţeni de până la dânsul.

Petru Nicolae Tincu Velia s'a născut în comuna Ticvaniul Mare din Banat, (Judeţul Caras) . Ziua naşterii sale nu se cunoaşte cu exactitate deoarece matricolele mai vechi nu ara tă în unele locuri decât ziua botezării. La Tincu Velia ea corespunde datei de 4 Noembrie 1814.

Asupra părinţilor sjai nu se ştie nimic şi până azi n'ajm putut afla, dacă Tincu Velia a avut sau nu urmaşi. Din unele scurte însemnări însă asupra sa, apărute în „Calendarul Românului" din Caran­sebeş, reiese cert că a 'fost adoptat de un unchiu al său cu numele de George Velia, cu ajutorul căruia s'a putut înscrie la şcoala secundară, stu­diind apoi la Academia de Teologie din Vârşeţ , oraş aparţ inător azi Banatului Robit. "

Numele de Velia 1-a primit dela unehiu-său, ia r pe cel de Nicolae dela mama-i adoptivă, căreia nu se ştie din ce motive îi era peste mână să-i zică precum îl chema, adică Petru. Aşa dar P. N. Tincu Velia s'a născut cu numele de Petru Tincu şi doar ceva mai târziu a adăugat adevăratului său nume, un al doilea, pe acela de Nicolae Velia. Noi îl vom numi aşa cum îl găsim în prea puţinele docu­mente ce se găsesc asupra lui, adică Tincu Velia.

După terminarea academiei de teologie Tincu Velia a fost hirotonit întru diavoli; la 1640, în Duminica Paştilor, întru protodi&e«n, iar la 1842, întru preoţie şi numit papoh' al comunei Sinersig de lângă Lugoj. Nu mult după acestea, la 4/1'? Aprilie 1848', ocupă postul de asesor eotfsistorial şi, ch iar în acelaşi an, fiind încă pavobrUh Sinersig, îl găsim gpeifesor la institutul teologic din Vârşeţ, — titlu ce ar echivala azi cu acela de asistent uni­versitar — la departamentul românesc, având de coleg pe, Andrei baron de Şaguna, care era la secţia j sarog^a aceluiaşi institut, funcţionând până Ia 1880. »

Dmtr 'un discurs al d-lui Tra ian Oprea, prea ono" râtul protopop al Vârşeţului, — înregistrat de Ca­lendarul „Nădejdei" din Banatul Robit — aflăm că între cei doi fruntaşi ai românilor din Ardeal şi Banat s'a înjghebat o adâncă prietenie, con­tactul zilnic ce-1 aveau sub stăpânirea ierarhiei sâr­beşti stimulându-le avântul la muncă şi dragoistea de neam, aprinzându-le în suflet dorul libertăţii pentru poporul din care făceau parte .

Opera măreaţă ce a desvoltat-o Andrei baron de Şaguna ca episcop în Ardeal, — spunea prea onoratul protopop, — este cunoscută românilor de pretutindeni, iar despre a lui Tincu Velia nu se poate spune că a r fi fost mai prejos, în Banat.

Ca profesor Tincu Velia a desfăşurat o intensă activitate istoriografică. Era un om cu o cultură vastă şi colabora la cel mai de seamă organ de publicitate românească de pe atunci, „Gazeta şi foaia pentru minte, inimă şi literatură", scriind

77 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MAlNE

articole cu caracter politic şi naţional. In timp ce a fost profesor la Insti tutul Teologic din Vâr-şeţ, Tincu Velia a avut durerosul prilej de-a se convinge cât de nedreptăţ i ţ i erau românii.

La 17 Mai 1&45" îl găsim paroli în Secăşeni, unde se re t răsese dupia doi ani de profesorat la Vârşeţ, din cauza unei sălbatice prigoane din par­tea sârbilor, pentru că îndemnase la reaeţiune pe românii subjugaţi. Departe însă de a ceda în faţa persecuţiunilor, în liniştea dela Seeâşeni se hotă-reş te să scrie istoria românilor, pentru a convinge întreg elementul românesc asupri t de nedreptatea jugului sârbesc şi pentru a arăta că dacă reacţmnea a r deveni colectivă ea ar fi mai puternică; şi mai sigură în privinţa ajungerii înaltuiui scop urmări t : eşirea biserieei româneşti de sub ierarhia sârbească.

Cartea şi-a intitulat-o: „Istoria bisericească, po­litică şi naţională"- Ea este cea mai importantă lucrare a sa. A fost t ipări tă în Sibiu, la anul 1865, Până acum câţiva ani istoria lui Tincu Velia nu se afla decât cu caractere cirile. Revistei „Seme-nicul" din Lugoj îi revine meri tul de a fi publicat transcrierea ei cu litere latine, comunicată de către d. R. S. Molin care prin aceasta a făcut un im­portant serviciu cercetătorilor trecutului bănăţean.

Rar o carte de istorie scrisă mai sistematic, ne mai vorbind de frumuseţea imaginilor, compara­ţii lor, stilului, tot atâtea mărturi i ale unei înde­mânări la scris şi a unui talent l i terar împotriva căruia nimeni, chiar dintre încercaţii mânuitori de azi ai condeiului, n 'a r putea găsi un singur cuvânt de critică. ;

Ce anume vede în istorie Tincu Velia şi care este după dânsul datoria istoriografului? Toate a-cestea reeşind cât se poate de clar din introducerea lucrării sale, ne vom lua, pent ru o mai complectă edificare a cititorului, permisiunea, de a repro­duce din dânsa câteva pasagii .

„Istoria, — scrie dânsul, — ne învaţă printr'un şir de întâmplări că asupra oamenilor domneşte o dreptate eternă, care răsplăteşte, faptele lor. Ea este neînduplecată, incoruptibilă şi, nu lasă să se stingă nici în cea mai împilată inimă cre­dinţa ca ceiace este parte divină în natura ome­nească, devine mai de vreme sau mai târziu, în­vingătoare, deşi, vremelnic, se pare că partea cea rea a naturii omeneşti ar ajunge la valoare şi viaţă. Şi pe când dânsa, — eterna dreptate, — lucrează astfel asupra neputinţei spiritului, ridi­când şi conducând voia dreaptă şi lucrarea onestă în mijlocul valurilor fatalităţii, impintenă necon­tenit pe luptătorul pentru adecăr şi dreptate, să rabde şi să lupte fără frică cu patimile rele, să fie intransigent faţă de sentinţa mulţimii, încre­zător în succesul năzuinţii sa'e şi dârz faţă de pericolele ce provin de aci pentru dânsul.

„Ca însă, în lucrul acesta, ca în orice alt lucru omenesc, grâul să nu fie umplut de buruiană, ca datorită neştiinţei, o faptă să nu apară în lumină falsă, istoricul are datoria de a rea'iza o operă frumoasă, de a desface cu toată agerimea, spi-ritui. adevărului, de către minciună; de a urma firul roşu al faptei adevărate, istorice, prin toate labiriintele; de a nu se sfii nici chiar în faţa calcu­lelor interesate unilaterale, intra'e deja în sângele oamenilor şi de a lupta împotriva lor cu armele argumentului consecvent.

Nici considerâţiunile lui asupra limbii şi litera* turii române nu sunt mai puţin interesante. Tincu Velia constată cu o deosebită satisfacţie că limba noastră a început să-şi aibe individualitatea sa dar observă în aceiaşi timp cu mâhnire în suflet toate străinismele care ameninţă să o copleşească. Pentru dânsul, naţionalitatea este inima unei naţiuni, iar sângele ei, limba. Numai când ambele sunt în per­fectă bună stare, numai atunci organizmul unui popor poate desfăşura o activitate utilă sieşi şi progresului omenirii.

Că Tincu Velia ]ju era un simplu popă habotnic, ci un om cu orizonturi largi, un intelectual de rassă , ni-o învederează cu prisosinţă faptul că atunci când lupta pentru autonomia bisericească a românilor bănăţeni, nu făcea aceasta din motivul că ar fi fost un exponent egocentric al năzuinţiior bănăy-ţene, ci pentru că în primul rând în ieşirea lor de sub ierarhia sârbească spera el pentru românii din Banat „o viaţă mai însufleţită, mai avântate^ spre lumină".

Se pare că Tincu Velia, care era un perfect cu­noscător al l i teraturii universale din vremea sa şi îndeosebi un mare admirator al lui Goethe, a re­nunţat de a deveni autor de l i teratură pură numai pentrucă această nobilă îndeletnicire ar fi echi­valat pe timpul său cu o dezertare dela datorie, chemarea fiecărui fruntaş al vieţii publice din Ba­natul de atunci fiind aceea de a lupta pentru des-robire. Deosebirea dintre stări le de atunci şi cele de azi, — acestea din urmă creiate prin Conferinţa de Pace, conform hotărâri lor căreia au fost arun­cate în valurile sîave peste 150.000 de români bă­năţeni, — n'o vom discuta acum. Nici măcar nu vom face aluzii la un anumit centralism. Aşteptăm cel mult descentralizarea anunţată de câteva gu­verne prin care acţiunile aparţ inătoare orbitei de iniţiative timişorene, vor înceta de a mai fi para­lizate.

Ce anume vedea el în l i teratură şi cât de mult îl chinuia lipsa acesteia din rândul preocupărilor româneşti, ni-o arată un interesant pasaj din lu­crarea sa, pe care ne simţim tentaţ i a-l lua drept reproş la adresa românilor din alte provincii cari deşi mai puţin năpăstuiţ i de soartă, întârziau to­tuşi de a se manifesta satisfăcător pe teren li terar.

„Literatura unui popor, — scria Tincu Velia, — este adevărata lui mărire şi cel mai puternic mij­loc de civilizaţie. Este exemplul cel mai evident şi mai pozitiv că o naţiune viază încă. Dar ce progres poate face literatura când o vedem plân­gând după ajutor, când cei puternici pe cari îi numim cu mândrie antemergători ai literaturii şi intereselor noastre româneşti, cunoscând mai bine cerinţele timpului, nu azi început încă a lucra cu mai multă energie, ca prin faptele lor, exemple, iar prin influenţa ce o exercită asupra celor în subordine şi în general asupra naţiunii, să spargă prinsoarea întunericului, să răspândească norii de pe orizontul cel trist al literaturii noastre şi să grăbească răsărirea soarelui care la alte naţiuni luminează de mult mintea şi încălzeşte inima, spre a căuta şi cunoaşte tot ce e bun, frumos şi sublim!?"

Desigur că azi aceste cuvinte nu mai impresio­nează pe nimeni. Nici la Bucureşti , nici la Cluj sau Iaşi şi chiar nici la Timişoara. Dar dacă ne gândim că ele au fost spuse la un interval de timp

76 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

destul de scurt dela moartea reprezentanţilor şcoa-lei latiniste, atunci ne puteam da seamă că ele marchează un sfârşit de veac în Banat; ne putem da seama de calitatea problemelor ce frământau spiritul lui Tincu Velia, calitate negreşit supe­rioară celei ce caracteriza credinţa majorităţii con­timporanilor săi români, întru scris, cari ignorând suprema menire a slovei t ipări te: creaţiunea lite­rară, — păreaţi convinşi că rolul ei este doar acela searbăd, de mijloc de cercetare a originilor nea­mului şi de popularizarea acestor rezultate.

Ceiace însă cu adevărat farmecă în cartea a-cestui neobosit răscolitor al trecutului Banatului, este felul ingenios în care vedem că biciueşte or­goliul naţional amorţit al bănăţeanului abrutizat de jug, ştiind să evidenţieze cu iscusinţă elementul provocator pentru români al situaţiei lor, ca astfel să-i determine la o reacţiune.

Cât priveşte poezia, mai bine zis, versificaţia lui Tincu Velia, deşi el n'a scris decât v e r s u r i l

patriotice ea are o deosebită importanţă documen­tară şi nu poate fi t recută cu vederea de cel, care va scrie istoria literaturii române din Banat. Aşa, puţine câte sunt, versurile lui, reproduse de „Semenicul" din Lugoj, ele totuşi reprezintă un preţios material auxiliar celui ce va vrea să recon­struiască epoca lui Tincu Velia, interesantă din multe puncte de vedere, cu mişcăriile şi curen­tele ce animau sufletele fruntaşilor poporului român din Banat.

Să ne oprim o clipă asupra singurei poezii ce ni-a rămas dela Tincu Velia. Ea merită această atenţiune ca una ce se constitue într 'un fel de „Deşteaptă-te Române" al bănăţenilor, situând pe autor alături de Andrei Mureşianu. Cele treispre­zece strofe ale ei au fost scrise după răzmeriţa dela 1848, pe vremea lui Eutimie Murgu, Babeş, Vasici, Vlad de Zelyşte, Bojinca — fost ministru de justiţ ie la Iaşi —• şi a altor cărturari bănăţeni. D-l R. Molin mai comunică în „Semenicul" că versurile de cari ne ocupăm au fost tipărite pentru întâia dată pe uîtimile pagini ale volumului de istorie al lui Tincu Velia.

In strofa a cincia găsim două versuri pe cari le reţinem atât pentru că ele sunt dovada unei frumoase modestii a bănăţenilor şi totodată un meritat reproş la adresa aceleiaşi însuşiri a lor. După opinia lui Tincu Velia, în special românul bănăţean trăeşte în mijlocul celorlalte neamuri :

„fâr'a cerşi diplome, ca s'aibă—adeverinţă „că braţul său cutare bravură a produs".

De fapt, nimic mai just decât constatarea poetu­lui. Numai că această dezinteresare, căreia nu-i lipseşte o notă de distincţie, este în realitate un foarte mare cusur dacă ţinem cont de faptul că pe cât de interesant este să nu cerşeşti „diplo­me" ş i „adeverinţi", pe atât de neplăicut t rebue să fie afte duce fără ele la Conferinţa de Pace spre a discuta dureroasa chestiune a înstrăinării Ba­natului, cei de acolo, precum s'a văzut, nelăsându-se impresionaţi de simpla trântire a uşilor...

E fără 'ndoială greu de spus cu ce ochi se vor fi privind azi în empireu Ion I. C. Brătianu şi Tincu Velia. Mai greu este însă de crezut ca răposatul Pasici să nu le zâmbească zilnic, în faţă, satisfăcut, în amintirea vagonului de material do­cumentar sârbesc, dus la conferinţă, compus din

atât de dispreţuitele „diplome" şi „adeverinţi", pe cari vecinii, mai puţin subtili poate, le-au putut opune totuşi delegaţiei româneşti , înarmată, ce-i drept, cu o pe cât de robustă şi naivă încredere în bună credinţa adversarilor, cu un tot atât de derizoriu număr de dovezi istorice.

Astfel am rămas noi cu fineţea, iar sârbii cu Banatul...

Deocamdată să trecem însă la alte strofe ale imnului redeşteptări i nuanţei bănăţeneşti a con­ştiinţei naţionale, redeşteptare pentru care a ac­ţionat atât de mult Tincu Velia. Marele merit al acestei poezii a sa, este după noi acela că a pus la îndemâna poporului, scris într 'o formă u-şoară şi pe înţelesul tuturor , liniile mari ale ro­sturilor noastre. EI considera aceasta necesar, bă­nuind că volumul său de istorie propriu zisă va îi citit doar de intelectuali.

Primele patru versuri ale strofei dintâi au toate calităţile menite să faciliiteze românului din popor, ştiutor de carte, înţelegerea îndrituirii sale de a se simţi aci stăpân, pus de Roma: „Puţin şi două mii de ani se încorună, „De când Românul poplu de mamă — şi desbinat, „Străpus în astă ţară cu drept cuvânt străbună „Aceasta gintei sale urmaşe a lăsat."

Dar dacă un destin -maşter a făcut ca românul .să fie slugă străinului în propria sa casă, el nu pierde nădejdea. Zile mai bune vor veni. Adevărul va triumfa: (

„El crede 'n provedinţă şi 'n cuget liniştit „Sperează venitoriul să-i fie fericit."

(Strofa III , versurile 5—6). Iar mai depar te : \.

„De n'a perii românul în seclele barbare, „Când spada lui Damocle spre capu-i spânzura, „Când lege era voia celui ce fu mai tare, „Când sânta dreptate de crimă se ţinea, „Acum când tirania se sbuciumă 'n dureri, „Tu bravule Române, mai crezi că o să peri!?

* * *

„De n'a perit Românul când nu vedea lumină, „Când cine—i şi ce drepturi el are, nu şcia, „Când după a lui prostie tot era de vină „N'avea cine să-l şcie — să-l poată apăra, „Acum când geriul lumei pe toţi a deşteptat „Tu bravule Române, mai fi — vei desperat?!

Era în adevăr vinovat românul din Ripensia de ceiace poetul numise fără menajamente „prostie"? Să-i fi scăpat lui Tincu Velia cât dinamism vul­canic era închis în inerţia sufletului românesc din Banat? Era momentul istoric ca tocmai atunci să se declanşeze forţele de aici? întrebare!! Vedem deocamdată că mai tare decât raţiunea istoriogra­filor şi oricât de iluştri, logica evenimentelor a men­ţinut în bănăţeni acea groaznica şi înspăimântă-toarea nepăsare caracteristică lor, care a măcinat ca pietri de moară toate tiraniile, pulverizându-le şi împrăştiindu-le în direcţia tuturor vânturilor.

„Geniul lumei" care „pre toţi a deşteptat" este natural , revoluţia franceză ale cărei ecouri pene­trează tardiv prin partea locului, — abia la câteva decenii după căderea Bastiiiei. Lozincile ei Ic găsim limpede enunţate în strofa XI I : „Românii pre pământul cel ţinut de mii de ani, „Doresc egale drepturi cu — ai lor concetăţeani."

Iată cari erau frământările spiritului acestui bă-

79

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

năţean de — acum un secol şi mai bine, care în urma unei munci istovitoare depusă în tot timpul existenţei sale, îndeosebi pe la 1865 — când este numit administrator protopresbiterial, prin Consis-toriul din Caransebeş de sub conducerea episco­pului Popasu, apoi protopop al Vârşeţului sau, mai precis, în decursul celor doi ani cât a funcţionat ca protopop, moare la Jr867, în vârstă de abia 47 jani.

Se spune că fost omorît prin otrăvire, ca şi marele său înaintaş Paul Iorgovici, cu deosebirea că pe când acesta a fost victima şovinismului ma­ghiar, pe Tincu Velia, cumplită ironie, l-ar fi răpus, iarăşi soţia sa care avea relaţiuni adultere cu un cleric sârb, duşman de moarte al protopopului român. ' • ' : ! ' •

Tincu Velia moare în propria sa casă din strada ce se cheamă azi Zmaj loanovici, situată lângă biserica mare sârbească, şi a fost înmormântat în cimitirul din Vârşeţ, în cripta marc de sub capelă. '

Nu poate fi lipsit de importanţă ca înainte de a trece mai departe să accentuăm că Tincu Velia-i a fost cel dintâi protopop român al Vârşeţului, tot el fiind primul care în această calitate a locuit in permanenţă în acest oraş, — fapt de primă însemnătate şi iată de ce: fără îndrumarea frun­taşilor lor, românii nu şi-au mai putut da seama de pericolul amestecului prin căsătorii, cu sârbii, şi în felul acesta au început să se desnaţionalizeze. Un exemplu: conform unei statistici a fiscului con­sistorial sârbesc examinat de d. Tra ian Oprea, pro­topop, — dela moartea lui Tincu Velia şi până la venirea în Vârşeţ a unui protopop român care să locuiască nu intermitent ci în permanenţă în acest

oraş, s'au sârbizat prin căsătorie patru mii de suflete româneşt i!

Apar deci limpede dificultăţile ce le-au avut de învins din punctul de vedere al păstrări i noastre ca fiinţă naţională şi al românizării celor înstrăi­naţi, cei cari îndată după emanciparea noastră de sub tutela biserieei sârbeşti, au avut misiunea de a călăuzi pe români. A fost acest lucru cu atât mai greu — spunea d. Tra ian Oprea — cu cât în români se înrădăcinase ritualul catedralei episco­piei sârbeşt i şi, se ştie cât de mare este puterea obiceiului, cât de greu este de smuls din sufletul mulţimii o tradiţie, fie chiar dezastruoasă, şi de a-i crea alta. <

De n'am şti despre activitatea lui Tincu Velia decât puţinul spicuit pentru aceste însemnări, chiar şi în acest caz, este evident că cea mai mare par te a vieţii sale şi-a dedicat-o binelui obştesc. {

La câte probleme bănăţene nedeslegate încă nu găsim răspuns în istoria sa? Cei cari bazaţi nu pe date concrete, ci doar din instinct au simţit nedreptatea strigătoare la cer a jugului sârbesc, fie din trecut, fie din prezent, citind lucrarea lui Tincu Velia, au ocazia, de a se lămuri ştiinţific asupra acestei chestiuni.

Ea constitue apoi şi un preţios material docu­mentar în privinţa eventualelor proteste oficiale româneşti cari la un moment potrivit ar putea fi exprimate împotriva hotărârilor superficiale ale unui înalt for internaţional, cu atât mai dureroasă pentru soarta fraţilor din Banatul Robit cu cât li s'a dat putere de lege eternă cu tot sâmburele de evidentă vremelnicie ce-1 conţin.

LIVIU JURCHESCU

Ardealul şi Banatul cultural

Şezătoare literară la Târgu-Mureş „Asociaţia Scriitorilor Români înde

pendenţi" a aranjat in ziua de 29 A-

i . . « ' A f i ' â i ! >_ ' I m

I Uri 'i .111'

1 r 1 H

prilie 1934 o Târgu-Mureş.

şezătoare literară la

După frumoasele şezători ţinute la vie lată de scrisul frumos şi plin de Braşov', Oradea, Timişoara, e tc , şeză- tinereţe al celei mai tinere generaţii

i de scriitori. Pe scena uneia dintre sălile fru­

mosului palat cultural s'au perindat scriitori cari au desmorţit spiritul pu­blicului român din Târgu-Mureş.

Preşedintele A.S.R.I.-ului d l Romu-lus Dianu a conferenţiat. După d-sa au cetit din operele proprii d-nii: Ge-orge A. Petre, M. G. Samarineanu, VI. Nicoară, Const Miu Lerca, Zaha-ria Stâncii, Corneliu Albu, Gheorghi-nescu Vania, C. S. Anderco, Ion Th. Ilea, Al. Ceuşianu, Septimiu Bucur, V. Netea, şi N. Albu.

Şezătoarea din Târgu-Mureş a fost onorată de maestrul Cincinat Pavelescu. D-sa a cetit amintiri în legătură cu câteva poezii, precum şi câteva epi­grame.

Corul conservatorului din Târgu-Mu­reş sub conducerea d-lui Max. Costin a cântat câteva bucăţi frumoase.

Inserăm cu bucurie această apro toarea dela Târgu-Mureş, aduce mare piere între scriitorii bucureşteni şi cei apropiere sufletească, entuziasm şi evla- din provincia ardeleană.

80

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

PROBLEME ECONOMICE

Problema bazinului dunărean, problema Europei In al treilea an de criză, cercu­

rile economice şi: financiare au a-junS. la concluzia unanimă, că din­tre toate regiunile Europei, bazi­nul dunărean suferă mai mult sub presiunea sufocantă a crizei. Con­statarea.' pare paradoxală la pri­ma vedere, pentrucă 'tocmai ba­zinul dunărean este cea mai bo­gată parte a continentului Ferti­litatea neîntrecută a solului, bo găţia în animale, industriile pu­ternice crmte pe lângă întreprin­derile ntiriiere, uriaşele zăcăminte de petrol şi sape, imensele rezer­ve forestiere, toate, fac dovada bo­găţiei bazinului. Şi totuşi Austria, Ungaria şt Bulgaria nu-şi mai plă­tesc datorite de câţiva ani, Ro­mânia şi Jugo-Slavia sunt pe prag de a nu mai putea, plăti, iar Ceho­slovacia şti Polonia nu mai ştiu ce să facă cu şomerii, al căror nu' 'măr creşte zi de zi. A cerceta mu­zele acestei anomalii şi a stabili unele criterii, după cari trebuie şte privită criza, cu origina şi evoluţia ei în aceste state, îmi pare de foarte mare importanţă $ cercetă­rile prezente tind să demonstreze că criza bazinului dunărean este cr'za continentului european, iar soluţionarea ei este soluţionarea crizei Europei şi prin aceasta a lamei întregi. Cercurile economice europene s'au convins deja despre aceasta şi de doi am încoace nu a fost convorbire, nu a fost confe­rinţă economică, nu a fost pact, în care Să \nu se fi atins problema statelor dunărene. S'au elaborat şi se elaborează planuri de refa­cere, se fac propuner', se leagă chiar tratate economice-comerciale, dar situaţia, riu numai că nu se schimbă, dar se înrăutăţeşte zi de zi. Să ne amintim numai făptui, petrecut acum câteva zile: Austria a interzis importul de vite din Ro­mânia, iar ca răspuns România « opr't importul tuturor mărfurilor austr'ace.

Problema este de o vastă com­plexitate şi prezintă atât de dife­rite aspecte îţicât chiar şi cea mai mare bunăvoinţă şi cea mai mure conciliantă din partea tuturor sta­telor europene, numai cu greu ar putea-o rezolva. In studiul de fa­ţă voia caut® să arunc puţină lu­mină asupra diferitelor aspecte ce

le prezintă' cercetând Situaţia spe­cială a fiecărei ţări din bazin, re­laţiile dintre ee şi apoi relaţiile ce le^ leagă de restul Europei. Voiu insista în mod special asupra Au­striei, căci n$ulte din cele ce se re­feră la situaţia fi, se pot aplica în măsură mai •mica. sau mai mare, şi situaţiei celorlalte state dunărene. \

I. Problema austriacă Dintre toate ţările bazinului, în

Austria bântuie criza cea mai pu­ternică. La o populaţie de 6 mii. jumătate Austria are cea: 400.000 de şomeri, oeeace face peste 60/0 Un procent, care faţă de 10 al Germaniei şi 12y2 al Statelor Uni­te, îtici nu este aşa de mare. A fără de aceea Statistica economică a Institutului austriac pentru cer­cetări de conjunctură arată, că lu-înd pentru intervalul 1923 — 1930 media preţurilor alimentelor con­sumate drept 100, la mjijlocul a-nultii trecut această medie s'a ri­dicat la 107, iar cota cumpără­turilor de ghete şi altor obiecte casnice s'a ridicat la 102. Cota îm­brăcămintei a scăzut cu 25«/o, a in­dustriei hoteliere (cafenele cofetă­rii, etc), cu 30%. Reclama făcu­tă prin ziare a scăzut cu 6"/o. Ci­frele par a fi o sfidare a crizei, dar îşi au explicarea în faptul, că lefurile celor cari au rămas în lu­cru nu au fost reduse, iar preţu rile alimentelor s'au urcat la 109 în 1932 şi la 115 în 1933.

Nescăderea lefurilor poate fi pri­vită cu ochi'buni în interior de cei rămaşi în serviciu, dar exportul îl micşorează şi influenţează astfel indirect creşterea şomajului. Efec­tele dezastruoase ale crizei se re­simt mai tare în industria ferului şti a oţelului: In Austria de 2 ani nu mai funcţionează nici un "furnal înalt, producţia minereurilor de fer a scăzut Ia 32» o în 1932, la 22»/„ în 1933, iar producţia ferului brut la 8»/o, a oţelului la 15»,'o!!.

Industriile textile, de furnir, de celuloză şi de pielărie, până la finea anului 1932, au lucrat apro­ximativ cu aceiaşi intensitate ca şi în perioada 1927 — 1930. In 1933 însă activitatea lor a început să scadă vertigfnos, deoarece ma­gazinele şi depozitele fabricelor

s'au umplut cu produse în mod înspăimântător, iar debuşeu 'nu s'a mai găsit pentru mărfuri nicăiri. Exportul a scăzut la 68»/o în 1932 şi la 43°/o în 1933; fabricele s'au văzut silite de odată să-şi închidă porţile, iar ca rezultat am înregi­strat evenimentele sângeroase din iarnă, când muncitorimea înfornt-tată a căutat să-şi schimbe soarta prin violenţă. Este de mirare chiar, că revolta a întârziat atât. Dlar nicăen asistenţa socială nu este desvoltată în aga 'măsură ca în Austria. Toate guvernele social-de-mocrate de după răsbom au cău­tat în toate chipurile să îmbună­tăţească soarta muncitorilor; 'din dările aruncate asupra clădirilor s'au construit 65.000 ide locuinţe pentru proletari, iar chiria locuin­ţelor abia reprezintă cheltuielile de întreţinere. Cele măi impozante a-şezăminte muncitoreşti au fost nu­mai căci în răscoala din Februarie au fost rase depe faţa pământului cu mortierele — Aşezământul Goe-the şi aşezământul Cari Marx. A-cesta' dm urmă a fost terminat abia în anul 1930 şi a costat 640 rni-oane lei. A adăpostit în el peste 6000 de oameni, care acum au ră­mas pe drumuri.

Afară de aceasta muncitorii ră­maşi fără lucru primesc ajutor bă­nesc dela [s'tat timp de 2* ani de zile. In relaţii vieneze ajutorul nu e mare (circa 15000 lei pe lună), însă este suficient ca proletarul să-şn ducă viaţa de azi pe mâine. Tristă este însă soarta şomerilor cărora li-s'a epuizat ajutorul. Pe unii îi suisfţine soţia — dacă întâm­plător are de lucru — cei mai mulţi trăiesc cum> pot. Şi acest trăiesc cum pot este îngrozitor, înseamnă cerşit, furat, foam(ete, mizerie neagră.... Aoeasta este soarta a 75°/o dintre şomeri. In special minerii şi lucrătorii din industria grea suferă, căci ei tre­buie să-şi cumpere pe bani gata toate cele necesare vieţii. Ţărăni­mea austriacă nu duce aceiaşi mli-zerie căci tot mai are alimlente chiar strict măsurate; dar o îmi-povărează dările şi datoriile, pe cari din produsele, „câmpiilor" lor .atârnate de coastele dealurilor nu le poate plăti. Grea mizerie duc Ş'i clasele de mijloc dela oraşe.

81

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Peste 75 »/o din orăşeni au fost proletariazaţi şi numai o lege spe­cială a oprit, să nu fie evacuaţi din locuinţă. { '

In Viena azi numai speculanţii trăesc bine. Săptămânal se înre­gistrează circa 25 de falimente şi se înregistrează 55 de întreprin­deri inoui. Iar mutaţii cu dimli-nuăn de capital se petrec circa 100 pe săptămână. Cifrele acestea sunt foarte concludente... i Multe din anomaliile «situaţiei e j

conomice tale Austriei se explică prin situaţia valutară a ei. Banca Naţională Austriacă dispune de un fond de 1Q3 milioane schillingi aur şi valute străine pentru acope­rirea unui plafon de 966 milioane sch. Acoperirea nominală ar fi cea. 18«/o. Insă din cele 193 milioane, 100 milioane sunt împrumutate dela Banca Angliei, iar 90 mili­oane dela Banca Compensaţiilor Internationale, aşa că în realitate Banca Naţională Austriacă nu dis­pune decât de 3 mii. sch. aur., ceeace reprezintă o acoperire reală de 0,3o/o. Desigur un nou record mondial Jn jos".

Ca! să-şi menţină valuta Austria a (împrumutat 190 milioane shl. pe termen scurt. Nu de mu.lt So­cietatea Naţiunilor — adică Franţa — i a mai acordat Un împrumut de 250 mii. sch. pe termen de 20 ani. Din această sumă cu 190 milioane a trebuit să-şi achite îm1-prumuturile de termen scurt măi sus amintite, iar din cele 60 mi­lioane ce-i mai rămlân, trebuie să satisfacă obligaţiunile de termen scurt faţă de Ttalia şi alte ţări, ohlto-atiuni stinulate de Convenţia Stillhalte. Creditul Societăţii Na­ţiunilor, în fond;, înseamnă con­vertirea datoriei pe termen scurt într'una cu1 termen lung. Pentru această convertire Franţa a pretins, ca Austria să renunţe timp de 20 ani la tendinţele de Unire cu Ger­mania pi să se sUnună unui con­trol al Societăţii Naţiunilor. In a-oest gest al Franţei — ca în toate imixtiunile ei de orice fel în ba­zinul Dunărean — este vădită pre-căderea, ce o dă politicei faţă de pronom'ice. câu'd e 'vorbă de a câ*jt-tfera n armă în plus faţă de Ger­mania. • '

Momentan Austria este în si­tuaţia fericită a falitului, pe care creditorii se întrec să-1 menţină în viată, având1 speranţa că într'o zi poate tot îsf vor recăpăta banii.

Căci dacă i-ar cere acum, s'ar

alege pur şi simplu cu un refuz. Iar Austria are la activ o splen­didă serie, de falimente...

O uşurare mojnfentană i-ar a-diuoe Austriei o devalorizare a schi-lingului cu cea. 35—40%. ! Jar mări considerabil exportul şi i a r ame­liora sensibil balanţa comercială. Dar politica economică austriacă pare a lucra tocmai contrar, cel puţin aşa reiese din războiul va­mal început cu Rohiânia şi în tim­pul cel mai recent cu Cehoslovacia. Faptul îşi are tâlcul său. Austria totdeauna a fost un stat parazit. Lungi secole dearândul a trăit din ce a putut stoarce din provinciile, cari odinioară formau ,,m|ăretul im­periu Austro-Ungăr". Istoria Bo-emiei, Galiţiei, Bucovinei etc, dar măi cu seamlă a Ungariei o do­vedesc suficient. Dar azi toate s'au sfârşit, r i i • •

Dar visurile de mare îmlperiu ale Austriei nu i-au trecut. Ten­dinţa de a se alipi Germaniei şi încercările de restaurare ale Hab-sburgilor o dovedesc. Cea dintâiu a fost (zădărnicită <fc Franţa, cea de a doua !ş'a izbit brusc de atitu­dinea hotărâtă a Micei înţelegeri, în special de împotrivirea Rofrilâ-tniiei şii a Cehoslovaciei. Pe de altă parte forurile politice şi econo­mice oficioase fale Austriei su'sţin Hi propagă teza, că în bazinul Dunărean criza se datore'şte exclu­siv împărţirei iurperfului Habsb'ur-gic. ..înainte de irăzbbiu, afirmă ei, cele 7 state succesoare formau un teritoriu comercial unic, fără taxe vamale, fără atâtea imipozite şi cu comerţ 'absolut liber. Im'-periul se <sUţinea anroape singur: având1 toate elementele agricole si industriale în cantitate suficientă el trăia într'un echilibru aproape perfect, iar nopulatia trăia la un nivel de viaţă sunerior. După răz-b'oîu însă toate ţările succesoare au activat pentru o autarhie, com'plec-tând'u-isii-elementele, ce le lipseau. Ţările industriale au început să facă agricultură, iar cele agrare s'au industrializat. In aceiaşi vre­me aU ridicat m barierele vamale, a'rtoi pe oele valutare, ca în fine să alungă la si+uatia precară de ari. Soluţia ar fi dieci: Să se ri­dice 'barierele vamale, să se for-weMe o uniune vamală. 7n(re Au­strii st Cehoslovacia, Ca 'ţări in-d'isfriale pe de o parte. !şk Ro-'m'ânia. Ungaria, Iugoslavia. Wt 'Bul-g\"ria ca 'ţă'i tygrare 'pe 'ale alM parte. Şi deoarece \pidţa austriacă

ş'i cehoslovacă rta pot absorbi sin­gure foaie produsele agrare expor­tabile ale ţărilor agrare amintite, 'mai treb'ueşte luată în Uniune şi Germania şi Italia".

Aşa' cercurile conducătoare ale Austriei! i ,'

Cu alte cuvinte „Mitteleuropa Rediviva", în care Viena ar fi cen­trul cel mai important al tranzac-ţiutnilor şii al .schimbului. Astfel ş(i-ar continua rolul de parazit, be­neficiar al sudoarei ţăranului ro­mân şi ungur/şi al trudei muncitor rului german. ' j |

Numai că realitatea este cu totul alta. Echilibrul „aproape perfect" al fostului imperiu în'sea'm'nă cinci falimente celebre în decursul seco­lului trecut, ba într'un rând Lon­dra şî Ansterdamul au exclus dela bursele lor obligaţiunile de stat au-s'triace (1968) şi" până la pră-buşire Monarhia wu a mai putut obţine bani- din străinătate decât prin emisiunea unor noui obliga­ţiuni de 4o/0, neimpozabile şii cu restricţia că amortizări, dobânzi şi capital să 'sfe plătească exclusiv în aur. Tarijn ceeace priveşte Stan­dardul de viată înalt al monar­hiei, este suficient Să amintim! că înainte de războiu, după Italia, Mo­narhia a Hăt cel mai hilare conţi -gent de emigranţi în Statele Unite sii Franţa.. Afară de aceia cerce­tările făcute de ,.Internaţional Bu-reau of Economic iRezearch" din America1 arată clar, că dintre toate statele industriale, (Franţă. Anglia, Austria' si Statele Unite) în intere valul dela 1865 Ia 1025 singură Austria a avut măi imlulţi ani dd depresiune decât de prosperitate. In Statele Unite, unde cn*z!ele atf fost destul de 1dese fiind provo­cate de concurenţa-trusturilor mari Hi de! o rn'ajşimzare rn'ai măre ca în altn ţări, Ia 10 ani de denresiune revin 15 ani de prosperitate. în vreme ce în Au stm-Ungăria. în in­tervalul amintit, la 10 ani de de-presiune revin abia 7 ani de pros­peritate. '

tată deci cUm cade dela sine a-firmatia economistilnr austrîaci că criza' bazinului dunărean ar fi cau­zată de împărţirea îmberiului nab'-sburgic. împărţirea a putut doar să o agraveze, dar nici decum să o nt-ovoace. O Uniune vamală în ^Hil conceput de iei le-ar conveni de minune, căci dela o Uniune vamală Ia revizuirea tratatelor de nace şii Ia Mittel-Europa nu ar fi diecât un pas.

Ing, V. BIROU

82 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

B I O P O L I T I C A

Cum să păstrăm tinereţea Idei şi sfaturi dintr'o conferinţă

Claude Bernard a fost primul care a descoperit funcţiunea endocrină a ficatului- Curând după această des­coperire urmează altele noi. Astfel se descopăr funcţiunile glandei ti­roide şl paratiroide plasate la ni­velul inferior al gâtului, ale glan­delor suprarenale care furnizează e-nergia şi forţa musculară, apoi ale glandei hipofizale plasată la baza creerului. Iar descoperirile funcţiu­nilor ovarine şi glandelor virile aduc noţiuni revoluţionare în cadrele şti­inţei medicale moderne.

O funcţiune diminuată, derivată sau una exagerată a glandelor en­docrine determină în organism mo­dificări foarte importante. '

Astfel glanda hipofizală situată la baza creerului şi formată din lobuli mici cu funcţiuni speciale, în urma lunei hiper sau hipofuncţiuni produce luneori manifestări fra­pante. " : : i. ( ! _ I '

Astfel hipertrofia lobului anterior la un copil care mai este încă în creştere, provoacă o creştere gi­gantică. Sunt Cunoscuţi indivizii, cari ajung înălţimea de ;2 metri şi ju­mătate, şi invers, în caz de insufi­cienţă;, a lobului anterior al hipo-fizei talia rămâne mică producând tipul cunoscut sub numirea de na­nism a,decă pitic.

Glandele genitale, deci ovareele şi glandele virile !au funcţiune dublă. Pe de o parte elaborează elemen­tele vieţii viitoare, pe de altă parte ele secretează ,,hormonul'', o sub­stanţă care trecând prin sânge transmite ţesuturilor şi deci orga­nismului întreg stimularea şi ener­gia caracteristică individului.

*

S'a crizut mult timp, până îna­inte cu 50—60 de ani, că organismul nostru Itrăeşte şi funcţionează sub efectul unui suflu vital câştigat în momentul naşterii. \ >

Se credea, că atât cordul — acest organ musculos care bate fără în­trerupere de miliarde de ori până la sfârşitul vieţii — cât şi substanţa cerebrală isunt două organe inde­pendente. Aceste două organe, cor­dul şi creerul erau privite şi con­siderate ca organe isuperioare şi do­minatoare ale vieţii. Se credea, că cordul şi creerul îşi găsesc forţa lor

în ele înşile gi„că ele comandă isi îndeplinesc toate acţiunile vieţii fără să aibă nevoie de ajutorul celor­lalte organe ale corpului omenesc.

Această concepţie în timpurile din urmă; lşi-a pierdut cu desăvârşire te­meinicia datorită descoperirilor mo­derne în legătură cu sistemul en­docrin. Azi se ştie, că cele două organe puternice, creerul şi cordul nu sunt organe autonome şi că ele stau sub influenţa organelor cu se­creţie internă — a glandelor endo­crine.

In afară) de supraalimentaţie şi abuzurile ;cu excitante, munca in­telectuală cât şi cea fizică exage­rată intoxică organismul, provocând oboseala şi surmenajul.

Senzaţia de oboseală pretinde re­mediul care este 'o'dihna. Dacă mun­cim zără sistem, până la surmenaj, ne copleşesc o seric de simptome neurastenice pentru vindecarea că­rora se cere odihnă şi dacă e po­sibil schimbarea mediului obişnuit.

Atât de des observăm cum indi­vizi surmenaţi, neurastenizaţi de munca lor sau de alte motive psi­hice sau fizice, în odihna unui me­diu nou se refac în câteva zile, recăpătându-şi liniştea, vioiciunea şi dispoziţia bună.

Altă dată o muzică bună, o po­ezie frumoasă, o plimbare în natură cu peisaje frumoase te refăcea mult mai bine, decât seria medicamente­lor folosite sau împachetările reci.

Sistemul nervos se odihneşte mai ales' în decursul somnului, când nu­mai respiraţia, digestia şi aparatul circulator funcţionează. Durata som­nului necesar diferă după vârstă şi sex (6—8—9 ore).

Fără alimente poate trăi omui săptămâni dearândul, dar fără somn viaţa este imposibilă.

Senzaţia plăcută a odihnei pe care o simţim la trezirea noastră din-tr'un somn calm şi normal no do­cumentează, că în intervalul acestui somn elementele cari au obosit mai înainte organismul, s'au eliminat din el.

Nici somnul prea mult nu este însă bun, fiindcă provoacă o lene-vire şi o îngreunare în toate acţiu­nile individului. i

De multe ori constatăm că o si­estă „în dolco far niente'' de 20— 30 minute după dejunul mare con-stitue o refacere excelentă, după munca zilei, mai ales la indivizi cari îndeplinesc muncă grea şi is­tovitoare.

Insomnia este una din cele mai neplăcute boals a:intelectualilor şi e rezultatul unui traiu neordonat.

* Cura lui Kneipp nu este altceva

decât întreţinerea în aer liber şi pentru acest scop a găsit formula de plimbări dimineaţa pe iarbă verde.

Prin plimbările la aer curat se introduce în organism o cantitate mare de oxigen, elementul cel mai important ce dirijează schimbările de nutriţie. '

Aerul curat provoacă o senzaţie excelentă a stării generale cu o do­rinţă spre munca fizică sau inte­lectuală, deci substitue şi corectează foarte mult ceeace a cauzat lipsa aerului.

O putere uneori miraculoasă are 'asupra organismului uman soarele care este isvorul tuturor energiilor.

Bazele solare sunt absolut nece­sare vieţii noastre.

Aroma &i gustul fructelor, culorile şi mirosul florilor cât şi căldura cor« pului se nasc prin energia soarelui.

Despre efectul solar ne putem uş'or convinge dacă privim rezulta­tele dăunătoare, cari survin în lipsa razelor solare.

Dacă societatea s'ar folosi într'o măsură mai intensivă de efectele binefăcătoare ale razelor solare, ar contribui la o viaţă umană mai plină de vigoare cu reducerea mor­talităţii elementelor mai ginere şi cu mărirea indexului de longevitate pentru cei adulţi.

• • ' ^ '

In legătură cu problema reînti­neririi s'a încercat aplicarea proce­deelor Steinacli şi Doppler. Aceste procedee bat însă în retragere 'faţă de „studiul şi procedeul grefelor se­xuale" care în ultimul deceniu a cucerit o evoluţie nouă, bazată pe probe ştiinţifice în domeniul cărora partea preponderentă îi revine biolo­gului Woronoff.

Acţiunea grefei sexuale se mani-

83

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

VIAŢA ART STICĂ LA CLUJ DIRECŢIA OPEREI

festă printr'o asociaţie a celulelor transplantate, care trăesc şi îşi con­tinuă funcţiunile lor şi în Individul nou, servind organismului obosit o nouă sursă de viaţă.

Ideia foarte răspândită în public, că cei grefaţi aşteaptă dela gre­fare numai reînvierea aptitudinelor amoroase este combătută de mae­ştrii cari practică această operaţie. Experienţele arată că din sutele de cazuri grefaţi numai un număr foarte restrâns s'au grefat cu scopul de a-şi recăpăta forţa virilă şi că majoritatea cazurilor s'au grefat cu dorinţa să-şi recapete vigoarea fi­zică şi intelectuală slăbită în urma vârstei.

Grefarea este indicată şi urmată de bune rezultate la indivizi îmbă­trâniţi timpuriu, cari şi-au epuizat capitalul lor donat de natură, fie r/rin exces sexual, fie prin muncă excesivă, prin mediul de traiu sau între împrejurări nefavorabile.

In urma grefărilor sexuale paie a fi posibilă mărirea indexului de longevitate pe un timp limitat, dar condiţionat de o viaţă moderată şi scutită de orice excese.

Se poate ca în viitor . prin per­fecţionarea acestui procedeu şi prin grefarea „creatorilor do băgaţii inte­lectuale" în etapa lor de declin, re-activându-i se va contribui prin sur­plusul lor de muncă la progresul omenirii.

, i ••-

S'a remarcat o tendinţă de păs­trare a vigoarei de viaţă. Mulţi din­tre noi doresc să ajungă la Ibătrâ-neţă, dar când au sosit la această etapă se plâng do sosirea ei prea timpurie.

In natura în care 'trăim nu există o a doua specie care să funcţioneze atât de precis pe cât de complicat ca şi organismul uman.

Dar în acelaş timp constatăm cât de puţin se infcereseaz'ă omul de în­treţinerea şi îngrijirea acestui me­canism.

Dacă plantăm o floare, ,,dacă ne ocupăm cu creşterea unor animale punem totul în cumpănă pentru în­florirea şi prosperitatea lor.

In acelaş timp însă neglijăm cu o indiferenţă revoltătoare îngrijirea mecanismului nostru. Acei, cari îşi iubesc viaţa, şi doresc a o trăi ar­monios, să se folosească, mai ales de procedeele naturale, ca să-şi vadă astfel realizat acest ideal.

Dr. NICOLAE POPOVICI Confer. Univer. Cluj

Victor Papilian-profesorul titular al catedrei de anatomie descriptivă şi to­pografică dela Universitatea din Cluj e din acele suflete complexe cari sunt sortite să facă cinste locului ocupat. Putea fi un bun jjrofesor de limba şi li­teratura română, căci are atâtea înclina-ţiuni de scriitor, după (cum nici Euterpe nu ar rămâne nemulţumită, deoarece purta, ca puţini alţii, arcuşul peste strunele vioarei, după ce a frecventat patru ani Conservatorul din Capitală

Venirea d-sale în fruntea Operei Ro. mâne coincide cu cea mai sbuciumată perioadă din existenţa acestei impor­tante instituţiuni. Lipsită, dela moartea lui Popoviciu Beyreuth, de o conducere unitară, lăsată uneori pe planul al doi­lea, s_pne a fi apoi concesionată în con­diţii tragi-comiee, Opera Română tră­ia, în ultimii ani, din gloria trecutului, din munca neobosită a câtorva solişti, a minunatului cor şi a încercărilor spo­radice făcute în vederea ridicării ei din letargia în care căzuse.

Avem convingerea că, Opera Română din Cluj este o .instituţie care cu un re­pertoriu bine întocmit, poate avea ori când up numeros public spectator. El se recrutează în mare parte dintre mino­ritari, cari lipsiţi fiind de o Instituţie similară, au frecventat-o în totdeauna în număr mare. D. Papilian va trebui să lămurească unele grave complicaţiuni de ordin administrativ cari privesc în pri­mul rând sechestrarea încasărilor \ în ur­ma unor nenorocite procese, va trebui să găsească mijloacele materiale nece­sare amplificării orchjestrei, primenirii corpului de balet, acordării de salarii corespunzătoare coriştilor şi soliştilor. Să iniţieze o propagandă prin turnee în întreg cuprinsul Ardealului.

Stagiunea e acum pe sfârşite. Ceeace înseamnă, din multe puncte de vedere, o lichidare. Abia la toamnă d- Victor Papilian va putea demonstra, prin pla­nul de activitate ce şi-l va întocmi, concepţia d-sale referitor la promovarea prestigiului singurei scene lirice din Ardeal.

Artişti italieni în Ardeal Nu e cazul să amintim aici relaţiile

Principatelor române cu vechile repu­blici italiene şi influenţai ce au exercita-to asupra poporului românesc. Relevăm numai că Ardealul românesc cunoaşte Italia mai cu seamă prin intermediul la­tiniştilor, o cunoaştere sentimentală, ro­mantică. Atotputernică a rămas influ­enţa germană care însă a cedat mult te­

renul celei franceze, mai ales după ac­tul unirii. '

Rolul primului ambasador cultural î-a fost rezervat profesorului de violoncel, maestrul Enrico Mainardi, titularul ca­tedrei dela Milano, care a dat la Tea­trul Naţional din Cluj un concert de ue> uitat. El dispune de o putere extraor­dinară de concentrare, de o stăpânire interioară şi exterioară cum rar se poa­te întâlni la artişti de genul d-sale, ceeace i-a adus stima şi admiraţia Ca­pitalei Ardealului.

După violoncelistul Mainardi vor veni alţii. Institutul de cultură italiană va a-vea grijă să-i trimeată.

„U. P. B." şarjă în trei acte de Vladimir Nicoară.

Cântecul de lebădă al d-lui Pavel Constantin, concesionarul Teatrului Na­ţional şi al Operei Române din Cluj, a coincidat cu punerea pe afiş a şarjei d-lui Vladimir Nicoară „Uniunea pen­tru binefacere".

Autorul ajutat de direcţia de scenă a d-lui Vasilescu şi de bunăvoinţa in­terpreţilor, a stigmatizat o îndeletnici­re a intelectualelor noastre: organizarea de chete publice pentru alungarea plicti­selii şi venirea în ajutorul celor nă­păstuiţi. Pentru aceasta şi pentru valori­ficarea sexapealului, preşedinta socie­tăţii respective lansează o reclamă for­midabilă prin ziare invitând „tineri şi tinere" prezentabile. Printre cei cari se anunţă figurează d-şoara Floridi, mo­şierul gângav Sperianu şi funcţionarul aventurier Florescu. Cel din urmă ştie satisface orgoliul sentimental al d/nei preşedintă şi roeşte în jurul d-şoarei Floridi care însă va consimţi să se mărite cu Sperianu, având grije ca, în chiar ajunul căsătoriei, să-i 'planteze se­tului pe frunte, o pereche de coarne cari, după toate aparenţele, vor fi dura­bile viaţa întreagă.

Asul şarjei a fost Sperianu, perso­najul care, având mult din structura sufletească a lui Harold, a fost in­terpretat conştiincios de către d. Titi Simionescu. D-na Viorica Dimitriu (d-şoara Floridi), apoi d-şoara Viorica Vasiliu (secretara), d-1. Nae Dimitriu (Florescu) şi d-şoara Marcela Borza (preşedinta) • au însufleţit textul, gre-fându-i un humor aplaudat.

Incrustăm aici apariţia tânărului Leo-nida Ieremieş, care, într'o'singură scena de beţiv caritabil, s'a indicat nouei di­recţiuni a d-lui Zaharia Bârsan ca un element de valoare.

CORNELIU ALBU

84 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

depe Valea Gurghiului însemnări O zi Ia Gurghiu

Adus de primăvară Sfântul Gheor-ghc a poposit în grădini de lumină.

Sunete de clopoţei se pierd în nemărginire.

Pe linia Ierbuş-Lăpuşna un tre-nuşor trece obosit. Se opreşte, mai deraiază după cum e şi timpul.

In dreapta şi stânga brazde proas­pete sau holde surâd.

Pădurea de stejar făţuieşte norii, uneori (şi vântul.

Deoparte rămâne Solovăstru, mai înainte Jabeniţo, localitate balneară. Are băi sărate, iod şi nămol. Numai mi-se pare că în timpul sezonului nu se prea înămolesc vizitatorii.

Pst!... A sărit locomotiva depe şine! Călătorii toţi se dau jos şi pri­vesc cu interes cum se lucrează la ridicarea ei. '

Picuri de ploaie inelează frunze. Un student culege viorele. O fa­

tă blondă şi melancolică îl adastă. Konecini ar dori o bere. Turcu

ilueră. Vladimir tresare nostalgie. Ii lipseşte mandolina. Cântece de stepă ar înviora clipele acestea plic­tisitoare.

Plecăm. Un biciclist, alături pe drum ne

lasă 'n urmă. Frânturi de poteci se ţin de fus­

ta pădurii. La o împuşcătură de loc Gurghiul ne face semn cu ochii.

Verdele vărsat în paharul primă­verii îmbată.

Doamna de vis-a-vis s'a pierdut în adâncul ochilor ei frumoşi.

Fumul locomotivei aţâţă frunze­le timide. Panta alunecă pe creas­ta dealului.

Gurghiu. * -Glasuri se amestecă şi pecetea

bucuriei se gravează . pe buzele fie­căruia.

Satul arde. Flăcările albe ale gră­dinilor l-au cuprins.

Drumul dela linie e scurt. Veselia e'n toi. Chiote se înalţă

înviorate de arcuşurile ceteraşilor. E târg do fete. In fiecare an, în

această zi, aici se întâlnesc ţăranii din 15 sate şi petrec. Jocuri ro­mâneşti prind priviri curioase. Stri­gături înveselesc. Distincţia între port nu o mare. Fiecare sat îşi are ceva al său însă nu prea deosebit de celelalte.

Comuna e locuită de români şi unguri. Aici a fost pe vremuri ce;

tatea lui Eakoczi, azi transformată în şcoală de brigadieri silvici. Are

un parc minunat. In mijloc pe o movilă înaltă şi împădurită stă de pază o capelă.

Legende păstrează amintiri negre în sufletul locuitorilor. Lupte date. Prinţese răpite cari rămâneau pe vecie închise între ziduri. Sbiri cu faimă.

Se presupune că există galerii subterane până la castelul din Brân-coveneşti.

Soarele poposeşte pe culme. Prin parcul fermecat în desişuri

depărtate idile oprind ramuri verzi.

Şi parcă ziua a fost o simplă fluturare de batistă. A închis uşa reveriilor.

Seara îşi pune în cosiţe flori. Trenuşorul întors zăboveşte, îşi

aşteaptă călătorii. •— Prietene Istratiev unde ţi-e

mandolina? Amintiri întregesc peisaje sufle­

teşti. Plecarea lasă regrete.

Cuvinte despre localitatea Lă-puşna,

Pe aceiaş linie nu prea departe e Lăpuşna. Ca prezentare, o carte de vizită: Castelul regal de vână­toare.

Vânatul depe întreg domeniul este cedat Casei Eegale. De ase­menea pescuitul. Statul a construit o crescătorie de păstrăvi. S'au vâ­nat cerbi-trofee cari au dus recor­

dul mondial şi au luat premii in­ternaţionale.

Domeniul a fost de-o întindere dublă." Prin expropriere jum. din acest domeniu s'a' repartizat comu­nelor ca islazuri, sau păduri comu­nale.

Centrul de exploatare Ierbuş.

0,_ i abrică de cherestea se oglin­deşte în apa Gurghiului, pe agra-fa-i prinsă se poate citi Caps.

Risipiţi printre stive de. scânduri şi buşteni lucrătorii adaugă vigoa­rea muncii.

întovărăşit de d. inginer Artur Konecini am vizitat fabrica şi depo­zitele de materiale, primind preţi­oase explicări.

Caps-ul are din partea statului un domeniu de exploatare de 30.000 hectare păduri de molid, brad, fag şi stejar. ' l »

Transportul materialului de lu­cru se face pe reţeaua de cale fe­rată C. F. S. G., îngustă pe dis­tanţa de 70 km.,. Această reţea dispune .de 8 locomotive, 60 va­goane, ateliere de reparaţie, turnă­torie etc.

Lemnul sosit în depozit se retea­ză după trebuinţă, apoi se sortează.

Fabrica de cherestea prelucrează anual 60.000 m3 răşinoase; 10.000b m3, foioase.

Instalaţii: 7 gatere: instaiaţiuni aburire, de uscătorie e tc .

Fabrica lucrează cu două echipe zi şi noapte, câte opt ore echipa.

Materialul debitat este dus la şo-proane undo se sortează pe clase, grosimi, lungimi otc. Marfa stivuită o reţinută până se usucă. La ex­pediere se resortează şi se încarcă în vagoane.

Din punct de vedere social, Caps-ul dă. de lucru la toată populaţia depe .Valea Gurghiului. In pădure chiar nu sânt suficienţi muncitorii. De aceia se aduc din jud. Bihor, Ciuc, Maramureş şi ÎSTăsăud.

Lucrează permanent în păduri 4000—5000 muncitori, la calea fe­rată şi ateliere 200 — 300 şi la fabrică 500 — 1000.

Ca retribuţie muncitorii primesc pe zi: cei dela pădure 60 — 7 0 Lei: la calea ferată 40 — 100 Lei; iar la fabrică 30 —100 Lei.

Mulţumiri şi nemulţumiri sunt. E absolut necesar ca retribuirea să fie potrivită nevoilor vieţii- Caps-ul

85

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

poate să normalizeze situaţia mun­citorimii. ' ;

Pe de altă parte aprovizionarea cu alimente e iarăşi o chestiune ca­re trebue privită deaproape.

Nu există cantină. Potrivit ar fi să se înfiinţeze o cooperativă de consum, pentru a înlătura specula.

Acum' în urmă a fost încredinţat un negustor român cu aproviziona­rea. Eămâne de văzut dacă munci-rimea va fi exploatată caşi înainte.

Un prieten al muncitorilor e d. ing. Artur Konecini.

Centrul de exploatare Ierbuş are la conducere pe un inimos român, venit de curând din jud. Năsăud. pe d. ing. Pavel Zegreanu.

La serviciul comercial d. ing. Turni Buca; calea ferată d. ing. Lă-pădatu Miclea; deasemeni 12 func­ţionari de birou, 15 brigadieri, 40 pădurari şi personalul technic in­ferior. ;' ,

Muncitorii locuiesc, în colonia pro­prie a fabricii. In aceiaşi colonie funcţionează o şcoală primară de stat cu 3 învăţători care frequen-tează 150 copii. i

In strânsă legătură cu însemnă­rile de mai Sus e potrivit isă famintim că IerbuşUl e legat de orăşelul Re-ghin situat la răscrucea văii Mure­şului şi văii Gurguiului.

Aici, situată pe malul Mureşului e altă fabrică de cherestea a unei societăţi comerciale numită Foresta. E una dintre multele cari exploatea­ză muncitorimea în mod neomenos.

Reghinul e locuit de saşi, unguri şi mai puţini români. E un orăşel de provincie în care muncitorii fiind în majoritate stânjenesc viaţa sub toate raporturile.

Cuiburile hitlerismului se men­ţin la înălţime printre patrioţii, fă-fără patrie, denumiţi saşi. Diferi­

te asociaţii sportive cu caracter militant se pregătesc în văzul tu­turor pentru a forma batalioane de asalt. Defilări prin oraş au loc me­reu. {

Autorităţile tac. Deoparte românii divizaţi şi în­

vrăjbiţi de politică rămân în umbră. Totuşi mai există şi oameni de ini­mă cari merită încurajări.

Incrustez câteva nume. Dl. Dr. E. Nicoară, directorul spi­

talului judeţean. Spitalul e construit de curând şi e opera d-sale- Tot d. Dr. Nicoară, e şi preşedintele des­părţământului Astra, care desvoltă o intensă propagandă culturală la sate. E autorul unui volum nou

de popularizare a ştiinţelor medicale numit: Tinereţe şi bătrâneţ».

Tot ca o afirmare pronunţată e şi Gimnaziul mixt Petru Maior, a cărui clădire e nouă. Aşezat într'o poziţie minunată, igienică şi linişti­tă. Are 183 elevi, majoritatea din împrejurimi.

Director e un priceput pedagog d. Valeriu Boeriu. '

In altă parte a oraşului stă stra­jă şcoala primară de stat condusă de d. director 'Moldovan.

Deasemeni un cămin de ucenici, care datoreşte existenţa d-lui Dr. Al. Ceuşianu, care nu peste mult va înfiinţa şi-o bibliotecă publică.

Din buchetul străduinţelor se rup flori pentru cei notaţi.

Seninul zilelor de primăvară aş­teaptă clipiri de stele în acordul unei uniri sufleteşti.

Raze luminoase vor săruta petale de măslin.

ION TH. ILEA.

Iii

Discuţii şi Recenzii

Cezar Petreseu: Jurul Negru1' (Naţionala-Ciornei)

Din romanele ciclice proiectate de dl Cezar Petreseu, „Aurul negru" conti­nuă „Comoara regelui Dromichet". Noul roman prezintă două probleme.

Intâiu, prăbuşirea vechi'or capitalişti aulohloni, înghiţiţi de :'e'o-ia politicia.ii-lor, cari lasă intrarea în ţară a capita­lului străin, făcând concurenţă primej­dioasă întreprinderilor româneşti — „peştele cel mare înghite pe cel mic" —; în al doilea loc, invaziunea străinilor în întreprinderile industriale şi!înlătura­rea personalului românesc.

In „Aurul negru" descoperim o com­poziţie masivă, solid închiegată. Au­torul s'a desbărat — cu puţine excepţi-uni — de acele evocări lirice, pe care le-am întâlnit în „Comoara regelui Dro­michet".

Acţiunea romanului se petrece la Pis­cul Voivodesei", localitate petroliferă cunoscută din romanul precedent, la Paris şi Bucureşti.

Momentele acţiunii se înseilează în jurul exploatării şi valorificării uneia dintre oele mai importante bogăţii na­ţionale: petrolul — aurul negru.

In locul comorii regelui Dromichet, pe care o căuta ^maniacul" Zaharia Du-hu, s'a dat peste o comoară mai de preţ: petrolul. Măruntaiele pământului sunt sfredelite, pentru a se exploata aurul negru. Regiunea, dintr'un lini-niştit sat de agricultori, ajunge un agi­tat centru industrial. Totul se transfor­mă: vieaţă, moravuri, îndeletniciri. In noua societate capitalistă regăsim po Zaharia Duhu, îmbogăţit de venituri­le oe le aduce aurul negru, pe profitorul Iordan Hagi Iordan, pe politicianul E-mil Sava, — reprezentanţi ai burghe­ziei ariviste —, pe inginerul Grinţescu. om de acţiune pozitivă, pasionat de ex­plorările lui tehnice, pe cârciumarul Ţu-dic şi pe Guţulea, fostul povestaş din-„Comoara regelui Dromichet". Comple­xul problemelor politice însă încurcă so­cotelile societăţii. Drept 'urmare, o socie­tate străină, cu bani străini, cu oameni străini, se suprapune vechii societăţi, exploatând aurul negru din Piscul Voi­vodesei. <

Problema industriei — a pietroiului — şi corelaţiile ei în vieaţa socială româ­nească este exploatată de romancier în formă deplină, cu tenacitate, într'un stil ce prezintă o cursivitate şi undoire, vrednice de amintit.

„Aurul negru" este un interesant io man social, cu un aspect documentar pronunţat.

ION TOMUŢA

86 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

ANCHETELE „SOCIETĂŢII DE MÂINE'

MAHALALELE BUCUREŞTENE Viaţa jdela periferia metropolei

noastre 'n'a iavut până acum alţi cercetători, jîn afară de politicianii cari lăsându-şi odată pe an auto­mobilele ,în şg-araje au pornit — strâmbând .din nasurile lor fine — în vânătoare după voturi prin car­tierele mărginaşe ale .Capitalei. O-ficialitatea însă — mama noastră grijulie •— a acordat o atenţie mai mare lumii pestriţe care colcâe în uliţele desfundate dela periferie, tri­miţând în expediţii regulate şi pre­caute pe reprezentanţii ei cei mai selecţi "şi desinteresaţi: agenţii de percepţie, plutonierii dela cercurile de recrutare, copoii dela siguran­ţă şi poliţia Capitalei şi —• ceva mai rar pe agenţii sanitari.

„Societatea de Mâine" -— care a acordat în cei zece ani de existen­ţă ai ei o deosebită atenţie vieţii satului — îşi îndreptă acum pri- ^ virile şi spre vastul laboratoriu so­cial pe care-1 constitue periferia Ca­pitalei, tot atât de răscolit ca şi sa­tul de organele de percepere şi re­presiune ale statului ca şi de sca­matorul politic post-belic, dar lăsat aproape în voia soartei de factorii chemaţi să introducă şi în uliţele murdare şi pline de cârciumi noţiu­nea igienei sociale.

Am pornit, deci, în zorii zilei într'unul din cartierele periferice ale Capitalei: mahalaua Vitan-Târca.

Pentru cititorul curios care vrea să identifice poziţia exactă a a-cestui cartier pe harta Capitalei vom menţiona că şoseaua Vitanu-lui este situată în partea de sud-est a Bucureştilor, în stânga Dâm-boviţei şi în dreapta satului Cio­plea. .Cartierul Târca-Vitan, ' care constitue cea mai pitorească şi ca­racteristică mahala a capitalei noa­stre, este prins între pulberăria ar­matei deoparte şi 'alte instituţii tot atât de importante jîn viaţa unui stat: balamucul nou şi închisoarea Văcăreşti. Flancată de aceste ma-jestoase instituţii, şoseaua Vitanu-lui — străjuită de cârciumi şi sal­câmi — îşi poartă, împăcată, des­tinul.

Istoricul cartierului,

După oe am arătat în scurte cu­vinte situaţia geografică a acestui nenorocit cartier, — poate cel mai nenorocit din cuprinsul fericitului

nostru municipiu — se cade să a-rătăm ,şi istoricul acestui colţ de Bucureşti, în care te sfâşie câinii ciobăneşti, te îneacă praful şi te o-trăveste duhoarea.

împrumutăm pentru acest istoric minunata lucrare a preotului Dimi-trie Micşunescu, parohul bisericii Târca^ care se ridică sfioasă în acest cartier de oameni necăjiţi.

Cartierul Târca-Vitan era în se­colul al XV-lea o vastă mocirlă a Dâmboviţoi şi cuprindea ,şi o serie de bălţi ale Colentinei. Malul stâng al râului Dâmboviţa se întindea pe locul unde sunt azi străzile Labora­tor şi Foişor. Numele de Vitan se trage dela latinescul vita, adică viaţă, vietate, denumire dată ace­stei străzi, după istorici, din pri­cină că în ]acest cartier păşunau vi­tele orăşenilor. .

Locul pe care se găseşte azi bi­serica Târca a fost pe vremuri în­conjurat de ape. Dovada o consti­tue văile mlăştinoase cari fiinţează şi azi şi care sunt pline de papură, ţipirig, trestie şi sălcii. Documentelk istorice din epoca lui Minai Viteazul, pomenesc despre existenţa cartierului Vitan. In secolul al XlX-lea Dâmbo­viţa care n'avea pe atunci zăgazuri clorotea furioasă ţi se revărsa adese­ori pe câmpia Vitanului, ducând cu ea căpriori de poduri, case bucu-reştene si uneori —• după cum glă-suesc documentele — câte o albie purtând u/i eonii mic.

Ionescu-Grion în a sa „Istorie a Bucureştilor'', la paginile 306—308 spune că pe la 1774 vitănenii tre­buiau să devină marinari, întrucât uliţa lor se aseamănă cu Veneţia.

In aceste văi ce înconjoară maha­laua Târca şi care altădată erau acoperite de apă, trăiau şi în se­colele trecute oameni necăjiţi ca şi cei de azi. Bătrânii îşi mai amin­tesc vremurile când ei şi părinţii lor umblau cu luntrea după raci, de astădată pentru trebuinţele lor pro­prii, iar nu pa în secolul al XVH-lea când erau embaticari şi mergându-le rău stăpânirea s'a îndurat de ei fă-cându-i să aducă fiecare, gratuit, mânăstirei câte o pută de raci pe săptămână. De aci se trage numele străzii Kăcari din imediata apro­piere a şoselei Vitan.

Dar să lăsăm istoricului rolul de a depăna amintirile trecutului atât

de vitreg al mahalagiilor din Târca-Vitan şi să trecem la examinarea situaţiei .actuale a acestui cartier de oameni necăjiţi.

Impresii dintr'o vizită matinală.

Am vizitat cartierul în zorii zilei, la ora 4, ,când căruţele şi camioa­nele vitănenilor pornesc urnind pe caldarâmul stricat al şoselei, stâr­nind lătratul câinilor şi valuri imen­se de praf. Intre lătrăturile câi­nilor şi cântecele răguşite ale co­coşilor, muncitorii cu feţele supte de muncă şi de boală părăsesc lo­cuinţele lor mizere şi după ce se abat pela cârciumile atât de dese în acest cartier pornesc spre a-şi -da contribuţia lor molohului in­dustrial. Abrutizaţi de o muncă fă­ră spor pentru iei şi fără bucurii, ei ascultă de porunca sirenelor fabrici­lor învecinate, şi asemenea vitelor ce se îndreaptă spre abator intră pe poarta încăpătoare a uzinelor.

Rând pe rând lumea necăjită a mahalalei îşi părăseşte bârlogul, ră­mânând acasă numai câteva femei ocupate cu gospodăria şi cu plozii şi bătrânii şi invalizii.

Pe o întindere de numai 200 me­tri dela cârciuma faimoasă a lui Bujavercă şi până dincolo de bise­rica Târca, am numărat nici mai mult nici mai puţin decât 7 câr­ciumi. Cu sticle icu otrăvuri colo­rate atrăgător, cu firme mari şi % nedibaciu vopsite şi scrise, cârciu-marii aceştia atrag pe mahalagiii alcoolizaţi până în măduva oaselor şi pe cari lipsa de confort şi insalu­britate îi gonesc de acasă.

Situaţia cartierului,

Am stat de vorbă cu unul din a-ceşti cârciumari care .nu s'a sfiit să treacă pe firmă porecla sa: j,Ban-ditu''. El m'a (pus în curent cu o-cupaţiile vitănenilor. Ii cunoaşte pe toţi, îi ştie pe nume, ştie unde lu­crează şi cât lucrează. Pentru şo­meri — cari nu prea beau — are un suveran dispreţ. Criteriul lui îl formează igradul de alcoolizare al individului.

Mai (toţi locuitorii se ocupă cu cărăuşia, grădinăria şi măcelăria. Mulţi sunt parlagii (tăetori) la a-bator care e situat la o mică de­părtare. . , .

87

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Peste drum de biserică se află o vastă clădire neterminată: e şcoala primară. începută în 1928 se va termina, probabil, în 1938, dacă nu şi toi ai târziu. Dar cetăţeanului nu-i pasă dacă copilul său' se chinueşte într'o îsăliţă infectă dintr'o clădi­re închiriată.

Am vizitat şi şcoala. In curtea puţin [încăpătoare se joacă cam vre'o sută de copii. Toţi sunt pa­lizi, desculţi şi prost îmbrăcaţi. Fe­ţele lor trădează o adâncă suferinţă. Fără 'să fi medic îţi dai seama că mai toţi au vegetaţii adenoido şi că sunt candidaţi la tuberculoză. De (altfel copiii aceştia înghit atâta praf în drum gpre şcoală şi în curtea jşcolij. încât trebue să te miri mai curând cum se face că pot rezista.

Casele. Mai toate sunt insalubre. Vopsite în galben jşi având un brâu negru, căsuţele acestea sunt aproa­pe ruinate. Se' vede că do mulţi ani nu li is'a făcut nici o reparaţie.

Dealtfel lipsa de canal care deter­mină dese inundaţii ar face inutilă o reparaţie. Despre aliniere nici nu poate fi vorba. Clădite la voia întâmplării sau după fantezia pro­prietarului, căsuţele sunt parcă pe două cărări ca ,şi proprietarii lor în zilele de odihnă- ' •

Un primar şugubăţ, care proba­bil gândea că trebue să-ş'i ţină pro­misiunile electorale, a înzestrat o parte din şoseaua Vitanului cu lu­mină electrică. Bine înţeles s'a tras numai un singur fir aerian aşa că lumina electrică nu le serveşte lo­cuitorilor decât spre a nu da în şanţurile pline de apă stătută în nopţile întunecoase când se întorc dela cârciumă. .:

Concluzii,

Din punct de vedere demogra­fic cartierul Vitan-Târca a progre­sat. Mortalitatea copiilor a mai scă­zut. Ea se menţine totuşi destul de ridicată în raport cu cea din centrul

oraşiului, din pricina totalei lipsei de higiena. Acum 100 de ani lo­cuiau în acest cartier 400 de familii. Azi numărul lor s'a ridicat la 700.

Din punct de vedere al higienei, cartierul n'a progresat cu nimic fa­ţă de situaţia de acum 100 ani. Şoseaua e tot nepavată şi necana­lizată, Şanţurile mocirloase, casele de pământ şi paiantă, vechi şi in­salubre. Singurul progres: câteva becuri electrice anemice pe o por­ţiune din şosea. '

Din punct de vedere cultural: câ­teva şezători pe an organizate de preotul D. Micşunescu.

Din punct de vedere economie: Egalitate în mizerie. Excepţia o fac cârciumarii, deşi numeroşi.

Ancheta (noastră fugitivă şi in-complectă constitue doar un îndemn pentru o cercetare iserioasă, ştiin­ţifică, a periferiilor Capitalei, re­zervor din care se alimentează pă­tura ;noastră orăşenească, cultă.

EMIL SAMOILA

Transformări radicale în staţiunea Băile Herculane Sursele termale ale staţiunei balneare Băile Her­

culane erau cunoscute şi utilizate ca binefăcătoare încă de pe timpul romanilor: „Ad aquas Herculi sacras ad Mediani". Aşezată între munţi pitoreşti de o ra ră privelişte, bogaţi în păduri , stânci goale şi promenăzi pe valea Cernei sgomotoasă şi plină de peşti, staţiunea Băile Herculane se bucură de un renume mondial, fiind cercetată de .mulţi străini de sute de ani. Radioactivitatea surselor ieste ase­mănătoare cu a celor din Vichy şi Karlsbad. Apele sulfuroase şi saline (cloro-sodice) au o mare pu­tere de vindecare a diferitelor boli.

Băile Herculane sunt staţiunea cea mai veche, mai importantă, mai civilizată şi mai încăpătoare (în hotelurile şi vilele sale încap chiar şi 15000 vi­zitatori) a României.

Decurând Ministerul Sănătăţii , Muncii şi Ocro­tirilor Sociale a aprobat o serie de transfor­mări menite să sporească în mod simţitor con­fortul şi să modernizeze instalaţiunile sale. A or­donanţat sume importante pentru refacerea com­plectă a hotelurilor Carol, Ferdinand şi a vilei Elisabeta, prin introducerea de apă caldă şi rece în camere, prin revizuirea radicală| a interioarelor, prin zugrăvitul plăcut ochiului.

Băile câştigă mult în importanţă prin mărirea capacităţii bazinelor de răcire la toate stabilimen­tele. E necesară răcirea apei sulfuroase termale prea fierbinte (56 grade) tot cu apă sulfuroasă (răcită în aceste bazine, pentruca să se facă bae de 36 grade). Lunile acestea de primăvară au fost întrebuinţate cu succes de desăvârşirea ca­pacităţii bazinelor de răcire.

S'a construit o sală de repaos lângă stabili­mentul Regina Măria şi s 'au luat o serie întreagă de măsuri în favoarea vizitatorilor.

Toate aceste renovări sunt duse la bun sfârşit graţie vrednicei conduceri a d-lui administrator d. Ioan Căpuşa, neobosit în solicitudinea sa de în­zestrare a staţiunii cu tot ceeace reclamă presti­giul ei. i

Şi lucrurile nu trebue să se oprească aci. E im­perios necesar să fie mărită turbina hidro-elec-trică existentă. Este gata dealtfel proectul pentru introducerea unei turbine noi de 150—180 c. p . pentru garantarea curentului electric ziua şi noap­tea, absolut necesar în această staţiune având în vedere, că medicii au nevoe pentru laborator de curent permanent şi intensiv.

Tocmai pentru desăvârşirea planului de în­zestrarea Băilor Herculane, se impune, ca toate economiile şi toate veniturile staţiunii să fie oprite pe loc şi destinate investiţiunilor de care se simte acută trebuinţă.

Recomandăm Ministerului Sănătăţi i să se de-cidăt în acest sens, căci numai astfel poate fi ga­rantată sistematizarea urbanistică, îmbunătăţirea în­tinsă în toate direcţiile până Ia îndiguiri noi, în­treţinerea şoselelor şi promenăzilor, crearea unui ciuematoarai în staţiune si alte necesitaţi. Credem că Ministerul se va pune la dispoziţiune cu toată iubirea, râvna şi mijloacele Iui pentruca să dea Băilor Herculane strălucirea reclamată de vechea faimă. România să vină cu adaosul cuvenit de ameliorări. Suntem siguri, că Ministerul Sănătăţii îşi va face (datoria.

88 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Un procedeu vrednic de urmat — O problemă pentru Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat —

Ziarele au raportat la începu­tul anului 1923 despre un schimb de întrebări şi răspunsuri între Oficiul de presă american (^Asso­ciated Press") şi ziarele franceze (d. e. „Matin"). '

In epoca noastră, -când fante­zia joacă cu dragă şi amară voie, când lozinci care (de care mai ne­săbuită şi mai nebuloasă se ', a runcă, întocmai ca nişte rachete peste capetele bietei imulţijnji — oiţe de ale lui Panurg — au vrut americanii să contribue la cură­ţirea atmosferei şi au pus cinci întrebări. Şi-au zis americanii, şi pe drept cuvânt: sunt doară în joc vieţile a milioane de oamfem!

Şi au întrebat deci americanii: X. Este adevărat că Franţa pre­tinde... 2.-. 3... ,4... 5... „Matin" răs­punde şi publicul întăreşte, argu­ment şi contra argufrilent: Franţa a stabilit etc, «etc

Şi în Anglia se folosesc de pro cedeul acesta, ăl întrebărilor'şi răs­punsurilor. Aşa id. le. citim în dis­cursurile lui Lloyd George (edi­tate de Ed. Bernstein, în 1911) cum! acesta răspundea punct de punct (vorbirea din 10 Ian. 1010.. în Falmouth) contrarilor săi în pri­vinţa impozitelor şi a liber-schimf-bismului.

Estte şli aici o cântărire a argu­mentelor (nu o supralicitare în ţi­pete !şi gesturi de carnaval!), este un apel la mintea sănătoasă,-, care — orice s'ar spune — tot trebue să iasă învingătoare, dacă nu vrem să ne prăbuşim cu toţii.

In decursul campaniei electorale agitate din Germania (Noemyrie — Decemvrie 1924), ziarul „De­utsche Allgemeine Zeitung" din (7 Plec) a adresat patru întrebări par­tidelor germane contrare, cu ace­iaşi somare: să se răspundă; răs­picat. In 30 Noemvrie 1929 pu­blică ,;,Leipziger Neueste Nachrich-ten", zece întrebări politice ale can­celarului Curtius, puse şefului po­litic Hugenberg.

'Fireşte, se vor da în multe ca­zuri, răspunsuri .„prin tangentă". Nu se va1 jdarifica întotdeauna pro­blemă1 — dar chiar numlai tendinţa de a. discuta cu întrebare şi răs­puns, cât-de-cât academic, — va însemna un pas înainte.

Să ne închipuim 'că, d. e., presa

Micei înţelegeri vrea să clarifice opinia publică, spre binele comun şi că doreşte să dispară lozincelc dăunătoare tuturora. Ce bine ar fi ca „Sindicatul" nostru, d. e., să aleagă câteva întrebări con­crete, pe care să le lanseze, cu publicitatea cuvenită, „Sindicatu­lui presei maghiare, d, e.

Numai trei întrepări vreau să indic aici, ca model: 1) D.-i Jacques Ancei constată în 1934: „Com;mje le paysan francais, de-venu petit proprietaire par la veli­te des biens nationaux prix ajux emigres et au clerge, a defendu sop bien nouveau contre toute l'Europe, de m£!m|e le paysan sfo-vaque, rojumain, croate, serbe et meimje magyar, devenu posşes-seur d'une terre qu'il cultivaiţ pour un autre, idefendra son 'domain, et Ies espoirs de re-construction d'une „Hongrie mille-naire" ne prevaudront point contre cette tenacite vitale. Et la preuve, c'est que Ies niaitres de la Hongrie Tont compris, puisqu'ils tentent maintenant chez eux, tardivem\Mt, timid|ern|ent, une reforme agraire. L'exemple est contagieux? întreba­rea: <

Cum î|şii poate închipui cineva ca ^Ungaria milenară", (reînviată.. să contribue spre lini-ş-ţina acestor ţărănimi slovace, roim|âne, croate, sârbe şi maghiare chiar, dacă mjâna de latifundiari maghiari vrea să recheme „Ungaria" de 'm(ai înainte?

II. Contele Bethlen a scris în 1932, în prefajţa ediţiei sale de discursuri politice:

„Dacă, din 1867 începând,, am fi întrebuinţat chiar şi numai a suta parte a mijloacelor de luptă, compatibile cu onoarea, legalitatea şi paritatea de tratament — ar fi fost rezolvită chestiunea naţionali­tăţilor, pe scurt, în 1914, si n'am face aztăzi în faţa iumii impresia unor agresori, cari n'au găsit decât o pedeapsă meritată. O astfel de greşălă nu poate să comită decât un popor, care\ n'are simţul reali­tăţii, care urmăreşte himlere şi sa­crifică adevăratele interese Ale na­ţiunii unei uriaşe vanităţi naţio­nale. Ocaziile scăpate nu măi re­vin vreodată. Catastrofa'ce am în­durat-o ine aduce $n faţa unor nouă sarcini. In frontierele actuale este

condamnată Ungaria să piară,, da că ;nu-ş|i va şti asiugra din nou do­minaţia sa asupra teritoriilor fără de cari subsistenţa ei ca stat inde­pendent est imposibillă. Ungaria n'are putinţa de-a alege... Prove-dinţa(!) ne-a acordat un nou mo­ratoriu. Pentru câtă vreme? Ni­meni nu o poate spune — poate pentru încă un secol. Existenţa noastră naţională depinde dela ch|evs't(iu;nea. de a şti dacă vom putea folosi acest răgaz cum> se cuvine, nu e nici o secundă de pierdut.

Mărturisirea este evidentă: Re-câşjtigarea teritoriilor, unde ma­ghiarii sunt în majoritate — Ma­ghiarizarea sistematică, în detri­mentul atâtor popoare, fiindcă ^providenţa;; a dat un „moratoriu" naţiunii maghiare. i ,

întrebare: Cum e compatibil au epoca noastră, a naţionalismelor; cu dreptul popoarelor de a-şi trăi viaţa proprie, ca .conducătorul, unui popor să dea astfel de lozinci, cari sunt diametral opuse cu pacificarea europeană |şi cu progresul ome­nim? (_

III. Care popor vrea propăşirea rasei albe, europene? acela, care— numerice m|ai mare fiind — do­reşte să desnaţioanizeze de aici înainte milioane de alogeni, ca să-şa câştige preponderenţa, Jn ur­mă unor lozinci grandoMane — sau acela care icontribue ca stima şi colaborarea reciprocă, atât de sdruneinate astăţi, să revină, spre binele comun? „ > i

Acestea sunt numai trei între­bări, cari ar trebui discutate, dân-du-li-se toată importanţa vitală ce o au, ca milioanele de cetitori, din toate ţările să se întrebe: cum se va răspunde din partea adversă sau dacă nu se va răspunde... şi tăcerea este un răspuns elocvent, câteodată. ; :

Aşj" fi satisfăcut dacă rândurile de imlai sus ar fi stârnit ,un oarecare interes |n sânul 'membrilor „Sin­dicatului nostru, ca în viitorul a-pr opiat să se lanseze astfel de în-trebâfi, făcând astfel posibilă o dis­cuţie mai ad 'reni, a problemelor ce se impun.

Sibiu, 4 Mai 1934. < HORIA PETRA-PETRESCU

!mie!m(bru al „Sindicatului".

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

BL Leliţa Gatinca s'a obicinuit cu

somnul do dup' amiază. Picoteala tih­nită ce 'descruiită fruntea sbârcită în mulcomă mântuire de sine. Sade bine bătrâneţii luciul de ceară to­pită, ce s'aşterne peste faţa destinsă. E ca oglinda de-apururi netedă al unei ape poticnite; cine-i poate pă­trunde ascunzişurile adâncimii?

Leliţa Gatinca locueşte într'o casă sihăstrită de forfotul lumii. Pe-aci nu trec, decât cetăţenii din partea locului şi puţini inşi se numără a-ceia, cari să fie dumiriţi de trecutul acestei paragini.

Lumea neobicnuită cu strania sin­gurătate, de care se 'ncunjură Leliţa Gatinca a urzit cele mai nefireşti basme în jurul ei şi nimeni, afară de femeia de serviciu, lăptăreasa şi rareori câte un zarzavagiu, nu-i intră pe poartă.

Leliţa Oatinca nu ese în stradă. Ochii pâlpăinzi , n'o mai ajută şi oasele slăbite abia reuşesc să ţină echilibrul trupului. Chiar şi în curte coboară cu mare anevoie scările,

E învechit lemnul trepţilor de numai pantele de fier îl mai ţine laolaltă şi parmaclâcul e copt, încât la cea mai şubredă atingere s'ar povârni într'o lăture. Ori fără pic de reazăm, leliţa Catinca oboseşte rău suind înălţimea; de aceia tre­buie să se întâmple lucru excepţio­nal, ca să înfrunte asemenea obo­seală. ( j

Un amănunt vulgar; leliţa Catinca are o pisică Angora. Animal admi­rabil, cu floaca tufănoasă şi cre­dincios însoţitor al tuturor gesturilor bătrânei. Dacă s'ar putea vorbi de-o contopire sufletească între om şi fiinţă necuvântătoare, s'ar putea re­leva alipirea lor reciprocă drept caz tipic. Din motivul acesta nu poate surprinde deloc faptul, că princi­pala preocupare, toată bucuria şi temerea se resfrâng asupra anima­lului. O primejdie cât de vagă, poate lua în concepţia leliţei Catinca pro­porţii deformate.

Să-i lipsească mâţa din casă două zile în şir? Aceasta nu i s'a mai întâmplat până acuma. A momit-o cineva sau a pierit? Leliţa Catinca nu şi-a putut înfrâna nerăbdarea şi s'a coborât în curte, îngânând cu vocea ei subţire şi fără putere che­mări zadarnice. 'Pe urmă, frămân­tată de o puternică emoţie a suit scara mai grăbită, de cum i-ar fi f o s t î n g ă d u i t ş i acum inima-i

E S T E M depăşită de încordare o sufocă. S'a prăvălit în legănar, ca să se odih­nească, dar nu poate închide ochii. E ceva în aer, ce o oprimă şi îi tae respiraţia. ^

La geam atârnă aceleaşi perdelu-ţe cu horbote migălite,, ca pe vre­muri. Imaculate şi scrobite, parcă nu re-ar fi atins mâna omenească de­cenii dearândul. Lumina ce cade pieziş şi se deslânează în vărgi po­licrome pe duşumea, estompează conturul unui Cupidon încremenit în dantelă, cu arcul sucit şi săgeata strâmbă. De mult nu mai deslu­şeşte leliţa Catinca imaginea roman­tică. Poate a şi uitat ce închipuie, fina împletitură de fire:, cel mult dacă îsi aduce aminte, că maica le-a legat. Maica vitregă. Aşa fără vrere s'a cugetat la dânsa. Oare mai

*trăeşte? Trebue să fi .trecut mulţi ani de când n'a mai văzut-o: Ce cu­rios aspect iau întâmplările peste cari a încremenit scoarţa vremii. Ii sună şi acum în auz, vorba de a-tunci, sfichiuită ca un zbiciu:

„Acela, Catinco?". Maica îşi căscase gura uimită de

îndrăzneala destăinuirii şi braţele se 'nţepeniseră în aer. Un „El" oare­care îi încrucişase cărarea vieţii şi ispitită mereu de maică-sa să-i spu­nă, dacă şi-a legat sufletul de ci­neva, a vdrbit. GMreui a fost până sa­şi deslege graiul. I l'a descris la în­ceput în culori şterse şi şovăelnice; pe urnijă; a adăugat mai mult decât simţea pentru 'dânsul. Voia însă sa­şi îmbărbăteze sfiala faţă de bătrâ­nă, s'o 'convingă, că s'a hotărât se­rios pentru „El". Să nu mai oste­nească taica fătata, cu adusul mosafi-rilor tineri iîn casă. Taica punea un orgoliu straniu în a „o deştepta" niţeluş' şi'<nu trecea zi în care să nu întrebe ' pânditor, dacă nu cumva u- • nul sau (celălalt, i-ar fi agreabil. Pi­sălogeala aceasta, de care avea o-roare, trebuia odată curmată:

„Da, maică, \pe ,eP şi pe nimeni altul în jlume". t i

Taica era un umil lefegiu în sluj­ba statului ,şi ocupaţiile nu-1 ertau să petreacă prea mult pe acasă. Se 'ntorcea târziu, fie că vre-o da­ra veră de serviciu îl reţinea (ce-a ce se 'ntâmplă mai rar), fie că se 'ndura un prieten să-1 cheme (vor­ba lui) la o băuturică. Roşcovan la faţă, buzele îi erau poleite de a-bureală, şi ochii ascuţiţi, mereu u-mezi. Cum deschidea uşa, se lovea

PAGINI LITERARE

UL cu palma "n şold şi izbucnea într'un iureş vesel: „Ce mai faci, babo?"

Maica tăcu. Atunci când se ve­stea vijelie, maica totdeauna tăcea. Pentru firea vorbăreaţă şi deschisă a taichii, era că o pleasna, sub ca­re se cabra scuturându-şi coama su­rie. Catinca se zguli alături de pe­rete, căutând eşirea:

„Unde, Catinco?" • „Las'of' — se răsti maica aspru

şi taica se feri, aproape fără voie, îngăduindu-i trecerea. Uşa se trân­ti, izbită de mâna înfrigurată a Ca-tincei şi în urma ei se 'nstăpâni spasmul unei încordări nefireşti.

„Ge-i?" — Silaba se rupse col­ţoasă de ,pe buzele taichii. |

Şoapta tânguelnică a,femeii nu se putea lămurit distinge, spusele ei însă erau sincopate de scrâşnetul dinţilor. Un scrâşnet pătrunzător, ce scrijelea măruntaele. Maica îşi satisfăcea cine ştie ce poftă sălba­tecă de potrivnicie.

Nici odată in'a simţit Catinca mai profund, prăpastia sufletească ce-o despărţea de maica vitregă. De copi­lă mică, i-a simţit pisma răutăcioa­să, ld!ar n'a ştiut să şi-o esplice. Gin­găşiile maichii fuseseră pururea flori de ghiaţă pe luciul sufletului. Căldu­ra vorbelor (ei, n'au putut să-i cuce­rească nici odată inima. Cine ştie. Poate n'a fost într'atâta vina femeii, că nu [ştia să se poarte ca o mamă. Rar femeile lipsite de binecuvânta­rea rodului trupesc, care să-şi ştie înfrăţi simţirea la tă de un copil străin. Taica în schimb, era cu totul alt om, —' dar de taica îi era teamă. Asprimea lui nu cunoştea frânele milei.

„Te voiu desmetici eu, de nebunii­le tale". v ,

Parcă s'ar fi sfărâmat pietri sub vorbele lui gâfâite. Sub zmucirea lui brutală, Catinca lunecă moale, ca o cârpă, izbindu-şi capul în nesim­ţire de pământ.

A doua zi bătrânii plecară la drum, ducând cu sine şi pe Catinca, — să vadă lumea mare. Călătorie lungă, plictisitoare, cu popasuri fără ţintă, dintr'un oraş în celălalt. Tus­trei afişau pe faţă o nepăsare voi­tă, parcă nu s'ar fi întâmplat ni­mic între dânşii. Cutreerau înfrigu­raţi şi grăbiţi pieţile publice, par­curile, şi muzeele în căutarea tuturor frumuseţilor localului, ca pe urmă nesatisfăcuţi, s'o iee razna mai de-

90 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

parte. Mereu mai departe. Până un­de?. '' '

Intr'un târziu s'au re'ntors, fără ca terapeutica depărtării să fi con­tribuit la altceva, decât să salveze aparenţele. Dintr'o fiinţă espansivă, zglobie şi vijelioasă, Oatinca deve­nise tăcută, resemnată, şi suspect de liniştită. Scrisese într'o doară u-nel prietene (singura prietenă de ca­re se legase) căutând să-şi descarce greutatea înfricoşată a inimii, dar răspunsul acesteia n'o ajunsese. Vâr­tejul drumului o purtase în altă parte, lăsându-o cu sufletul pustiit de desnădejde. ;

„S'a vindecat?" — Se 'ntreabă bă­trânii în de ei, turburaţi de nesi­guranţa diagnozei...

„Nu l'a pomenit, nici măcar o sin­gură dată", — îngână bătrâna por­nită pe gânduri. '

Bătrânul o privi aiurit de temere. Zilele de zbucium prin care trecuse îşi brăzdaseră urme în frunte. Gri­ja de părinte, care se caţără de ul­timul pai: "! •

„Numai de n'ar fi totul de geaba". Dar de geaba fuseseră făcute toa­

te. Catinca îşi urzise planurile ei cu îndărătnicia ce n'o cunoaşte de­cât imboldul răzbunării. Poate tor­tura iei sufletească, n'ar fi fost atât de pustiitoare, dacă potrivnicia pă­rinţilor s'ar fi manifestat sub forme mai potolite. 'Aş|a însă neştiind nici una dintre părţi să se apropie de cealaltă, prăpastia se căsca inabor­dabilă. Biete suflete purtate de răs-miriţa unor prejudecăţi, ce nu le puteau birui. ;

A strâns cu scârbă sub pleoape mişcările îngrijurate ale bătrâni­lor —" am să le-o arăt. Mi-am mărturisit inima, fiindcă eram cinstită şi s'au hainit cu mine. Să nu le fie de de-ochii...." ( ,

Şi plan după plan, cum îl urzea, îi se părea inoperant, faţă cu năval­nica ei pornire de-a sigila odată pentru totdeauna viitorul.

De una era sigură. Trebuia să ia­să noaptea din casă, să se lase sur­prinsă c'a plecat şi pe drept sau ne­drept să joace pe decăzută.

Nici nu se dovedi planul atât de deficil de executat, pe cât de te­merar i se păruse la început. O crotită de zăbranicul nopţii, îşi lu­necase trupul prin geam — căzând uşoară în vârf de degete şi o luase razna prin uliţele mohorâte de um­bră şi tăcere. Era atât de nelogic tot ce făcea, încât aştepta la fie­care cotitură s'o ajungă fatalitatea unei puteri pedepsitoare din urmă şi întreg sufletul îi vibra de teama ne­

cunoscutului. Totuşi nimic... nimic decât irealul ecou al paşilor ei pe caldarâm şi dintr'odată se simţi pătrunsă de convingerea, că jiu luai poate s'o oprească nimeni, dela ceea ce-şi propusese. {

Intr'un târguşor învechit de se­colele mizeriei, toate casele-s la fel. Zidiri igrasioase, curţi adânci ca niş­te peşteri căscate, geamuri oblonite. Catinca se uimi de propria-i cute­zanţă, când apăsă cloanţa, porţii, un­de ştia că locueşte „Iii". Intrarea era deschisă. Timbrul clopoţelului ruginit dela poartă, răbufnind stri­dent, o înspăimântă. De undeva din fundul curţii, zbughi pe dâra d<? lumină al unei uşi întredeschise un cap de servitoare:

„Cine-i?" O sfială bolnavă i se înţepeni în

gâtlej cu acreala unei aguride. N'a-vu putere să răspundă. îşi - purta mâinile de-alungul păretelui pipăind drumul înainte cu îndărătnicia în­fiptă în creer: dacă a pornit odată îşi va'duce propusul la desăvârşire.

„Cine-i?" — răzbi din nou glasul tremurător al servitoarei, lovindu-se de zidurile întunecoase ale casei, ca bocetul unei păsări de noapte.

„II caut...." — îndrăzni Catinca să îngâne ieşind în bătaia zariştei.

Servitoarea îşi zbârci pleoapele şi cu o mână îşi potrivi năframa din cap. O mână murdară, roasă de le­şie şi macabru luminată de gazorni-ţa pâlpâindă din culină. Colţurile buzei se răsfrânseră batjocoritor:

„Mai are pe una la dânsul". Catinca n'o auzi. Aproape instinc­

tiv înţelesese, că odaia unde trebuia să-1 afle era mai înspre fund şi se îndreaptă brusc într acolo. Se sim­ţea prigonită de privirile iscoditoa­re ale servitoarei şi dacă ar fi fost cu putinţă vsă se înapoieze, ar fi lu­at-o razna de groază şi umilinţă. Dinţii îi clănţăniră, când bătu în canatul uşii.

Un ş'uet de panică răzbi din lăun-trul odăii:

„Ce-i?" „Deschide repede " vocea se

pierdu într'un icnet, ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva. Din lă-un.tru porni;zgomotul surd de mobi­lă buduşită din loc, apoi se aprinse un svârc lele lumină şi uşa se crăpă pe jumătate:, v

„Ce-i?". Un -obraz tumefiat de somn, se Iprosternu în căutarea oas-pelui neaşteptat.

„Iartă-mă că-ţi tulbur liniştea..." Timbrul glasului, sufocat de emo­ţie, era de nerecunoscut.

„Tu eşti, Catinco...? — se uimi

bărbatul neîncrezător. i , „Eu.... Te miri? — şi ca să-şi

dee aparenţă de curaj actului ei de sbuciumată desnădejde, împinse uşa să treacă pragul. Un ţipet ascuţit de femeie i se poticni împotrivă. In lumina bolnavă, ce mărea um­brele de măsurat, se zgâia însălbă-tăcităide ruşine, — prietena ei. Sin­gura care îi cunoştea taina şi zbu­ciumul mai deaproape.

.,Să nu mă trădezi, Catinco!" Mâinile se iiclcştani de cămaşa

boţită "la piept şi părul vâlvoi sinco­pa lugubru plânsul isteric.

Să nu o trădeze? Dar mai ştia Catinca ce ;se 'ntâmplă cu dânsa? O ciudă neţărmurită i-a intrat în vine. Prăbuşire în nimicinicie,! — scârbă şi desgust. Faţa devenise lividă ce­nuşie. A -fugit sau încă tot fuge pe ascuţişul străzii pietruite? Se 'mpie-decă în muchiile colţuroase ale bolo vanilor. Haina îi este sfâşiată. Si-gu'r a^căzut pe undeva în alergarea bosmetică. Atâ(t e de năucită de fur­tuna ce clocotea înlăuntrul ei, în­cât intrând,- nu recunoaşte pe mai­ca, eşită la scară s'o întâmpine. O dă în lături şi năvăleşte mai departe înspre odaia ei. O durere sfâşietoare roade măruntaiele. Suferinţa ei de­păşeşte în intensitate tot ce a sim­ţit vre-odată. Cum a intrat în ca­mera ei, s'asvârlo dealungul patului gemând şi muşcă 'n perne parc'ar fi vrând să sfârtice fâşii de pânză; nu poate stoarce însă nici măcar o la-. crimă din ochi. ;

De multe ori s'a întrebat ea în de ea, de ce n'a putut plânge?

De ce 'viria sângele atât de nesu­ferit în tâmple, întrunecându-i ve­derea? Taică! De ce n'a venit taica s'o toropească în picioare, s'o omoa­re în bătaie? S'ar fi simţit uşiirată.

Cât de vechi sunt întâmplările şi totuşi parcă viziunea trecutului are prospeţimea realităţii. — Un zgomot surd se aude de-alături din culină, parc'ar fi căzut ceva dela o înălţime oarecare. Leliţa Catinca tresare şi clipeşte obosită din ochi. Mâţa. S'a strecurat cu încovoieri fe­line pe uşa întredeschisă şi coada zbiciuie prin aer. Frumos animal. Pe undo a putut pătrunde în casă şi undo a hoinărit toată vremea din urmă? Leliţa Catinca îşi aminteşte ca prin vis, că a lăsat ferestruia din culină zi gi noapte deschisă, să-i poată reveni pisica la vatră. Ar tre­bui acum să se scoale să-i dee ceva de mâncare. îşi simte însă capul lânced şi nu se ridică; prea au co-pleşit'o amintirile.

Bietul taică n'a putut supravieţui

91

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

lovitura; s'a prăbuşit ca un lemn fulgerat de năpraznă. Pentru con­ştiinţa lui de om simplu, dar cinstit se ferecaseră toate porţile sufletului faţă de „nelegiuita". Prea i se nă­imiseră, dintr'odată nădejdiile în-tr'un apus senin al vieţii. Cu faţa înlemnită pe jumătate, ochiul hol­bat şi buzele învineţite, bâlbâia me­reu aceiaşi rugăminte sacadată şi a-proape neînţeleasă,: ' i

,,S'o blastemi.... 'că cu nu "sunt în stare .S'Q fac..."

şi cânicir a murit, maica a bleste­mat-o. Un blestem icnit cu pumnul împlântat spre icoana sfântă, dea­supra mortului. ;

„Să-ţi fie ursita la fel.... să mori doborâtă de fiinţa ce-ţi va fi mai dragă...." [ (

Ce teribilă femeie a fost maica, de a ştiut să-i lege în aşa chip ursita. Vorbele ei i s'au înfipt cu ascuţime în minte, turburându-i ju­decata.... şi a început să râdă. De ce a râs — şi cum s'a pomenit pe urmă atât ide singură, prigonită me­reu de gândul blestemului — nu mai ştie. *, •

Maica s'a dus.... ea a rămas sin- _ gură în vcasă. Anii au obicinuit-o cu pustiul.... cu umbrele călătoare dea-lungul nopţii cu tăcerea sepulcra-lă, în care nu se clintea nici un su­net, f (

Intr'o dimineaţă s'a pomenit că se tânguie la uşa odăii un plod de mâţă. Cum s'a fi rătăcit până la dânsa, D-zeu ştie. S'a lăsat cuceri­tă de milă şi i-a dat drumul în casă; de atunci nici nu s'au mai despărţit. Mâţa s'a deprins să-i urmărească toate mişcările, să se gudure lin-garnică şi să se lase alintată de mâna uscăţivă a leliţei Catinca.

De astă dată însă mâţa nu e în ogaşele ei. In ochii crestaţi şi ro­tunzi, joacă reflexe de ristic şi ghia-rele se congestionează ritmic, zgâ-râirid aşchii din podele. Miornăiaîa s'aude ca un scrâşnet de firez şi deasupra botului supurează o rană puchinoasă. i

Leliţa Catinca doarme răsturna­tă în legănar. Capul e căzut într'o parte şi în mersul răsuflării linişti­te, cartilagina osoasă dela gâtlej se ridică şi dilată. Mişcarea se estom­pează atât "de pregnant printre cu­tele zbârciturilor, încât atrag atenţia animalului. Luminile Angorei se în­fig avide în direcţia bătrânei şi spa­tele se arcueşte, recurbându-se ca un hanger iturcesc. E o înfiorare do intensă încordare ce s'trăfulgeră tru­pul felinei, în timp ce capul însoţeş­

te de câteva ori cadenţa gâtlejului. Animalujl e flămând şi tentaţia e ire­zistibilă.' j

Dintr'odată trapul săgetează ver­tiginos înainte, labele se pleznesc violent de formele descărnate ale umărului şi dinţii se 'nfig vorace în văscul gâtlejului.

O tresărire reflexă din somn. Le­liţa Catinca loveşte cu braţe iner­te în aer, fără să se poată scăpa de spasmul sufocării. Sub impulsul durerii pleoapele se deschid teribil,

parcă ar eşi ochii din orbite; apoi zbuciumul lâncezeşte, îmboldirile trupului devin din ce în ce mai obosite, până ce se domolesc într'un lung vaer de supremă abandonare.

Mâţa şi-a descleştat dinţii de fi­rez şi începe să roadă lacom.

E un tablou sinistru.... care ar putea purta felurite etichete, fie — foamea, ca cea mai bestială dintre instincte.... fie — blestemul, care pregăteşte căile fatalităţii.

ALEXANDKU CEUŞIANU

Comemorări bihorene 20 Aprilie 1919—1934

Din iniţiativa d-lui director al liceului Gojdu T. Neş „Societatea Femeilor Ro­mâne" din Bihor, a sărbătorit cu tot fastul cuvenit, ziua de 20 Aprilie, când acum 15 ani, Bihorul a fost eliberat de armatele române, de sub iteroarea şi ro­bia milenară a Maghiarilor. Pentru co­memorare, s'a suspendat activitatea şco-

«Iilor şi autorităţilor după ora 10, şi bine s'a făcut. Căci dintre toate sărbă­torile naţionale, mici una n'a stors la-crămi dela auditori — unii bărbaţi în toată firea, — ca această emoţionantă aducere aminte.

S'a făcut întâi cuvenita rugăciune către Cel a toate Creator, în cele două catedrale episcopale oficiate de câte 10 — 12 preoţi, în frunte cu vlădicii, mar­tori şi actori ai acelor înălţătoare şi grele vremuri din Săptămâna patimi­lor, ale anului 1919. A urmat apoi impo­zanta defilare a cercetaşilor, ofiţeri­lor de rezervă şi a trupei, după care s'a trecut în sala festivă a primăriei, unde corul şcoalelor secundare din O-radiea, sub conducerea profesorului Strat, a mişcat sufletele prin acordurile unor admirabile cântece ocazionale. A-poi d. director T. Neş, bihorean din-tr'o comună dela marginea graniţei ac­tuale, ca martor ocular şi actor arestat şi condamnat de autorităţile maghiare în acele vremuri de restrişte pentru nea­mul nostru dela liziera de Vest a limitei noastre etnografice, a început într'o su­gestivă conferinţă depanarea emoţionan­telor aduceri aminte, când fiecare ro­mân, intelectual ori ţăran, trăia de azi j-e mâine cu zilele în mână, sub ame­ninţarea teroriştilor maghiari fără su­flet, fără lege şi fără Dumnezeu.

S'a citit mişcătoarea povestire laie ce­lor întâmplate atunci şi apoi lungul po­melnic al celor schinjuiţi, ucişi şi arşi pe rugul întregirii noastre naţionale, în vreme ce armata română se oprise din

ordinul conferinţei de pace, pe creasta Munţilor Apuseni, linia Zam-Ciuoea-Dej.

Iată măcelul dela Beliş cu cei pa­truzeci de martiri arşi de vii. Iată lun­gul convoi de schinjuiţi şi morţi din Bălnaca, Beliu, Birtin, Beznea, Bratcd, din Campanii de sus şi de jos, din Ciu* telec, din Crâscior; iată preotul Dănilă din Dijir împuşcat în margine de drum, pentrucă a sfinţit un steag tricolor ro­mân în biserica satului; iată martirii din Finiş, din Haieu, din Lugaşul de sus şi de jos, din Mădăraş, din Poiana de sas şi de jos din Săbişt?, St. La-zar, Sebiş, Sighiştel şi Sohodol.

Iată pe învăţătorul Filip cu baioneta maghiară înfiptă în piept până la mâner, că este pus în spasmele mor­ţii, să strige „Trăiască România Mare" şi ca un erou din bătrânele legende spre înmărmurirea călăilor maghiari, strigă pentru ca o nouă lovitură de gra­ţie, să-i aducă sfârşitul. Iată pe Bogdan dela Vaşcău, pe Ciordaş şi Bolcaş din Beiuş că mor schinjuiţi şi îngropaţi de vii în groapa 'săpată de ei înşişi. Ia­tă în fine pe alţii şi alţii ce trăiesc şi astăzi în frunte eu Vlădica Ciorogariu şi Arhiereul Andrei Mager Crişanul. închişi, condamnaţi şi scăpaţi dela moar­te, numai datorită intrării armatei ro­mâne în Bihor şi la Oradea în SE. zj Je Paşti a anului 1919.

Ziua de 20 Aprilie aminteşte pen­tru Bihoreni o adevărată zi de glorie, deplin meritată, căci a fost preceda­tă de un lung convoi de proaspeţî martiri, ce-şi dorm azi somnul de vec? sub glia deapururi liberată şi prin mar­tirajul lor, în interesul Neamului, al pă­cii şi al civilizaţiei. ,

Să fie comemorată această zi, în to]? anii, căci ea este un examen al con­ştiinţei şi rolului ce-1 avem aici la por­ţile Orientului, începând din câmpia Ti­sei.... dela graniţa noastră etnicS..

Gh .VORNICU.

92

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Vraja I s t a m b u l u l u i — Note de călătorie —

L'essence de cette region est l'oubli.

Ferrided :n Attar.

Am urcat a doua oară printre mor­mintele anonime. Poate e'am şi pro­fanat cu paşii mei unele căpătâie. E greu să le mai distingi uneori, căci totul lucrează la ştergerea acestor umi­le amintiri. Mai mult încă, uniformi­tatea pietrelor funerare, îţi aduce amin­te că acolo toţi sunt la fel. Asta într'a-devăr e o filosofic, şi faptul că totul după moarte e zadarnic — iarăşi alta, dar unde-i poezia mormintelor noastre cu flori şi verdeaţă, cu făclii puse cu îngrijire şi candele adăpostite, să fie veşnică lumină?! Ofranda gândurilor mereu închinate plecatului în lumea ce­lor fără de umbră şi fără de durere, întâmplarea a răsărit un cipreş: fa­lie întunecată şi plâns liniştit — fără lacrimi. — Aci e numai jalea naturii. Şi marea e aproape şi plânsul ei te doare.

M'au purtat paşii cu prea puţină pietate prin acest loc sacru, dar azi ei răsună în sufletul meu....

Eyub, Eyub, în umbra ta şi-au plâns Djenanele şi Aziadeele durerea lor, iar sufletul lui Laţi a putut Iclădi o poe­zie din această „ţară" atât de funebră, din această uitare, uitare a toate şi a tot.

Soarele pune aici mai mult ca în altă parte căldura focului lui: un crematoriu lent. Deasupra, acolo, unde priveliştea-i întreagă, acolo poposiâ Loti să soarbă aroma unei cafele şi poate din fumul unei ţigări să guste o duioasă reverie. Acolo-i reminiscenţa acelui popas: Ca­feneaua lui Pierre Loti.

Acum se putea vedea moscheea Ka­rie, deşi până la ea sunt vreo 4 km. O ştiam şi de asta o doriam mai mult şi n'aş li putut plecă fără această împărtăşanie cu cea mai pură artă bi­zantină. O maşină n e a dus un drum ca l a cinema, prin ulicioare înguste cu gropi prăpăstioase şi praf vâlvă'ae.

N'am fost siguri că ajungem întregi din aceste ascensiuni, scoborîri şi ră­suciri în dreapta şi în stânga. Mi-erâ milă de noi dar totodată mă minunam cum pentru o liră îşi duce maşina la pieire, aoel şofeur. Am ajuns!

înfăţişarea cea mai modestă. Aici se vede mai bine barbaria Turcilor din trecut asupra artei creştineşti. Toată cupola centrală e var alb, dar dedesubt, ca şi în restul zidurilor descoperite, vor fi tot gingaşe fresce, ori minunat mo­zaic cu scene din viaţa Maicii şi-a lui Isus.

Karie — numită de bizantini. Sf. Salvator în Chora. Poate de aici misti­ficarea în Karie. Aici au fost adunate toate nădejdile, când la 1453 s'au cu­tremurat temeliile metropolei. E aşezată foarte aproape de zidul şi poarta prin care a năvălit atunci răzbunarea A-siatică.

Intr'unul din mozaicuri e Sf. Fe­cioară într'o atitudine atât de duioasă, încât par'c'ar privi şi azi lac imile ce­lor ce-au implorat atunci mirajul scă­pării de cotropitori şi dărămători ai locaşurilor de închinare. Peste tot cu­lori vii, dar armonie desăvârşită. Ni-căeri ca aici şi în Sf. Sofie nu ss'a cul­minat arta bizantină în pictură şi mo­zaic.

Nu-i mare ca Sf. Sofie, dar te simţi cuprins în ea de vraja misticismului oriental creştinesc. Aici am avut bu­curia de a găsi un moldovean, trimis al Universităţii din Iaşi, după îndemnul Domnului profesor Tafrali pare se, un desenator care schiţa în aquarele ta­blouri după frescele şi mozaicurile de acolo. M'am bucurat de această legă­tură a prezentului cu un trecut atât de depărtat şi glorios al artei bizantine.

Sunt departe de a da prin vorbele şi prin ochii mei miopi la multe, c icoană clară a celor văzute. Nu-mi stă în putinţă. Dar intenţia mea e ijlte şi desigur cei câţiva cititori ai mei o ghicesc. E multă lume care are bani şi nu ştie să-şi facă cu ei una ,din cele mai adevărate şi mai trainice plăceri: călătoriile.

Materialismul de azi cu cerinţele lui adesea absurde, e un cancer al fe­ricirii! In măsura în care neam scu­tura de el, în aceeaş măsură ne-am clădi fericirea. Puţini oameni sunt care să-şi di ea seama că şi în cele mai mărunte lucruri, pot găsi o scântee de mulţumire. Se cheltuesc sute de mii prin localuri de noapte, în fum şi ne­gură sufletească şi se pierd la cărţi ori rulete averi întregi, dar nu se vi­zitează îndeajuns nici multele locuri într'adevăr frumoase ale ţării, nici al­tele mai de departe, dar legate istori­ceşte de trecutul nostru fie el cel mai depărtat.

N'aş fi vrut să închid acest ca­pitol, fără să nu amintesc emoţia ce m'a stăpânit când acum după doi ani intrai iarăşi în Sf. Sofie. Măreţia ei întru totul, te micşorează, dar — te înalţă. Gândul te duce înapoi şi istoria furnizează datele necesare.

Clădită întâi de Constantin Cel Mare la 325 arde în câteva rânduri, ca apoi

Iustinian la 537 s'o reclădiaseă aşa cum o găsim încă acum după un mi­leniu şi jumătate.

10.000 perechi de braţe au lucrat 5 ani, iar Asia şi Europa i a u fur­nizat materialul. Cele opt coloane de porfir roşu sunt aduse din templul Di-anei din Efes. Acum am preferat să văd singură fiecare colţişor, numai cu ochii mei, fără nici o explicaţie ori a-preciere străină.

M'am îmbătat de extaz înaintea che­narelor de mozaic, şi-a dantelii măe-strite din piatră, de cine ştie ce daltă dibace.

M'am îmbătat de lumină furişată prin vitralii — şi ele un mozaic. Apoi pe rând coloanele de porfir ce sprijină minunata cupolă, apoi întunecata palmă a lui Mahomed tu urma copitei calu­lui şi cele două vase mari de marmoră, de provenienţă mai nouă, prinos al unui norocos Turc.

Spune legenda că acesta voia să in­tre într'o ceainărie. Dar pe când se îndeletnicia cu scotocirea pungii, auzî înăuntru alt Turc povestind că Profe­tul i-a spus în vis să se ducă în cu­tare loc, să sape că acolo e norocul lui. Ascultătorul auzind, o luă înaintea celui indicat de Profet, ajunse la lo­cul recomandat şi sapă. Scoase două vase mari de marmoră pline cu aur pe care şi-1 opri, dând vasele Sf. So­fii. Azi sunt cişmele cu apă rece, chiar înăuntru. Am plecat, de data asta cu o icoană, mai trainică a interiorului a-cestui lăcaş, care cu toate sforţările Turcilor, a rămas tot creştinesc în toată înfăţişarea şi atmosfera lui. Acelaş lucru se constată iarăşi în orice colţi­şor al Sf. Irina prefăcută în muzeu militar. Fostul altar are o resonanţă ui­mitoare. Aici m'a impresionat plăcut faptul că n'am găsit nici un steag ro­mânesc între multele străine care sunt acolo. M'au înspăimântat manechinele care reprezintă vechea armată turcă şi mai ales gealaţii. I-am şi dus cu mintea într'unul din turnurile dela Edy Culc unde-şi exercitau adesea meseria. O impresie pe care căutam s'o gonesc şi ca să scap ide ea, am eşit în curte.

Poposiau toţi din grup pe marginea basmului de lângă platanul ieniceri­lor.

Dar platanul căpătă în închipuirea mea iar podoaba-i hidoasă de odinioa­ră, leşuri proaspete şi vechi atârnate ca altădată în văzul celor ce aveau me-voe de exemplul groazei: iar bazinul era plin cu capete şi trupuri, multe nevinovate....

93 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

O, Doamne, sau Alah, sau oricum alt­fel Ţi-aş zice, scapă-mă de astfel de plăzmuiri! Nu-mi sdruncina amintirile plăcute ce am de aici!

Icoanele însângerate au trecut în depozitul amintirilor, ca să lase lo­cul altora plăcute după vizitarea ve­chiului Serai, poezia Sultanilor. Trece şi asta între legende. Mergem din curte în curte, din apartament în apartament. Pi'ioarele execută ordinul, dar sufletul c mai rebel, rămâne în urmă, cu greu trece dintr'un loc într'altul. Ai- 'vreo

să făurească icoane multe din Uscare colţişor, aşa cum au fost cu ani şi sute de ani înapoi. Dar nu-i răgaz, fil­mul rulează. Iată loja secretă a Sul­tanului, în sala consiliului de miniştri.

Am avut impresia că totuşi cineva ne fulgeră deacolo cu priviri stăpâni-toare. Iată şi umbra iatacului mamei Sultanului şi bogăţia divanului di'i Sa­la de audienţe. Toate, toate le ştiu cum vor veni, iar la urmă e nebunia, i:ebuniilcr: tezaurul Sultanilor din mult sânge al Românilor. Oricât de odihnit

şi sănătos ai fi, aci se învârteşte pă­mântul sub picioare. Am convingerea că forţând pe cineva timp de-o săp­tămână să nu iasă dintre aceste glorii ale snobismului, să le vadă bine, bine, pe toate pe rând, când ar scăpa de-aco­lo ar trebui internat într'o casă de să nătate.

Norocul e că niciodată n'ai destul timp să te uiţi prea bine la fiecare o-biect. Când eşi de-acolo eşti istovit şi simţi nevoia să taci, şi să tacă toţi.

DUMITRA CODRESCTJ

l!i!!lilll!l!l!!lll!!l!llllll!l!!!llll!!l!l!!!!il!!ll!ll!!lll!!l!ili!IIJI!li!!l!il!:i!lllll!l!ll!!:!!l

tioaptea, prin oraş.... Becurile desenează palate pe trotuar Şi 'mpung întunericul dens, prin care abia mai

răzbat, Tâmplele-mi vâjâie griji, le sbat, Le sting pentru o clipă, să le aprindă iar.

Izolarea mă fixează pe ziduri, stafie. Privirile-s pe jumătate între trecători. Decâte ori mă 'ntorc, de atâtea ori îmi pare că mă urmăreşte cineva ca o făclie.

Răscruce Trec vit-ător. nepăsător pe s t radă, Nu văd pe nimeni, nu ţim ca vra'imii

[să mă vadă, Am ajuns acum la o răscruce . Unde mă voi duce?

La dreapta , ru ină de biserică zăresc, I a s tânga, cuibar de mizerie şi rc-

[voltă prole tară Oi'n i a tă zarea-i fără d© hotară. . . Intr 'acolo am să pocnesc.

M. BENIUC

R E V I S T E Revue de Transilvanie no. 1 apare tri

mestrial în Cluj sub direcţia d-lor Silviu Dragomir şi D. 0. Roşea în editura As-trei. Revistă de vastă documentaţie asu­pra drepturilor istorice ale românilor asupra teritoriilor încorporate azi în sta­tul român, respinge revizionismul şi pune în lumină rolul personalităţilor politice din Ardeal în realizarea şi menţinerea unităţii de stat. Adevărul literar şi artistic anul XIII, 3

Iunie, apare săptămânal Revista Fundaţiilor Regale (Iunie) Cuvântul liber, săptămânal, no. 30 dela

2 Iunie. Satul şi şcoala, anul 3, no. 9 (Mai) Cluj Prometeu, Braşov, apare lunar sub di­

recţia d-lui Ioan Al. Bran — Lemeni.

Independenţa economică anul XVII, 15 Mai — 1 Iunie.

Viaţa literară anul VIII, 15 Mai — 1 Iunie Viaţa Românească Anul XXVI, 30 Aprilie încotro? săptămânal. Cultura Poporului anul V, Mai — Iunie însemnări anul III. Ramuri, anul XXI, Craiova. l'Europe Centrale Praga, anul 9, 12 Mai Viaţa ilustrată no. 3. Sibiu. Cele trei Crişuri anul XV, Martie—Apri­

lie Oradea. Vremea, anul VII, săptămânal. Curierul financiar anul 4. no. 4 — 5

(Apr. Mai). Lumea nouă anul 3, Aprilie. Progres şi cultură anul 2, no. 5 (Mal)

'Viaţa Basarabiei anul 3, Mai. Carpaţii anul II no. 5 Mai Cluj Gândul vremii anul II no. 5 Mai. Crainicii cetăţii anul II no. 1-2 Suceava. Şcoala Mehedinţului anul IV no. 9. Tara Bărsei anul VI no. 3 Mai-Iunie. Transilvania anul 65 no. 2 Martie-Aprilie. Rebista generală a învăţământului anul XXII no. 3-4. Studentul nou anul I no. I Paris 5 Apr. Vegetarismul anul III no. 3-4. Economia Naţională anul 55 no. 4. Plaiuri săcelene anul I no. 4-5 Braşov. Cooperaţia anul II no. 4 Aprilie. Sibiul literar anul I no. 1-2. Proletarul anul VII no. 74. Flori de crin anul III no. 4-5 Şimleul

Sllvaniei. Viaţa olteană anul I no. 2.

Zgomotele se depărta tot mai mult, se 'ncJud. Singur trec prin aerul, ţâşnit din stele. Noaptea-mi strânge gândurile multe, grele, Le rostogoleşte 'n suflet, tumultuos, avid.

Luna e mai plină, mai mare, mai nouă. Stele strânse 'n jurul ei: albine lângă matcă; Tot mai mult mă 'nchid în mine când constat, că Turnul catedralei frânge noaptea 'n două.

PETRE PASCU

Graniţa anul no. 6 Timişoara. Gazeta Cărţii anul IV no. 1. Făt Frumos anul IX no. 1 Cernăuţi Gând românesc anul II no. 4 Cluj. Pescăria şi piscicultura anul VII no. 3-4 Les Balkans no. 15 Mai, Paris. Frize anul I no. 4 Braşov. Viaţa Bucovinei anul II no. 3 Cernăuţi. Raza literară anul III no. 10. Revista Enciclopedică anul III no. 3 Cluj Munca literară anul II no. 12. Litere anul II no. 8. Poezia anul I no. 1-4 Craiova. • Şantier anul II no. 6 Mai. Hotarul anul I no. 11 Arad. Orientări anul III no, 3 Moineşti-Bacău. Gândul vremii anul II no. 4 Iaşi. Aerul anul I no. 1 Craiova. Linia nouă anul I no. 11-12 Craiova. Naţiunea anul I no. 12 Mai. Cronicarul anul V no. 22.

Pagini literare anu i lno . 1, apare lunar în Turda sub îngrijirea scriitorului Teo­dor Murăşeanu. E remarcabil articolul .Peisaj ardelean* reprodus şi în .Revista Fundaţiilor Regale" no. 6 (Iunie; al d-lui Grigore Popa, una din forţele cele mai promiţătoare ale tineretului care se ri­dică în semnul culturii şi ştiinţii. Da, a-probăm din toată inima. E necesară o nouă „ancorare în pământul natal, scu­fundare însufletul poporului." E direcţia inperloasă şi unic sănătoasă ce poate duce la izbăvire. Intr'acolo şi-a îndreptat toate chemările şl .Societatea de mâine' , cu o insistenţa singulară până acum.

94

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

C R O N I C I

CULTURALE

ARTISTICE

VIAŢA INTELECTUALA IN CLU) Emil Borel la Cluj Printre personalităţile ştiinţifice

cari ne-au vizitat în ultimul timp, Emil Borel, ilustrul ;mjatematecian, ocupă dpsigur locul cel mai de frunte. Era însoţit de d n a Borel, mult m(ai cunoscută sub pseudoni­mul Caimjille Marbo. D-sa a confe­renţiat în sala wVasile Pârva,n" dela Universitate despre • „Hazardul şi determinis'mlul ştiinţific'. Salutat de către rectorul Universităţii, d. Şte-fănescu Goangă gai d. prof. Emil Racoviţă, conferenţiarul a [arătat că din timpuri străvechi, omiul a fost stăpânit de ideea raţionalizării le­gilor naturale şi a crezut că prin legi mecanice poate explica totul.

Adevărul este că legile naturale sunt de natură statică, fiind vala­bile numai în cazul general şi nu­mai în dbimfeniul proprietăţilor glo­bale. Astfel egalitatea jşj asemă­narea dintre indivizi este numai aparentă, iar teoriile aplicate lor nu sunt decât parţial verificate, orice prevederi fiind stânjenite în cazul experienţelor. Experienţa zil­nică ne relevă o serie de fenomene discontinue, din cari o parte se produc într'un anumit domeniu, în-tr'un anumit fel. Putem; presupune apoi că în aceleaşi condiţii se va produce aceeaşi clasă. Ori această presupunere constitue o probabi­litate; dar atunci cine ne îndrep­tăţeşte să afirmjăjm! că făcând un număr destul de inare de expe­rienţe nu vom ajunge la una con­tradictorie?

Mai mult, studiul structurii ato­mului, al cofrilportamentului foto­nilor şi electronilor, a dat naştere unui principiu destul de general de interminare, principiul lui Hei senbeng, din care jiezultă că ele­mentele infinit de i!m!ici ale ma­teriei şi energiei nu pot fi sepa­rate cu precizie 'absolută, studiul

lor individual devenind imposibil dincolo de o 'limită.

Procedeele statistice se introduc tot mai imlult în ştiinţele "fizice şi naturale. Tinerii savanţi au da­toria de a relua vechile directive spre a putea păşi dela individ la

Cooperaţia în Ardeal, istoric, situaţia actuală, perspective.

Profesorul Gh. Dragoşi, dela şcoala comercială de 'băieţi, şi-a .spus, prin "această lucrare de me­rit, un cuvânt pe va conta. E iun studiu pe teren, bazat pe arhivele marilor centre urbane ardelene şi pe o bogată bibliografie. După ce încearcă a (demonstra că miş­carea cooperativă face parte din doctrinele economice moderne, au­torul vorbeşte despre cele trei faze ale cooperaţiei române ardelene şi mai ales despre iniţiativele lui Vi-şarion Roman care, în anul 1867, înfiinţează prima cooperativă ro­mânească în Ardeal, cu 13 ani mai curând decât Ungurii (şi cu 6 mai târziu decât Saşii. Prima epocă a cooperaţiei ardelene începe deci cu Visarion Roman şi term(ină tot cu el la 1872 când el trece în fruntea Băncii jAIbina"

A două ebocă, e iniţiata de ^Reu-niunea Românilor de agricultură" din judeţul "Sibiu, care popula­rizează sistemul „Reiffeisen" Si se prelunigeşlte până în pragul răz­boiului mondial, iar a treia epocă se caracterizează prin apariţia „Astrei" dela Sibiu care a desă­vârşit mişcarea. i ' • . ( ' < ;

D. Dragoşi expune paralel evo­luţia cooperaţiei române cu cea maghiaro-săsească şi arată, 'sumjar, starea actuală a celor trei coope­raţii naţionale. O Caldă pledoarie se desprinde din paginele acestui studiu de 198 pagini, pentru ţă­

ranul român şi pentru emanciparea lui economică, prin intermediul co­operaţiei. - . u .

7 ani dela moartea lui Popovici Bayrekth. Opera Romană şi'a închis sta­giunea anului acestuia cu puter*. nica, lucrare muzicală a lui Wag-ner, .„Tannheuser". Nu vom a-minti ni'mpe despre acest festival care putea fi prilej de mare săr­bătoare muzicală dar care, din. cauza unei nenorocite distribuţii, a sfârşit prin a deveni o povară pentru publicul răbduriu din sală.

Mult mai impresionant a fost însă discursul noului director al Operei, d. Victor Papilian, care a vorbit despre meritele şi per­sonalitatea 'marelui artist care a fost Popovici Bayreuth, întemeieto­rul Operei Române din Cluj, dela moartea căruia s'au împlinit 7 ani.

D. prof. Crişan, dela Academia de Muzică, a povestit o serie de preţioase amintiri personale des­pre marele dispărut. Păcat că pi­oasa come'mjorare nu s'a terminat aci. Publicul era (scutit'de a asculta masacrarea lui Wagner, faţă de care Beyreuth avea o adevărată ve­neraţie. I

Săptămâna cărţii la Cluj Acest important evenimlent al a-

nului a fost, la Cluj, subpreţuit. Librăriile abia în ajunul zilei de 12 Maiu au grters colbul vitrinelor, reclama a fost inexistentă, iar Fe­stivalul dela Teatrul Naţional, la care au dat iun prezios concurs d. prof. Vladmir Gridionesicu,: Ion Th. Ilea şi artiştii Neamtzu Oto-nel, N. Dimitriu, T. Lapteş şi V. Potoroască, nu s'a bucurat de­cât de un public format 80°/oi din elevii şi elevele (şcolilor secundare, ici şi colo existând câte un om

95 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

matur, Insă şi acesta cu vre'un nepot s^u nepoată de mână.

,Unde au fost toţi snobii turne­elor pieselor de senzaţie care pri-lejuesc furnizarea de pompoase toa­lete işji împuiesc lojile? Culmi de au lipsit în .acea zi, dela marea sărbătoare a spiritualităţii rămâ-neşti, toţi acei intelectuali cari, în seara premierelor, se îmbulzesc în faţa direcţiunii iTeatrului spre a so­licita un bilet de favoare, afirmând că s'ar simţi nenorocit dacă nu ar avea prilejul să guste frum<u-seţie literare ale cutărui şi cu-tărui autor dramatic? Şi toată a-ceastă pletoră de oameni de carte, ce constituesc una , din mândriile Clujului românesc, cum! de nu şi-a dat osteneala să asiste, două ore,

la prezentarea Cărţii româneşti, la îndemnurile conferenţiarilor? Cum! de nu â simţit cel puţin odată pe an, (necesitatea de a savura fru­museţile liricilor noştri, citite cu măestrie de actori încercaţi?

Iată întrebările ce ni se pun după sărbătoarea cărţii dela Tea­trul Naţional din Cluj. Provincia peste tot a ;avut o ţinută mai demnă, Imlai civilizată, entuziasmul şi tendinţa spre mai bine s'au ma­nifestat, fie şi numai pentru o zi', în plin. ' f

Indiferenţa Işi trustul Pitigrili Dekopra et corn. să fie oare în Capitala Ardealului atât de pu­ternic pe cât ău ţinut aderenţii să ne demonstreze?

CORNELIU ALBU

Românii din Maramureşul Cehoslovac şi pâinea de toate zilele

Din nostalgia unui gând dornic de ţa­ra mamă, al unui din mulţii noştri fraţi de peste hotare, a ieşit zicătoarea: „fie pâinea cât de rea, lot mai bine-i'n ţara mea".

Poate şi de aceasta, o parte din fraţii noştri din Maramureşul Cehoslovac, în timpiil din urmă, trec la noi, bleste­matul pod al Tisei, ce le-a rupt ţara în două, tocmai prin inima iei albia bă* trânului râu Tisa şi se aprovizionează cu pâine necesară pentru câteva, din ce­le multe şi amare zile ce le trăiesc din­colo, între streinii noştri aliaţi.

De data aceasta se întâmplă că pâi­nea din ţara mea, tfdică a noastră şi \ft lor, să fie în mod real, mult mai multă şi mult mai bună, ca în ţara lor ac­tuală Cehia. Acolo pâinea, fie de grâu sau de mălaiu —• cucuruz — păpuşoiu, este puţină faţă de mulţimea oamenilor care o câştigă cu greu, ieste mai scumpă de trei ori decât la noi şi e şi mai sla­bă. De aceea fraţii noştri trec la noi, să şi-o procure. La început a miers greu din cauza formalităţilor vamale de o parte şi de alta. Dar „foamea dă dea-dreptul" zioe iarăşi o vorbă româneas-nească şi această foame, i-a făcut pe fraţii noştri din Cehia, să fie aşa de stăruitori, că autorităţile de stat de o parte şi de alta, au lăsat-o mai moale, aşa că azi ei pot duce dela noi, până la 5 kgr., de făină de grâu sau cucuruz, eftină şi bună. Câţi pot s'o facă din cei 12 mii de fraţi ce avem dincolo de Ti­sa, nu se ştie. Un lucru este sigur aşa, că de unde până acuma ne obişnuisem să dăm fraţilor noştri de peste hotare numai hrană românească pentru sufletul

lor, fraţii din Cehia descendenţi din bătrâni voievozi descălecători de ţară, cu cetăţi şi episcopie Ortodoxă româ­nească altădată în Peri, ne imploră să le dăm azi şi pâinea trupească şi nu le-o putem refuza. Să le-o dăm, deci; nu numai eă-s fraţi de ai noştri, dar prin aceasta ajutăm şi aliata noastră Cehoslovacia, care prin tradiţie lasă fra­ţilor noştri de acolo, toată libertatea cultului sufletului lor românesc.

Activitatea tineretului maramureşan

Tineretul Maramureşan, nu se lasă mai pre jos de cel de aiurea. Mai pu­ţin organizat şi mai puţin susţinut, activează totuşi în marginea putinţelor. A început să meagră la sate. Nu re­dactează reviste, cum are posibilitatea să facă tineretul din alte părţi. Ci scoa­te pentru necesităţile sale culturale, un ziar cultural, — social — săptămânal „Graiul Maramureşului" în coloanele că­ruia se agită toate problemele de viaţă ale năcăjitului ţinut maramurăşan. Poa­te cine ştie.... mâine poimâine, aceşti tineri vor ajunge în posturi de condu­cere, unde vor putea face o fărâmă de bine şi vor putea realiza ceva din tine-reştile lor preocupări.

Pentru aceasta însă se cere, a avea grije să nu alunece de pe acuma în prăpastia preocupărilor esenţial clubi-ste cu: perdere de vreme şi de bani la joc de cărţi, la tombolă ruletă, poker, etc.

Tineretului îi stă bine în mojlocul cărţilor şi preocupărilor de tot felul, în dispute de idei noui şi fecunde, ani­

mând probleme economice, sociale şi naţionale ce bat la porţile vremii. Ti-nereţa cea frumoasă, cea energică şi idealistă, se caracterizează prin acţiune spre tot oe-i bine, frumos şi moral, ac­ţiune care să târască după sine şi să animeze şi generaţiile mai greoaie din trecut, din mâna cărora a primit făclia ca s'o ducă toi mat în excelsior... Şi credem că aşa va fi.

GH. VORNICUL

C Ă R Ţ I G. Tutoueanu: Gedichte Auswahl trad

A. Flachs. Ed. .Fraţii Chiriac", Bârlad Nicolae Turcan: Sistemul Solidar Indi-

dividualist .Cartea Românească" Bu­cureşti.

Ciprian Doiceseu: Eminescu „Tip. Bu­covina".

N. Tatu: Pragmatismul lui James. Ex­tras din .Revista de filozofie" Tip. Bu­

covina". George Strat: T. R. Malthus şi principiul

poporaţiei, extras din rev. .Libertatea". Neculai Roşea: Neutral Iconar, Cernăuţi

versuri. M. Ar. Dan: Drăcovenii. Versuri. Tip

Rom. Timişoara. Cezar Gr, Cristea : Intre technică şi eco­

nomie. .Tip. Libertatea" Bucureşti. Cezar Gr. Cristea; Luminişuri de pă­

dure. Cultura Românească Iaşi. D. Grigore Gh. Comşa: Flori din gră­

dina sufletelor. Tip Diecezană Arad-/. Al. Bran-Lem&ny. Talaz. Versuri. Braşov. H. St. Streitman: Mi se pare că.., Ed.

„Universala" AlcalayetCo. Bucureşti. M. Sorbu: 0 iubeşti ? roman. L. Ciobanii. Iuliu Vuia, Timişoara. G. Popa Liseanu; Sicules et Koumains,

Socec et Co., Bucureşti. Ludovic Ciobanu: Frământări de tot­

deauna, Timişoara. Anuarul liceului Principele Nicolae din

Sighişoara 1929—30—31—33. Sergiu Dan: Arsenic, Ed. Cultura Naţio­

nală. Marta D. Rădulescu; Să ne logodim

Ed. Cartea Românească. Bucureşti. C. Ardeleanu: Pescarii, roman, Ed. „A-

devărul", Bucureşti. Ion Pilat: Pasărea de lut, Ed. .Adevă­

rul", Bucureşti. G. Călinescu-. Opera lui M. Eminescu

voi. I ed. «Cultura Naţională". C. Antoniaae: Machiavelli, Ed. „Cultura

Naţională". Eugeniu Sperantia: Papillons de Schu-

mann. Ed. „Cugetarea" ALT. Stamatiad: Pagini din Baudelaire

Ed. „Adevărul". Profira Sadoveanu: Mormolocul, Ed.

Cartea Românească. G. G. Rafiroiu; Mănăstirea din Peri —

Maramureş, Oradea.

96

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

F A P T E

I D

Săptămâna cărţii Pentru a doua oară s'a organizat

O săptămână a cărţii la noi. cu parti­ciparea oficialităţii şi a publicului

îndeosebi în capitală săptămâna anului trecut şi a anului acestuia a trezit 0 i'rămâniare deosebit de îm­bucurătoare. In provincie pulsul n'a putut fi la fel de animat şi va trebui să se vadă pe viilor ce e de făcut pentru o îndreptare, i

Cu drept cuvânt s'a spus, că săp­tămâna cărţii înseamnă întâi de toate o cinstire a scriitorului. Chiar acela care era mai puţin considerat şi de soarta căruia nu se interesa nimeni, a luat azi locul meritat: în centrul de atenţie generală.

Pentru creatorii de valori nemu­ritoare, săptămâna cărţii este astfel O satisfacţiune meritată. Cartea vân­dută bine ameliorează condiţiunile Iriste ale omului de condeiu.

Şi s'a văzut fenomenul, că citi­torii din straturile superioare vizitau standurile, luau autografe şi ieşeau din librării cu teancuri la subsuoară. E stimulată dragostea de citit.

Un bun început de culturalizare a păturii care se pretindea cultă, care însă se desinteresa de creaţiile scrii­torului român. ,,

Dorim ca fenomenul din Capitală să se generalizeze în două direcţii: şi orizontal până la ultimul târguşor, dar şi vertical, pentru ca să fie pusă cartea bună şi ieftină până şi în mâna celui mai umil dintre muncitorii de pământ sau de fabrică.

Săptămâna cărţii va fi încoronată de succes abia când ea va străbate în toate aceste sensuri.

HORIA TRANDAFIR

Redacţionale. — Numărul de faţă, pregătit la noul sediu din Capitală, e oglinda manierii noastre stabile de a ne prezintă cititorilor din orice unghiu al României, Preponderează studiul so­ciologic şi ancheta, cuprinderea realităţii intelectuale şi sociale. Actualitatea viie e prinsă viguros pentru a ne lămuri idealurile sociale imediate, Facem loc larg desbaterii teoretice ca şi cronicii. Prin colaborări preţioase dovedim în­

dârjirea de a rămânea strâns ataşaţi sufletului marilor provincii Ardealul şi Banatul (Lioiu Jurchescu, V. Birou, C. Sudeţeanu, Gh. Vorn/cu, Ion Th. Ilea, Corneliu Albu) unde .Societatea de mâine' şi-a croit vadul statornic. O singură mare ţintă ne însufleţeşte: di­fuzarea ideilor bine gândite, cari să rodească un spor de cunoştinţă şi un stimulent de cercetare. Periferic conti­nuăm cu tradiţia cultivării părţilor de atracţie şi distracţie superioră cari sunt eseurile, versurile şi schiţele literare.

— Multe dări de seamă despre cărţi şi reviste, din cauza aglomeraţiei, vor apărea în numărul viitor de la sfârşitul Iunie.

DIVERSE

— Paul Zarifopol, subtitlul intelectual, care se ridicase atât de mult în stima oamenilor de cultură prin eseurile sale asupra artei şi criticii literare (apărute îndeosebi în „Adevărul Literar şi Ar­tistic"), a murit de curând. Fusese direc­torul „Revistei Fundaţiilor Regale". Cu­noştea, ca puţini alţii la noi, cultura ger­mană. Se afirmase ca un spirit indepen­dent, iubind singurătatea meditativă şi ocolind ataşarea la curente extremiste. Pierderea e adânc simţită.

— D-l Eduard Beneş, singurul minstru de externe stabil dela război încoace, împlineşte 50 de ani, sărbătorit de diplo­maţia lumii ca şi de admiratorii fără in­teres ai rarilor sale calităJ. Praga a de­venit, graţie continuităţii sale de muncă, postul de observaţie cel mai important din Europa centrală şi unul dintre cele mai hotărâtoare instrumente de menţi­nere a păcii în noua ordine mondială.

— Patruzeci de ani s'au împlinit dela marele proces de presă al memorandu­lui. Cu acest prilej d. Ion Clopoţel direc­torul nostru a scris în „Dimineaţa" un mare studiu, pe care, la insistenţe nu­meroase, îl va scoate într'o broşură spe­cială. Au fost situaţiuni politice atât de complexe, încât ochiul unui gazetar ex­perimentat poate aduce contribuţiuni de folos pentru cine vrea să se lămurească deabinelea.

— Constanţa Hodoş, scriitoarea cu nume literar consacrat, nu mai este. Desfăşurase.o bogată activitate publicis­tică: foiletoane de gazetă, schiţe, nuvele,

OBSERV AŢIUNI

piese de teatru, romane. Fosta soţie a lui Ion Rusu Şirianu, şi apoi a marelui Ion Gorun, Constanţa Hodoş a colaborat mult la foile şi revistele româneşti din Tran­silvania. A fost o peana dotată, vioae, totdeauna inspirată.

— In „Biblioteca Ziaristică" editată de Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat a apărut un prea interesant vo­lum al păr. episcop Roman Ciorogariu asupra revistelor din Arad şi foii .Tri­buna".

Dr. Aurel Vlad în afara parlamentului

D. dr. Alex. Vaida-Voevod publică un interesant fragment asupra părăsirii pasivităţii. Un scepticism greu apăsa conştiinţele şi nu se credea în succe­sul candidaţilor români. Totuşi d. dr. Aurel Vlad, înfrângând disciplina de partid, a candidat la Dobra în 1903. Şi a ireuşit. D. dr. Vaida observă iro­nic: de atunci până azi s'au mai per­fecţionat metodele electorale.... E foar­te dureros lucru, că o personalitate ca d. dr. Aurel Vlad, cu trecutul şi cu popularitatea sa mare, nu reuşeşte să se aleagă în judeţul său Hunedoara. E de neînţeles, dece guvernanţii pun atâta exces de zel în siluirea alegerilor şi forţarea mijloaoelor ca să scoată depu­taţi d e Hunedoara, pe nişte iluştri ne­cunoscuţi cari n'au nimic cu naţia de acolo, n'o înţeleg şi nici nu se ocupă de ea, doar nu-i interesează decât man­datul? E chinuitoare silnicia electorală din România. Ea e o adevărată ru­şine, o pată pe obrazul ţării. E culmea excesului! ca să întreprinzi contra lui Aurel Vlad cea mai neruşinată campa­nie, să deslănţui instinctele primitive ale unor inconştienţi, numai s ă i ba­rezi intrarea în parlament. E neadmisi­bilă procedarea guvernanţilor. Falşul a-legerilor atacă şi ruinează orice consti­tuţionalism! Toate-s de paradă. Iar biata democraţie. înăbuşită! Vasăzică sub regimul terorist censitar unguresc dr. Aurel Vlad putea intra în parlamen­tul maghiar, iar în epoca votului uni­versal în plină Românie mare, să nu reuşiască. Cu fierul roşu trebuie stig­matizat sistemul electoral al ruşinii!

97 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Discuţ i i şi recenz i i Ştefan Zweig: Fouche

(trad. Eugen Relgis, ed. .Cugetarea" lei55)

Sprijinii pe dovezi sigure mâna me­şteră a lui Zweig a reconstituit por­tretul autentic al celui mai abil po­litician al revoluţiei franceze. E o caracterizare uimitor de complectă a lui Fouche, cel capabil să se renege, la orice cotitură \de evenimente — nu­mai să iasă deasupra, să stăpâniască situaţia prin cancanuri şi caziere de precisă informaţiune. Fouche a cunos­cut toate avatarurile unei cariere, care 1-a plimbat dela atitudinea de comu­nist până la cea de duce de imensă bogăţie. Prin sistemul său de ageră pătrundere în sufletul contemporanilor a atins culmea gloriei, îngenunchind pe însuşi Napoleon. Nu se decidea niciodată până ce nu era sigur de victorie, „o natură de amfibie".

Volumul este tălmăcit într 'un desă­vârşit stil literar de d. Eugen Relgis. Nu bănueşli că ar li o traducere. Este o turnare in forme originale a unui conţinut. Cursivitatea expresiei literar a traducătorului este calitatea de frunte a cărţii. D. Eugen Relgis a făcut un excelent serviciu literelor române prin această operă, care sur­prinde deopotrivă prin înfăţişarea isto­rică veridică a uneia dintre figurile dominante ale marei revoluţii, ca şi prin însuşirile ei (literare. Cititorul ro­mân va savura o carte rară.

Victor Ion Popa: Velerim şi Veler Doamne

(Editura „Cultura Naţională", lei 80).

Omul exercitat de teatru şi desena­torul iscusit Victor Ion Popa îşi face O intrare triumfală ,în literatură ca un romancier versat prin „Velerim şi Ve­ler Doamne". E vorba de un roman care denunţă un puternic talent. întâi de toate subiectul e luat din lumea de jos, al cărei mozaic de frământări îl prinde cu marc băgare de seamă. Salul şi ţăranul român au o frescă de mult autentic. D. Victor Ion Popa a fost ispitit să dramatizeze o eroare judi­ciară cin atâtea multe câte se întâmplă în viaţa marelui anonim care este po­porul dela ţară. Eroarea judiciară parcă nu spune prea multe; e mai înfiorătoare în adevărul ei tragic ex­presia germană „Justizmord". Ei bine, victima erorii este un om ca o stâncă, masiv nu numai fiziceşte ci şi su­fleteşte: Manlache Pleşa. Caracter şi

cinste. Reacţionează însă violent îm­potriva niârşăveniilor vieţii — şi de aici se trage nenorocirea lui. Al do­ilea lip toarte bine prins, iarăş o O inimă de aur este moş Petrachc cantonierul, părtaş al suferinţelor ,,ocnaşului" Manlache.

„Velerim şi Veler Doamne" dacă deţine merite uimitoare de desprin­dere a unor aspecte din dedesuptu-rile psicologiei ţărăneşti, nu mai puţin e apreciabil pentru trăsăturile de formă impecabilă şi colorată. Ro­manul a smuls ţăranului dialogul fi­resc şi infinite încrucişări de idiomuri minunate. Chiar te miri, când a avut d. Victor Ion Popa răgazul de a a-dânci atât de temeinic vocabularul rural în ceeace are el mai plin de vraje, mai pur şi mai susceptibil de ÎI trece în plimba literară.

N. D. Cocea: Pentr'un petec de negreaţă (ed. „Universala" Alcalay et&, lei 100)

Acest al treilea roman al d-lui Co­cea are toate părţile bune ale „Vi­nului de viaţă lungă" şi ale „Fecio­rului de slugă", 'nsă păcătueşte prin-tr'un personalism care strică intere­sului estetic. In locul unor prototipuri cari să reliefeze grupuri de figuri şi situaţii cărora să le dea chip etern, să le idealizeze, ne pune în faţa prea mu Hor nume de pe stradă — trădând pare că intenţia de a-şi răzbuna per­sonal pe unii şi pe alţii. Ori pân-dirca revanşei prin publicarea unei cărţi nu poate fi decât dăunătoare valorii permanente la care aspiră o producţie literară. Acestea sunt um­brele. Insuş titlul sună ca o sfidare.

Fireşte, că d. Cocea este un marc artist în imortalizarea atâtor înfăţi-şeri ale vremii. Culisele necurate ale politicii sunt demascate. Bucureştii au în d. Cocea pe un detractor primej­dios în toate urâţeniile urbanistice şi in toate smârcurile vieţii nocturne. Mlaştini politicianiste şi spelunci de cabareuri siint aduse la rampa tipa­rului. Nu mai puţin înzestrat e d. Cocea în descrierea peisagiilor dela ţară şi în descoaserea sufletelor obi­dite. In roman străluceşte ca o feerie şezătoarea în care abundă umorul ţă­rănesc. Unele tipuri de sat sunt ne­murite prin condeiiîl său iscusit. Un foarte iscusit portret este cel al moa­şei comunale de pretutindeni.

Se 'nţelege, că şi acest romaa scân­teiază prin voicitinea şi iluidi'.atea frazei, prin neîntrecuta bogăţie de subtile caracterizaţi, prin noutatea fer­mecătoare a vorbei simple în tirada complexă.

Liviu Rebreanu: jar (ed. .Adevărul», lei 80).

Noul roman al marelui nostru scri­i tor îşi pune o temă banală de ero­tism. O fată se îndrăgosteşte cu pa­timă, iar pufletul i se perpeleşte la gândul, că poate fi desamăgită. Vă­paia i se aprinde deabinelea, când simte că dragostei ei :nu i se răspunde cu sinceritate, dimpotrivă. Şi jar i se aşează deabinelea în creer, se în-doeşte de sine însăş, se învinovăţeşte, îşi face remuşcări, se torturează atri-buindu-şi greşeli. Când se convinge de adevărul definitiv, că tipul o ade­menise şi o satisfacţie nu putea fi smulsă, s'a sinucis. Toată această sba-tere a unui suflet cu fond sănătos este dramatic interpretată prin Liana mediului funcţionăresc. Eterna poveste a amorului e exemplificată în atmos­fera bucureşteană, însă maniera ro­mancierului e de ordin psicologic şi nici decum descriptiv. „Jar" se ase-mueşte „Ciuleandrăi". O nouă încer­care în acelaş sens de analiză ascu-ţilă şi de desvoltare cu sârguincioasă psicologie. Filosofia romanului „Jar" ar putea fi prinsă în propria-i carac­terizare: „în amor sfârşitul justifică începutul" (p. 190); „iubirea nu poale ii o vulgară chemare a cărnii înfier­bântate" (pi. 93); „omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i co­manda viaţa efemeră" (p. 307)...

ION CLOPOŢEL

Dr. Eugen Nicoară: Tinereţe şi Bătrâneţe

„Tinereţe şi Bătrâneţe" este o carte care ne apropie de viaţă şi ne dezvă-hie tainele ei, atât de necunoscute pen­tru atâta lume.

„Tinereţe şi Bătrâneţe" are o limbă frumoasă şi vioaie.

D-l Eugen Nicoară aduce prin acest studiu un mare aport la popularizarea ştiinţei medicale.

V 98

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Realegerea preşedintelui Masaryk

Adunările legiuitoare reunite a'e Re publicii cehoslovaoe au reales în ziua de 24 Mai pe d. Masaryk ca preşedinte. Nu numai parlamentarii cehi şi slova :L l-au votat din nou, ci chiar deputaţii şi senatorii germani şi unguri s'au de clarat pentru rcînvestirea lui Masaryl cu puterea de cap al statului. Marele profesor, sociolog şi gânditor politic al Cehoslovaciei este pentru a trsia oară pus în fruntea ţării sale ale că­rei destine le-a prezidat cu o înţelep­ciune neegalată. Statul cehoslovac, a dat cel mai strălucit examen de ezis tentă, de organizare model, de matu­ritatea politică. A fost guvernat nu­mai de coaliţii de partide, reprezentate prin bărbaţi politici de rangul întâiu S'a evitat astfel desmăţul guvernelor de partide, fără stabilitate şi fără greu­tate din alte ţări. Cehoslovacia se bu­cură de un prestigiu internaţional şi e un factor de primul rang în susţi nerea sistemului democratic. In guver­

nele sale participă regulat socialiştii, cari contribue atât de intensiv la con­solidarea internă şi la afirmarea vi­guroasă a principiilor de dreptate -so cială. Preşedintele Masaryk a ştiut să imprime ţării sale directivele cele mai sănătoase şi corespunzătoai-e vremii. Prezenţa sa în fruntea statului e cea mai temeinică garanţie de bună în­drumară a Cehoslovaciei şi în viitor.

Ascedenlul lui Roosevelt In ziarul „Nagyvorad" din Oradea

care şi-a schimbat titlul în „Szabad-sag" (Libertatea) a apărut uninterview cu un redactor- dela „Newyork-Times", (d. Leslie Roberts), ziar cu tendinţa conservatoare, în care vorbeşte astfe! despre preşedintele Roosevelt: „Ziarul meu e conservativ; chiar şi eu sunt un moderat.

Totuş t-rebue să spun, că minunatele concepţiuni ale lui Roosevelt nu sunt agreate doar de capitalist. 90 «o din populaţia americană se încreie î i med nemărginit în Roosevelt. Preşedintele

îndeosebi deaceea este popular, pentru-câ spune fără înconjur ceeace vrea. Toată lumea a ştiut şi a simţit, că în America sunt clase sociale privilegiate. Roosevelt afirmă acum, că ele nu tre-bue să mai fie. Trebue să se tae ecres-cenţeîe nesănătoase ale ordinsi so:ial-economice extremist-individuali.te. Pă-. rerea generală este, că Roosevelt va reuşi, dacă masele îi vor sta cu aceeaş încredere la dispoziţie. Chiar şi udver-sarii săi recunosc, că Roosevelt stă pe un înalt piedestal moral".... Iată O părere autorizată despre Roosevelt, Spre deosebire de ceilalţi dictatori, Roosevelt nu recurge la nici o forjă şi la nici-o violenţă. Presa e liberă, opinia publică se poate pronunţa în voe. In marea republică americană democra­ţia se exercită din plin. Puterile ex­cepţionale ale preşedintelui sunt acorda­te cie către insuş senatul State'or :Unite. Tăria extraordinară a lui Roosevelt con­sistă în sinceritatea metodelor sale şi în moralitatea desăvârşită a acţiunilor sale. Azi numai prin atare moralitate mai poţi impune poporului.

IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIUIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIM

O mare casă de editură: „SCRISUL ROMANESC" din Craiova Am avut prilejul să vizităm splendidul palat al casei

de editură „SCRISUL ROMÂNESC" din Craiova, o mândrie a tiparului din România. Am admirat întâiu pe toate îuzestrările tipografice cu maşini de cules şi tipar ae ultima perfecţiune, apoi inovaţiile tehnice ale presei în culori, întrebuinţându-se. utilajul desăvârşit al fotografierii.

In cele patru etaje sunt instalate diferitele secţiuni, dintre cari un interes deosebit merită cea a carto-najului.

„SCRISUL ROMÂNESC" deţinând această capacitate deosebită de a furniza tipărituri ori cât de preten-

I. C ă r ţ i d e

ţioase ar fi, primeşte comenzi numeroase din capitală şi din toată ţara.

Ce dovezi mai elocvente putem avea despre execu' ţiunea estetică a cărţilor, decât răsfoind următoarele trei categorii de volume apărute în editura „SCRISUL ROMÂNESC", ai cărui conducători versaţi trebuiesc sincer felicitaţi pentru minunatul progres al tiparului românesc pe care l'au realizat (mulţumim călduros d'lui Virgil Molin directorul tehnic care a jertfit din timpul său preţios pentru a ne conduce prin toate apartamentele institutului) :

ş c o a l ă Abecedar, 2 voi. ci. I şi un voi. ci. II de D. V. Toni, Oct. Goga şi Apostol Culea. Abecedar, partea H. de Radu Petre, D. Udrescu şi loan Săndulescu Abecedar, partea I şi partea II de D. Stoica, A- Pora, şi P. Puchianu. Abecedar, partea I şi II de Traian Şuten, Teodor lacobescu.N- Simionovici în colaborare cu Cezar Petrescu. Carte de cântece pentru ci. I, ci. II, ci. III secundară de băieţi şi fete, de I. Breazul şi Sabin V. Drăgoiu. Carte de cântece, pentru ci. IV secundară, de I. Breazul.

I). C ă r ţ i l i t e r a r e Belfer îndrăgostit, de Ion Dongorezi Siluete din trecut, de I. P Ţuculescu Poezii, de Dulliu Zamfirescu.

III. B i b l i o t e c a ^Clas i c i i c o m e n t a ţ i îngrijită de N. Ca r< a i an-M. Eminescu, ediţie comentată de D. Murăraşu, scrieri politice. N. Filimon ediţie comentata de George Băiculescu, Ciocoii vechi şi noi roman social. • I Slavici, ediţie comentată de Scarlat Struţeanu. P. ispiresca, ediţie comentată de N. Cartojan, Legendele sau basmele Românilor. N. Bălcescu ediţie comentată de P. p. Panaitescu, scrieri istorice. M. Kogălniceanu ediţie comentată de N- Cartojan, opere. Al. I. Odobescu ediţie comentată de Al. Busnioceanu, Pseudo-hynegheticos. /. L. Caragiale ediţie comentată de D. Murăraşu. teatru. V. Alecsandri ..diţie comentată de Al. Mar cu, proză. V. Alecsandri ediţie comentată de Al. Marcu, Călătorii, misiuni diplomatice. Cronica lui loan Neculce ediţie comentată de Al. Procopovici, voi. I şi voi. II. Cronicari şi istorici români din Transilvania, şcoala ardeleană, ediţie comentată de I. Lupaş, voi. 1 şi voi. II.

• •

©B.C.U. Cluj

Cenzurat Taxa poştală plătită în nume­rar conform aprobării

Nr. 87.776/994

DIRECŢIUNEA CONTRIBUŢIUNILOR DIRECTE Publicaţiune

Se aduce la cunoştinţa generală că, potrivit dispoziţiu-nilor art. 3 din legea pentru modificarea unor articole din legea pentru unilicarea contribuţiunilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venitul global, publicată în Moni­torul Oficial Nr. 78 din 1 Aprilie 1934, impozitul pe venitul global a fost desfiinţat cu începere dela 1 Aprilie 1934 şi înlocuit cu un impozit supra-cotă, care se aşează din oficiu şi se percepe asupra fiecăruia din veniturile supuse la im­pozitele elementare rămase definitive.

Consecinţa acestei noui legiuiri este că, toţi contribu­abilii cari în trecut erau obligaţi a da declaraţiuni pentru impunerea la impozitul asupra venitului global, în prezent sunt dispensaţi de a mai da vreo astfel de declaraţiune oe impunere.

Excepţie dela această dispoziţie, fac uimătoarele cate­gorii de contribuabili şi care trebue. Să dea declaraţiunile pretinse de L. C- D. pentru anul de impunere 1934/935.

1. Contribuabili cari au de cerut scăzămite din veniturile constatate, venituri care alcătuesc impunerile elementare şi sunt supuse şi la suptra-cotă şi anume pentru dobânzile plătite la datoriile ipoecare, chirografare, etc.

Aceste declaraţiuni se fac pe hârtie simplă şi ele vor fi date până la 15 Mai. la circ. de constatare, în cuprinsul căreia se află domiciliul sau principala reşedinţă a contri-

• buabilului. La declaraţiuni se vor anexa toate actele doveditoare

prevăzute la art. 8 din lege. Aceste acte vor putea fi completate şi în faţa instanţelor

de fond. 2. Societăţile anonime de orice fel şi cele asimilate lor,

vor face declaraţiuni, pe care le vor putea da până la apro­barea bilanţului de către adunarea generală, nu însă peste data de 30 Aprilie 1934.

3. Cazuiile noi de impunere de orice fel, trebuesc aduse la cunoştinţa fiscului de către contribuabili respectivi, în termenul prevăzut de lege, făcând în acest scop o decla­raţiune pe hârtie simplă.

4. Contribuabili cari au de cerut scăderi pentru sarcinele ipotecare din impozitele elementare, agricol şi clădiri, vor face dec araţiuni care, împreună cu actele doveditoare vor fi date la circ. de constatare, în cuprinsul căreia e situat imobilul, cel mai târziu până la 15 Mai 1934.

STABILIREA IMPUNERILOR In conformitate cu dizpoziţiunile art. 11 din legea mai

sus arătată, prin derogarea dela dispoziţiunile cuprinse la titlurile II şi III din legea pentru unificarea contribuţiuoilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venitul global, veniturile elementare ale proprietăţilor agricole şi clădite, râmase definitive pe anul 1933/34, se reporta de drept şi pe anul 1934/35, ele fiind aşezate pe întreaga perioadă cin­cinală a recesământului trecut.

Tot asemenea şi veniturile elementare comerciale, pentru toţi contribuabilii (afară de societăţi anonime), venituri sta' bilite şi rămase definitive pentru anul de impunere 1933/34, se menţin şi se reporta matricole şi pe anul 1934/35, "o—, ziua de 1 Aprilie 1934. ^ ^

Contra impunerilor din comerţ, industrii şi profeakni, aşa cum ele au fost reportate (afară de cei clasifica^ke va putea face apel în termen de 30 zile, termen car^™Jurge din ultima zi a lunei Aprilie 1934, de către contribuabilii cari vor putea dovedi că veniturile astfel reportate, s'au diminuat, pentru impunerea pe anul 1934/35, cu cel puţin 20 la sută.

Contribuabili cari, pentru toate cazurile prevăzute mai sus. au făcut declaraţiuni, vor fi citaţi de organele fiscului,

Contribuabili citaţi vor trebui să fie prezenţi la stabilirea impunerii, având asupra lor toate actele necesare în sprijinul cererii ce au făcut.

Ministrul Finanţelor VICTOR SLAVESCU

Directorul contribuţiunilor directe, C. PROCOPIU

g Fondată 1823 Dinstincţiunea cea m a i î n a l t ă : Diplomă de onoare : BARCELONA 1929 m u CAPITAL SOCIAL LEI 192 .000 .000 a

• Fabr ic i le d e postav şi tfesătfuri d e m o d ă d i n

: Wilnelm Scherg St Cie • recomandă

Braşov •

s. cu preţuri moderate produsele lor apreciate de :

siole de modă p e n t r u d o m n i ţ i d a m e

In privinţa execuţiei lor excelente, de primă clasă, nu rămân în nici un l e i în urma celor m a i bune produse streine.

• Depozite proprii de desfacere: • B R A Ş O V : Piaţa Libertăţii - - C L U 1 : Piaţa Unirii • G A L A Ţ I ; Siw. Domnească, 1 T I M I Ş O A R A : Stradf i Alba

a. i

lulia "

Tip. „MODERNA", Calea Victoriei, 31 ©B.C.U. Cluj