smaris 474
TRANSCRIPT
1
Medjugorje
Simțiți acest parfum minunat?
În timpul Festivalului tinerilor din vara aceasta, a avut loc la 3 august un eveniment
surprinzător. Am dorit să fac o anchetă serioasă în Slovacia, la părinții lui Dominik, înainte de a
vorbi despre aceasta. Relatez, aşadar, faptele (articolele de pe Internet au vehiculat nişte erori).
Un tânăr slovac de 16 ani, Dominik Juros, dintr‐o familie catolică din satul Hran, a venit la
Festivalul Tinerilor din această vară cu nişte prieteni de vârsta sa. În lunile dinainte, Dominik
trecuse printr‐o perioadă de criză interioară, în special cu privire la credință. Nu mai voia să
fie ministrant la liturghie şi refuza să se roage împreună cu părinții săi. Chiar dacă aceşti
tineri veniseră în pelerinaj, trebuie să recunoaştem că nu‐i interesa deloc Festivalul, şi în
general, nici Dumnezeu. Se purtau mai degrabă ca nişte turişti în vacanță.
La 3 august la Medjugorje era extrem de cald. Grupul a hotărât să meargă la scăldat la
Cascadele de pe Kravica cu Janko, ghidul lor, în loc să urmeze programul Festivalului.
Dominik a alunecat în apa rece ca gheața. S‐a scufundat la 3 sau 4 metri adâncime, dar a
reuşit să iasă de mai multe ori la suprafață. Nimeni nu a observat că acesta era pe cale să se
înece, oamenii credeau că era un joc. Zece minute mai târziu, Janko s‐a îngrijorat pentru că
nu l‐a mai văzut ieşind la suprafață. El a înotat spre locul în care îl văzuse. Ajutat de câteva
persoane, a reuşit să‐l scoată pe Dominik din apă. Dar inima lui se oprise. Au fost necesare
15‐20 de minute de reanimare pentru a o face să bată din nou, dar pe drumul către Mostar,
inima i s‐a oprit din nou. Plămânii săi nu mai funcționau. La spital l‐au pus pe Dominik în
stare de somn artificial, iar organele i‐au fost conectate la aparate.
A doua zi, părinții săi au venit urgent la Mostar. Toți tinerii de la Festival s‐au rugat
fierbinte pentru el şi s‐a alcătuit astfel un frumos lanț al iubirii, atât ziua cât şi noaptea! Chiar
şi prietenii lui Dominik, cuprinşi brusc de teama de Dumnezeu, au început să se roage. Toți
s‐au dus să se spovedească şi au participat la liturghie cu mare fervoare.
Din 5 august, înconjurat de familia sa şi de multă rugăciune, Dominik a dat neaşteptate
semne „de prezență”. Deşi inconştient, vărsa lacrimi şi strângea uneori mâna mamei sale
care îl consfințise Sfintei Fecioare încă de la conceperea sa. El s‐a trezit la 7 august şi organele
sale au reînceput să funcționeze. Primul lucru pe care l‐a făcut a fost să plângă şi să‐i implore
pe părinții lui să‐l ierte. Strângea mâna mamei sale şi îi cerea să se roage cu el, să se roage
mult. Voia să‐şi spovedească păcatele (a fost adus un preot). Apoi a fost transportat în
Slovacia, la spital, şi acolo a reînceput să umble şi să vorbească liber. După patru săptămâni,
a reînceput să meargă la şcoală. Medicul său slovac spune astăzi că restabilirea sa este
surprinzătoare.
Dominik ne‐a împărtăşit anumite aspecte interesante ale experienței sale. De exemplu,
când a fost adus, inconştient, după înecul său, i‐a „văzut” pe părinții săi în Slovacia, în acel
moment, aşezați în fața televizorului şi ştia ce făceau şi unde mergeau! La 8 august, potrivit
persoanelor prezente şi propriilor sale cuvinte, Dominik a fost cuprins de o
hipersensibilitate, însoțită de lupte interioare foarte puternice. Avea atunci percepții
neobişnuite.
Când se afla între viață şi moarte, spune că se simțea amenințat de diavoli, de „siluete
întunecate” prezente în spital, unii lângă uşa sa şi alții provocând tulburări în încăpere,
acuzându‐l. Aceste siluete căutau în mod constant să împiedice rugăciunile mamei sale care
se afla la căpătâiul lui. Dar chipul lui Dominik s‐a luminat când a perceput prezența unei
persoane plină de lumină, de pace şi de bucurie, care se gândea că este Fecioara Maria. Când
2
cineva a intrat în camera sa cu apă, el a cunoscut că era apă sfințită şi s‐a gândit: „Oh! Apa
sfințită mă va ajuta!” Spune că putea capta rugăciunile apropiaților săi şi le vedea ca
liniştitoare, pozitive, extrem de folositoare şi pline de lumină.
A văzut purgatoriul şi a văzut acolo doi tineri dintr‐un sat vecin cu al său care sufereau. A
văzut că aceştia incendiaseră o maşină cu benzină şi fuseseră ucişi într‐un accident. A văzut
îngeri, ființe minunate, îmbrăcați complet în alb şi având chipuri frumoase. Spune că L‐a
văzut pe Isus față către față şi că Isus are ochi de o extraordinară frumusețe. Când familia sa
se ruga Rozariul Milostivirii Divine la căpătâiul său, el a întrebat: „Simțiți acest parfum
minunat?” „Ce parfum?” l‐a întrebat mama sa. „Sângele lui Isus! Acesta are un minunat
parfum!” a răspuns el.
Trebuie să trec peste multe amănunte…
Dominik repeta adesea că trebuie să ne iubim unii pe alții şi să ne iertăm reciproc; că cel
mai important în viață este iubirea. Cu insistență le cerea membrilor familiei sale să se poarte
unul cu altul cu multă iubire, chiar în lucrurile cele mai mărunte, să ierte întotdeauna şi să
nu păstreze nici o duşmănie. În acelaşi timp, el regreta că echipa medicală îi salvase viața!
Nu am pus întrebări echipei medicale de la Mostar. Este adevărat că după câteva minute
sub apă, creierul este deteriorat de lipsa de oxigen. În cazul lui Dominik, numai Dumnezeu
ştie dacă este vorba sau nu despre un fapt miraculos pe planul medical. Dar asta nu
contează!
Ceea ce mi se pare magnific în acest eveniment survenit atunci când 40.000 de tineri de la
Festival se rugau la Medjugorje, este că Domnul s‐a servit de acest adolescent în criză pentru
a‐i pune pe toți prietenii săi în genunchi (şi pe mulți alții dintre apropiații lui), a‐i face să se
spovedească şi să se întoarcă la Dumnezeu. În plus, pentru aceia dintre ei care puneau
lucrurile pământeşti pe primul loc în viața lor şi credeau că se pot lipsi de Dumnezeu,
experiența lui Dominik i‐a deschis spre o altă lume, spre alte valori şi le‐a reamintit porunca
cea mai vitală dată de Isus: „Să vă iubiți unii pe alții precum v‐am iubit Eu!”
Dominik nu îşi mai aminteşte de toate, dar efectul harului se face simțit în viața sa: este un
tânăr care astăzi se roagă fierbinte, care îşi trăieşte credința cu fervoare, alăturându‐se cu
plăcere familiei sale. El are o foarte mare iubire față de Isus şi de Fecioara Maria. Toți ai săi
aduc mulțumiri pentru ceea ce a făcut pentru el milostivirea lui Dumnezeu. Chiar şi bunicul,
un fost opozant încăpățânat al Medjugorjeu‐lui, doreşte acum să meargă acolo în pelerinaj.
Magnificat!
Sora Emmanuel, 15 septembrie 2010 www.enfantsdemedjugorje.com
Pentru a trăi celebrările de la Medjugorje transmise în direct (live), mergeți pe legătura parohiei:
www.medjugorje.hr/fr/multimedia/tv‐web/
Medjugorje
A ierta? Cu neputință!
La 2 septembrie 2010, Mirjana a avut apariția sa lunară la Crucea Albastră, înconjurată de o mare
mulțime formată mai ales din pelerini italieni! După apariție, ea ne‐a transmis următorul mesaj:
„Dragi copii! Eu sunt lângă voi, căci doresc să vă ajut să depăşiți încercările pe care acest timp de
purificare le aşază în fața voastră. Copiii Mei, una dintre ele este de a nu ierta şi de a nu cere iertare.
Fiecare păcat răneşte iubirea şi vă îndepărtează de ea – iar iubirea este Fiul Meu! De aceea, dragi copii,
3
dacă vreți să țineți pasul cu Mine spre pacea iubirii lui Dumnezeu, trebuie să învățați să iertați şi să
cereți iertare. Vă mulțumesc.”
Acest mesaj din 2 septembrie ne‐a frapat pe toți. Dar cum să iert când soțul mă bate, mă
înşală, mă trădează şi îmi face viața imposibilă? Cum să‐l iert pe omul care mi‐a violat
copilul? Pe nora mea care l‐a făcut pe fiul meu să‐şi piardă credința şi care nu vrea să‐mi
încredințeze copiii săi? Pe fratele meu care mi‐a furat moştenirea? Pe copiii mei care m‐au
părăsit după tot ceea ce am făcut pentru ei? Cum s‐o iert pe sora mea care mi‐a distrus
reputația? Pe acest seducător care a împins‐o pe fiica mea la sinucidere? Cu neputință!
Totuşi, Isus ne învață în Tatăl Nostru: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm
greşiților noştri.”
Din fericire, ceea ce este cu neputință la om este cu putință la Dumnezeu. Şi atunci,
singura soluție este să‐i spun lui Isus: „Eu nu reuşesc, rana îmi sângerează prea mult! Dar
Tu, Isuse, care nu eşti decât iubire şi milostivire, pune propria Ta iertare în inima mea pentru
această persoană, Te rog!” Şi atunci, simplul fapt de a cere cu simplitate aceasta lui Isus,
înseamnă deja a ierta. Chiar dacă ne mai cuprind încă răbufniri de mânie, de ură sau de
violență datorate umanității noastre rănite, sufletul progresează minunat, Dumnezeu vede
bunăvoința noastră şi face restul!
„Dragi copii, dacă vreți să țineți pasul cu Mine spre pacea iubirii lui Dumnezeu, trebuie să
învățați să iertați şi să cereți iertare.” Acest mesaj nu ne‐ar fi fost dat dacă Mama noastră din
Cer – care ne‐a iertat că L‐am dat morții pe Fiul Său – n‐ar avea să ne transmită tone de
haruri de iertare…Să le primim! Să ne hotărâm să acționăm chiar de astăzi!
Sora Emmanuel, 15 septembrie 2010 www.enfantsdemedjugorje.com
Mesaj de la Medjugorje
Mirjanei, în 2 octombrie 2010
„Dragi copii! Astăzi vă invit la o smerită – copiii Mei – la o smerită devoțiune. Inimile
voastre trebuie să fie drepte. Crucile voastre să fie pentru voi un mijloc în lupta contra
păcatelor de azi. Armele voastre să fie răbdarea şi o iubire fără limite. O iubire care să ştie să
aştepte şi care să vă facă în stare să recunoaşteți semnele lui Dumnezeu; viața voastră,
printr‐o iubire smerită, să arate adevărul tuturor acelora care îl caută în întunericul
minciunii. Copiii Mei, apostolii Mei, ajutați‐Mă să deschid căile pentru Fiul Meu. Încă o dată,
vă invit să vă rugați pentru păstorii voştri. Alături de ei, Eu voi triumfa. Vă mulțumesc.” („Stella Maris” nr.474 pp.8‐9)
RUGĂCIUNE PENTRU PĂRINTELE DUHOVNIC
O, Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Împărăteasa Cerului şi a
pământului, ascultă strigarea sufletului meu şi primeşte păcătoasa mea rugăciune,
Preacurată Maică a lui Dumnezeu, pe care o aduc pentru părintele meu duhovnic,
îndureratul robul Tău (prenumele). Să‐i fii lui întotdeauna Călăuzitoare şi în toată vremea
însoțeşte‐l şi îngrădeşte‐l pe el cu sfinții îngeri. Întăreşte‐l când este treaz, păzeşte‐l când
doarme, mângâie‐l când plânge, îmbărbătează‐l când este trist, izbăveşte‐l de dureri;
slobozeşte‐l de clevetire, ridică‐l când este în neputință, biruieşte‐i pe demonii ce luptă
4
împotriva lui, şi în primejdie de moarte îl ajută. În fiecare zi îl arată înfricoşător pentru
vrăjmaşii cei văzuți şi nevăzuți, pentru ca ei să ştie că el este robul Tău, maica lui Dumnezeu,
Care L‐ai născut pe Domnul şi împăratul, Căruia I Se cuvine cinstea şi închinăciunea în vecii
vecilor. Amin.
Maica Domnului, îmblânzeşte inimile oamenilor celor răi care se ridică asupra lui. Tu vezi
osteneala şi durerea Părintelui meu (prenumele), durerile lui doar Tu singură le cunoşti. Tu îi
ştii toate tainele sufletului, caută cu milostivire la el din cer, uşurează‐i suferința, acoperă‐l
cu acoperemântul Tău , cercetează‐l pe el cu mila Ta cea cerească, trimite‐i binecuvântare în
toate faptele lui şi‐i dăruieşte ajutorul Tău cel nevăzut şi, cu sfintele lui rugăciuni, dă‐mi mie
smerenie, mustrare de conştiință, răbdare, blândețe, curăție, tăcere şi mă acoperă de toate
năpastele şi de vrăjmaşii cei văzuți şi cei nevăzuți. Amin.
(Să fie, oare, o întâmplare, că am găsit dăunezi, pe bănci, în biserică, în dreptul fiecărui loc, această
splendidă rugăciune ???)
Devoțiunea la sufletele din purgatoriu de Părintele Faber
„Rugăciunea pentru morți este mai plăcută în ochii lui Dumnezeu decât rugăciunea pentru vii, căci
defuncții au mai mare nevoie de ajutor, fiindcă nu se pot ajuta ei înşişi, aşa cum fac cei vii.” Sfântul Toma de
Aquino: „Summa Teologica”, Supl.3, Partea q.71 la 73, art.5
În Biserică au existat dintotdeauna două feluri de a privi purgatoriul; fiecare dintre ele,
fără a fi în contradicție una cu alta, lasă să se vadă spiritul şi genul de devoțiune a oamenilor
care au adoptat‐o. Prima este aceea pe care o întâlnim în viața majorității sfinților italieni şi
spanioli, precum şi în revelațiile care le‐au fost făcute; o regăsim, de asemenea, în lucrările
germane din Evul Mediu şi în picturile populare răspândite în Belgia, în Portugalia, în
Brazilia, în Mexic şi în alte țări.
Cealaltă părere a fost favorizată de sfântul Francisc de Sales, care o împrumutase din
„Tratatul despre Purgatoriu” al Sfintei Ecaterina de Geneva. Şi acest sentiment este întărit de
Revelațiile Sorei Francoise de Pampelune, călugăriță carmelitană. Această operă a fost publicată
cu un lung şi savant aparat critic de dominicanul Jose Bonaventura Ponze, profesor la
Zaragoza.
Prima opinie este cea care animă predicile înspăimântătoare din Quaresimalele italiene. Ea
reprezintă purgatoriul ca pe un infern care, însă, nu este veşnic. Violența, confuzia, gemetele,
teroarea caracterizează aceste descrieri. Ea se opreşte (şi pe bună dreptate) la cumplita durere
a simțurilor pe care sufletul le suferă în virtutea unei misterioase permisiuni a divinității.
Focul purgatoriului este acelaşi foc ca cel din infern, creat ca şi acela numai şi în mod expres
pentru a fi un instrument de tortură. Locul pe care noi îl vedem pe pământ nu este decât un
foc pictat, în prezența acestor flăcări răzbunătoare. De altfel, ce tainică şi indefinibilă oroare
inspiră gândul că un suflet fără trup este astfel pradă acestor chinuri materiale! Sentimentul
unei captivități, pe cât de strâmtă, pe atât de insuportabilă, a întunericului pe cât de adânc pe
atât de dens, se adaugă ororii unei astfel de situații, şi ne pregătesc pentru vecinătatea
infernului; căci mai mulți sfinți l‐au reprezentat ca ținând de purgatoriu. Îngerii ne apar ca
executori neobosiți ai cumplitei judecăți a lui Dumnezeu.
Apoi, teribilei dureri a simțurilor i se adaugă durerea, încă şi mai oribilă, a separării.
Frumusețea lui Dumnezeu rămâne, ceea ce a fost mereu, obiectul dorințelor celor mai
5
arzătoare. Dar sufletul este schimbat. Tot ceea ce în viață şi în lumea simțurilor putea
diminua ardoarea care îl atrăgea spre Dumnezeu a dispărut, astfel încât el îl caută acum cu o
impetuozitate pe care imaginația n‐ar putea‐o concepe. Ardoarea însăşi a iubirii sale face
durerea insuportabilă.
Spiritul acestei doctrine este o sfântă teamă de a ofensa pe Dumnezeu, o dorință vie de a
ne impune mortificări corporale, o înaltă apreciere a indulgențelor, o oroare extremă de
păcat şi o mare teamă de judecățile lui Dumnezeu. Cei a căror viață a fost o serie de
austerități extraordinare, membrii celor mai severe ordine călugăreşti, au văzut întotdeauna
purgatoriul din acest punct de vedere. În rest, acest mod de a vedea pare să decurgă din
concluziile unor teologi scolastici, cum ne putem convinge consultându‐l pe Bellarmin care,
în secțiunea Tratatului despre Purgatoriu, compară revelațiile sfinților cu argumentele
teologiei. Nu este mai puțin demn de remarcat că, atunci când fericitul Henri Suso, răpit de o
iubire tot mai mare pentru Dumnezeu, a început să dea mai puțină importanță decât avea
obiceiul s‐o facă, chinurilor din purgatoriu, Domnul Nostru l‐a avertizat că acest lucru îi
displace. Într‐adevăr, cum să priveşti ca pe un lucru de nimic o pedeapsă pe care Dumnezeu
a pregătit‐o pentru păcat? Mai mulți teologi au spus că cea mai mică suferință din purgatoriu
este nu numai mai crudă decât cea mai vie suferință de pe pământ, ci mai mare decât toate
suferințele de pe pământ luate împreună. Este părerea unei mulțimi de sfinți şi slujitori ai lui
Dumnezeu şi este gândul care domină în celebrarea comemorării morților în țările catolice.
A doua părere, fără a şterge nici una dintre trăsăturile descrierii precedente, pare să le
respingă în umbră, prezentând alte considerații pe care le face să iasă mai mult în evidență.
Sufletul intră în purgatoriu, cu ochii uimiți şi cu spiritul consolat cu blândețe de fața lui Isus,
a cărui sfântă umanitate tocmai o văzuse pentru prima oară la judecata particulară la care a
fost supus. Această viziune îl însoțeşte în noua sa închisoare, a cărei oroare o risipeşte; figura
radioasă a Mântuitorului face să strălucească o blândă sclipire asemănătoare razelor
argintate ale lunii. În mijlocul acestei mări de foc, sufletul, susținut de această imagine,
rezistă la toate. Deîndată ce, la vederea lui Dumnezeu a înțeles cât de nedemn este el de a
intra în cer, îşi ia zborul pentru o încercare voluntară spre purgatoriu, ca un porumbel care
merge să‐şi caute cuibul în adâncul pădurii. Nu este nevoie ca nişte îngeri să‐l ducă în acest
loc de purificare. Liberul cult al purității lui Dumnezeu îl conduce acolo. Sfânta Gertruda a
văzut în spirit sufletul unei călugărițe care îşi petrecuse viața în exercitarea celor mai înalte
virtuți. Ea stătea în prezența Domnului Nostru, îmbrăcată în podoabele carității; dar nu
îndrăznea să ridice ochii pentru a‐L privi. Şi‐i ținea coborâți, ca şi cum s‐ar fi ruşinat de a se
afla în prezența Sa, şi mărturisea, prin gesturile sale, dorința pe care o simțea de a se
îndepărta de El. Gertruda, uimită de un astfel de comportament, a îndrăznit să I se adreseze
lui Isus pentru a afla cauza: „Dumnezeule al bunătății! De ce nu primeşti acest suflet în sânul
infinitei Tale carități? Ce înseamnă aceste ciudate mişcări de sfială pe care le observ la ea?” Şi atunci,
Domnul Nostru şi‐a întins brațul drept spre sufletul călugăriței, ca pentru a o atrage spre El;
dar ea, cu un sentiment de adâncă umilință şi de mare modestie, s‐a retras din fața Lui.
Sfânta, pradă unei uimiri din ce în ce mai mari, a întrebat‐o de ce fugea din fața mângâierilor
unui mire atât de demn de a fi iubit, iar călugărița i‐a răspuns: „pentru că nu sunt cu totul
purificată de petele pe care păcatele mele le‐au lăsat în urma lor; şi chiar dacă Dumnezeul meu mi‐ar
permite să intru liber în Cer în starea în care sunt, eu nu aş accepta căci, oricât de strălucitoare aş
putea părea în ochii voştri, ştiu că încă nu sunt o mireasă demnă de Domnul”.
În acest moment, sufletul are pentru Dumnezeu iubirea cea mai duioasă şi pare să‐i fie
mai scumpă ca oricând. În ochii acelora care vedeau astfel purgatoriul, acest suflet părea
înveşmântat în cea mai mare frumusețe. Cum, oare, o mireasă iubită de Dumnezeu nu ar
6
putea să fie frumoasă? Este adevărat că sufletul este într‐o stare de ispăşire, dar nimic n‐ar
putea să rupă legătura sa cu Dumnezeu. „Ea nu mai are nici cea mai mică amintire, spune
sfânta Ecaterina de Geneva în termenii cei mai pozitivi, nici cea mai mică reamintire a
păcatelor pe care le‐a comis altădată pe pământ.” Dulcea sa închisoare, mormântul său sfânt
este în voința adorabilă a Tatălui său ceresc şi acolo, ea aşteaptă sfârşitul purificării sale cu
sentimentul unei desăvârşite mulțumiri şi al unei iubiri irefutabile. Cum nici o viziune a ei
însăşi sau a păcatului nu vine să tulbure pacea de care se bucură, umbra vreunei temeri sau
unei îndoieli nu alterează niciodată siguranța sa. Ea nu mai poate păcătui aşa ca atunci când
era pe pământ, unde acest singur dar îi părea că conține toată fericirea Cerului. Ea nu se mai
poate deda nici celei mai mici mişcări de nerăbdare. Ea nu poate să mai facă nimic din ceea
ce ar fi de natură să‐L ofenseze pe Dumnezeu mai presus de orice, iar iubirea pe care o are
pentru El este pură şi dezinteresată. Ea primeşte în mod constant consolările pe care îngerii i
le aduc, şi nu poate decât să se bucure că mântuirea îi este asigurată şi confirmată neîncetat.
Dar ce spun eu? Cele mai crude nelinişti ale sale sunt însoțite de un sentiment de pace
profundă, inalterabilă, şi astfel încât nici un limbaj uman nu l‐ar putea exprima. Anumite
revelații ne învață că în purgatoriu există suflete care nu suferă pedeapsa focului. Ele tânjesc
cu resemnare, departe de Dumnezeu, şi acesta este pentru ele o pedeapsă destul de mare.
Alte revelații ne fac să cunoaştem că o mulțime de suflete nu sunt reținute într‐o închisoare
locală, ci aşteaptă până când vor fi purificate, în aer, în mormânt, lângă altarele unde este
păstrat Sfântul Sacrament, în încăperile acelora care se roagă pentru ele, sau, în sfârşit, în
locurile care fuseseră altădată, martore ale vanității şi ale frivolității lor. Dacă comparați
aceste încercări cu cele de pe pământ, cu cât mai frumos şi mai de dorit vi s‐ar părea acest
calm şi răbdător regat asupra căruia Maria a fost încoronată regină, şi unde sfântul Mihail
este ministrul neobosit al clemenței Sale!
Spiritul acestei doctrine este iubirea, o dorință arzătoare ca Dumnezeu să nu fie ofensat, şi
un zel fervent pentru interesele lui Isus. Este caracterizat de acest zbor voluntar pe care
sufletul îl face spre locul unde îşi aşteaptă moştenirea de suferințe. El a luat, în această
împrejurare, partea lui Dumnezeu împotriva lui însuşi, şi s‐a dovedit, până la capăt,
credincios acestui nobil principiu. Acest mod de a privi purgatoriul este un cult dat purității
şi sfințeniei lui Dumnezeu; el prezintă lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi
contopeşte toate interesele sale cu cele ale interesului divin. Este tocmai aici unde putem
aştepta de la sfântul Francisc de Sales, sau de la inima arzătoare a sfintei Ecaterina de
Geneva. Neputința, mai degrabă decât mizeria sufletelor deținute care incită în inima acelora
care se plasează în acest punct de vedere sentimente de compasiune şi de devoțiune; dar
gloria lui Dumnezeu şi interesele lui Isus exercită asupra lor o influență mai puternică.
Oh, cât de copleşiți ne simțim la gândul sublim al acestei sfinte împărății, al acestui
imperiu de suferințe.
Nici un strigăt, nici un murmur; acolo totul este mut, tăcut, precum Isus în prezența
duşmanilor Săi. Nu vom şti niciodată în ce măsură este sinceră iubirea noastră pentru Maria,
până când nu vom ridica ochii spre Ea din fundul acestor abisuri, al acestor văi unde arde un
foc , pe cât de cumplit, pe atât de misterios. O, măreață regiune a Bisericii lui Dumnezeu, o,
vrednică de iubire parte a turmei Mariei! Ce spectacol se oferă privirilor noastre atunci când
se coboară asupra acestui imperiu consacrat inocenței şi, în acelaşi timp, durerilor celor mai
crude! Admirăm acolo frumusețea acestor suflete fără pată, dulcea şi inalterabila lor răbdare,
măreția darurilor pe care le‐au primit, demnitatea solemnelor şi mutelor lor suferințe. Tronul
Mariei, strălucitor precum discul aştrilor nopților, îşi aruncă blânda sa lumină asupra acestei
regiuni de durere şi de nespusă aşteptare; îngerii zboară pe deasupra acestui întins ținut
7
făcând să sclipească aripile lor de argint; în sfârşit, o, cea mai dulce dintre toate mângâierile!
Rămâne amintirea acestei fețe a lui Isus pe care nu o vedem, dar pe care ne‐o amintim atât de
bine încât pare mereu prezentă în fața ochilor noştri. Oh! Câtă puritate se află în acest cult, în
această liturgie a suferinței sfințite! O, Lume; o, lume zgomotoasă şedere a plictiselii şi a
păcatului, care nu voia să scape, ca un porumbel, departe de periculoasele tale osteneli, de
pelerinajul tău periculos pe pământ, pentru a‐şi lua zborul, cu bucurie, spre cel mai umil loc
din acest ținut atât de pur, atât de sigur, atât de sfânt, unde domneşte suferința şi iubirea
nepătată?
P. Faber, „Tout pour Jesus”, le purgatoire, Sagesse, no.414. (Stella Maris nr.474, pp.10.11)
Libanul, fără rival, precum cedrii
Din 14 în 18 septembrie 2010, Asociația „Martori ai iubirii şi ai speranței”, condusă de
Odile Chevasson, mereu neobosită şi senină, a organizat un pelerinaj în Liban, care a fost, în
toate privințele, o reuşită. Unul dintre obiective a fost de a participa, la 14 septembrie, la
binecuvântarea celei mai mari cruci din lume (73,80 m), semn al Unității, al Speranței şi al
Luminii, în cursul unei ceremonii solemne pe muntele Sannine, în inima Orientului Mijlociu.
Părintele Elias Khalifé, conducătorul preoților maroniți libanezi, a celebrat o liturghie în
prezența Ambasadorului Franței, a Preşedintelui municipalității din Baskinta Tanios
Ghanem, a deputatului Ghassan Mkheyber, precum şi a mai multor personalități politice şi
religioase. Francezii sunt, într‐un fel, acasă în Liban, iar rugăciunea unea toate intențiile: pace
în Orientul Mijlociu, convertirea Franței, Civilizația iubirii, fără a uita memorabila călătorie a
lui Benedict XVI în Anglia.
Noi eram 18, iar caritatea fraternă era prezentă la întâlnire datorită rugăciunii. Surorile
maronite din Liban ne‐au întâmpinat şi ne‐au pus la dispoziție un autobuz. Mereu pe drum,
am străbătut o țară magnifică, care înlocuieşte pe câmpuri panourile publicitare cu mari
icoane ale sfinților. Pe pământuri creştine, am respirat parfumul sfinților vechi şi noi, printre
care sfântul Charbel (1828‐1898) este expresia eremitică inegalabilă în Liban.
Biserici şi moschei rivalizează în frumusețe într‐o țară al cărei geniu religios are o
vechime de milenii: este de ajuns să evocăm Baalbeck, impozant sanctuar din care romanii
au făcut, după alții, un loc de cult de dimensiuni prodigioase, pentru Jupiter, Bachus şi
Venus.
Să amintim câteva etape: mai întâi, Sfânta Fecioară Doamna Libanului, care îi primeşte pe
creştini şi pe musulmani, apoi vizită la pioasa Catherine instalată sărăcăcios într‐un cartier
popular; întâlnire cu Fratele Maroun şi cu noua sa comunitate în regiunea Saida, unde Ilie a
făcut un miracol pentru o văduvă din Sarepta. Vizită la Hélène, o stigmatizată uimitoare în
simplitatea sa, oferită suferinței şi bucuriei lui Cristos, Care a însemnat‐o cu rănile Sale.
Maica Brigitte şi tovarăşele sale întreprinzătoare în ermitajul lor din Toulabatroun ne‐au
primit aşa cum se face în Orient, adică magnific. Vizită la mănăstirea unde unul dintre
călugări, Fratele Sthéphane Néhumé („Mă vede Dumnezeu”, îi plăcea lui să repete) tocmai a
fost beatificat; apoi rugăciune în fața mormântului sfintei Rafqua (1832‐1914) din ordinul
libanez maronit, în mănăstirea Sfântul Iosif, canonizată de Ioan Paul II la 10 iunie 2001.
Vizită la Béchouat, la Notre‐Dame de Pontmain, înfrățită cu sanctuarul francez, apoi
celebrarea liturghiei în mănăstirea unde se odihneşte trupul sfântului Charbel, nu departe de
ermitajul său, loc de înaltă spiritualitate din Liban. Drumurile sunt jalonate de statuile sau de
8
portretele acestui călugăr cufundat în tăcere şi al cărui eroism tăinuit aduce roade
admirabile. Fericitul Stéphane şi sfânta Rafqua sunt şi ei sărbătoriți prin postere afişate de‐a
lungul drumurilor. Mons. Paul Emile Saadé ne‐a primit cu multă cordialitate; el se pregăteşte
pentru viitorul Sinod care va reuni la Roma Bisericile din Orientul Mijlociu.
La Byblos, unde fenicienii au inventat alfabetul, o nouă comunitate, cea a micilor surori ale
lui Isus răstignit, ne‐a arătat cum credința mută munții şi am participat la binecuvântarea
solemnă a unui vast teren pe care se va înălța o biserică situată în centrul unui ansamblu de
clădiri destinate tuturor formelor de caritate. Bineînțeles că proiectul este finanțat în manieră
franciscană, adică contând pe Providență care improvizează pe bază de cont bancar gol.
Ultima etapă la lazariştii din Beyrouth, o imensă clădire închinată carității, care are în centru
reconstituirea capelei din Rue du Bac.
Roadele acestui pelerinaj nu se pot judeca după numărul de kilometri parcurşi, nici după
mulțimea întâlnirilor. Ar fi mai exact să numărăm rozariile recitate, însă evenimentele s‐au
produs în taina inimilor, ascunse oamenilor şi îngerilor. Fervoarea era prezentă, iar caritatea
tangibilă. Sărbătorile Crucii Glorioase din 14 septembrie şi ale celor şapte dureri ale
Preasfintei Marii din 15 septembrie nu au fost alese din întâmplare pentru acest pelerinaj. În
aceste vremuri de furtuni şi de incertitudini, discipolii lui Cristos nu trebuie să greşească
crucea. Crucile pe care şi le inventează lumea duc la disperare şi la revoltă, dar Crucea lui
Cristos, la picioarele căreia stătea Mama Sa este glorioasă datorită iubirii pe care o exprimă şi
o dovedeşte.
Ne întoarcem din acest pelerinaj mai bine „informați”, ca să spunem precum Peguy.
Informați, adică, fără prea mari iluzii privitor la capacitatea noastră, dar mai siguri de
ajutoarele propuse în fiecare moment pentru a triumfa asupra „duhului lumii”. Pe Cristos L‐
am căutat noi în credință şi rugăciunea este cea care L‐a făcut prezent. Şi apoi este Maria,
Mama Sa Fecioară, Femeia prin excelență, atât de atentă şi de grabnic ajutătoare. Imnul
religios o compară cu o oştire aliniată pentru bătălie, dar chipul Său este cel al unei
porumbițe.
Vedem că deplasarea grupului spre Orient nu a fost turistică, ci mai degrabă un marş
orientat spre Împărăția în care Euharistia, celebrată în fiecare zi, oferă o misterioasă
anticipare.
Da, Libanul este fără rival, precum cedrul, prin calitatea lemnului său după care a trimis
Solomon pentru a‐şi construi templul, şi care a servit, probabil, să se facă crucea glorioasă a
divinului său descendent.
Părintele Patrick de Laubier („Stella Maris” nr.474, p.18)
Manduria
Vei vedea ceea ce toți ceilalți copii ai
luminii au văzut deja EXTRAS DIN JURNALUL DEBOREI: ”SAPIENZA RIVELATA DEL DIO VIVENTE”
25 februarie 1993 – la mine acasă
Este aproape ora 15. Deodată, o aud pe Sfânta Fecioară chemându‐mă cu insistență, de
cel puțin trei ori:
„Vino, vino, vino”, apoi: „Draga Mea fiică, astăzi vei vedea ceea ce toți ceilalți copii ai luminii au
văzut deja.”
9
M‐a luat de mână şi am ajuns pe un culoar foarte lung; era ca un tunel cufundat în
întuneric. În fața mea se aflau şapte uşi. Sfânta Fecioară m‐a făcut să înțeleg că ele dădeau
acces spre iad.
Maria s‐a apropiat de prima uşă, în acelaşi timp cu un bărbat, care se apropia şi el, venind
de departe. Avea aerul unui om rău, iar chipul său îi reflecta, cu siguranță, starea sufletului.
Deodată, am auzit‐o pe Preacurata spunând:
„Nu, nu, fiul Meu, nu intra. Căieşte‐te din toată inima şi imploră milă pentru toate păcatele tale.
Acolo va fi un infern pentru sufletul tău.”
Iar el, după ce a scuipat‐O, a împins‐o zicând:
„Lasă‐mă să intru. Dă‐te la o parte, Femeie căci vreau să văd neapărat ce este acolo
înăuntru! Nimic altceva decât poveşti!”
A intrat şi uşa s‐a închis. Au răsunat urlete teribile pe care numai auzindu‐le m‐am
cutremurat. Nu ştiu cum să exprim imensa suferință pe care a simțit‐o Sfânta Fecioară în
Inima Sa în clipa aceea.
Arătând spre cele şapte uşi, Maria mi‐a spus: „Şapte uşi pentru şapte păcate”. Ele s‐au
deschis în fața mea.
Prima uşă: Aici se află cei vinovați de adulter.
Sufletele îmi apăreau ca nişte globuri transparente având în centru o mică inimă neagră.
Sunt cufundate în gunoi şi totul pe o pantă descendentă. Urletele (pe care le auzeam) sunt de
nedescris. Sunt, de asemenea, cei vinovați de desfrâu: Văd, într‐adevăr, scene cu oameni care
săvârşesc tot felul de păcate trupeşti (orgii).
A doua uşă: Acolo se găsesc blasfemiatorii, în special contra Duhului Sfânt. În globuri
(sufletele) se văd guri marcate cu foc de către diavol. Sunt, de asemenea, colericii care se
ceartă între ei şi provoacă dezbinări.
A treia uşă: Aici se află hoții, egoiştii, bețivii, căci în globuri văd limbi, gâturi şi mâini arse.
A patra uşă: Se găsesc aici cei care au idolatrizat banii şi trupul; prezumțioşii, cei care
credeau că se salvează prin meritele lor; orgolioşii şi magicienii sunt şi ei acolo. Văd în
globuri instrumente care reprezintă păcatele lor sau inscripții în legătură cu acestea. Sfânta
Fecioară îmi comentează imaginile care defilează sub ochii mei ca un film şi îmi spune că
Domnul dezaprobă orice tip de magie, fie albă, fie neagră.
A cincea uşă: Spre marele meu regret, văd acolo cardinali, episcopi, preoți dezbrăcați din
cauza păcatelor lor de necurăție şi contra naturii, călugărițe.
„Şi ei păcătuiesc”, îmi spune Maica Domnului, iar suferințele lui Isus sunt încă şi mai mari,
căci acestea sunt persoane care Îi sunt consacrate. Călugărițele şi preoții L‐au părăsit, El este
singur, căci ei au preferat purității păcatul, dreptății nedreptatea, sărăciei puterea, umilinței
orgoliul, lui Dumnezeu pe om.
A şasea poartă: Aici, văd o serie de globuri înlănțuite unele de altele. Ele îi reprezintă pe
cei care, în timpul vieții lor, şi‐au expus trupul pentru a‐l vinde păcatului, fără a se gândi că
el este templul Duhului Sfânt. Nu sunt tocmai prostituate ca atare, căci acestea vor fi cu
siguranța salvate la urma urmelor, ci persoane în aparență respectabile şi totuşi pline de
pasiuni perverse şi necontrolate. Le însoțesc complicii lor de păcat.
A şaptea uşă: Aici se află avarii, gurmanzii care sunt în căutarea a tot ce satură în mod
necumpătat. Globurile lor sunt pline de gunoi.
Ori încotro mă întorc, văd murdărie, lumini roşii şi pante vertiginoase. Simt, de asemenea,
putoarea. Este într‐adevăr împărăția întunericului. Înțeleg acum că adevăratul iad nu este
atât ceea ce văd, ci acela de a fi privat de vederea lui Dumnezeu. Osânda veşnică este a fi
10
departe de parfumurile şi de miresmele Domnului, departe de lumina Sa albă şi
scânteietoare care transmite pacea, departe de Iubire.
În afara acestor uşi, Sfânta Fecioară mă aşteaptă şi, începând de acolo, pe măsură ce
înaintăm, se zăreşte o lumină voalată.
„Aceasta este uşa Purgatoriului” îmi spune Maria. Este ca pe pământ, sunt copaci, poduri,
fluvii, case cu uşi. Sufletele rătăcesc la nesfârşit, îmbrăcate în tunici lungi care le acoperă
picioarele şi de culoare havan. Chipul lor îmi este ascuns! Aud tânguiri de peste tot venind
de la sufletele care îi imploră pe îngeri să‐L poată vedea pe Domnul; unele dintre ele se
apropie de mine ca să‐mi ceară rugăciuni. Cerul continuă să rămână acoperit. După ce am
închis această uşă, am mers înainte. La capătul tunelului, văd în fața mea o poartă
strălucitoare; pe măsură ce aceasta se deschide, iese de acolo o lumină albă strălucitoare. Un
puternic parfum de flori înmiresmate ajunge până la mine.
Inima mea debordează de satisfacție şi de fericire. Da, Raiul despre care se vorbeşte atât
de mult, există: strălucitor! Constat cu stupoare că este foarte diferit de ceea ce am învățat
despre el. Nu există copaci, fluvii, fructe, flori, animale de toate speciile, ci numai lumină
strălucitoare. În depărtare, văd un tron, iar Sfânta Fecioară îmi spune:
„Draga Mea fiică, este tronul Său, dar nu îl vei vedea ocupat decât la sfârşitul vieții tale.” (Într‐
adevăr, era gol)
Alături de acest tron sunt altele:
Trei de o parte şi patru de cealaltă, dar situate la un nivel inferior. Maria îmi explică că ele
sunt ocupate de „sfinții” cei mai „importanți”. La stângă, foarte puțin mai jos de tronul lui
Dumnezeu, se află un tron somptuos, susținut de îngeri: este acela al sfântului Francisc de
Assisi, şi imediat lângă el se află cel al sfintei Clara şi al lui Padre Pio. Mai jos de aceste
tronuri, sufletele sunt instalate în beatitudine. Ele nu m‐au văzut! Maria este primită cu cel
mai mare respect şi toți, cu glas puternic, spun: „Binecuvântată, binecuvântată,
binecuvântată să fie Regina noastră în care Dumnezeu îşi află desfătarea, ave, ave, ave.”
Maria răspunde printr‐un surâs şi deschide brațele pentru a le pune apoi pe Inima Sa, şi
îmi spune:
„Fiica Mea, aminteşte‐ți de tronul lui Francisc. A fost o vreme în care acest tron era al lui Lucifer.
Iată ce face neascultarea față de Dumnezeu. Priveşte, în schimb, ascultarea lui Francisc, fidel slujitor
al Legii lui Dumnezeu, până la capăt. Să nu‐l uiți niciodată!”
Apoi, brusc, m‐am regăsit în casa mea. A fost o întoarcere atât de violentă! Cât este de
greu „să te întorci”; îmi simt trupul greu şi îndurerat. Dar am fost cu adevărat consolată prin
imaginile vii ale Paradisului! („Stella Maris” nr.474, pp.22‐23)