Slavi

de la Enciclopedia României

Slavii au fost în antichitate o populaţie migratoare, alcătuită dintr-o mulţime de triburi şi foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pământul Daciei, cel mai însemnat rol în formarea poporului român l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea naţiunilor actuale. Astfel, poporul român s-a format din substratul dacic peste care s-a aşezat primul superstrat roman, apoi al doilea superstrat, cel slav. În mod similar s-au format şi alte popoare europene, cum ar fi italienii, peste care s-a suprapus superstratul longobard, deci germanic, francezii, la care pe substratul galic s-a suprapus superstratul roman şi apoi franc, tot de origine germanică, la spanioli peste substratul iber s-a asimilat superstratul roman, urmat de cel vizigot, din nou un neam germanic. Românii sunt un popor romanic cu influenţă slavă, după cum francezii, italienii şi spaniolii sunt popoare romanice cu influenţă germanică.

Slavii ne-au influenţat sub aspectul limbii, organizării sociale şi de stat şi sub aspect cultural şi bisericesc. Romanistul Ovid Densuşianu afirma că influenţa slavă "a fost mult mai intensă şi mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze". Fără a minimaliza aceste spuse, trebuie ţinut cont că limba română modernă şi-a luat cele mai pregnante caracteristici şi cele mai uzitate cuvinte din limba latină, cu modificările specifice nouă, atestate de către specialiştii în lingvistică. Doar circa 16% din cuvintele din limba română sunt de origine cert slavă. Nici aceste cuvinte de origine slavă nu au intrat deodată în vocabularul limbii noastre, şi dacă o parte însemnată vor fi fost intrate în limbaj în secolele VI-XI, o parte au continuat să fie asimilate până în secolul al XIX-lea, deci sunt achiziţii relativ recente. Cuprins [ascunde]1 Originea2 Religia3 Stabilirea în Dacia4 Stabilirea în Peninsula Balcanică5 Asimilarea slavilor de pe teritoriul Daciei6 Bibliografie

Originea

Patria primitivă a slavilor se afla aproximativ pe teritoriul actualei Polonii, cu margini cuprinse între Vistula la vest, Nipru la est, Lacurile Mazuriene şi cele dintre afluenţii Narewului şi ai Pripetului la nord şi Carpaţii galiţieni la sud. Slavii erau foarte numeroşi şi erau organizaţi în triburi. Cu timpul acestea s-au diferenţiat ca limbă şi au format mai multe popoare: ruşii, împărţiţi în velicoruşi (ruşii mari) şi maloruşi (ruşii mici sau ucrainienii), aparţinând grupul de slavi de răsărit; cehii, slovacii, polonii, sorabo-luzacienii şi polabii, ce aparţineau grupului slavilor de apus; slovenii, croaţii, sârbii şi bulgarii, formând grupul de sud. Slavii care s-au aflat pe teritoriul Daciei şi care au fost asimilaţi de populaţia daco-romană aparţineau cel mai probabil grupului slavilor de sud. Religia

Ca şi religie, vechii slavi erau animişti, adică ei credeau că toate lucrurile înconjurătoare şi fenomenele naturale aveau suflet. Dintre zeităţile la care se închinau erau: Perun, zeul suprem, reprezentarea cerului înnourat de furtună, cu tunete şi fulgere; Svarog, zeul cerului senin, numit uneori şi Dajbog; Veles sau Volos, protectorul turmelor; Troian, care nu e altceva decât

împăratul roman Traian, cuceritorul Daciei, divinizat de tradiţia populară slavă, în urma faimei pe care acest împărat şi-a câştigat-o. Stabilirea în Dacia

Slavii ajung pe teritoriul Daciei în număr foarte mare în secolul al VI-lea d. Hr. Nu este exclus ca infiltrări slave în număr mai mic să fi existat şi înainte pe teritoriul Daciei, dar ca şi importanţă a migrării, aceasta devine masivă doar în secolul mai sus menţionat. Atestarea lor documentară pe teritoriul vechii Dacii vine pe vremea împăratului Iustinian (527-565), când scriitorul bizantin Procop din Cezareea spune că avarii, sclavinii şi anţii locuiau la nord de Dunăre, aproape de malurile ei. Avarii locuiau în câmpia Tisei, sclavinii în Muntenia, iar anţii în Moldova şi pe coasta de nord a Mării Negre. Slavii, fiind foarte numeroşi, s-au răspândit ulterior pe întreaga suprafaţă a fostei Dacii, atât la câmpie, cât şi în zonele montane. O geografie armeană din anii 670-680 d. Hr. spune că în Dacia au locuit înainte "douăzeci şi cinci de neamuri de neamuri de slavi". Ulterior, o bună parte din aceştia au trecut Dunărea şi s-au aşezat acolo, unii ajungând până în Ahaia şi Dalmaţia. Stabilirea în Peninsula Balcanică

Slavii au continuat să năvălească în Imperiul bizantin (din care făcea parte şi o bună parte din teritoriul fostei Dacii) cam un secol şi jumătate, de pe vremea lui Iustin (518-527) şi până în secolul al VII-lea, când aproape întreaga Peninsulă Balcanică ajunge să fie ocupată de neamurile de origine slavă. Imperiul bizantin era o ţintă foarte tentantă pentru un popor migrator precum slavii, care căutau să trăiască pe seama jafului şi erau atraşi de bogăţiile romanilor. De altfel, atunci când supuneau un popor, slavii obişnuiau să le spună acestora: "Semănaţi şi seceraţi; noi o să vă luăm numai o parte din produse". Era normal că bizantinii nu erau prea fericiţi având la graniţă astfel de popoare. Prin urmare, împăratul Iustinian cedează sclavinilor oraşul Turris (în traducere Turnul), pentru a împăca într-un fel pe slavi şi a-i opri să avanseze în imperiu. Oraşul Turris este menţionat ca fiind aşezat pe malul stâng al Dunării, dar localizarea sa pe teren nu s-a reuşit cu certitudine. Totuşi, slavii nu se opresc şi ocupând o bună parte din Balcani, întreprind expediţii de pradă chiar până la Marea Egee.

Pentru a-i combate, bizantinii intră în legătură cu avarii şi aceştia din urmă se aliază cu bizantinii pentru a-i ataca pe slavi. Atacul avarilor are loc în anul 581. Baza lor de plecare e câmpia Tisei, dar ei nu trec prin teritoriul controlat de slavi în Transilvania, ci trec oastea lor de 60.000 călăreţi înzăuaţi pe malul drept al Dunării pe la Viminacium şi merg pe acest mal până în zona Brăilei, unde flota bizantină îi trece pe malul stâng. Aici avarii intră în contact cu slavii, eliberează mai multe mii de prizonieri romani din mâinile slavilor, dar până la urmă ajung la o înţelegere cu aceştia şi se întorc împotriva foştilor aliaţi, bizantinii, care erau o ţintă mai tentantă de prădat.

În vara anului 591 împăratul bizantin Mauriciu trimite împotriva slavilor o armată condusă de generalul Priscus. Acesta îşi trece trupele în Muntenia pe la Durostorum, îl înfrânge pe Radogost, o căpetenie slavă şi ia prizonier un alt şef slav, pe Musokios. A doua zi, trupe bizantine trec râul Ilivachia, identificat cu Ialomiţa de azi, şi urmăresc pe slavi până în pădurile şi mlaştinile în care aceştia se retrăseseră.

În anul 592 are loc o nouă campanie romană împotriva slavilor, condusă de generalul Petrus, fratele împăratului Mauriciu. În timpul luptelor, duse iniţial în sudul Dunării, cade căpetenia slavă Pirogost. Romanii trec la nord de Dunăre în urmărirea slavilor, dar datorită dificultăţilor legate de teren, armata romană se vede nevoită să se retragă. Se pare că bizantinii încercaseră să străbată zona actualului Teleorman.

În anul 600 are loc o nouă campanie bizantină pe teritoriul Daciei împotriva slavilor, de data aceasta în vestul Daciei, în dreptul oraşului Viminacium. Tot generalul Priscus conduce trupele romane, care intrând în teritoriul avarilor, câştigă mai multe bătălii contra gepizilor, avarilor şi slavilor, luând peste 17.000 prizonieri. În anul 602 are loc o altă expediţie la nord de Dunăre a romanilor, conduşi de generalul Petrus, expediţie încheiată cu victorie asupra slavilor. Asimilarea slavilor de pe teritoriul Daciei

Asimilarea de către daco-romani a slavilor rămaşi pe teritoriul fostei Dacii are loc pe parcursul a circa cinci secole. Dacă în preajma venirii ungurilor, populaţia "ducatelor" din Ardeal era încă menţionată ca fiind alcătuită din români şi slavi, în jurul anului 1000, pe vremea regelui Ungariei Ştefan cel Sfânt, asimilarea slavilor era încă în desfăşurare, dar în jurul anului 1241 când are loc marea năvălire tătară, procesul de asimilare se încheiase deja. Cronicile menţionează acum numai pe români, nu şi pe slavi. BibliografieConstantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.