INTRODUCERE

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse

idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în

care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie

a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor. Această gândire şi-

a găsit temeiul, însă a fost amânată până după ce Europa a rămas profund divizată şi

afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, izbucnite pe acest continent.

„Uniunea Europeană, denumită în continuare UE, este o entitate politică, socială

şi economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 ţări. Este considerată a fi o

construcţie sui generis, situându-se între federaţie şi confederaţie”.1

Uniunea Europeană a fost înfiinţată oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai

recentă organizaţie de cooperare Europeană, care la început s-a numit Comunitatea

Europeană de Cărbune şi Oţel din 1951 schimbăndu-și numele în Comunitatea Europeană

în anul 1957. Membrii acestei organizaţii au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca,

Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania. În

1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai

fost numit şi Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeană în

Uniunea Europeană. În 1994 Austria, Suedia şi Finlanda au intrat şi ele în Uniunea

Europeana, iar astfel numărul total de membrii a ajuns la 15. Uniunea Europeană are mai

multe obiective. În special aceasta luptă pentru a promova şi extinde cooperarea între

membrii din unele regiuni, implicăndu-se de asemenea în probleme economice, sociale şi

legate de comerț, politică externă, securitate şi probleme judiciare.

Un alt obiectiv major al Ununii a fost implementarea Uniunii Economice şi

Monetare (UEM), care a stabilit o singură monedă pentru membrii UE. În afară de UEM,

progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europene de a-şi atinge

obiectivele a fost limitată de neînţelegerile dintre statele membre, problemele economice,

politica externă şi presiune din partea noilor țări democratice est europene de a deveni

membre.

1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Portal:Uniunea_Europeană

1

Sistemul politic al Uniunii Europene este definit printr-o serie de tratate. Ultimul

dintre aceste tratate este Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatele

actuale şi viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituţii. Sistemul

politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura lor principiul democratic al separării

puterilor în stat, în puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul

legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Economia UE este, indubitabil, o economie de piaţă, iar concurenţa este o

componenta a pieţei. Economia Europeană se construieşte având o Piaţa Internă unică, cu

cele patru libertăţi de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

„În cadrul Pieţei Interne, competiţia este un mijloc de a realiza o dezvoltare economică

armonioasă şi echilibrată, sustenabila, neinflationista, respectând mediul, cu un grad

ridicat de convergență a performanţelor economice, un grad ridicat de ocupare a forţei de

munca şi a protecţiei sociale, cu ridicarea standardului de viaţă, cu coeziune economică şi

socială”2. În condiţiile economice actuale, concurenţa nu se mai limitează la spaţiul

naţional sau chiar regional, ci devine concurenţă la nivel global.

Uniunea europeană s-a aflat într-un proces de extindere continuă, proces iniţiat

din momentul constituirii sale în 1951. În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care

şase membri fondatori din 1958, iar alte 21 state au aderat succesiv. Alte trei ţări, sunt

oficial candidate la aderarea la UE.

2 Bărbulescu I. , Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, pag. 67

2

Capitolul 1. UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Formarea Uniunii Europene, procesul de integrare europeană

Ideea unei Europe Unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi

intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene

au instituţionalizat forme de cooperare internăţională, cu competenţe în domenii

specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, Organizaţia

Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale. Aceste organizaţii au pus

bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile

clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

„Începutul procesului de integrare europeană, caracterizat prin trăsături originale

şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene, poate fi considerat

anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus

implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu

formele tradiţionale existente la acel moment”3. Acest nou tip de cooperare presupunea

transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor

săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei,

în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene, acesta a fost primul

pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare

economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia

alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania

privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

Robert Schuman, afirma la 9 mai 1950, în declarația sa prin care a lansat acest

proiect, că „orice război între Franța și Germania va deveni nu numai de neconceput, ci și

imposibil din punct de vedere material”4.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări, Belgia, Franţa, Germania, Italia,

Luxemburg şi Olanda, au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

3 John Pinder, Uniunea Europeană:foarte scurtă introducere, Ed. Bic All, București, 2005, pag. 184 Idem, pag. 20

3

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene

de Apărare, iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent semnat în

1952, nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul

conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai Comunităţii Europeane a

Cărbunelui şi Oţelului au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată

pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de

experţi condusă de Paul Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat

două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma prin

care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană şi tratatul Comunităţii Europene

pentru Energie Atomică.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea

progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei

extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor

relaţii mai strânse între statele membre.

„Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor

existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice, piaţa

comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera circulaţie a persoanelor,

serviciilor şi capitalului şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice,

agricultură, comerţ, transport şi concurenţă pentru crearea unor condiţii omogene în

vederea creşterii performanţei activităţilor economice”5. Astfel, în 1968, Comunitatea

Economică Europeană avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă

comună.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din

punct de vedere geografic, prin aderări successive, cât şi din punctul de vedere al

dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o

comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică

a 27 de ţări, cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri şi care va

avea în curând o nouă Constituţie.

5 Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei, Institutul European, 2007, pag 13

4

1.2. Extinderea uniunii europene

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică, sau integrarea pe

orizontală şi constă în aderarea de noi membri la Comunitatea Economică Europeană.

Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfăşurat în cinci valuri succesive de aderare,

etapele întregrării geografice fiind indicate mai jos:

- Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi

Olanda;

- Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

- A doua extindere: 1981 – Grecia;

- A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;

- A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;

- A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,

Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

- A sasea extindere: La 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România au aderat şi ele.

Extinderea către nord

Prima cerere de aderare din partea Marii Britanii a fost formulată încă din anul

1961, adică la doar patru ani după intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma. A mai

durat însă încă unsprezece ani, până ce Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda să se poată

integra cu adevărat în Comunitate.

Extinderea către sud

Aderarea Greciei, a Spaniei şi Portugaliei, adică extinderea către sud, a fost

considerată din punct de vedere politico-strategic, un lucru pozitiv şi necesar. Punctele

slabe erau însă consecinţele de ordin economic şi instituţional, pe care această extindere

le aducea cu sine. Nivelul de dezvoltare economică din toate cele trei ţări se afla în mod

evident sub media Comunităţii; eterogenitatea sporită precum şi, fără îndoială, mărirea

5

considerabilă a numărului statelor membre, a determinat ingrijorare în ceea ce priveste

eficienţa instituţiilor şi decursul proceselor decizionale.

Extinderea AELS

Extinderea cea mai lipsită de probleme, a cuprins Austria, Suedia şi Finlanda.

Relaţiile dîntre statele AELS şi Comunitate fuseseră reglementate încă din 1972, prin

intermediul unor acorduri comerciale bilaterale, care au fost înlocuite, în ianuarie 1994,

de Spaţiul Economic European (SEE). Relaţiile economice fuseseră aşadar de multă

vreme foarte strânse; multe din reglementările comunitare, mai ales din domeniul pieţei

interne, fuseseră aplicate de cele trei ţări, prin intermediul acordului SEE, încă dinainte de

aderare.

În plus, cele trei state aveau un nivel economic relativ crescut. Una dîntre cele mai

importante probleme politice potenţiale, şi anume statutul lor de ţări neutre, îşi pierduse

din importanţă odată cu încetarea conflictului dîntre est şi vest, iar interesul lor vădit

pentru anumite subiecte de referinţă, precum obţinerea unui grad mai mare de

transparenţă sau politica socială şi politica mediului crea noi impulsuri în politicile UE.

Adoptarea unei noi Constituţii este cauzată, în mare parte, de dimensiunea acestui

proces de extindere şi de transformările pe care le impune atât la nivel instituţional, cât şi

decizional.

Procesul de adâncire a întregrării europene sau integrarea pe verticală a demarat

în anii 1950 şi are în vedere următoarele aspecte:

a) creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care statele membre decid să le

realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;

b) întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a

sistemului de vot majoritar, în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul

Consiliului, prin care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui stat membru,

precum şi prin întărirea rolului Parlamentului European, unde sunt direct reprezentaţi

cetăţenii europeni.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de ţări, prefigurata înca din anii 90, nu are

precedent în privinta numarului de ţări şi nici a schimbarilor pe care le implica.

6

Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru ţările membre UE,

cât şi pentru ţările candidate.

Extinderea spre estul Europei reprezintă una din directiile importante ale evoluţiei

UE în urmatorii 10 – 15 ani. „O asemenea orientare isi are premisele intr-o serie de

deschideri şi acorduri incheiate de UE cu aceste ţări, inainte de 1990. Pe langa acordurile

comerciale bilaterale incheiate cu unele ţări din zona, UE a instituit şi aşa – numitul

sistem generalizat de preferinte comerciale unilaterale pentru produsele importate din

aceste ţări, care au facilitat accesul unor anumite categorii de produse (textile, siderurgie)

pe piaţa comunitară”6.

Pentru a veni în sprijinul statelor din centrul Europei, a fost conceput şi pus în

aplicare Programul PHARE (Asociatia pentru Reconstructie economică). Accesul la acest

program, limitat initial la Polonia şi Ungaria, s-a extins ulterior şi pentru alte ţări, între

care şi Romania.

Relatiile comerciale între UE şi ţările din centrul şi estul Europei s-au dezvoltat

sistematic, lor revenindu-le în anii 1993 – 1994 4,5% din importul Uniunii şi 5,6% din

exportul acesteia. În acelasi timp, UE detine în comertul exterior ale acestor ţări peste

50%, iar unele din ele chiar peste 60%.

Interesul pentru extinderea relatiilor catre est este reciproc. Pentru UE el este

motivat de importanţa economică şi politică a zonei: marile nevoi de modernizare a

capacităților de producție şi a tehnologiilor, cererea de consum dinamică, atractivitatea

pieţelor pentru producători şi investitorii din Uniune, resursele naturale şi de forța de

muncă de care dispun aceste ţări.

La rândul lor, ţările din centrul şi estul Europei se simt atrase de UE din

considerente politice (ca foste partenere ale ţărilor din Uniune în anii antebelici), dar şi

economice: tratamentul comercial preferenţial de care ar beneficia ca membre şi accesul

liber pe piaţa UE, posibilitatea obtinderii de subventii şi acces la fondul de dezvoltare

regională, fondul pentru agricultură şi alte forme de sprijin, şi atragerea de investitii

străine.

6 Steven P. McGiffen, Uniunea Europeana-Ghid critic, Monitorul Oficial, București, 2007, pag. 48

7

Extinderea spre est a UE înseamnă realizarea prealabilă a unor ajustări structurale

menite să pregateasca largirea Uniunii de la 15 membrii la 20 sau chiar mai mulți.

Schimbările pe care ar trebui să le opereze UE în interiorul său vizează:

Restructurarea instituţională şi a sistemului de adoptare a deciziilor;

Simplificarea procesului legislativ;

Ajustarea politicii agricole comune şi a politicii externe şi de securitate comună

pentru a putea funcţiona cu un număr mai mare de membri.

În acelasi timp, extensia UE implică cheltuieli de ajustare, cele mai ridicate

costuri de integrare solicitand Polonia şi Romania.

În vederea integrării spaţiului central şi est european, UE a incheiat în anii 90 o

serie de acorduri de asociere cu majoritatea ţărilor din zona. Statutul de asociere permite

atât acestor ţări, cat şi Uniunii să pregateasca condiţiile aderării şi integrării depline.

Pornind de la nivelul precar al indicatorilor ce marchează situația economico –

socială a ţărilor din zona (PIB pe locuitor, ponderea agriculturii în populația activă şi în

PIB, deficitele bugetare ai ale balanței de plăți s.a.), UE a elaborat o strategie (adoptată de

Consiliul European) de pregătire a ţărilor asociate pentru a accede la statutul de membru

deplin, care prevede şi măsuri de sprijinire ca ţările candidate la aderare să-şi

perfectioneze infrastructura, transporturile, sistemul enrgetic, cercetarea științifică şi

protecţia mediului, să realizeze armonizarea legislației şi a politicilor de securitate

internă.

Perioada de preaderare este pentru ţările asociate o perioada consacrata înfăptuirii

unor reforme de anvergură în domeniul pieţelor, al politicii monetare, de preţuri, de

comerț exterior şi al renunţării la toate vestigiile politicii de comandă: subvenții,

susținerea de agenți neperformanți etc. Ele trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor

privitoare la:

Garantarea stabilității instituţiilor şi a democratiei;

Existenţa unei economii de piaţă funcţionale;

Capacitatea de a rezista concurenței din interiorul UE;

Îndeplinirea obligațiilor rezultănd din calitatea de membru al UE.

8

„Condiţiile de aderare sunt sintetizate în Cartea Alba adoptată de Consiliul

European în 1995, la Cannes, care conţine o lista detaliata a masurilor şi etapelor ce

trebuie parcurse în vederea aderării”7.

De la intrarea în vigoare şi până la înglobarea sa în tratatul de la Maastricht în

1992 în cei peste 30 ani de funcţionare, tratatul CE a cunoscut diverse modificari fie în

interpretarea să, fie în litera sa. Într-un proces complex şi divers, raţiunile care au dus la

completarea, adoptarea sau modificarea tratatului, au fost şi ele diverse şi complexe, de la

evenimente politice interene şi externe până la noutăți „din sistemul mondial”.

Între principalele adaptări ale tratatului amintim:

- evoluţia sitemului instituţional al comunităţii cu modificari în modul de luare a

deciziilor în consiliu, „compromisul de la Luxemburg” din 1966. Fuzionarea

executivelor celor 3 comunităţi, 1967. Noi competențe ale Parlamentului, noi instituţii

(Curtea de conturi)

- extinderea geografică a integrării prin aderarea de noi state, fapt care a dus la adaptări

tehnice (în compoziția instituţiilor sau în sistemul de vot) la noi fonduri structurale, la

noi mecanisme bugetare.

- extinderea competenței comunitare la noi domenii (mediu,moneda,pescuit)

- actul Uni-European, 1986, care a intărit tratatul CE şi a cuplat lângă integrarea

economică un sistem de cooperare în politica externă a statelor membre.

Următoarea etapă importantă pe calea extinderii a fost Consiliul European de la

Copenhaga din decembrie 2002. Aici au fost finalizate negocierile de aderare cu cele zece

state şi a fost stabilită data de 1 mai 2004 ca zi a aderării, totodată fiind stabilite şi

aspectele de ordin financiar pentru perioada 2004-2006, primii ani dificili în Uniunea

celor 25. Mai mult, Consiliul European a stabilit şi data aderării pentru Bulgaria şi

România - anul 2007. Negocierile de aderare cu România şi Bulgaria au fost finalizate în

decembrie 2004. La 13 aprilie 2005, România şi Bulgaria primesc avizul Parlamentului

European, iar la 25 aprilie 2005 este semnat Tratatul de Aderare, deşi devin membri cu

drepturi depline la 1 ianuarie 2007.

7 Darie N. , Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici comune. Dezvoltare, Ed. Matrix Rom, Bucureşti, 2001, pag 104

9

Dispersia statelor membre UE şi a trei candidate la aderare

1.3 Obiectivele Uniunii Europene

Se poate afirma că obiectivul urmărit, neexplicit în tratat era integrarea

economiilor statelor membre. Aceasta reiese chiar din preambulul la tratat care se referă

la necesitatea de a întări unitatea economică, de a asigura dezvoltarea armonioasă a

acesteia prin reducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi sprijinirea acelora mai puțin

favorizate.

Obiectivul general a fost prevăzut să se realizeze prin:

1 – crearea unei pieţe comune caracteristizată printr-un anumit număr de libertăţi

2 –apropierea progresivă a politicii economice a statelor membre prin care să se sprijine

evoluţia comunităţii cu scopul de a asigura:

- dezvoltarea armonioasă a activităților economice în ansamblul comunităţii

- expansiunea economică continuă şi echilibrată

- creștere accelerată a nivelului de viață

- relații mai strânse între ţările membre

10

1. Piaţa comună – numeste un spaţiu comun al unui grup de state care este guvernat de

regulile economiei de piaţă. Ea reprezintă o etapa intermediara în drumul catre Uniune

Economică.

Primul care a conferit un sens juridic pieţei comune a fost tratatul CECO şi apoi

tratatele CEE şi CEEA.

Pentru a se ajunge la integrarea unei pieţe naţionale într-un spaţiu comun tratatul

CE a prevăzut un anumit numar de libertăţi:

Libera circulaţie a marfurilor - a fost prevăzuta să se realizeze în primul rând

prin constituirea unei uniuni vamale (un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi o

politică comercială comună față de terți)

Uniunea vamală propunea:

- înlăturarea completă dar treptată a taxelor vamale de import-export în relațiile

comerciale dintre ţările membre atât pentru produsele industriale cât şi pentru

pordusele agricole.

- înlaturarea completă dar treptată în decursul aceleiaşi perioade ca şi pentru taxele

vamale a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comertului

reciproc a ţărilor membre.

- instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, adică stabilirea unui regim

similar de impozite interne pentru a nu fi discriminate produsele importate din ţările

membre decât cele autohtone.

- a stabilit ca la frontiera comunităţii să fie aplicat un tărif vamal comun (ca o medie

aritmetică a tărifelor vamale a ţărilor membre – 1 ianuarie, 1957) care să se substituie

diferitelor tarife vamale, instituirea unei politici comerciale comune față de terți; în

paralel trebuie să se armonizeze şi legislațiile vamale ale ţărilor membre.

Pentru că o uniune vamală nu poate fi realizată în mod brutal, tratatul a prevăzut un ritm

lent şi anume termenul de ralizare a fost dat pentru 1 ianuarie, 1970. S-a realizat însă la 1

iulie, 1968.

Daca obiectivele pentru realizarea uniunii vamale au fost respectate, mărfurile nu

circulau însă în mod corect în comunitate ca în cadrul unei pieţe naţionale, pentru că o

asemenea circulaţie se efectua de fapt în cadrul unor politici economice şi monetare

11

naţionale divergente. De aici a decurs necesitatea perfecționării uniunii vamale printr-o

armonizare preogresivă a politicii vamale.

Considerarea comunităţii ca o piaţa comună presupunea şi un regim de concurenţa

şi un sistem juridic uniform în lipsa carora noi bariere puteau să afecteze schimburile.

Libera circulaţie a muncitorilor

O piaţa comună a „activităților economice” impunea desigur ca orice persoană

fizică sau juridică care avea naţionalitatea unui stat membru să poată să se stabileasca, să

lucreze şi să-şi ofere serviciile în celelalte state membre.

Egalitatea de acces la piaţa comună presupunea libertatea fără nici un fel de

discriminare pe motiv de naţionalitate, adică ea se referea atât la libera circulaţie a

muncitorilor salariați cat şi la libertatea de stabilire a lucrătorilor independenți.

Libera circulaţie a serviciilor

Conform tratatului, noțiunea de servicii numea prestațiile efectuate în mod normal în

schimbul unei renumeraţii de către un naţional al unui stat membru în beneficiul unei

persoane stabilită intr-o altă ţara decât cea a prestatorului.

Libertatea serviciilor presupunea deci ca prestatorul să poată exercita activitatea

sa nu numai în propria ţară, dar şi în alte ţări ale comunităţii şi în aceleași condiţii cu

naţionalii din acele ţări (prestări cu caracter industrial, comercial, artizanal sau care

rezultau din profesii libere). Pentru serviciile financiare tratatul dispunea alte dispoziții.

Libera circulaţie a capitalurilor

Era o consecinţă directă a celorlalte 3 libertăţi, pentru că era necesar să se permită

căpitalului să fie investit şi să circule.

Libera circulaţie a capitalului presupunea ca statele membre vor suprima în mod

progresiv în cursul perioadei de tranziţie şi în masura necesară bunei funcţionări a pieţei

comune atât restricţiile privind miscările de capitaluri aparținănd persoanelor din statele

membre cat şi discriminările de tratament bazate pe naţionalitate sau pe localizarea

plasamentului.

12

2. Apropierea progresivă a politicilor economice naţionale. Reprezintă cel de-al 2-lea

instrument principal pentru realizarea obiectivelor CE şi este o obligație atât pentru

statele membre căt şi pentru instituţiile comunitare. A fost necesară distincţia între

domeniile implicate:

- domenii pentru care se prevedea elaborarea unor politici comune

- domenii în care apropierea se limita la instituirea unei coordonari a politicilor

respective.

Această distincţie era necesară pentru că coordonarea politică a ramas în

competenţa statelor membre în beneficiul instituţiilor comunitare care sunt dotate cu

competențe şi puteri necesare pentru a realiza aceste politici comune care se vor substitui

politicilor naţionale.

La început politicile comune au fost prevăzute în domenii considerate speciale

(agricultura şi transporturi). După terminarea perioadei de tranziţie şi politicile comune

au devenit de competenţa autorităţilor comunitare.

1.4 Uniunea Europeană – realizări şi perspective

„În cele peste patru decenii de existenţă, UE a întreprins paşi însemnaţi în

realizarea prevederilor Tratatului de la Roma, care a pus bazele asocierii, şi a înscris ca

obiective esenţiale armonizarea politicii economice a statelor, realizarea de politici

comerciale comune, de politici agrare şi crearea unităţii economice şi monetare”8. Pe

parcursul funcţionării sale, piaţa comună concepută la Roma în 1957 a sprijinit

cooperarea dintre statele membre, a contribuit la o anumită stabilităte a pieţei muncii şi la

realizarea unor progrese notabile în domeniul politicii agrare, sociale şi de securitate.

Un moment deosebit în evoluţia UE il constituie crearea, la 1 ianuarie 1993, a

Pieţei unice, prevăzută în Actul Unic European din 1987. În urma punerii în aplicare a

acestui act, UE devine piaţa cea mai unificată din lume, cu efecte benefice asupra

performanţelor pieţelor integrate şi a sistemului de adoptare a deciziilor.

8 Fontaine, P: Un nou concept pentru Europa, Editura Europa Union, Bonn, 2000, pag. 134

13

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (noiembrie 1993),

Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană, noua denumire fiind motivată de

orientarea ei spre integrarea domeniilor politic şi social.

„Tratatul are în vedere crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, prin

accentuarea coeziunii economice şi sociale şi crearea unei uniuni economice şi monetare

care să dispuna de o moneda unică”9.

Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni:

Dimensiunea economică a integrării (piaţa unică şi uniune economică - monetară);

Dimensiunea socială (politica de securitate socială);

Dimensiunea politică (acţiuni comune în domeniile justitiei şi a politicii interne –

imigraţie, vize, azil etc.)

Consecinţele economice ale realizării pieţei unice sunt apreciate de analisti prin

efectele ei directe şi indirecte, care reprezintă tot atâtea pierderi dacă nu s-ar realiza. Vor

apărea astfel beneficii directe rezultate din înlăturarea barierelor vamale, benficii

indirecte prin integrarea completă a pieţei (efecte de scară, ale adâncirii concurenței etc.)

şi efecte generale asupra bunăstării (creşterea ocupării, diminuări de preţuri).

La capitolul realizări pot fi înscrise şi acţiunile avansate pe linia creării Uniunii

Economice şi Monetare prin înființarea Băncii Centrale Europene şi angajarea statelor de

a răspunde criteriilor de aderare la moneda unică.

Uniunea Europeană în perspectivă. Acţiunile în perspectiva ale Uniunii Europene

vizează două planuri: pe de o parte realizarea prevederilor Tratatului de la Maastricht, iar

pe de alta parte, extinderea Uniunii spre est.

Organizația care se ocupă cu realizarea obiectivelor Tratatului de la Maastricht

este Uniunea Monetară şi Economică (UME) care are două componente:

Creşterea funcţionalitatii pieţei unice;

Înfăptuirea unităţii monetare, trecerea la moneda unică – EURO - în statele în

care s-au îndeplinit criteriile de intrare în Uniune (rata inflaţiei, deficitul bugetar,

rata dobanzii, datoria publica) moneda unică Europeană a intrat în vigoare de la 1

ianuarie 2002.

9 John Pinder, op.cit, pag. 49

14

1.5 Tratatele Uniunii Europene

Tratatul Comunităţii Economice Europeane a fost amendat de câteva ori şi suplimentat

prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituţie. În

materialul de mai jos sunt prezentate tratatele prin care a fost amendat Tratatul Uniunii

Europene:

- 1986 (ratificat în 1987) Actul Unic European;

- 1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht;

- 1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam;

- 2001 (ratificat în 2003) Tratatul de la Nisa.

Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare,

centrată pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord şi pe

amânarea acelor chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei

decizii.10

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul

Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. În urma unui

preambul ce exprima intenţia statelor membre de a transforma Comunitatea mai târziu,

prin Tratatul de la Maastricht, au fost introduse următoarele inovaţii:

-instituţionalizarea formală a Consiliului European format din şefii de stat sau de

guvern şi de preşedintele Comisiei Europene, ca principalul organism responsabil pentru

stabilirea direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii;

-introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului,

pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica

socială, coeziunea economică şi socială şi politicii cercetării;

-întărirea rolului Parlamentului European, prin introducerea procedurilor

legislative de cooperare şi a necesităţii acordului Parlamentului European pentru deciziile

privind aderarea de noi state membre şi acordurile de asociere;

-înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe, alături de Curtea Europeană de Justiţie;

10 Bărbulescu I. , Politiciile extinderii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007, pag 98

15

-creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu,

cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială;

-stabilirea unei date pentru definitivarea pieţei interne noţiunea de „piaţă internă”

fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor

patru libertăţi (libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie

a persoanelor, libera circulaţie a capitalului) ci şi implementarea a noi politici şi a

coeziunii economice şi sociale.

Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din

Europa Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii

Europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza

legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7

februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993.

Uniunea Europeană înseamnă, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquis-ului

Comunităţii Europene şi pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii

Externe şi de Securitate Comună şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne. Astfel, conform

imaginii comune despre Uniunea Europenă, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine

o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.

1.6 Structura Uniunii Europene

A. Primul pilon (supranaţional-federaţie) : Comunităţile Europene (CE) Dimensiunea comunitară:

- cetăţenia europeană;

- libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului;

- politici comunitare;

- uniunea economică şi monetară.

Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la

Comunităti Economice Europeane,Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi

Euratom.

Prin Tratatul de la Amsterdam, multe din domeniile aflate sub jurisdicţia Justiţiei

şi Afacerilor Interne au fost transferate dimensiunii comunitare, primul pilon.

16

Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al Comunităţii Economice

Europeane şi creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce

depăşeşte marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:

- continuarea extinderii rolului Parlamentului European, în special cu referire la

aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-

deciziei;

- continuarea extinderii gamei politicilor comune, educaţia şi formarea

profesională, reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia

consumatorului şi întărirea altor politici comune deja existente, politica socială,

coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu;

- crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot

stabili în alte state membre; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi

pentru Parlamentul European în statele membre de rezidenţă, indiferent de naţionalitate;

protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul

unui stat terţ şi în care statul membru naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite

petiţii Parlamentul European şi de a se adresa Mediatorului European:

- instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economice şi

monetare a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune Euro şi la

înfiinţarea Băncii Centrale Europene.

- dimensiunea comunitară a Uniunii Europene a fost întărită sub următoarele

aspecte:

- crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă: statele membre vor

considera promovarea ocupării forţei de muncă drept o chestiune de interes comun şi îşi

vor

coordona acţiunile în cadrul Consiliului, acesta din urmă elaborând anual un set „Direcţii

de ocupare a forţei de muncă”, ce vor fi urmărite de guvernele statelor membre în

adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă, mai mult, Consiliul poate

emite recomandări guvernelor naţionale prin majoritate calificată şi poate adopta în co-

decizie cu Parlamentul măsuri de promovare a acţiunilor inovatoare în doemniul ocupării;

- integrarea conţinutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de

către Marea Britanie;

17

- extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate, excluziunea

socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei;

- extinderea listei drepturilor civice ale cetăţenilor europeni;

- întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie a

consumatorului.

B. Al doilea pilon (interguvernamental-confederaţie)

Politica Externă şi de Securitate Comună

Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele

membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-

un cadru instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană

are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate şi se pun

bazele unei cooperări sistematice între statele membre. Această cooperare este

caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate de consens şi care limitează

statele membre în politica lor externă.

Politica Externă şi de Securitate Comună este gestionată de aceleaşi instituţii care

operează sub primul pilon, dar care au puteri şi proceduri de decizie diferite: astfel,

deoarece acest doemniu este de importanţă strategică, pentru statele membre şi este

dificil de renunţat la suveranitatea naţională, procedura de decizie aplicată este metoda

interguvernamentală, pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului.

Sistemul Politicii Externe şi de Securitate Comună a fost întărit cu privire la:

- posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică externă

ale statelor membre;

- introducerea principiului „abţinerii constructive”, prin care se permite unui stat

membru să se abţină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă astfel,

respectivul stat membru nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte

obligativitatea acesteia pentru Uniune şi trebuie să se abţină de la orice acţiune ce poate

veni în conflict cu acţiunile Uniunii Europene bazate pe decizia în cauză;

- înfiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare responsabilă cu

monitorizarea evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi situaţii ce

pot afecta securitatea Uniunii Europene;

18

- oferirea poziţiei de „Înalt Reprezentant pentru Probleme de Politicii Externe şi

de Securitate Comună”, Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea

Preşedenţiei Uniunii în probleme referitoare la Politicile Externe şi de Securitate Comună

şi pentru sprijin în formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor politice de către

Consiliu; „Înaltul Reprezentant” poate purta discuţii politice cu părţi terţe, în numele

Consiliului şi la cererea Preşedenţei;

- includerea „misiunilor Petersberg” în Tratatul Uniunii Europene, cu scopul de a

sublinia că la baza priorităţilor de acţiune ale Uniunii Europene stă dorinţa comună de a

apăra securitatea europeană prin acţiuni de ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.

C. Al treilea pilon (interguvernamental-confederaţie) Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne

Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între

statele membre, în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cooperare care, până la acest

moment, se desfăşura pe bază de acorduri internaţionale ocazionale, un astfel de exemplu

îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 state membre. Procesul de

decizie este similar celui din domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, bazat pe

regula unanimităţii.

Aspectele acoperite de această politică şi reglementate prin Tratatul de la

Maastricht sunt:

- oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de

droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei

pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaţionale.

Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul

a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinţei Inter Guvernamemtale iniţiate la

Torino în 1997 şi prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul Consiliului European, cât şi

Tratatul Uniunii Europene, iar elementele de noutate aduse sunt:

- instituţionalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei

continue integrări, existentă în unele state membre, cu nevoia respectării dorinţei altor

state membre de a nu fi implicate în anumite politici comune, în domeniul cărora vor să

19

îşi păstreze suveranitatea naţională; acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate

ale celor trei piloni, cu următoarele condiţii:

- să aibă în vedere promovare obiectivelor Uniunii Europene şi să fie aplicat ca o

ultimă variantă;

- să nu pună în pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligaţiile şi

interesele statelor membre neparticipante;

- să se refere la majoritatea statelor membre şi să fie deschis tuturor celorlate state

membre, în orice moment.

Acest principiu al unei Europe „cu două viteze” a fost aplicat încă dinaintea

dobândirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării:

- Acordului Schengen, în 1985, numai de către Belgia, Franţa, Germania,

Luxemburg şi Olanda;

- Cartei Sociale, Marea Britanie refuzând semnarea, în 1993, a angajamentului de

armonizare a politicilor sociale, însă fiind incluse reguli cu caracter relativ şi obligatorii

pentru celelate state membre, uniunii economice şi monetare la care nu au aderat

Danemarca, Suedia şi Marea Britanie.

- de la metoda Inter Guvernamentală la metoda comunitară, ca rezultat, al treilea

pilon nu mai este „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară şi

poliţienească în domeniul criminalităţii”. Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la

Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinţă Inter Guvernamentală, cu

scopul de a realiza reformele instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii.

Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul

de extindere.

1.7 Instituţii ale Uniunii Europene

Principalele instituţii ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituţii centrale şi

implicate în procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul

20

Uniunii Europene şi Comisia Europeană. Rol consultativ în procesul de decizie au

Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de

stimulator al discuţiilor şi inţiativelor comunitare.

Consiliul European (funcţional şi juridic este supraordonat organelor UE, nefiind

un organ UE). Este forul politic suprem al Uniunii Europene. În cadrul UE acesta este

instituţia care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană. Consiliul

stabileşte liniile şi obiectivele politice fundamentale, având deci competenţe directoare.

În cazuri excepţionale soluţionează problemele care nu au putut fi clarificate la nivel

ministerial. În cea mai mare parte însă Consiliul se ocupă cu probleme privitoare la

cadrul şi perspectivele generale de evoluţie ale Uniunii Europene. O altă importantă sferă

de activitate o constituie politica externă şi de securitate comună, coordonată de şefii de

stat şi de guvern la întâlnirile la nivel înalt.

Acesta : - Ia decizii fundamentale

- Stabileşte liniile şi obiectivele generale.

Comisia Europeană

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi

proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al

Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu

adevărat supranaţional. Sediul Comisiei: Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează

exclusiv la dispoziţia Uniunii şi nu a ţărilor de origine.

Aceasta: - Propune legi

- Aplică planul bugetar

- Veghează la aplicarea legilor europene, a bugetului şi a programelor uniunii

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) reprezintă, împreună cu

Parlamentul European, ramura legislativă a Uniunii Europene. Consiliul Uniunii

Europene este principalul organ legislativ. Consiliul Uniunii Europene nu este acelaşi

lucru cu Consiliul Europei, care este o organizaţie internaţională, complet independentă

21

de UE. De asemenea nu trebuie să fie confundat cu Consiliul European, care este o

instituţie diferită a Uniunii Europene, chiar dacă foarte apropiată de aceasta

- Decide asupra proiectelor de lege ale Comisiei

- Stabileşte bugetul

- Încheie tratate internăţionale

Parlamentul European. Parlamentul European cu sediul la Strasbourg este

adunarea reprezentativă a celor 460 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene, urmând

ca după extinderea din 2007 să reprezinte aproape 490 de milioane de europeni. În mare,

tendinţele europene din statele membre se reflectă în fracţiunile politice de pe scena

europeană. Votează asupra legilor privind bugetul, în cazul respingerii apare procesul de

negociere cu Consiliul de Miniştri.

Parlamentul are trei puteri importante:

- Puterea legislativă reprezintă adoptarea legilor europene (foi de parcurs, ordonanţe,

decizii).

- Puterea bugetară, deci poate să exercite o influenţă asupra cheltuielilor comunităţii.

- Puterea de supraveghere democratică se exercită asupra Comisiei Europene. PE îşi

spune părerea despre numirea membrilor comisiei şi poate să depună o moţiune împotriva

acesteia.

1.7 Integrarea României în Uniunea Europeană

România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale

cu Comunitatea Europeană. În 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul

Generalizat de Preferinţe al Comunităţii iar un acord asupra produselor industriale a fost

22

semnat în 1980. Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din

1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul

european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în

aplicare începând din 1993 printr-un „Acord Interimar”. România a trimis solicitarea de a

deveni membru pe 22 iunie 1995. În iulie 1997, Comisia şi-a publicat „Opinia asupra

solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene”. În anul următor, a fost

întocmit un „Raport privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea

Europeană”. În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat

începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor

instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia

Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu

România au început la 15 februarie 2000.

În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară

europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că „Finalizarea

negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă

România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea

în aplicare a reformei”11. Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile

anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea

abuzurilor politiei.

Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti,

deoarece în acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. „Parlamentul

European cere Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor

menţionate în raport şi raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă

Comisiei şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma

această ţară către un stat de drept. Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru

o monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei

europene deja adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile

interne”12, se arată în amendament.

După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză,

însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat

11 http://ro.wikipedia.org/wiki/Integrarea_României_în_Uniunea_Europeană12 http://ro.wikipedia.org/wiki/Integrarea_României_în_Uniunea_Europeană

23

imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul

anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa

României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a

primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celelalte 10

state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea

acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului.

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la

Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea

Europeană a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, iar

cele două ţări au aderat la 1 ianuarie 2007.

Capitolul 2.

SITUAŢIA ECONOMICĂ A UNIUNII EUROPENE

24

2.1 Premisele situaţiei economice a Uniunii Europene

Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de

către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizaţie de

integrare multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi

politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe al statelor membre.

Totalitatea tratatelor (din 1951, 1957, 1986 şi 1991) constituie baza

constituţională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între

statele membre legături juridice care merg dincolo de relaţiile contractuale între statele

suverane.

2.1.1 Principiile Uniunii Economice şi Monetare.

„Acţiunea statelor membre şi a Comunităţii cuprinde instaurarea unei politici

economice fondată pe îngustarea coordonării politicilor economice ale statelor membre,

pe piaţa internă şi pe definirea de obiective comune, în respectarea principiului unei

economii de piaţă deschisă şi în liberă concurenţă”13.

Aceste acţiuni includ şi fixarea irevocabilă a taxelor de schimb conducând la

instaurarea unei monede unice ECU, ca şi definirea şi conducerea unei politici monetare

şi de schimb unice al cărei obiectiv principal este de a asigura stabilitătea preţurilor şi de

a susţine politicile generale în comunitate.

Această acţiune a statelor membre şi a CE implică respectarea principiilor

directoare următoare: preţuri stabile; finanţele publice şi condiţiile monetare sănătoase,

balanţa de plăţi stabilă.

La 1 ianuarie 1995 cei 15 membrii cu drepturi depline, respectiv Austria, Belgia,

Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, olanda,

Portugalia, regatul Unit al marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania şi Suedia, au stabilit

un principiu de bază conform căruia ţările mai bogate trebuie să le ajute pe cele ale căror

PNB pe locuitor este mai mic de 75% din medie pe întreaga uniune. O bună parte din

bugetul UE este destinat fondurilor structurale pentru sprijinirea economiei ţărilor din

Sudul Europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania şi Grecia), precum şi a Irlandei.

Ţările membre sunt de două categorii:

13 Angelescu Coralia, Economia de Piata, Editura Economică, Bucuresti, 2000, pag. 63

25

net contribuitori la bugetul UE (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92,

Marea Britanie 55, Italia 39, Franţa 14, Belgia 0;

net beneficiari din bugetul UE (ECU pe locuitor): Irlanda 681, Luxembrg 554,

Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.

În politică şi în adoptarea măsurilor practice întâlnim o clasificare a membrilor UE în

două categorii. În prima intră cele patru ţări mari ale UE: Germania, Franţa, Marea

Britanie şi Italia. În cea de-a doua intră celelalte ţări membre, apreciate ca ţări mijlocii şi

mici. Daca urmarim situatia ţărilor membre al UE pornind de la indexul dezvolţării

umane (IDU) vom constata ca ele se afla în urmatoarele pozitii: Olanda, Finlanda, Franta,

Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia,

Grecia, Luxemburg şi Portugalia. Prin urmare dupa acest index, rangul ţărilor membre se

deosebeste de cel socotit dupa PNB pe locuitor. Luxemburg, de exemplu care este pe

primul loc dupa PNB pe locuitor este abia pe locul 14 dupa indexul dezvolţării umane.

Tot astfel, Danemarca este pe locul doi dupa PNB pe locuitor şi abia pe locul 9 dupa

indexul dezvolţării umane

2.1.2 Etapele uniunii Economice şi Monetare

Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii europene poate fi stabilită ca

un proces istoric desfăşurat în perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în 1957 şi

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene

(CEE), devenit Uniunea Economică şi Monetară.

UEM a fost realizată în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht şi anume:

prima etapă la 1 iulie 1990 în coincidenţă cu libertatea de circulaţie a capitalurilor în

marele spaţiu european, a doua etapă a început, de asemenea, la 1 ianuarie 1997, iar a

treia etapă a început cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.

Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze

fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică şi uniunea monetară.

1.Uniunea vamală. Constituirea CEE a avut ca obiectiv iniţial crearea unei uniuni

vamale între ţările membre. Conţinutul esenţial al acestuia a fost: liberalizarea

schimburilor comerciale prin desfiinţarea taxelor vamale între ţările membre şi instituirea

26

unui ţărif vamal comun faţă de ţările terţe, adică cele care nu erau membre ale

comunităţii. Această fază, cea a uniunii vamale, s-a încheiat la 1 iulie 1968.

2.Uniunea economică. Este faza următoare a integrării, superioară primei, incluzând

realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea celor „patru libertăţi”: libertatea de

mişcare a bunurilor; libertatea de mişcare a capitalurilor; libertatea de mişcare a

serviciilor; libertatea de mişcare a persoanelor.

Prin realizarea celor „patru libertăţi” s-a constituit piaţa unică europeană, care a

început să funcţioneze la 1 ianuarie 1993.

Prima etapă a UEM a permis mersul spre o mai mare convergenţă a politicilor

economice a statelor membre şi o consolidare a coordonării politicilor monetare

naţionale. În cursul primei etape se avea în vedere ca programul pieţei unice să fie

terminat şi noul tratat al UEM să fie subordonat ratificării în toate statele membre, după

procedurile constituţionale naţionale.

Constituirea pieţei unice a avut ca urmări:

- desfiinţarea controlului mărfurilor la frontiere; reducerea controlului persoanelor la

frontierele interioare în cursul anului 1993;

- securitate comună pentru toţi cetăţenii comunităţii; eliminarea dublei taxări la

cumpărarea de produse pentru uz personal din alte ţări membre;

- stabilirea cetăţenilor Comunităţii pentru o durată nedeterminată într-un alt stat

membru decât propriul lor stat,

- recunoaşterea calificărilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea

ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurenţă sporită; concurenţa

deschide posibilităţi suplimentare pentru crearea de noi locuri de muncă.

Termenul de constituire a pieţei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu înseamnă că

toate libertăţile s-au realizat automat şi în întregime la acea dată. Este vorba de un proces,

în care unele măsuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza în anii următori. De

exemplu, nouă state membre (din cele 12 de atunci) au semnat Convenţia de la Schengen

fixând data de 1 februarie 1994 pentru suprimarea controlului la frontierele interioare,

inclusiv pentru zborurile aeriene ale căror plecări şi sosiri se situează în interiorul

Comunităţii.

27

Franţa a mai amânat punerea în aplicare a Convenţiei. Celelalte ţări membre –

Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au continuat controalele respective pentru persoane

la frontierele lor.

Formarea Uniunii Economice, a pieţei unice europene, este un proces în care

drepturile şi libertăţile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. În

decembrie 1989, ţările membre au adoptat o cartă socială europeană, care include 12

drepturi fundamentale sociale:

- dreptul de a exercita orice profesie într-una din ţările Comunităţii, la alegerea să;

dreptul de remunerare echitabilă;

- dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă; dreptul la protecţie socială

asigurată prin sistemul în vigoare în ţara primitoare;

- dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă; dreptul la formarea

profesională; dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei; dreptul la informaţie,

la consultare şi participare a salariaţilor;

- dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea locului de muncă; dreptul la protecţia

copiilor şi adolescenţilor;

- garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă, dreptul la integrare

profesională şi socială pentru persoanele handicapate.

Piaţa unică europeană s-a extins prin crearea spaţiului economic european (SEE)

printr-un acord semnat în mai 1992 între CEE şi Asociaţia Europeană a Liberului

Schimb (AELS), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie să

evite deficitele excesive ale finanţelor publice, iar finanţarea monetară a acestora este

interzisă.

Când este vorba în tratatul UEM de a cuprinde deficitele şi datoria finanţelor

publice în interiorul anumitor raţii, trebuie să se înţeleagă: prin finanţe publice (finanţele

guvernului general); prin deficit (suma totală netă a împrumuturilor); prin datorie (totalul

datoriilor brute la valoarea lor nominală în curs la sfârşitul exerciţiului, în interiorul

sectoarelor de guvernământ general).

În ceea ce priveşte deficitele publice şi în particular cheltuielile publice

corespunzătoare deficitului, putem spune că un deficit corespunzător cu investiţiile,

purtătoare de bogăţie pentru viitor, poate fi considerat un „bun” deficit.

28

Modul de finanţare al deficitelor se poate face: prin ceea ce se numeşte „finanţare

monetară”, prin recurgerea la un împrumut, cu condiţia ca statul să nu beneficieze de

acces privilegiat la piaţa capitalurilor; prin recurgerea la un împrumut pe piaţa

capitalurilor, care poate să pună problema contractării de datorii externe a unei ţări; statul

poate să finanţeze un deficit bugetar, crescând impozitele.

Comisia este însărcinată să supravegheze evoluţia situaţiei bugetare şi starea

datoriei publice a Statelor Membre în vederea descoperirii erorilor făcute şi elaborează un

raport care examinează în special dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de

investiţii ţinând cont de toţi ceilalţi factori.

3. Uniunea Monetară. Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene, conform

Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Concepţia privind crearea

Uniunii Monetare Europene în trepte urmăreşte ca până la finele secolului să apară pe

piaţă euro - bacnotele şi euro - monedele, ceea ce s-a şi întâmplat.

Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înţeles ca începând doar după

înfăptuirea celei de-a doua faze – uniunea economică; acesta a apărut mult mai devreme,

de aceea se vorbeşte de trei etape ale constituirii uniunii monetare:

3.1. Introducerea SME care s-a făcut în 1979 prin:

a. stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor ţărilor membre, care nu

permitea o fluctuaţie mai mare de ±2,25%;

b. introducerea unităţii monetare europene (ECU – European Currency Unit), ca

monedă de cont, ECU se formează ca un coş al valutelor ţărilor membre, cu ponderi

diferite ale acestora în funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii

convenite între părţi.

În anii 1992-1993 au apărut unele tulburenţe monetare, provocate de dificultăţile

unor monede – francul francez, lira sterlină, peseta, escuador – ceea ce a determinat

modificarea în vara anului 1993 a marjei fluctuaţiei a monedelor în cadrul SME de la

±2,25% la ± 15%, cu excepţia mărcii germane şi guldenului olandez, pentru care s-au

menţinut vechile limite. O adevărată furtună monetară a fost provocată prin ieşirea lirei

sterline şi lirei italiene din SME în 1992 şi care au fost lăsate să fluctueze liber. Lira

italiană a revenit în SME în decembrie 1996.

29

3.2. Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), care a început să funcţioneze

de la 1 ianuarie 1994. Dacă prima etapă a reprezentat începuturile uniunii monetare

europene, această etapă înseamnă consolidarea ei.

Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale europene naţionale;

o mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilităţii

preţurilor; supravegherea funcţionării SME; facilitarea utilizării ECU; pregătirea

condiţiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor şi procedurilor

necesare aplicării politicii monetare unice.

3.3. În etapa finală s-a creat Banca Centrală Europeană (BCE), care a înlocuit IME.

BCE emite o monedă unică. S-a convenit ca moneda unică să se numească EURO, fiind

folosită de la 1 ianuarie 1999.

Prin înfiinţarea BCE se ajunge la o singură politică monetară, vor fi blocate ratele de

schimb se va introduce moneda unică cu circulaţie mai întîi între băncile centrale şi

comerciale, pentru ca apoi, după unele aprecieri, să circule pe piaţă ca bacnote şi monede

în 2002.

După formarea BCE, băncile centrale ale statelor membre vor continua să existe şi

împreună cu BCE vor constitui Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Pentru

judecarea gradului de convergenţă economică atins de statele membre şi reţinute pentru a

decide trecerea la cea de-a treia etapă trebuie să îndeplinească cele 5 criterii de

convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht (menţionate în capitolul anterior). În

plan economic convergenţa politicilor economice naţionale spre obiectivele fixate în

comun va fi mai puternică decât în cursul celei de-a doua etape şi urmărirea multilaterală

a evoluţiilor economice a statelor membre va putea, dacă este cazul, să aplice sancţiuni

pentru statele care, ducând o „proastă politică” ar risca să pună în pericol stabilitătea

monedei unice.

Incercarea Uniunii Europene de a crea o singura moneda pentru Europa, cum se

spunea şi în Tratatul Maastricht, a fost controversata de la început. De exemplu unele ţări

europene, cum a fost Marea Britanie, s-au temut ca acest lucru le va ameninta identitatea

naţionala şi autoritatea guvernului. În ciuda acestor temeri multe state membre au

incercat să indeplineasca obiectivele economice necesare unei monezi unice:

30

1. rata de inflaţie a unei ţări să nu fie cu 1,5 mai mare decat media primelor 3 ţări cu

inflatia cea mai mica.

2. deficitul bugetului unei ţări să nu depaseasca 3 la suta din PIB şi datoria

guvernului să nu depaseasca 60 la suta.

3. dobanda pe termen lung a unei ţări să nu fie cu 2 la suta mai mare decat media

primelor trei ţări cu dobanda cea mai mica

4. o ţara nu trebuie să devalorizeze moneda fata de moneda altei ţări membre UE cu

cel putin 2 ani inainte de UEM.

Majoritatea ţărilor au gasit foarte dificilă satisfacerea tuturor criterilor. Măsurile

luate pentru a reduce inflația şi dobânzile mari au dus la creşterea somajului, în timp ce

eforturile de a controla deficitele guvernamentale foarte des au dus la creştere taxelor.

2.2 Specificul economic al Uniunii Europene

Economia UE este, indubitabil, o economie de piaţa, iar concurenţa este o

componenta a pieţei.

„Am putea defini economia de piaţă acel mod de organizare a activităţii

economice care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei în

care raportul dîntre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi

utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile”14.

Într-o astfel de economie, activitatea agenţilor economici sunt supuse examenului

riguros, dar drept, al pieţei, aceasta răsplătind ori sancţionând, după caz, munca

desfăşurată în toate celulele economiei naţionale, criteriile cu care operează sunt cele ale

eficienţei şi ale concordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii.

Pentru a supravieţui în condiţiile economiei de piaţă şi cu atât mai mult pentru a

desfăşura o activitate rentabilă, unităţile economice trebuie să fie receptive la semnalele

pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social,

flexibilitate în mecanismul de funcţionare, să manifeste inventivitate, spirit creator,

preocupare permanentă pentru înnoirea şi modernizarea produselor, serviciilor, formelor

de distribuţie, metodelor de promovare etc.

14 V. Nechita, I. Ignat, N. Stoica, Economie politică, Vol. I, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992, pag 36

31

„Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi

funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea

economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul

satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate”15.

În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie

avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:

• piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi pentru cine să se producă

în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;

• deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din interacţi-

unea acestora rezultând producţia globală şi consumul;

• cocurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare reprezintă

obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei acestuia;

• indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei

maxime, atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor, nu-

mai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele

celorlalţi;

• formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către

agenţii economici, a cererii şi a ofertei;

• proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor economici;

• instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

• intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei de pi-

aţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea cadrului le-

gal şi a pârghiilor economice;

• existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie, mod de

combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a satisfacerii

decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

În principal economia de piaţă a evoluat de la formarea spontană a preţurilor, de la

economie de piaţă liberă şi de la o liberă concurenţă, la o economie de piaţă dominată de

marile corporaţii monopoliste, la o economie în care a apărut şi s-a dezvoltat un agent

economic nou : statul.

15 Angelescu Coralia, op. cit, pag. 26

32

După unele aprecieri, concentrarea producţiei şi a capitalului în câteva corporaţii

gigant, naţionale şi transnaţionale, limitează aşa numita „suveranitate” a consumatorului,

deoarece producătorii nu mai ascultă „absolut” şi „pasiv” de consumatori şi de acţiunile

acestora. Acestea urmărind să vândă cât mai mult, modelează opiniile, gusturile şi chiar

deciziile consumatorilor, dirijează prin variate metode şi în mare măsură cererea.

Drept urmare, economia de piaţă, aşa cum există ea în realitate în prezent nu mai

prezintă trăsăturile economiei de piaţă perfect concurenţială din gândirea clasică şi

neoclasică (număr mare de producători şi consumatori de putere aproximativ egală care

acţionau exclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică şi erau perfect şi

permanent informaţi asupra raportului dîntre cerere şi ofertă); ea se caracterizează printr-

o „concurenţă imperfectă”, ce presupune dominaţia unui număr redus de unităţi mari care

duc o politică de piaţă în sensul de „diferenţiere” (modificarea formală sau reală) a

produsului, controlează în grade diferite preţurile, ridică bariere de diverse genuri la

intrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenţi (potenţiali sau reali),

influenţează permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor, opacizează

informaţia economică etc.

Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcţionare, economiile de

piaţă sunt economii mixte, aceasta întrucât în condiţiile dominării mecanismelor pieţei,

constatarea unor slăbiciuni şi eşecuri ale acestora au dus la includerea statului în

mecanismul general de funcţionare a economiei naţionale. În funcţionarea economiei se

împletesc mecanismele de piaţă cu intervenţia statului şi ceea ce diferă de la o ţară la alta

este natura şi proporţiile acesteia. Apariţia acestui agent economic, a fost considerat drept

un proces necesar în contextul creşterii complexităţii economiei naţionale, a

contradicţiilor economiei de piaţă, a necesităţii menţinerii echilibrului economic. Statul,

în economiile moderne de piaţă, joacă un rol de catalizator economic, conservând însă

principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Însă, intervenţia statului în

economie, prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală şi monetară, prin

legislaţia economică (vizând concurenţa, salariul etc.) peste anumite limite obiective,

apare, mai ales în concepţia economiştilor moneţărişti, de natură să deregleze

funcţionarea pieţei.

33

Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului

economic din aceste economii. Trăsătura să principală rămâne autoreglarea, piaţa

ocupând locul principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici. Prin

mecanismele sale, piaţa reprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de

economie, având un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea,

gestiunea şi reglarea economiilor naţionale.

Economia de schimb poate asigura corelaţiile necesare funcţionării eficiente a

economiei, prin virtuţile sale, prin jocul cererii şi ofertei, al preţurilor, concurenţei,

deciziilor de producţie şi opţiunile consumatorilor, orientând resursele societăţii spre

activităţile necesare şi rentabile. Prin aceste pârghii ea realizează adaptările necesare în

economie, li se oferă consumatorilor largi posibilităţi de comparare a bunurilor şi

serviciilor şi alegerea lor la preţuri convenabile, iar pentru producători evitarea risipei,

fabricarea la costuri inferioare şi vânzarea la preţurile cele mai rentabile.

Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial, ce se

caracterizează prin formarea liberă a preţurilor, care reprezintă principalul factor de

echilibrare a ofertei cu cererea şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizării

rezultatelor activităţii economice, în condiţiile unui volum limitat al resurselor.

Tipul actual de economie de schimb existent în ţările dezvoltate se caracterizează,

în principal, prin următoarele trăsături:

multipolaritate, în sensul că se caracterizează prin multitudinea şi diversitatea

centrelor de decizie economică;

descentralizare, în sensul că orice agent economic are autonomie de opţiune,

decizie şi acţiune;

economie de întreprindere, în care spaţiul microeconomic este fundamental în

activităţile din economia naţională;

calcul în expresie monetară, moneda servind drept numitor comun al activităţilor

agenţilor economici, răspunzând cerinţelor de evaluare – cuantificare a

costurilor şi a rezultatelor;

economie în care statul exercită o intervenţie indirectă şi globală, prin care acesta

nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei, ci caută să o

completeze, să-i corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionării ei;

34

profitul reprezintă mobil central al unităţilor economice.

În concluzie, economia de schimb în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi

utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a

dovedit aşa cum experienţa acumulată până în prezent demonstrează, sistemul economic

de o deosebită performanţă.

2.3 Situaţia economică generală a Uniunii Europene

„Dacă Uniunea este luată ca o entitate de sine stătătoare, ea are cea mai mare

economie din lume cu un produs intern brut în 2004 de 12.332.296 milioane de dolari.

Este preconizat ca economia UE să crească în următorul deceniu, prin aderarea unor state

noi - în special datorită faptului că noile state sunt de obicei mai sărace ca media

europeană, urmând ca rapida creştere a PIB-ului în interiorul uniunii să contribuie la

dinamica Europei unite”16. Totuşi, se estimează că zona Euro va creşte doar cu puţin

peste 1 la sută pe an, în timp ce alte state bine industrializate, cum sunt Statele Unite vor

creşte de trei ori pe atât, cu o medie de 3.2% pe an.

Industria. Industria europeană a cosmeticelor are o valoare ce depăşeşte 35

miliarde Euro pe an, este foarte inovativă şi, în medie, companiile de cosmetice

înlocuiesc sau aduc îmbunătăţiri pentru peste 25% dîntre produse în fiecare an.

Agricultura. Pentru anul 2008 este preconizată o producţie de 57,6 milioane de

tone de porumb, cu aproape 10 milioane de tone peste producţia din 2007, creştere

datorată extinderii suprafeţei cultivate şi rândamentelor superioare.

Forţa de muncă. Milioane de est-europeni au emigrat în ultimii ani spre

Occident, iar această situaţie a condus la limitarea dezvoltării economice a ţărilor lor.

Aproximativ 1,5 milioane de persoane au părăsit Polonia după aderarea la UE în 2004, iar

Lituania a pierdut 350.000 de persoane, zece la sută din populaţie. Rata şomajului în

Uniunea Europeană a fost de 7,1% în anul 2007. Potrivit Comisiei Europene, rata

somajului în UE şi-ar putea opri declinul pana în 2009.

Nivelul de trai. Mai jos se află un tabel, care prezintă PIB-ul nominal total,

pentru cele 25 de state membre, pentru întreaga Uniune, pentru România şi Bulgaria care

16 Messal, R.Sistemul de venit al comunității europene, Editura Nomoș, Baden-Baden, 2000, pag. 89

35

au aderat la 1 ianuarie 2007. Datele sunt estimări pentru 2005 ale Fondului Monetar

Internăţional17

StatAnulintegrării

PIB 2006(Mld. dolari intl.)

Contribuţii labuget (2005)

Austria 1995 306,83 2.209

Belgia 1958 364,98 4.091

Danemarca 1973 252,46 2.066

Finlanda 1995 190,92 1.512

Franţa 1958 2113,42 16.888

Germania 1958/1990 2799,75 21.313

Irlanda 1973 200,10 1.366

Italia 1958 1718,90 13.996

Luxemburg 1958 33,57 238

Portugalia 1986 229,88 1.385

Ţările de Jos 1958 622,77 5.412

Regatul Unit 1973 2196,83 12.339

Spania 1986 1124,46 8.901

Suedia 1995 354,02 2.817

Total (UE-15) - 12672,41 96.381

Bulgaria 2007 25,80 -

Cipru 2004 16,90 157

Estonia 2004 12,73 99

Letonia 2004 15,72 126

Lituania 2004 24,89 211

Malta 2004 5,43 51

Polonia 2004 285,71 2.367

Republica Cehă 2004 121,79 999

România 2007 79,91 -

Slovacia 2004 46,23 382

Slovenia 2004 36,94 285

Ungaria 2004 107,93 896

17 *** Government Finance Statistics Yearbook 2003, International Monetary Fund

36

Total (UE-27) - 13452,39 -

2.3.1 Situaţia inflaţiei în Uniunea Europeană

Inflatia contemporana reprezintă un dezechilibru structurat monetaro-real, care

exprima existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt

ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general,

ca şi creşterea durabila şi generalizata a preţurilor.

În manuale şi tratate, cauzele inflaţiei sunt analizate pe rând (dupa principiul

caeteris parsibus), fiecare dîntre acestea generând o forma specifica de inflaţie.

Adesea inflatia este explicata doar prin emisiunea excesiva de semne banesti (inflatia prin

moneda). Economistul american M.Friedman afirma ca inflatia este legata mai ales de

oferta de moneda, suplimentarea acesteea decurgand din deciziile agentilor economici

specializati în sensul sporirii activelor lor de (bani de credit).

Un loc aparte ocupa acele conceptii care considera drept cauza principala

(unică) a inflaţiei insuficienta productiei (inflatia prin oferta). Sporirea veniturilor,

indeosebi a salariatilor, nu este compensata printr-o crestere corespunzatoare a

productivitatii. Apare, astfel o penurie de bunuri materiale şi de servicii. Specialistii

numesc un asemenea dezichilibru inflaţie reala.

Fiind un fenomen deosebit de complex , inflația se poate măsura şi ilustra prin

utilizarea simultană a mai multor indici şi indicatori, fiecare din acestia evidențiind o

anumită fațetă a inflaţiei. Cei mai importanti sunt:

-diferenta dintre cererea solvabilă şi oferta reală de mărfuri, bunuri şi servicii

-indicele general al preţurilor

-indicele preţurilor de consum

-indicele costului vietii

-scăderea puterii de cumpărare pe piaţa internă şi cea externa

-depășirea de către masa monetară în circulaţie a produsului naţional

37

Exprimarea absolută a inflaţiei se determină ca diferenta dintre cererea absolută

nominală şi cantitatea reală de bunuri şi servicii pe care le pot oferi spre vânzare agenții

economici.

Indiferent de cauza declansarii inflaţiei, desfășurarea ei, perpetuarea şi agravarea

inflaţiei are determinări multifactoriale. În condiţiile economiei actuale, inflația are la

bază factori de ordin economic, monetar socio-politic, de natura internă şi externa care

actioneaza simultan şi se influienteaza reciproc.

Inflația monetară se datoreaza introducerii şi mentinerii în circulaţie a unei mase

monetare excedentare raportata la cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţa.

Inflația prin cerere este un fenomen de crestere a preţului provocata de o situatie

de dezechilibru între o cerere agregata solvabila prea mare în raport cu oferta agregata la

un anumit preţ. În condiţii normale, excesul de cerere stimuleaza marirea productiei.

Daca insa creşterea volumului cererii nu determina o crestere corespunzatoare a

productiei, a ofertei, preţurile cresc şi se manifestă fenomenul inflațional.

Excesul cererii de consum a populatiei poate constitui, uneori, factorul principal

al inflaţiei. Creşterea cererii de consum a populatiei poate să provină dintr-o utilizare

excesivă a economiilor bănești. Ea poate avea ca sursă şi creşterea excesivă a salariilor,

fără o creștere corespunzătoare a producției sau a productivității muncii.

Inflația prin ofertă. Dezechilibrul inflationist dîntre cerere şi oferta este explicat

adeseori prin insuficienta ofertei, prin penuria de bunuri materiale şi servicii pe piaţa.

Inflația prin costuri exprimă acea crestere inflationista a preţurilor datorata

creşterii elementelor ce intra în preţuri(materii prime , salarii , beneficii).

Pentru combaterea inflaţiei factorii de decizie trebuie să aiba în atentie franarea

creşterii masei monetare şi a preţurilor , atragerea economiilor banesti şi transformarea

lor în capitaluri active , revalorizarea banilor , reducerea cererii agregate , reducerea

incertitudinilor e.t.c.Succesul presupune inglogarea unor astfel de masuri în pachete care

să se completeze cat mai bine pe termen mediu şi lung.

Potrivit Eurostat - Biroul de Statistică a Comunităţii europene, rata inflaţiei în

aprilie 2008 a fost 3,6 %, în scădere faţă de luna martie 2008 3,8 %, dar în creştere faţă

de anul trecut în aceeaşi perioadă 2,2 %. În acelaţi timp, rata inflaţiei a întregii Europe

per ansamblu a fost 3,3 % în aprilie 2008.

38

Cea mai mică rată s-a înregistrat în Olanda 1,7%, Portugalia 2,5 %, în timp ce ratele cele

mai ridicate se găsesc în Letonia 17,4 %, Bulgaria 13,4 % şi Lituania 11,9 %.18

Inflaţia anuală (%) în Aprilie 2008 în ordine crescătoareZona Euro

NL PT DE IE FI

Euro

FR AT IT BE MT ES CY LU EL ŞIarea

1.7p 2.5 2.6 3.3 3.3 3.3p 3.4 3.4p 3.6 4.1 4.1 4.2 4.3 4.3 4.4 6.2

Membre UE care nu au adoptat moneda euro

UK SE DK EU SK PL CZ HU RO EE LT BG LV

3.0 3.2 3.4 3.6p 3.7 4.3 6.7 6.8 8.7 11.6 11.9 13.4 17.4

Rata inflaţiei în %

Rate anuale

Rate lunareRate medii

anualeApr 08 Mar 08 Feb 08 Jan 08 Apr 07 Apr 08-07 Apr 08Apr 07 Mar 07 Feb 07 Jan 07 Apr 06 Apr 07-06 Mar 08

Belgium (BE) 4.1 4.4 3.6 3.5 1.8 2.5 0.2

Germany (DE) 2.6 3.3 3.0 2.9 2.0 2.6 -0.3

Ireland (IE) 3.3 3.7 3.5 3.1 2.9 3.1 0.1

Greece (EL) 4.4 4.4 4.5 3.9 2.6 3.5 0.8

Spain (ES) 4.2 4.6 4.4 4.4 2.5 3.5 1.1

France (FR) 3.4 3.5 3.2 3.2 1.3 2.3 0.4

Italy (IT) 3.6 3.6 3.1 3.1 1.8 2.5 0.6

Cyprus (CY) 4.3 4.4 4.7 4.1 1.6 3.2 1.2

Luxembourg (LU) 4.3 4.4 4.2 4.2 2.5 3.3 0.5

Malta (MT) 4.1 4.3 4.0 3.8 -1.1 1.9 2.3

Netherlands (NL) 1.7p 1.9 2.0 1.8 1.9 1.7p 0.4p

Austria (AT) 3.4p 3.5 3.1 3.1 1.8 2.7p 0.3p

Portugal (PT) 2.5 3.1 2.9 2.9 2.8 2.5 0.3

Slovenia (ŞI) 6.2 6.6 6.4 6.4 2.9 5.0 0.7

Finland (FI) 3.3 3.6 3.3 3.5 1.5 2.3 0.2

Euro area 3.3p 3.6 3.3 3.2 1.9 2.6p 0.3p

Bulgaria (BG) 13.4 13.2 12.2 11.7 4.4 10.1 0.7

Czech Republic (CZ) 6.7 7.1 7.6 7.9 2.7 4.8 0.4

Denmark (DK) 3.4 3.3 3.3 3.0 1.7 2.2 0.4

Estonia (EE) 11.6 11.2 11.5 11.3 5.6 8.8 1.0

Latvia (LV) 17.4 16.6 16.5 15.6 8.8 13.0 1.6

Lithuania (LT) 11.9 11.4 10.9 10.0 4.9 8.0 1.3

Hungary (HU) 6.8 6.7 6.7 7.4 8.7 7.3 0.6

Poland (PL) 4.3 4.4 4.6 4.4 2.2 3.4 0.4

18 *** Government Finance Statistics Yearbook 2003, International Monetary Fund

39

Romania (RO) 8.7 8.7 8.0 7.3 3.8 6.4 0.5

Slovakia (SK) 3.7 3.6 3.4 3.2 2.0 2.4 0.3

Sweden (SE) 3.2 3.2 2.9 3.0 1.6 2.2 0.5

United Kingdom (UK) 3.0 2.5 2.5 2.2 2.8 2.2 0.8

EU 3.6p 3.8 3.5 3.4 2.2 2.8p 0.4p

Iceland (IS) 10.7 6.8 4.5 3.1 4.2 3.9 3.9

Norway (NO) 2.7 2.8 3.1 2.9 0.5 1.4 0.0

EEA (EEAICP) 3.6p 3.7 3.5 3.4 2.2 2.8p 0.4p

Switzerland (CH) 2.3 2.5 2.3 2.5 0.5 1.5 0.9 Sursa: Eurostat

2.3.2 Situaţia şomajului în Uniunea Europeană

Şomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupaţiei plătite (locurilor de

muncă) pentru forţele apte şi calificate corespunzător pentru muncă. Acest fenomen este

caracterizat prin faptul că o parte din populaţie este în căutare a unui loc de muncă. Când

această situaţie ia proporţii apar probleme economice serioase în cadrul regiunii sau

statului respectiv, prin creşterea cheltuielilor sociale de întreţinere a şomerilor.

Rata şomajului în Uniunea Europeană (EU 27)s-a cifrat la 6,7% în luna aprilie

2008, menţinându-se la un nivel apropiat cu cel din martie şi în scădere comparativ cu

aprilie anul trecut (7,2%), potrivit Eurostat. În zona euro, rata şomajului în aprilie a fost

de 7,1%, la fel ca în luna precedentă şi în uşoară scădere comparativ cu rata de 7,5%

înregistrată în aprilie anul trecut. Estimările Biroului statistic al Uniunii Europene arată

că peste 16.000 de persoane din EU 27, dîntre care peste 11.000 din zona euro, nu au avut

un loc de muncă în luna aprilie din acest an.

  Rata şomajului din România s-a situat, în ultimul trimestru al anului trecut, la

6,1%, s-a situat pe locul 11 la nivelul UE, în condiţiile în care media celor 27 de state

membre ale blocului comunitar a fost de 6,8%. Scaderea ratei somajului în zona euro, ca

rezultat al expansiunii economice din ultimii doi ani, reprezintă un semn pozitiv pentru

economie, avand în vedere ca majorarea numarului salariatilor sustine avansul cererii. În

acelasi timp, exportatorii din zona se confrunta cu incetinirea creşterii economiei

mondiale şi cu aprecierea euro. Dîntre statele membre, cea mai scăzută rată a şomajului a

fost înregistrată, luna trecută, în Danemarca (2,7%) şi Olanda (2,8%), în timp ce cei mai

mulţi şomeri raportat la numărul de locuitori au fost în Slovacia (10%) şi Spania (9,6%).

40

În ultimul an, numărul persoanelor fără serviciu a scăzut în 24 de ţări din

UE, în timp ce în trei ţări a crescut. Cele mai mari scăderi ale ratei şomajului au fost

înregistrate în Polonia, Bulgaria şi Slovacia, iar cele mai mari creşteri - Spania şi

Irlanda. Şomajul în rândul tinerilor din UE se menţine la un nivel ridicat de

14,28%. Potrivit Eurostat, inflaţia din zona euro a revenit, în luna mai, la nivelul-

record de 3,6%, după o coborâre de 3,3% în aprilie.

Rata şomajului (%)

April 2007 Oct 2007 Nov 2007 Dec 2007Jan

2008 Feb 2008 March 2008 April 2008

EA15 7.5 7.3 7.2 7.2 7.2 7.1 7.1 7.1

EU27 7.2 6.9 6.9 6.8 6.8 6.7 6.7 6.7

BE 7.9 7.1 7.0 7.0 7.0 7.0 6.9 6.9

BG 7.3 6.3 6.0 5.9 6.1 6.0 5.9 5.5

CZ 5.6 5.0 4.9 4.7 4.7 4.6 4.5 4.4

DK 3.9 3.5 3.4 3.3 3.2 3.1 3.0 2.7

DE 8.5 8.1 8.0 7.9 7.7 7.5 7.4 7.4

EE 5.0 4.1 4.2 4.2 4.1 4.3 4.2 4.1IE 4.6 4.7 4.8 5.1 5.2 5.4 5.6 5.7

EL 8.4 7.9 7.9 7.9 : : : :

ES 8.1 8.5 8.6 8.8 9.0 9.2 9.3 9.6FR 8.5 8.0 8.0 7.9 7.9 7.8 7.8 7.8

IT 6.0 6.1 6.1 6.1 : : : :

CY 4.1 3.7 3.7 3.7 3.6 3.6 3.6 3.6

LV 6.0 5.5 5.4 5.3 5.3 5.3 5.2 5.1

LT 4.5 4.1 4.3 4.4 4.6 4.6 4.6 4.4

LU 4.8 4.7 4.7 4.6 4.6 4.7 4.6 4.7

HU 7.1 7.7 7.7 7.8 7.6 7.6 7.6 7.6

MT 6.5 6.3 6.1 5.8 5.8 5.8 5.7 5.7

NL 3.3 2.9 2.9 2.9 2.8 2.8 2.8 2.8

AT 4.5 4.3 4.3 4.2 4.2 4.1 4.1 4.2

PL 10.1 8.9 8.6 8.3 8.4 8.1 7.8 7.7PT 8.2 7.8 7.6 7.6 7.5 7.4 7.4 7.4

RO 6.6 6.2 6.2 6.2 : : : :

ŞI 4.8 4.6 4.5 4.5 4.4 4.3 4.3 4.0

SK 11.4 10.6 10.5 10.3 10.2 10.0 9.9 10.0FI 6.9 6.7 6.6 6.4 6.3 6.2 6.1 6.0

SE 6.4 6.0 6.0 5.8 5.7 5.6 5.6 5.4

UK 5.3 5.1 5.0 5.0 5.0 5.0 : :

NO 2.6 2.5 2.5 2.4 2.4 2.4 2.4 :

US 4.5 4.8 4.7 5.0 4.9 4.8 5.1 5.0

41

2.3.3 Situaţia Produsului Intern Brut în Uniunea Europeană

Potrivit Eurostat , Zona Euro and UE27 prezintă în medie un produs intern brut

PIB în creştere cu 2.2% şi respective 2.5% în comparaţie cu aceeaşi perioadă a anului

2007. Romania se situeaza, cu o creştere de 8,2 la suta a Produsului Intern Brut în primul

trimestru din 2008, fata de trimestrul I 2007, pe locul secund, dupa Slovacia (crestere de

8,7 la suta), în rândul celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Romania se situeaza pe penultimul loc în Uniunea Europeana intr-un clasament

privind PIB-ul pe cap de locuitor calculat la paritatea puterii de cumparare, aferent anului

trecut. Valoarea indicatorului reprezintă doar 38% din media celor 27 de state. Ultimul

loc al clasamentului a fost ocupat de Bulgaria, cu 37% din media UE.

Imediat inaintea Romaniei s-au situat Polonia, cu 53% din media UE, Letonia

(56%) şi Lituania (58%). Sub media UE s-au situat în total 14 state. Primul loc al

clasamentului a fost ocupat de Luxemburg, cu un PIB pe cap de locuitor de peste doua ori

şi jumatate mai ridicat decit media celor 27 de state. Datele Eurostat sint exprimate la

paritatea puterii de cumparare, care elimina diferentele legate de costul vietii din ţările

analizate.

În primul trimestru al acestui an cheltuielile de consum ale gospodariilor au

crescut cu 0,2 procente în zona euro şi cu 0,3 procente în UE 27. Investitiile au crescut cu

1,6 procente în zona euro şi cu un procent în UE 27. Exporturile au crescut cu 1,9

procente în zona euro şi cu 1,7 procente în UE 27, în timp ce importurile au crescut cu

1,8 procente în zona euro şi cu 1,1 procente în UE27.

Creşterea PIB pe trimestre

Procente diferenţă faţă de trimestrulanterior

Procente diferenţă faţă de acelaşi trimestru în anul anterior

2007 2008 2007 2008

Q2 Q3 Q4 Q1 Q2 Q3 Q4 Q1

EA15 0.4 0.7 0.3 0.8 2.6 2.7 2.1 2.2EU27 0.5 0.7 0.5 0.8 2.8 2.9 2.5 2.5

Member States

Belgium 0.5 0.7 0.5 0.4 3.0 2.8 2.4 2.1Bulgaria : : : : 7.3 4.9 6.9 :Czech Republic 1.6 1.6 1.7 0.9 6.4 6.4 6.6 5.4

Denmark -1.1 1.7 0.3 : -0.2 1.6 1.9 :

42

Germany 0.2 0.7 0.3 1.5 2.6 2.5 1.8 2.6Estonia 1.1 1.3 0.9 -1.9 7.6 6.4 4.8 0.4

Ireland -1.4 1.2 -0.8 : 5.6 3.7 3.8 :Greece 0.9 0.9 0.7 1.1 4.1 3.9 3.6 3.6Spain 0.9 0.7 0.8 0.3 4.0 3.8 3.5 2.7

France 0.6 0.7 0.3 0.6 1.7 2.4 2.2 2.2Italy 0.0 0.2 -0.4 0.4 1.7 1.6 0.1 0.2Cyprus 1.1 1.0 0.8 0.9 4.3 4.5 4.3 3.9

Latvia 2.4 2.3 1.1 : 11.0 10.9 8.1 3.6Lithuania 2.2 2.9 1.3 0.2 8.0 10.4 8.5 6.7Luxembourg 0.9 -0.2 1.8 : 4.8 4.2 3.8 :

Hungary 0.2 0.2 0.1 0.3 1.6 1.0 0.5 0.7Malta 0.9 1.1 0.9 : 3.8 4.5 4.3 :Netherlands 0.3 1.7 1.1 0.2 2.6 4.2 4.5 3.1

Austria 0.8 0.7 0.6 0.8 3.4 3.2 3.0 2.9Poland 1.6 1.4 1.8 1.4 6.8 6.3 6.7 6.4Portugal 0.6 -0.1 0.7 -0.2 1.8 1.6 1.8 0.9

Romania : : : : 5.7 5.7 6.6 8.2Slovenia 1.0 1.4 0.4 : 6.3 6.2 4.6 :Slovakia 2.4 2.4 2.2 2.1 9.3 9.4 14.3 8.7

Finland 1.0 0.5 0.9 : 4.5 3.9 3.8 :Sweden 0.6 0.6 0.7 0.4 3.0 2.6 2.6 2.3United Kingdom 0.8 0.6 0.6 0.4 3.2 3.1 2.8 2.5

EFTA countries

Iceland 3.3 1.3 0.3 : 3.9 5.4 4.6 :Norway 0.6 1.6 1.3 0.2 3.3 3.8 4.7 3.7Switzerland 0.9 0.9 0.9 0.3 3.0 3.0 3.6 3.0

Main economic partners

United States 0.9 1.2 0.1 0.2 1.9 2.8 2.5 2.5Japan -0.6 0.3 0.6 0.8 1.8 1.9 1.4 1.1

EA15 – Zona Euro: Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia şi Finlandia. EU27- cuprinde cele 27 ţări membre UE : Belgia (BE), Bulgaria (BG), Cehia (CZ), Danemarca (DK), Germania (DE), Estonia (EE), Irlanda (IE), Grecia (EL), Spania (ES), Franta (FR), Italia (IT), Cipru (CY), Letonia (LV), Lituania (LT), Luxemburg (LU), Ungaria (HU), Malta (MT), Olanda (NL), Austria (AT), Polonia (PL), Portugalia (PT), Romania (RO), Slovenia (ŞI), Slovacia (SK), Finlandia (FI), Suedia (SE) Marea Britanie(UK). 19

2.4 Situaţia economică a Europei CentraleEuropa Centrala constituie prin pozitie nucleul geografic al Europei. Ţările care o

alcatiuesc sunt : Germania, Elvetia, Austria, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania.

Germania este ţara cu cea mai dezvoltata economie din aceasta zona şi datorita

ritmului şi amplorii dezvolţării economice este supranumita “locomotive economiei

mondiale”. Dispunand de importante zacaminte de carbune (bazinele Ruhr şi

19 http://en.wikipedia.org/wiki/Economy_of_the_European_Union

43

Saarbrucken), sare, aur, argint, gaze naturale şi petrol (exploatate mai ales pe platformele

marine din M. Nordului ), industria germana are premizele unei dezvolţări multilaterale.

Sunt dezvoltate în special ind. chimica, a constructiei de masini şi mai ales nave maritime

şi autoturisme, ind siderurgica. Cele mai mari centre industriale ale Germaniei sunt 

Munchen, Hamburg(port), Berlin, Essen, Dortmund, Koln, Leipzig s.a.

În Austria, industria este diversificata şi de mare rândament. Sunt dezvoltate mai

ales ramurile care consuma putine materii prime : ind. chimica, mai ales farmaceutica,

ind. constructoare de masini (electronica), hidroenergia şi în ultima vreme atomoenergia.

Centre industriale importante sunt: Graz, Linz, Salzburg.

Polonia are importante rezerve de carbuni (Silezia), sare, sulf. Sunt dezvoltate ind.

prelucratoare – carbuni şi minereuri - ,ind. constructoare de masini cu santiere navale la

Gdansk şi Gdynia, prelucrarea petrolului ( importat din Federatia Rusa), ind. energiei

electrice şi atomoenergia. Importante centre industriale sunt la Katowice, Varsovia, Lodz,

Wroclaw, Poznan.

În Cehia şi Slovacia industria este diversificata dar mai putin dezvoltata. Se

disting ind. usoara ( cristaluri şi portelanuri de Boemia, incaltaminte), ind. alimentara

(bere). Cehia exporta în Slovacia energie electrica.

Ungaria are dezvoltate mai ales ind. constructoare de masini (la Cseple, Gyor,

Szeged) şi ind. siderurgica la Miskolc.

În Romania industria cuprinde exploatarea carbunilor şi a gazelor naturale (în

Depresinea Transilvaniei), prelucrarea petrolului (import şi productie proprie). De

asemenea se remarca cateva centrale electrice mari – Portile de Fier, atomocentrala de la

Cernavoda, termocentralele de la Braila, Brazi, Turceni.

Regiunea Europei Centrale are o agricultura dezvoltata, bazata pe culturi

intensive, cu productii bune de cereale (Romania, Ungaria), sfecla, cartofi (Germania,

Polonia), iar sectorul zootehnic este bine dezvoltat. De asemenea, transporturile sunt

dezvoltate şi diversificate dispunand de importante retele feroviare (Germania, Austria,

Elvetia), mari autostrazi care fac legatura între ţări importante ale Europei, transporturi

aeriene cu mari aeroporturi – Viena, Frankfurt pe Main şi chiar transporturi fluviale pe

Rin, Dunare. Avand un mare potential turistic, ţările Europei Centrale şi-au dezvoltat

44

multe statiuni de munte – Davos, Saint Moritz (în Elvetia), Innsbruck (Austria), Poiana

Brasov, sau statiuni litorale (Mamaia, Neptun –la Marea Neagra, Sopot în Polonia).

2.5 Previziuni economice pentru perioada viitoare: încetinirea creşterii

Conform previziunilor economice de toamnă ale Comisiei, creşterea economică

va scădea de la 2,9% în 2009 la 2,4% atât în 2010 cât şi în 2011. Această tendinţă este

rezultatul impactului turbulenţelor de pe pieţele financiare, care a avut ca efect înăsprirea

condiţiilor de finanţare şi o accentuarea nesiguranţei.

Totuşi, contextul mondial încă favorabil şi bazele solide limitează revizuirea în

sens descendent la 0,3 puncte procentuale în 2010 pentru ambele zone în comparaţie cu

previziunile de primăvară. Se pare că în special consumul privat, care a devenit princi-

palul element motor al creşterii la începutul acestui an, va creşte într-un ritm continuu,

antrenat fiind de o creştere relative susţinută a ocupării forţei de muncă.

Se preconizează că deficitul structural va cunoaşte şi el o evoluţie pozitivă anul

acesta, deşi într-o măsură mai mică, dar se prevede ulterior o încetare a consolidării

fiscale. Se estimează că inflaţia va creşte în următoarele trimestre, ca urmare a creşterii

preţurilor bunurilor de larg consum.

Este clar că s-au adunat nori la orizont, ca urmare a turbulenţelor din această pe-

rioadă de criză pe piaţa financiară, a încetinirii ritmului economiei americane şi a creşterii

continue a preţurilor petrolului. În consecinţă, creşterea economică a devenit mai

moderată, iar riscurile s-au intensificat vizibil. Însă, datorită creşterii mondiale puternice

şi a bazelor economice solide, impactul negativ ar trebui limitat. În ceea ce priveşte

preţurile, inflaţia ar trebui să rămână la valori moderate, dar riscă să crească.20

Previziuni de creştere constantă, în ciuda încetinirii ritmului economiei americane

Conform previziunilor Comisiei, se estimează că problemele financiare vor

dispărea treptat. Între timp, acestea au redus dorinţa în mod clar a investitorilor de a-şi

asuma riscuri şi au înăsprit condiţiile de finanţare. Până acum investiţiile au fost

dinamice, dar în acest stadiu al ciclului ar trebui să devină mai moderate, în special din

cauza reducerii bruşte a investiţiilor în domeniul construcţiilor în unele state membre.

Consumul privat a crescut şi începe să devină principalul element motor al creşterii, pe 20 http://www.economywatch.com/world_economy/european-union/

45

fondul unei perspective favorabile în domeniul ocupării forţei de muncă, cu condiţia ca

încrederea consumatorilor să se menţină. Pe plan extern, creşterea economică a UE

continuă să fie sprijinită de perspectivele solide ale economiei mondiale, în special

economiile emergente, ceea ce compensează în mare măsură încetinirea ritmului

economiei americane. În consecinţă, Comisia prevede că economia UE se va situa la

nivelul potenţialului său în cei doi ani la care se referă previziunile. Totuşi, se estimează

că inflaţia va creşte la 2,4% în zona euro în următoarele trimestre, ca urmare a creşterii

preţurilor bunurilor de larg consum, dar va scădea din nou la valori apropiate de 2% vara

viitoare.

Şomajul continuă să scadă; consolidarea fiscală se întrerupe

Conform estimărilor, creşterea dinamică a ocupării forţei de muncă, de 1,5% atât

pentru UE cât şi pentru zona euro, a dus la crearea a 3,6 milioane de noi locuri de muncă

în UE anul acesta (2,3 milioane în zona euro). Această îmbunătăţire se poate observa în

cadrul a numeroase sectoare, tipuri de contracte de muncă şi state membre.

Lipsa forţei de muncă este din ce în ce mai frecventă şi, prin urmare, se

preconizează că salariile vor creşte mai repede în perioada de prognozare, când situaţia va

reflecta măsurile excepţionale şi de recuperare a restricţiilor salariale din anii precedenţi.

Totuşi, creşterea susţinută a productivităţii muncii ar trebui să limiteze costurile salariale

unitare şi să contribuie la limitarea presiunilor inflaţioniste.

Riscuri evidente.

Principalele riscuri care ameninţă creşterea sunt legate de evenimentele de pe

pieţele financiare şi de posibilitatea agravării sau prelungirii situaţiei din economia ameri-

cană. Unele segmente ale pieţelor financiare încă mai funcţionează deficitar şi de aceea

există posibilitatea prelungirii perioadei de nesiguranţă, care ar afecta condiţiile de cred-

itare şi prin urmare pieţele imobiliare, mai mult decât s-a prevăzut. Pe de altă parte, piaţa

forţei de muncă ar putea să mai rezerve unele surprize, ceea ce ar stimula veniturile şi ar

creşte încrederea consumatorilor. În ceea ce priveşte inflaţia, eventualele noi fluctuaţii ale

preţului petrolului şi ale preţurilor bunurilor de larg consum ar reprezenta riscuri supli-

mentare pentru scenariul de referinţă.

46

CAPITOLUL 3. POLITICI ECONOMICE ALE UNIUNII EUROPENE

3.1 Politica regională a Uniunii Europene urmăreşte să corecteze dezechilibrele

regionale astfel încât să se asigure o repartizare mai echilibrată a populaţiei şi activităţilor

economice pe ansamblul teritoriului.

3.1.1 Natura problemelor regionale

47

Disparitati în privinta nivelului venitului, a ratelor de crestere economică, a pro-

ductiei, gradului de ocupare a forţei de munca. Cauze ale disparitatilor: resurse in-

suficiente, mai ales de capital; nivelul de educatie a forţei de munca - neadecvat;

structura economică a regiunii; mobilitate redusa.

Teoretic - dezvoltarea regionala ar trebui, prin alocarea factorilor de productie pe

criterii de piaţa, să tinda spre disparitia inegalitatilor.

Practic: mobilitatea deplina a factorilor de productie nu se realizeaza, iar noile in-

dustrii sunt atrase de existenţa infrastructurii şi a serviciilor necesare. Apar "poli

de dezvoltare". Integrarea economică poate încuraja orientarea noilor industrii

spre zone cu infrastructura superioara, costuri mai mici a transporturilor şi forta

de munca înalt calificata; regiuni care au fost prospere în afara uniunii, pot deveni

regiuni înapoiate în cadrul uniunii.

Nevoia unor interventii. Forme:

Asistenta din partea guvernelor/organismelor comunitare prin donatii directe;

scutiri de impozite; credite subventionate.

Cheltuieli publice pentru infrastructura;

Descurajarea concentrarii şi stimularea investitiilor în regiunile defavorizate

3.1.2 Problemele regionale în cadrul Uniunii Europene. Constau în:

Subdezvoltarea rurala - exploatatii agricole mici, pamânt sarac, capitalizare

scazuta (regiuni din sudul EC: Portugalia, Spania, Italia, Grecia; din vestul

Irlandei).

Declinul unor industrii clasice: carbune, textile, otel, constructii navale etc. (con-

centrare mai mare în UK).

Unele regiuni transfrontaliere.

A) Din punct de vedere al situatiei regionale, în UE exista mai multe categorii de ţări:

48

Ţări care au PIB/loc. > media UE şi care nu au regiuni cu PIB/locuitor < media

UE (Danemarca, Luxembourg; Franta - cu exceptia Corsicai - ; Germania , cu ex-

ceptia landurilor din Est).

Ţări cu PIB/loc. > media UE, dar care au anumite regiuni în interior cu PIB/

loc.<media UE (Belgia, Olanda şi UK); Italia are media PIB/loc. < media UE, dar

cu mari disparitati între Nord şi Sud.

Ţări cu PIB/loc. < media UE şi care nu au regiuni cu PIB/loc.> media UE (Grecia,

Portugalia)

B) Problemele regionale se refera la existenţa unor regiuni mai slab dezvoltate

(venit/locuitor <75% din media EC şi cu un procent relativ ridicat al forţei de munca în

agricultura: Grecia, Portugalia, o parte a Spaniei, Mezzogiorno, departamentele de peste

mari ale Frantei, Corsica, noile landuri ale Germaniei); Reprezintă cca 20%din populatia

EC şi urmeaza a primi cca 80% din cheltuielile ERDF (European Regional and

Development Funds) şi peste 60% din Structural Funds.

3.1.3 Politica economică regionala Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea repartiţiei

demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi susţinerea eforturilor regiunilor cel

mai slab dezvoltată pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat atenţia

legiuitorului comunitar de-a lungul celor peste patru decenii de existenţă a UE.

Prin reforma din 1999, ″Agenda 2000″, face din politica regională unul din

principalele instrumente de solidaritate socială între europeni, datorită contribuţiei sale la

crearea de locuri de muncă şi al dezvoltării economice în regiunile cele mai sărace ale

UE. Reforma din 1999 a urmărit:

îmbunătăţirea eficienţei instrumentelor structurale prin întărirea concentrării

ajustoarelor ca urmare a reducerii numărului obiectivelor prioritare ale politicii struc-

turale şi a iniţiativelor comunitare, ameliorând gestionarea şi clarificând partajarea re-

sponsabilităţilor între diferiţii participanţi;

menţinerea nivelului bugetar acordat coeziunii economice şi sociale;

extinderea efortului de coeziune regională către viitoarele ţări membre UE.

Realizarea unei dezvoltări armonioase făcea parte încă din 1957 dîntre obiectivele

Comunităţii Economice Europene; instaurarea unei pieţe comune trebuia să permită

49

asigurarea dezvoltării statelor membre şi recuperarea diferenţelor de dezvoltare între

anumite regiuni.

Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii şi atribuirii Fondurilor structurale:

″programarea, care înseamnă planificarea cheltuielilor pentru un anumit

număr de ani în scopul atingerii de obiective strategice şi mai multă coerenţă în politica

urmată şi în proiectele finanţate″;

″parteneriatul, în conceperea şi punerea în practică a programelor implică o

multitudine de actori ai sectorului privat, în special de pacte sociale, alături de autorităţile

regionale şi locale″;

″concentrarea, care înseamnă că fondurile se orientează către regiuni care au

cea mai mare nevoie şi care a crescut de-a lungul timpului″;

″adiţionalitatea, Fondurile structurale venind mai degrabă să completeze

decât să înlocuiască cheltuielile publice existente″.

Acestor patru principii de bază, li s-ar putea adăuga regula co-finanţării

naţionale a proiectelor, care obligă statele sau regiunile beneficiare să participe la costuri.

Amplitudinea co-finanţării cerută este destul de largă deoarece poate să meargă de la

15% la 85% din suma investită.

Criterii de eligibilitate pentru a beneficia de programe de finantare-dezvoltare: Criteriu strict: Puterea de cumparare standard (Purchasing Power Standard -PPS)

trebuie să fie < 75% din media comunitară pentru trei ani consecutivi.

Grad de dependenta peste medie fata de agricultura sau de industriile în declin.

Rata ridicata a somajului, în special structural, şi migratiei: rata somajului să fie

mai ridicata decât media comunitară, iar ocuparea în industrie să fie în declin şi

un venit scazut din agricultura.

Politicile anterioare, în special cele de liberalizare comerciala, să fi dus la un efect

advers.

Criteriile de eligibilitate se aplica pe baza comparativa la nivelul UE. Aceasta

înseamna ca anumite regiuni mai slab dezvoltate la nivel naţional pot să apara, la

nivel comunitar, ca mai dezvoltate decât regiuni din alte ţări

Obiective, conform Comisiei europene:

50

Dezvoltare şi ajustare structurala în regiunile ramase în urma, inclusiv facilitarea

schimbarilor structurale.

Conversia regiunilor afectate de declin industrial.

Combaterea somajului de durata.

Schimbarea structurilor agricole şi dezvoltarea zonelor rurale.

Sustinerea regiunilor cu foarte slaba densitate a populatiei (zonele nordice).

Rezultate: Nu au disparut disparitatile regionale, deoarece apar mereu probleme noi.

S-a modificat ierarhia statelor sub aspectul venitului/locuitor şi s-au îngustat

disparitatile, la acest nivel: Luxembourg - pozitie consolidata în vârful listei;

progres mare în cazul Irlandei, Spaniei; progres important în cazul Greciei şi

Portugaliei; reducere de venit/loc. în cazul Germaniei (din cauza reunificarii), dar

şi al Suediei şi Finlandei; venituri mai mari pentru anumite regiuni, ca urmare a

aparitiei unor surse noi de venit (Groningen: Nord-Estul Olandei; Aberdeen, în

Estul Scotiei).

Gradul de ocupare a forţei de munca a crescut semnificativ în Irlanda, Olanda şi

Marea Britanie. Regiuni în cadrul ţărilor cu rata ridicata de somaj: Andaluzia, în

Spania.

Politica regionala nu a fost suficient de eficienta deoarece, pe de o parte, bugetul

comunitar nu este suficient de mare pentru amploarea nevoilor şi nici suficient de

redistributiv, iar, pe de alta parte, s-a practicat şi o anumita farâmitare a fonduri-

lor.

Trebuie stimulata dezvoltarea regiunilor pe baza de profitabilitate: investitii

internăţionale, inclusiv ale UE. Precondiţii: existenţa infrastructurii, problemele

de mediu; stabilităte politica.

3.2 Piaţa unică europeană

Piaţa Comună numeste un spaţiu comun larg economic al unui grup de state care

este guvernat de regulile unei economii de piaţa în care operatorii economici să poata

exercita activitati în mod liber în beneficiul comun pentru dezvoltarea statelor member

Piaţa Unică Internă a devenit o realitate la sfarsitul anului 1998 contribuind la

prosperitatea şi integrarea economiei europene prin creşterea comertului intracomunitar

51

cu aproximativ 10% în 10 ani, imbunatatirea productivitatii şi reducerea costurilor astfel

ca rata medie a creşterilor economice în comunitate a fost inte 1,1% şi 1,5%.

Elemente fundamentale ale Pieţei Unice Interne

Libera circulaţie a marfurilor

Se realizase eliminarea totala a ţărifelor vamale şi a restricţiilor cantitative în calea

schimburilor comerciale, dar aceasta libertate continua să fie afectata prin existenţa

frontierelor fizice, barierelor tehnice şi barierelor fiscale.

Pentru eliminarea frontierelor fizice prîntre masurile luate pot fi evidentiate

- 1988 s-au simplificat controalele administrative facute la punctele de frontiera şi s-au

inlocuit documentele cu un document administrativ unic.

- 1992 s-au eliminat complet frontierele şi controalele interne ca urmare a coordonari

politicilor şi creerii legislatiei comune

- eliminarea barierelor tehnice a fost una din prioritatile de realizat

Principalele obstacole tehnice vizate erau:

- normele industriale diferite

- procedurile de aprobare şi certificare care să asigure comformitatea unui produs cu

criteriile naţionale sau normele industriale

Eliminarea barierelor fiscale. Acest tip de obstacole deriva din diferentele de

regim fiscal existente între ţările membre în special în ceea ce priveste problemele fiscale

ale întreprinderii şi impunerea lor directa. Concretizarea Pieţei Unice Interne implica

abolirea lor şi un anumit grad de armonizare a impozitului direct, a TVA-ului şi a

impozitelor specifice.

Libera circulaţie a persoanelorStatul de primire trebuie să le asigure (persoanelor inactive) garantia unor venituri

suficiente şi asistenta sanitara. Principalele drepturi ce le revin sunt permisiunea de a se

stabili şi egalitatea de tratament.

Cu privire la libera circulaţie a persoanelor active şi anume libera circulaţie a

lucratorilor, “orice cetatean al unui stat membru, indiferent de naţionalitate, are dreptul de

a accede la o activitate salariala sau pe cont propriu şi să o desfasoare pe teritoriul unui

alt stat membru în comformitate cu prevederile legale carora se supun lucratorii naţionali

ai statului respectiv”.

52

Acordul Schengen (1985) transforma în realitate libera circulaţie a marfurilor şi

persoanelor. Obiectivul este eliminarea frontierelor interne şi garantarea securitatii

statelor membre şi a securitatii cetatenilor acestora. Pentru aceasta trebuiau să se

stabileasca acorduri în materie de politica migrarii şi azilului precum şi în probleme

legate de securitate şi justitie.

Libera circulaţie a seviciilor

Se referă la sectorul financiar : sectorul bancar, asigurarile şi bursa de valori,

telecomunicăţii şi audio- vizual, transporturile,

Crearea Pieţei Financiare Unice s-a desfasurat în 3 etape:

1. Eliminarea restricţiilor referitoare la libertatea de stabilire

2. Asigurarea libertăţii presţării de servicii

3. Stabilirea licentei unice şi controlului din partea ţării de origine

Libera circulaţie a capitalurilor

Completa liberalizare a miscarilor de capital s-a produs din 1990 prin eliminarea

tuturor restricţiilor ce privesc miscarile de capital, autorizarea aplicarii temporare a unor

masuri de saltgardare şi mentinerea aceluiasi grad de libertate în circulatia capitalurilor în

ţările terte.

3.3 Veniturile şi cheltuielile bugetului comunitarDin 1968, exista, pe lânga bugetele naţionale, şi un buget comunitar.Veniturile: initial, din contributii ale statelor; Din 1970, resurse bugetare proprii,

constând în:

taxe vamale la import: marimea încasarilor s-a diminuat treptat, ca urmare a liber-

alizarilor comerciale;

prelevari la importul de produse agricole: o data cu creşterea gradului de acoperire

a necesarului de produse agricole din productie proprie, s-au redus importurile de

produse agricole şi încasarile din aceste taxe;

un anumit procent din impozitul VAT (Value Added Tax - Taxa asupra valorii

adaugate), fixat pentru fiecare an (1%, initial, urcat la 1,4%, în 1986, revenit la

max. 1% din 1993, 1,27% în 1999); Baza de calcul a contributiei VAT s-a limitat

la max. 55% din GNP;

1,2% din PNB al fiecarui stat membru (din 1988).

53

Cheltuieli (conform obiectivelor din tratate), grupate astfel: a. Cheltuieli administrative

b. Cheltuieli de finantare a politicilor comunitare

Principii şi particularitati ale bugetului comunitar: Principiul unităţii: un singur document cuprinde veniturile şi cheltuielile.

Universalitatea: veniturile nu se aloca unui anumit articol de cheltuiala.

Anualitatea: Buget anual, chiar daca anumite cheltuieli se întind pe mai multi ani.

Eventual excedent, se transmite bugetului urmator.

Principiul echilibrului: Finanteaza politici doar în limitele veniturilor din buget

(nu formuleaza politici şi cauta apoi surse). Nu poate avea deficit şi nici nu poate

fi finantat prin împrumuturi.

Specificarea cheltuielilor: fiecare trebuie să aiba un anumit scop şi să raspunda

unui anumit obiectiv.

Deosebit fata de bugetele naţionale prin marime şi structura a veniturilor şi

cheltuielilor.

Nu are un rol identic cu bugetele naţionale în privinta echilibrului macro-

economic. Totusi, prin politicile mai recente, de coeziune economică şi sociala,

sporeste rolul bugetului comunitar în dezvoltarea regionala şi în ajustarea

structurala.

Rolul redistributiv al bugetului comunitar se manifesta prin pozitia de contributor

net (Germania, UK, Belgia, Luxembourg, Germania, UK, Belgia, Luxembourg,

Franta, Italia) sau de primitor net (Irlanda, Grecia, Danemarca, Olanda,

Portugalia, de verificat) al statelor membre, prin sustinerea politicilor în diferite

sectoare sau prin sustinerea financiara a unor regiuni.

3.4 Politica comerciala a Uniunii Europene

Obiectivul principal a fost crearea Uniunii Vamale prin aplicarea tarifului vamal

extern unic. Crearea pieţei unice intermediara a facut necesara unificarea politicilor

neţărifare din care fac parte standardele aplicate. UE a incheiat mai multe tipuri de

acorduri cu caracter preferenţial: - acorduri bilaterale pentru crearea de zone libere cu

ţările AELS; - acorduri de asociere cu ţările ex comuniste; - acordul cu ţările în curs de

dezvoltare membre. UE este membra a SGP (sistem generalizat de preferinte vamale

54

nereciproce şi nediscriminatorii prin care se aplica taxe vamale preferenţiale la

importurile din ţările în curs de dezvoltare).

Consiliul European defineste politica generala a UE. Fixeaza obiectivele cele mai

importante, armonizeaza politicile diplomatice în stabilirea unor optiuni commune.

Consiliul de ministrii European. Comisia Europeana care este instituţia cu rol executiv

avand urmatoarele atributii: -face propuneri consiliului de ministrii cu privire la politica

comunitară; - pune în aplicare deciziile luate de Consiliul de Ministrii; - are putere de

control privind respectarea legislatiei comunitare; -are forta de decizie în domeniul

administrarii programelor şi fondurilor Uniunii Europene. Cel mai important program

multilateral de asistenta nerambursata a UE e programul PHARE care are drept obiectiv

sprijinirea procesului de reforma economică, sociala şi de construire a statului de drept în

ţările ce doresc să adere la UE.

3.5 Politica în domeniul concurentei - între obiective interne şi externe3.5.1 Teorie - aspecte introductive

Importanţa concurentei: alocarea eficienta a resurselor, o structura mai buna a

ofertei, calitate superioara a produselor şi serviciilor, impulsionarea inovatiei.

Teoretic, politica în domeniul concurentei se fundamenteaza pe modelul

economiei de piaţa perfect competitive - model care nu se regaseste în practica

economică actuala.

Concurenţa este imperfecta: în care consumatorii nu sunt perfect informati,

prezenta unor întelegeri între concurenti sau a unor monopoluri poate duce la

preturi mai mari decât costul marginal şi la profituri nemeritate.

Necesara o anumita interventie, pentru a stabili reguli de comportament plus

masuri contra unor întelegeri între firme, masuri de control a monopolurilor sau

de control a preturilor pe care acestea le fixeaza.

Domeniile asupra carora se îndreapta, în general, masurile din cadrul politicii concurentei

sunt urmatoarele:

a. Structura pieţelor, gradul de concentrare, de monopolizare a acesteia.

b. Examinarea comportamentului firmelor cu privire la practicile anti-concurentiale

ale acestora.

c. Reglementarea performanţelor economice, ceea ce are în vedere controlul asupra

preturilor practicate de catre monopolurile publice.

55

3.5.2 Politica concurentei în UE - evoluţieRaţiuni care justifica o politica a concurentei la nivelul UE. Acestea pot fi sintetizate

astfel:

1. Economia UE este, indubitabil, o economie de piaţa, iar concurenţa este o componenta

a pieţei.

2. Economia Europeana se construieste având o Piaţa Internă, unică, cu cele patru

libertăţi de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

"În cadrul Pieţei Interne, competiţia este un mijloc de a realiza o dezvoltare economică

armonioasa şi echilibrată, sustenabila, neinflationista, respectând mediul , cu un grad

ridicat de convergenta a performanţelor economice, un grad ridicat de ocupare a forţei de

munca şi a protecţiei sociale, cu ridicarea standardului de viata, cu coeziune economică şi

sociala"

3. În condiţiile economice actuale, concurenţa nu se mai limiteaza la spaţiul naţional sau

chiar regional, ci devine concurenţa la nivel global

Obiectivele mari pe care le are în vedere politica concurentei în UE sunt urmatoarele: Integrarea pieţelor prin fluidizarea comertului peste frontiere şi a alocarii

resurselor în functie de cele mai avantajoase condiţii.

Protejarea întreprinderilor mici şi mijlocii, care contribuie la mentinerea unui

mediu competitiv.

Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori.

Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice şi sociale.

Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face fata con-

curentei în plan global.

Se poate spune ca UE practica o politica mixta a concurentei, în care se au în vedere

ambele obiective: protejarea consumatorilor şi a firmelor mici, dar şi favorizarea

dezvolţării firmelor în context global

Parlamentul European a aprobat, la 18 ianuarie 1999, ideea modernizarii regulilor de

concurenţa, cu îndeplinirea urmatoarelor condiţii:

să existe certitudinea legalitatii;

să primeze legea comunitară;

56

transparenta;

comisia să aiba mai mult în vedere prevenirea abuzului de pozitie dominanta;

criterii clare în împartirea cazurilor care revin autorităţilor naţionale (principiul

subsidiaritatii) şi cele care revin Comisiei.

3.6 Politica industriala3.6.1 Rolul industriei

diferit de la o ţara la alta (ponderi ale contributiei la producerea PIB şi la ocuparea

forţei de munca);

reducerea contributiei industriei în favoarea serviciilor;

politica industriala - parte a politicii economice de interventie. Sfera de cuprindere

nu este definita în mod identic în lucrarile diferitilor autori: de la includerea

tuturor masurilor guvernamentale (investitii, comert exterior, mediu), pâna la

interventii specifice anumitor sectoare.

3.6.2. Politica industriala a CE/UE În anii 60 s-a înregistrat o crestere economică rapida, inflatie scazuta, dezvoltare

importanţa a schimburilor externe şi liberalizarea acestora, preturi mici ale

energiei şi materiei prime, schimbari structurale mari - de la agricultura, la

industrie, grad ridicat de ocupare a forţei de munca, chiar cerere mai mare decât

oferta în ţările cu ritm ridicat de crestere (Germania, Franta).

Interventie la nivel naţional, mai mult prezenta în Franta.

Protecţie industriala în perioada urmatoare, cu mentinerea unor industrii inefi-

ciente.

Prima încercare de formulare a unei politici industriale în UE a avut loc în 1970 -

Raportul Colonna, cu titlul Memorândum asupra Politicii industriale, care atragea

atentia asupra necesitatii de a orienta structura industriala şi asupra unor acţiuni

comune.

Raportul Spinelli, din 1973, sub numele Memorândum asupra Programului

Politicii Tehnologice şi Industriale.

Raportul Cockfield, din 1985, cu numele Desavâsirea Pieţei Interne, conţine

masuri care să faca posibila liberalizarea comertului cu bunuri.

Propunerea de elaborare a statului Companiei europene, în 1989.

57

Comunicatul Comisiei (Bangemann) asupra Politicii Industriale într-un mediu

deschis şi competitiv, în 1990, stipuleaza modul în care trebuie să opereze politica

industriala: în cadrul unei politicii comerciale liberale, în concordanta cu alte

politici comune; solutionarea problemelor industriale ale regiunilor sau în cadrul

industriilor să se faca prin masuri care tin de piaţa internă şi internăţionala (mediu

atragator pentru investitii, care să preia riscul). Rezulta o mai categorica orientare

a politicilor industriale catre piaţa şi catre o mai buna integrare în contextul

comunitar.

Tratatul de la Maastricht formuleaza pentru Comisie (Art. 130) competenţa în

domeniul asigurarii condiţiilor pentru competitivitate externa. În acest sens, să

promoveze masuri de ajustare a industriei la schimbarile structurale; să încurajeze

cooperarile între firme: rivalitate în interiorul Pieţei Interne şi concurenţa în exte-

rior; să întareasca potentialul industrial de inovare, cercetare şi dezvoltare tehno-

logica.

Politica în R&D a început în 1984, şi a constat într-un program cadru de 4 ani,

privind coordonarea şi integrarea întregii asistente acordate domeniului în UE.

Constatarea ramânerii în urma în domeniul informaticii a dus la adoptarea

programului cunoscut sub numele ESPRIT (European Strategic Programme for

Research în Information Technology), finantat jumatate din surse UE şi jumatate

din Surse naţionale şi private.

Diseminarea rezultatelor obtinute în cadrul ESPRIT s-a facut prin intermediul

programului RACE (Research and Development în Advanced Communication for

Europe).

Revitalizarea industriilor traditionale formeaza obiectul unui program Basic Re-

search în Industrial Technologies în Europe (BRITE).

EUREKA (European Research Cooperation Agency) este un program amplu la

care participa 17 ţări, nu numai din UE, care şi-a propus să contribuie la dez-

voltarea şi producerea unor bunuri de înalta tehnologie.

3.7 Politica agricola comunitară – are la baza 3 principii: - unicitatea pieţei; - preferinta

comunitară pentru produsele agricole din UE fata de celelalte; - solidaritatea financiara

care presupune ca fiecare ţara participa la bugetul de orientare şi garantare agricola.

58

3.7.1 Principalele instrumente ale politicilor agricolea) Preturile:

Fixarea acestora la un nivel scazut, sub pretul de echilibru scade interesul de a

produce şi se înregistreaza un deficit de produse.

Fixarea sau sustinerea acestora la un nivel mai ridicat (peste nivelul de echilibru,

în condiţii de piaţa libera, concurentiala) duce la extinderea ofertei peste nivelul

cererii solvabile şi aparitia unui surplus.

Ce se întâmpla cu surplusul? Posibilitati: a).Achizitionat de stat la preturi

garantate; b).Exportat? în ce condiţii, la ce marime a pretului? Trebuie

subventionat exportul? Cine suporta efectele financiare ale acestei politici?

Consumatorii (preturi mari), bugetul (cheltuieli ridicate), contribuabilii (impozite,

cheltuieli mai mici de la buget).

b) Politica veniturilor Subventionarea veniturilor prin preturi: când pretul pieţei (în interior şi pe piaţa

mondiala) este mai mic decât pretul de sustinere, diferenta trebuie acoperita prin

subventie (acoperirea pierderii şi mentinerea interesului pentru productie).

Subventionarea consumatorilor: preturi de comercializare catre consumator sub

nivelul pretului la producator, diferenta neîncasata de catre producator fiind

acoperita de la buget (ex. controlul preturilor la unele produse alimentare de baza:

zahar, ulei, oua, faina, lapte etc.).

Pretul catre consumator este cel real, dar anumiti consumatori (sub un anumit

venit), primesc o suma compensatorie.

c) Subventionarea anumitor costuri: input-urilor: seminte, motorina, îngrasaminte etc.;

credite subventionate (nivelul dobânzii sub cel al pieţei).

d) Politici comerciale externe de stimulare şi protecţie: subventionarea exporturilor;

scutirea de impozite;

taxe vamale;

contingente, licente etc.

3.7.2 Politica Agricola Comună în Tratatul de la Roma se refera la urmatoarele

obiective:

sporirea ofertei de produse agricole;

59

creşterea productivitatii prin promovarea progresului tehnic şi prin utilizarea op-

tima a factorilor de productie, îndeosebi a forţei de munca;

stabilizarea pieţei: achizitionarea excedentelor de productie la preturi garantate şi

crearea de stocuri;

preturi rezonabile pentru consumatori;

sporirea veniturilor fermierilor (fair standard of living for farmers).

Principiile PAC: circulatia libera a produselor agricole, piaţa unică, preturi comunitare, unice;

preferinta comunitară: aprovizionarea pieţei în primul rând din productie proprie,

ceea ce presupune protecţie fata de importurile la preturi mai mici ale pieţei

mondiale şi stimularea exporturilor prin subventii;

solidaritate financiara (acoperirea în comun a costurilor acestei politici prin taxe

intermediul bugetului comunitar şi prin redistribuire.

Mecanismul PAC:Un sistem agricol organizat aşa cum am aratat presupunea o finantare masiva de sustinere

a preturilor. Finantarea s-a asigurat prin intermediul Fondului European de Orientare şi

Garantare Agricola (FEOGA), care a detinut permanent ponderea cea mai ridicata în

totalul cheltuielilor bugetului comunitar ( initial, peste 60% din bugetul comunitar;

ponderea acestuia s-a redus la <50% în prezent. Sistemul de sprijinire a preturilor s-a

aflat în centrul politicii agricole comune.

Categoriile de preturi erau urmatoarele:a) în interior:

preturi-obiectiv: fixate anual de catre organismele CE (Comisia), astfel încât să fie

remuneratorii pentru fermieri şi rezonabile pentru consumatori;

preturi de interventie: preturi minime garantate, la care organismele comunitare

cumparau produsele de la fermieri, în vederea stocarii.

b) în relatiile cu exteriorul: preturi prag: importurile la preturi comunitare mai mari decât preturile mondiale;

taxe de prelevare variabila: diferenta între pretul prag (mai ridicat) şi pretul

mondial (mai scazut), care intra în bugetul comunitar;

restituiri la export: diferenta între pretul mai ridicat în interior şi pretul mondial de

export. Subventia se achita exportatorilor de produse agricole.

60

P

o = pretul de vânzare în interior (pret comunitar, pret obiectiv - target price);

Pw = pretul mondial;

Pg = pretul prag (threshold, pretul grâului în Duisburg);

Taxe de prelevare variabila = Pg - Pw;

Po = Pg + cheltuielile de transport/depozitare;

Pi = pret de interventie (de cumparare a excedentului, în vederea stocarii);

3.7.3 Rezultatele PAC pot fi sintetizate astfel:- Creşterea productiei agricole şi marirea gradului de autosatisfacere cu produse agricole

(self-sufficient).

- Creşterea productiei, a ofertei: productie excedentara (productia creste cu cca 2% pe an,

iar consumul cu cca 0,5% ); din importator, a devenit exportator pentru cele mai multe

produse agricole, chiar şi din cele pentru care exista exportatori traditionali (ex. zaharul).

- Creşterea costului sustinerii acestei politici: cheltuieli bugetare pentru stocare şi

subventionarea exporturilor, preturi mai ridicate la consumatori, costuri mai ridicate

incluse în produsele industriale şi influenta negativa asupra competitivitatii.

- Modernizarea agriculturii şi sporirea productivitatii, dar şi aplicarea unor metode

intensive de cultivare (îngrasaminte, erbicide, pesticide, fertilizatori etc), în scopul

creşterii productiei, acestea având efecte negative asupra mediului.

- Venituri mai mari pentru fermieri, dar totusi insuficient de multumitoare pentru acestia.

- Politici protectioniste fata de exterior, în contradictie cu politica GATT/WTO de

liberalizare a comertului, inclusiv a comertului cu produse agricole.

- Situatia agriculturii însasi s-a schimbat radicăl în ultimele doua decenii, reducându-se

atât contributia acesteia la PIB, cât şi ponderea populatiei ocupate în aceasta ramura. Cu

toate acestea, în UE agricultura continua să fie subventionata pâna la cca 42 % din

valoarea totala a productiei (OECD, 1998).

61

- Pret mai ridicat al produselor agricole - cost pentru consumatori şi impact negativ

asupra competitivitatii produselor.

- Cheltuieli bugetare mari, prin FEOGA (platitorii de impozite): cca 70% din cheltuielile

bugetare, initial; s-au redus la cca 50%.

- Transfer financiar dinspre ţările net-importatoare (Marea Britanie), care ar fi fost

avantaje de importuri de pe piaţa mondiala.

- Ajutoarele platite fermierilor implica fraude (pentru a "smulge" cote mai mari şi venituri

mai mari), iar guvernele nu sunt interesate să reduca aceste fraude.

- S-au agravat şi unele probleme de mediu, tocmai datorita modului în care a fost

orientata dezvoltarea productiei agricole dîntre care pot fi mentionate: exploatarea

nerationala a pamântului, apelându-se la metode intensive de crestere a productiei,

despaduriri masive, depopularea satelor şi disparitia ruralului. Toate aceste urmari au dus

la nevoia reformei PAC.

3.7.4 Viitorul PAC - o Noua Politica Agricola şi RuralaPolitica Agricolă comună este substituită de Politica Agricolă şi Rurală a Europei.Obiectiv: a asigura o agricultura eficienta din punct de vedere economic, sustenabila din

punct de vedere al mediului şi care să stimuleze o dezvoltare integrata a zonelor rurale ale

Uniunii Europene.

Semnificatia: agricultura apartine dintotdeauna ruralului şi nu se poate dezvolta o

adevarata politica agricola cu omiterea şi ignorarea mediul sau natural - colectivitatile

satesti. Este o abordare dificila, deoarece pare a fi o întoarcere la trecut şi, într-un anumit

sens, chiar este o "întoarcere", dar de pe alte baze, de pe pozitia, speram, a celor care au

învatat, platind un anumit pret, ca mediul este ceva în care oamenii se integreaza cu mare

atentie pentru a-l conserva cât mai aproape de echilibrul format prin însasi legile naturii.

Nu dominatia asupra naturii este "lozinca" la moda, ci conservarea, protejarea,

mentinerea sunt termenii care exprima o noua filozofie asupra relatiei om-natura. O

politica economică înteleapta nu poate face abstractie de o asemenea relatie. Este ceea ce

se afla la baza noii orienţări în domeniul Politicii Agricole Comune.

62

STUDIU DE CAZ.

SITUAŢIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ŞI A GERMANIEI, DOUĂ

STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

I. Situaţia economică a României

Suprafata: 238.391 km2

Asezare geografică: este un stat situat în centrul Europei. Se invecineaza cu Ucraina şi

Republica Moldova în nord şi est, Ungaria şi Serbia la vest şi Bulgaria la sud.

Populatie: 22.355.551 locuitori

Densitatea populatei: 93,78 loc/km2.

Capitala şi orasul cel mai mare: Bucuresti aprox 2 milioane locuitori

Moneda oficiala: Leul romanesc (RON)

Produs intern brut (PIB): $292.7 miliarde (2007 est.).

Dezvoltarea economico-sociala

Stadiul de dezvoltare economico-sociala a Romaniei poate fi caracterizat prin

urmarirea indicatorilor macroeconomici care exprima potentialul şi nivelul economiei,

structura acesteia, eficienta folosirii factorilor de productie şi gradul de competivitate

internăţionala, nivelul de trai al populatiei. în perioada 1950-1989, creşterea economică a

avut un caracter extensiv, mai ales dupa 1970, cand s-a accentuat preponderenta acţiunii

factorilor cantitativi în sustinerea indicatorilor macroeconomiei.Deceniul 1970-1980 a

marcat cea mai puternica extindere a campului de productie în întreaga economie, în

afara de industrie, unde extensivitatea dezvolţării a fost deosebit de puternica. Produsul

social a inregistrat o crestere rapida fata de venitul naţional, fapt ce a dus la scaderea

ponderii venitului naţional în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obtine

în acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.

În deceniul 1970-1980 a fost inregistrata o rata de acumulare ridicata, în medie anuala de

35,7%, cea mai mare parte a investitiilor fiind orientate catre industrie.Referitor la

contributia ramurilor la crearea venitului naţional, tendinta dominanta care s-a manifestat

63

în aceasta perioada a fost legata de schimbarea caracterului structurii de ramura, din agrar

industriala în industria agrara.

În 1989,industria şi constructiile devenisera sectoarele preponderente ale structurii

de ramura ale productiei naţionale. Aceasta tendinta a fost rezultatul creşterii

semnificative a venitului naţional creat în industrie, şi a a unei creşteri mai reduse a

venitului naţional creat în agricultura. Populatia ocupata a inregistrat creşteri în industrie

şi constructii şi scaderi în agricultura.Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale

economiei naţionale a crescut, iar ponderea agriculturii a scazut. Din volumul total al

investitiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce

agricultura a primit o parte redusa.

Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvolţării economico-sociale se obtine

prin combinarea indicatorilor de nivel, raportati la populatie, cu indicatorii eficientei. Fata

de media europeana a produsului naţional brut pe locuitor în 1989, de 8200 de dolari

americani şi de cea mondiala, de circa 3400 de dolari, Romania avea un nivel de aproape

4 ori mai scazut decat cel european şi se afla sub nivelul mediu mondial.

În ceea ce priveste indicatorul PNB (produs naţional brut) pe persoana activa

(productivitatea muncii sociale), fata de o medie europeana de 17,217 dolari şi de o

medie a ţărilor dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, Romania se prezenta

la un nivel mai scazut de 3,74 ori şi respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul rândamentului la

cereale, Romania se situa, la sfarsitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa.

Nivelul inregistrat de ţara noastra la consumul de ingrasaminte chimice la hectar şi la

numarul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste doua ori şi respectiv

sase ori mai scazut, la acesti doi indicatori, fata de media ţărilor europene dezvoltate. De

asemenea, productia medie pe vaca furajata a fost în Romania în anul 1988, de 1955

kilograme, fata de media europeana de 3161 kg şi media ţărilor dezvoltate de 4120

kilograme.

Locul Romaniei în ierarhia mondiala se poate reflecta şi cu ajutorul indicatorului

volumului exporturilor pe locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap

de locuitor, fata de media europeana de 1885 de dolari şi de o medie a ţărilor europene

dezvoltate de 3635 dolari. în 1989, s-a inregistrat un excedent al contului curent al

64

balantei de plati de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe şi

creşterea rezervelor internăţionale ale Romaniei.

II. Situaţia economică a Germaniei

Suprafata: 356.900 km. patrati

Populatia: 81.3 mil. Loc.

Densitatea medie: 228 loc./km patrat

Capitala: Berlin

Relaţii internăţionale: Membra a Uniunii Europene

Germania deţinea în anul 1974 relaţii diplomatice cu 129 de state şi era membru al

ONU, UNESCO şi a altor 85 de organizaţii internăţionale guvernamentale.

Dezvoltarea economico-sociala

În ciuda efortului material făcut pentru integrarea fostei R.D.G (Republica

Democrată Germană), Germania a devenit, în ultimii ani locomotiva economiei

mondiale. Economia Germaniei este una dîntre cele mai dezvoltate şi solide din lume,

bazată pe industria prelucrătoare (locul I pe glob la mai multe produse) şi comerţul

exterior (cel mai mare exportator mondial de mărfuri). Dispune în principal de unele

resurse energetice (în deosebi cărbuni: inferiori în bazinul Saxono-Thuringian şi superiori

în Ruhr, două dîntre cele mai mari de pe glob; cca. 500 000 000 de tone exploatate anual)

şi de sare (al-III-lea producător mondial), sulf, etc. Industria prelucrătoare este axată pe

chimie (primele trei grupuri industriale mondiale în domeniu sunt germane: BASF;

HOECHST; BAYER) şi construcţia de maşini (în deosebi maşini unelte, utilaje

industriale, autovehicule, mecanică de precizie, aparatură optică, aparate electrice şi

electrotehnice – ocupând unul din primele locuri pe glob).

Este cel mai mare producator european e carbune ; este adevarat ca CSI o

depaseste ca productie,dar cea mai mare parte a acesteia este obtinuta din partea asiatica.

Germania (practic cele doua Geramanii – de vest şi,respectiv, de est) a extras multa

vreme în jur de 500 mil. T anual,dar în ultimii ania şi-a redus productia la cca 443 mil.t în

1990, 350 mil.t în 1991 şi sub 300 nil.t din 1993. în 2002, productia a crescut la 210,6

mil.t,din care 182 mil.t lignit şi carbune brun ( locul I pe gob la aceasta categorie de

65

carbuni). Zacamintele de carbune inferior sunt concentrate indeosebi în partea estica, în

bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1/2 ) la

productia totala a ţării, şi Lauchhammer, aceasta din urma avand rezerve mai importante.

Alte bazine din care se exploateaza carbuni inferiori, atât lignit ct şi carbune brun, se afla

în partea vestica : Aachen, Koln, Saxonia Inferioara, Bavaria.

În ceea ce priveste carbunii superiori (28,6 mil.t în 2002), se reamrca bazinul

Rhur – situat în vest şi axat pe raul omonim, afluent al Rhinului – unul dîntre cele mai

mari din lume,cu rezerve importante de huila (cca 20 miliarde de tone). Constituie cel

mai mare complex carbonifer din Europa Occidentala şi unul dîntre cele mai mari din

lume, el favorizand, alaturi de alti factori – între care şi minereurile de navigatie –

dezvoltarea uneia dîntre cele mai complexe şi importante regiuni industriala din lume. Un

alt bazin huilifer este Saar, situat mai spre sud de Rhur, în apropiere de granita cu Franta.

În ceea ce priveste industria de rafinare Geramania concentreaza pe teritoriul să

uramtoarele grupari : Rhenano-Wetfaliana ( Koln, Gelsenkirchen, Wesseling, Dinslaken),

sudul ţării (Karlsruhe, Ingolsadt, Neustadt, Mannheim) şi nordul ţăriii, mai ales porturile

Hamburg şi Wilhelmshaven.

Germania se situeaza, prin productia să de energie electrica de peste 523 mld.

KWh, pe locul 7 în lume, 2/3 din productie fiind obtinuta în termocentrale ; cele mai mari

sunt situate în bazinele carbonifere Rhur, Koln şi Aachen, precum şi în partea de est, în

bazinele carbonifere Saxono - Thuringian, Leipzig- Halle s.a, unde sunt cantonate mari

rezerve de lignit. Energia hidraulica joaca un rol redus în balanta de energie primara

(3%), amenajari hidroenergetice afland-se pe Dunare, Rhin, Saale şi pe unele rauri din

Muntii Padurea Franconiei şi Padurea Thuringiei.

O parte din ce în ce mai importanţa a productiei de energie electrica se obtine în

centrale nucleare (aproape 30%), amplasate în Saxonia Inferioara, regiunea Rhinului

mijlociu, Bavaria etc. Cu cca. 9% din productia mondiala de energie electrica obtinuta în

atomecentrale (ceea ce inseamna peste 160 mld. KWh), Germania ocupa locul al 5 lea pe

glob.

Germania se afla pe primul loc în Europa şi al treilea pe Glob în productia de

autovehicule (5,4 mil bucati în 2000, din care 5,1 mil autoturisme), a carei productie este

controlata de 4 mari concerne : Volkswagen, Daimler Benz, Gneral Motors (Opel) şi

66

Ford Taunus. Concernul Daimler Chrysler a produs primul autoturism în 1885 şi are

fabrici la Stuttgart şi Benz, langa Mannheim. Produce camioane grele la uzinele din

apropiere de Karlsruhe, camioane usoare la Dusseldorf şi automobile la Mannheim.

Uzinele Volkswagen, din Wolfsburg, langa Hanovra, reprezintă cea mai mare firma din

Germania, care dateaza din perioada 1938-1939, produce automobile de tipuri şi litraje

diferite. Acesrte firme au filiale în Brazilia, Australia, Africa de Sud, Mexic, Belgia,

Irlana şi în alte ţări.

Germania este unul din mari producatori de material feroviar (Essen, Kassel,

Kiel)şi ocupa locul 5 pe glob la productia de nave maritime, dipunand de mari santiere

navale la Hamburg, Bremen, Bremerhaven, Kiel, Lubeck.

Se produc avioane de diferite tipuri,dar în nr restrâns la Munchen, Breman,

Friederichshafen.

Produse industriale exportate (mii tone-1972): energie electrică (72,8 md. KWh

din care 1,2 md. KWh hidroenergie), fontă şi feroaliaje (2114,0), oţel (5890,0-1973), cocs

metalurgic (1605,0), aluminiu (60,0), cupru rafinat (42,0), plumb (20,0), staniu (0,6), zinc

(15,0), tractoare, maşini, textile şi agricole, autovehicule (169 660 buc. din care 139 600

autoturisme), biciclete, locomotive, vagoane de cale ferată, nave (348 000), aparate de

radio (1 041 000 buc.), televizoare (430 000), mecanisme de precizie, ceasuri, aparate

optice, aparate fotografice. Capacitatea rafinăriilor de petrol a făcut ca Germania să

exporte: benzină (2507 tone), uleiuri uşoare (3785 t), uleiuri grele (6011 t), acid sulfuric

(1058 t), acid azotic (420,6 t), acid clorhidric (92,5 t), îngrăşăminte potasice (2556 t),

îngrăşăminte azotoase (402 t), sodă caustică (420 t), materiale plastice şi răşini sintetice

(495 t), cauciuc sintetic (132,7 t), anvelope (5 192 000 buc.), produse farmceutice,

cherestea (1 900 000 m3), hârtie (1107 t din care 100 t hârtie de ziar), celuloză (849 t),

ciment (9 547 t), fire de bumbac (61,8 t), ţesături de bumbac (242 mil. m2), fire de lână

(62,4 t), ţesături de lână (35 mil. m2), fire şi fibre artificiale (153,4 mil), încălţăminte,

pielărie, porţelan, ţigarete (17,6 md. buc.), lapte (7635 t), unt (280 t), brânză (152 t),

carne (1286 t), margarină (192,5 t).

AGRICULTURA: În cadrul agriculturii predomină zootehnia (70% din

producţia totală), îndeosebi creşterea porcinelor (locul IV pe glob) şi bovinelor. Producţia

vegetală, limitată de condiţiile, naturale nefavorabile, se bazează pe cereale (cca ½ din

67

suprafaţa cultivată) : grâu (2744,0 tone), secară (1904,1 t), orz (2592 t), ovăz (890 t),

sfeclă de zahăr (7233 t), seminţe de în (5 t), fibre de în (4,8 t), cartofi (12 140 t), ceapă

(100,4 t), tomate (31,3 t), mazăre (35 t), varză (350 t), fasole (14,5 t), mere, pere, prune şi

cireşe (în total 533,3 t).

Şeptel (mil. capete) :bovine (5,3), porcine (10), ovine (1,6), caprine (1), cabaline

(0,1).

Germania are o reţea de transporturi care constă în :

Transport fluvial şi maritim, cele mai importante porturi pentru mărfuri sunt:

Hamburg (45,9 mil. t), Bremen (23,4), Emden (12,4), Lubeck (5,6), Nordeham

(3,4)

Transportul aerian 10,2 miliarde călători (în anul 1980).Cele mai importante

aeroporturi sunt: Frankfurt am Main, Dusseldorf, Hamburg, Hannover.

Transportul feroviar: căi ferate-37088 km ( 9956 km electrificaţi)

Transportul rutier constă în 2139717 km de şosea, Germania având 19 516 987 de

autovehicule (în 1980).

68

CONCLUZII

Uniunea Europeana, organizatie integrationista suprastatala, este rezultatul

adâncirii şi amplificarii interdependentelor economice, ce se desfasoara pe fondul

globalizarii economiei mondiale. Aceasta instituţie comunitară s-a format şi s-a afirmat

pe parcursul unui proces evolutiv, de durata, de trecere de la uniunea vamala la piata

comună şi apoi la uniunea economică, iar în perspectiva la o uniune politica şi militara.

Acest proces istoric nu a decurs lin, din contra, s-a concretizat prin manifestarea şi

rezolvarea unor multiple contradictii şi pozitii divergente, expresii ale diversitatii de

interese ale tarilor participante. Pe acest fond evolutiv, U.E. şi-a dovedit şi se dovedeste a

fi cea mai viabila forma de integrare economică interstatala, cu urmari pozitive asupra

dezvoltarii economice şi sociale a tuturor tarilor componente, cu consecinte multiple

benefice pe planul relatiilor economice internătionale.

În condiţiile actuale, U.E. se constituie într-un centru economic de mare forta al

lumii contemporane, influentând puternic desfasurarea relatiilor economice

internaţionale: detine pozitii strategice în sectoarele cheie ale economiei moderne,

precum şi în cele traditionale; dispune de un puternic aparat de cercetare; este prima

putere comerciala a lumii, detinând o pondere însemnata în comertul şi productia

mondiala.

Comparativ cu perioada de început a formarii acestei organizatii economice

integrationiste interstatale, când problemele de interes se limitau doar la carbune şi otel,

în prezent U.E. se înfatiseaza ca o comunitate economică complexa, caracterizata prin

libera miscare a persoanelor, bunurilor şi serviciilor, existenţa unei pieţe unice, a unei

politici agrare şi monetare comune, în condiţiile extinderii responsabilitatilor în domenii

social, regional şi de mediu.

Facând o balanta a punctelor tari şi punctelor slabe, a eforturilor şi efectelor, a

costurilor şi beneficiilor, extinderea Uniunii Europene are drept consecinta consolidarea

acesteia şi a tuturor membrilor sai în procesul ireversibil al globalizarii mondiale. Stadiul

atins de U.E. impune necesitatea perfectionarii, în continuare, a activitatii în cadrul

acesteia, pe plan economic, monetar, social, de mediu, legislativ şi instituţional.

69

Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană reprezintă o optiune strategică

având girul forţelor politice şi consimtamântul majoritatii populatiei, fiind considerata

singura cale de dezvoltare pe termen mediu şi lung, în concordanta cu interesul national

şi cu tendintele obiective ale procesului de globalizare a economiei mondiale, purtatoare

a unei multitudini de costuri ce nu în toate cazurile sunt însotite şi de beneficii. Chiar

daca la nivel macroeconomic evaluarile privind implicatiile financiare ale aderarii la

U.E., teoretic, sunt puternic pozitive, totusi, judecând la nivel microeconomic, s-ar putea

ca aceste „câstiguri”, mai ales imediat dupa aderare, să fie reduse, să rezulte pierderi sau

impactul să fie aproape nul sau nesemnificativ. România, prin complementaritatile sale

economice, prin istorie, traditie şi spiritualitate, prin pozitia să geografică, apartine

spaţiului european.

70

BIBLIOGRAFIE

Bernardi, L., Profeta P., Tax Systems and Tax Reforms în Europe, Routledge,

London, 2004

Comisia Europeană: Cum funcţionează Uniunea Europeană?, Editura

Europa Union, Bonn, 2000

Comisia Europeană: Agenda 2000: Consolidarea şi lărgirea Uniunii

Europene, Editura Europa Union, Bonn, 2001

Fontaine, P.: Un nou concept pentru Europa, Editura Europa Union, Bonn,

2000

Messal, R.: Sistemul de venit al Comunităţii Europene, Editura Nomoş,

Baden – Baden, 1991

Avram I. ,Uniunea Europeană, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001

Bărbulescu I. , De la Comunităţiile Europene la Uniunea Europeană, Ed.

Trei, Bucureşti, 2001;

Bărbulescu I. , Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed. Tritonic,

Bucureşti, 2005;

Bibere O., Uniunea Europeană între real şi virtual, ED. All, Bucureşti, 1999;

Bichigean G. , Istoria Europeană, Ed. Thausib, Sibiu, 2001;

Brădescu F. , Europa unită, Ed.Majadahonda, Bucureşti 2000;

Cairns W. , Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi,

2001;

Cociuban A. , Extinderea Uniunii Europene şi România, Ed. Apimondia,

Bucureşti, 2002;

Darie N. , Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici

comune. Dezvoltare, Ed. Matrix Rom, Bucureşti, 2001;

Angelescu, Coralia ; Socol, Cristian. Politici economice : politici de crestere

economică : politici sectoriale. Bucuresti : Editura Economică, 2005, 338.949 8 ANG,

Sala Victor Slavescu;

STANCIU MARIETA , Economie Politică, Editura 2000, Craiova;

71

V. Nechita, I. Ignat, N. Stoica, Economie politica, Vol. I, Ed. Porto-Franco,

Galaţi, 1992;

Angelescu Coralia, Economia de Piata, Editura Economică, 1995, Bucuresti.

*** Government Finance Statistics Yearbook 2003, International Monetary Fund

*** www.eurostat.ec.europa.eu : Biroul de Statistică al Comunităţii Europene

72

Cuprins

Introducere ............................................................................................................1Cap 1. Uniunea Europeană...................................................................................3 1.1 Formarea Uniunii Europene, procesul de integrare europeană...............3 1.2 Extinderea uniunii europene...................................................................5 1.3 Obiectivele Uniunii Europene...............................................................10 1.4 Uniunea Europeană – realizări şi perspective.......................................13

1.5 Structura Uniunii Europene..................................................................14 1.6 Instituţii ale Uniunii Europene..............................................................15 1.7 Integrarea României în Uniunea Europeană.........................................17

Cap 2. Situaţia economică a Uniunii Europene.................................................19 2.1 Premisele situaţiei economice a Uniunii Europene..............................19

2.1.1 Principiile Uniunii Economice şi Monetare................................19 2.1.2 Etapele uniunii Economice şi Monetare.....................................20

2.2 Specificul economic al Uniunii Europene..........................................25 2.3 Situaţia economică generală a Uniunii Europene................................29 2.3.1 Situaţia inflaţiei în Uniunea Europeană.....................................31 2.3.2 Situaţia şomajului în Uniunea Europeană..................................34 2.3.3 Situaţia Produsului Intern Brut în Uniunea Europeană..............36 2.4.Situaţia economică a Europei Centrale...............................................38 2.5 Previziuni economice pentru perioada viitoare: încetinirea creşterii...39Cap 3. Politici economice ale Uniunii Europene..........................43 3.1 Politica regională a Uniunii Europene.................................................43 3.1.1 Natura problemelor regionale.....................................................43 3.1.2 Problemele regionale în cadrul Uniunii Europene......................44 3.1.3 Politica economica regională......................................................44 3.2 Piaţa unică europeană...........................................................................47 3.3 Veniturile şi cheltuielile bugetului comunitar......................................49

3.4 Politica comercială a Uniunii Europene .............................................50 3.5 Politica în domeniul concurenţei - între obiective interne şi externe...51 3.5.1 Teorie - aspecte introductive.......................................................51

3.5.2 Politica concurentei în UE - evolutie..........................................52 3.6 Politica industriala................................................................................53

3.6.1 Rolul industriei............................................................................533.6.2 Politica industriala a CE/UE.......................................................53

3.7 Politica agricola comunitara.................................................................553.7.1 Principalele instrumente ale politicilor agricole.........................553.7.2 Politica Agricolă Comună în Tratatul de la Roma......................563.7.3 Rezultatele PAC.........................................................................58

73

3.7.4 Viitorul PAC - o Noua Politica Agricolă şi Rurală.....................59STUDIU DE CAZ..................................................................................................60

I. Situaţia economică a României...........................................................60 II. Situaţia economică a Germaniei...........................................................62

Concluzii generale aferente lucrării...................................................................66Bibliografie...........................................................................................................68

74