FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE

Anul II Învăţământ la distanţă

Autori: Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA Prof. univ. dr. Adrian CIOACĂ

Prof. univ. dr. Vasile GLĂVAN Conf. univ. dr. Ioan POVARĂ Conf. univ. dr. Mihai PARICHI Conf. univ. dr. Tamara SIMON Conf. univ. dr. Cornelia MARIN Lector. univ. drd. Costin DUMITRAŞCU

Culegere text: Elena Dinicuţu, Raluca Nicolae Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE Anul II

Învăţământ la distanţă

coordonatori Prof. univ. dr. Ion ZĂVOIANU Prof. univ. dr. Vasile GLĂVAN

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE, 2006

BUCUREŞTI, 2006

5

C U P R I N S Prefaţă................................................................................................15

DISCIPLINE OBLIGATORII

SEMESTRUL I

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ (Prof. univ. dr. doc. Grigore Posea)

Probleme generale ...................................................................17 Obiectul geomorfologiei ...................................................17 Dezvoltarea geomorfologiei..............................................18 Dezvoltarea geomorfologiei în România ..........................19 Sistemul noţiunilor şi conceptelor de bază........................20 Factorii genetici ai reliefului .............................................21 Clasificarea sistemică a formelor de relief ........................22 Teorii în geomorfologie ....................................................23 Analiza geomorfologică (continentală) ............................25

Geomorfologia planetară.........................................................26 Structura Terrei, plăcile tectonice, lanţuri muntoase.........26 Continente, bazine oceanice, curba hipsografică ..............29 Mişcări ale scoarţei cu importanţă pentru relief ................30 Geosinclinal, orogen, domeniu şi transformarea sa în platformă şi peneplenă .....................................................31

Geomorfologie dinamică externă; procese geomorfologice externe...............................................................................32 Geomorfologia erozivo-acumulativă; categorii de procese şi agenţi ................................................................32 Legile generale ale geomorfologiei erozivo-acumulative ...........................................................................................33 Asocierea spaţială a proceselor (şi agenţilor) în sisteme morfogenetice....................................................................35 Procese gravitaţionale. Deplasarea materialelor pe pante 38

Versanţii, specificul şi rolul acestora .....................................45 Relieful apelor curgătoare........................................................50

Sistemul morfohidrografic......................................................50 Formele de eroziune create de râuri .......................................52 Formele de acumulare .......................................................55

Bibliografie .............................................................................56

6

GEOGRAFIA POPULAŢIEI (Conf. univ. dr. Tamara Simon) .....57

Consideraţii generale ...............................................................57 Scurt istoric .......................................................................57 Evoluţia şi locul geografiei populaţiei în cadrul geografiei umane...............................................................58

Analiza distribuţiei spaţiale a populaţiei..................................59 Repartiţia şi densitatea populaţiei pe glob.........................59 Factorii importanţi de influenţă asupra distribuţiei spaţiale a populaţiei...........................................................60

Dinamica populaţiei mondiale .................................................62 Mişcarea naturală a populaţiei...........................................62 Creşterea numerică a populaţiei mondiale ........................65 Mobilitatea spaţială a populaţiei .......................................66

Structura populaţiei mondiale..................................................75 Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe .................75 Structura populaţiei pe cele două sexe ..............................76 Structura socio-economică a populaţiei ............................76 Structura populaţiei pe medii rural/urban..........................77 Structura rasială şi etnică a populaţiei...............................80 Structura religioasă............................................................82 Structura lingvistică ..........................................................84

Conceptul de dezvoltare umană ...............................................85 Conceptul de dezvoltare umană ........................................85 Conceptul de sărăcie umană ..............................................85

Bibliografie ..............................................................................86

EUROPA ŞI ŢĂRILE U.E.(Lector univ. drd. Costin Dumitraşcu) 87 Introducere.........................................................................................87

Poziţia geografică a Europei .............................................87 Ţărmurile europene ..........................................................88 Mările ................................................................................89

Configuraţia generală a continentului european .....................92 Structura geologică şi relieful ...........................................92

Caractere biopedoclimatice .....................................................99 Zona biopedoclimatică polară şi subpolară ......................100 Zona biopedoclimatică temperată ...................................101 Zona biopedoclimatică mediteraneană ............................102

Hidrografia ...........................................................................102 Regimul de scurgere simplu............................................104

7

Râurile cu regim complex ...............................................106 Lacurile ...........................................................................107

Bibliografie ............................................................................109

GEOGRAFIA MEDIULUI I (Conf. univ. dr. Ioan Povară) 110 Noţiuni generale.....................................................................110

Termeni care definesc mediul .........................................110 Ecologie, Geoecologie şi Geografia mediului.................111

Mediul înconjurător abordat ca sistem ..................................113 Principiile fundamentale ale teoriei sistemelor ...............113 Caracteristicile generale ale sistemelor ...........................114

Componentele mediului înconjurător ....................................115 Componentele fizice naturale (componente abiotice) .....116 Componentele biotice......................................................116 Componentele sociale. ...................................................118 Tipuri de relaţii între componentele mediului înconjurător .....................................................................118

Funcţionalitatea mediului......................................................119 Circuitul energetic ...........................................................119 Circuitul biogeochimic al materiei ..................................121

Circuitul biogeochimic al carbonului .......................122 Circuitul biogeochimic al azotului............................123 Circuitul biogeochimic al fosforului.........................124 Circuitul biogeochimic al calciului...........................124 Circuitul biogeochimic al sulfului ............................124

Funcţionalitate, disfuncţionalitate, echilibru şi dezechilibru .....................................................................125 Calitatea mediului înconjurător .......................................126 Limite de toleranţă ale geosistemelor..............................126 Stress şi impact în mediu.................................................127 Hazard, risc şi vulnerabilitate..........................................127

Deteriorarea mediului înconjurător........................................128 Fenomene naturale extreme ............................................129 Activitatea antropică şi deteriorarea mediului.................132

Incendii.................................................................................. 133 Supraexploatarea resurselor biologice ......................133 Introducerea de noi specii în ecosistem. ...................135 Construirea de baraje şi alte lucrări hidrotehnice .....136 Exploatarea resurselor de apă dulce..........................136 Deteriorarea mediului prin turism ............................137

8

Industrializarea şi urbanizarea ..................................138 Bibliografie ............................................................................139

GEOGRAFIA SOLURILOR (Conf. univ. dr. Mihai Parichi) ........................................................139

Solul şi pedosfera...................................................................139 Alcătuirea globală a solului ...................................................140

Constituenţii minerali ai solului ......................................140 Constituenţii organici ai solului ......................................141 Apa din sol ......................................................................142 Aerul din sol....................................................................142 Organismele vii din sol ...................................................142

Factorii de formare a solului (pedogenetici)..........................142 Rolul climei.....................................................................143 Acţiunea factorului biologic............................................143 Rolul rocii parentale ........................................................143 Rolul reliefului ................................................................144 Influenţa apei freatice şi stagnante ..................................144 Factorul timp ...................................................................144 Rolul omului în formarea şi evoluţia solurilor ................144

Configuraţia solului ...............................................................144 Orizonturile de sol...........................................................145 Caracterele morfologice ale solurilor ..............................146 Proprietăţile fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice ale solurilor......................................................................147

Proprietăţile chimice ale solurilor..........................................147 Compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol.......................147 Capacitatea de reţinere a solului......................................147 Reacţia solului .................................................................148

Legile distribuţiei solurilor pe glob .......................................148 Clasificarea solurilor .......................................................148 Degradarea şi protecţia solurilor .....................................153 Protecţia solurilor ............................................................153 Aplicaţii ale pedologiei şi pedogeografiei.......................153

Bibliografie ............................................................................154 METODICA CERCETĂRILOR GEOGRAFICE REGIONALE (Prof. univ. dr. Adrian Cioacă) .............................. 155

Introducere ......................................................................155 Evoluţia conceptului de geografie regională ...................155

9

Contribuţii ale geografilor români la dezvoltarea geografiei regionale.........................................................157 Locul Geografiei regionale în sistemul ştiinţelor Geografice ......................................................................158 Problema delimitărilor regiunilor geografice (criterii de delimitare)......................................................158 Principiile regionării geografice......................................162 Etapele investigării în geografia regională ......................164 Obiectivele cercetărilor geografice regionale .........170

Bibliografie ...........................................................................173 DEGRADAREA ŞI EROZIUNEA SOLURILOR (Conf. univ. dr. Mihai Parichi)................................................173

Consideraţii generale .............................................................173 Noţiuni despre sol şi eroziune. Arealul eroziunii...................174 Noţiuni despre sol şi eroziune................................................174 Ritmul de degradare a terenurilor ..........................................175

Factorii determinanţi ai eroziunii ....................................176 Clasificarea eroziunii ......................................................177

Formele de manifestare ale eroziunii prin apă ......................178 Eroziunea de suprafaţă ....................................................178 Eroziunea de adâncime....................................................179 Mecanismul procesului eroziunii prin apă ......................180

Eroziunea prin vânt (eoliană) şi mecanismul producerii.......180 Cercetarea şi cartografierea eroziunii solurilor .....................180

Fazele cercetării eroziunii solurilor.................................180 Organizarea antierozională a terenurilor arabile .............183

Numărul, forma şi mărimea parcelelor de lucru .......183 Amenajarea terenurilor în pantă destinate pajiştilor........184 Măsuri silvice ..................................................................185 Lucrări hidroameliorative................................................185 Măsuri de amenajare şi combatere a eroziunii de adâncime.....................................................................186 Prevenirea şi combaterea eroziunii eoliene .....................186 Lucrările solului pe terenurile în pantă............................187 Reducerea resurselor de sol şi a capacităţii lor de producţie.....................................................................187

Bibliografie ...........................................................................188

10

GEOGRAFIA ŞI ECONOMIA TURISMULUI (Prof. univ. dr. Vasile Glăvan) ........................................................188

Turismul, Consideraţii generale.............................................189 Definiţie şi concepte........................................................189 Forme ale activităţii de turism.........................................193 Forme legate structural, în parte, şi de componentele de bază ale potenţialului turistic......................................196

Geografia turismului. Obiectul de studiu şi de cercetare.......196 Principii, metode şi procedee de cercetare în geografia turismului...............................................................................200

Principii generale de cercetare ........................................200 Metode de cercetare ........................................................202 Procedee de cercetare ......................................................203

Piaţa turistică. Obiect de studiu pentru geografia turismului.204 Cererea turistică. Definiţie. Particularităţi. Determinanţi205 Oferta turistică. Definiţie. Structură. Particularităţi ........206

Regionarea turistică a teritoriului ...........................................210 Definiţie metodologia de cercetare .................................210 Rangul de ierarhizare valorică.........................................212

Amenajarea turistică a teritoriului..........................................214 Definiţie, scop .................................................................214 Metodologia de cercetare ................................................216 Caracteristicile amenajării turistice .................................216 Tipuri de amenajări turistice ...........................................217 Principii de amenajare turistică .......................................217 Modele de amenajări turistice .........................................218

Bibliografie ............................................................................223

11

SEMESTRUL II

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ (Prof. univ. dr. doc. Grigore Posea).................................................224

Relieful petrografic ...............................................................224 Relieful granitic...............................................................224 Relieful dezvoltat pe gresii şi conglomerate ...................225 Relieful modelat pe argile (şi marne) ..............................226 Relieful modelat pe nisipuri ............................................226 Relieful modelat pe loess ................................................227 Relieful calcaros (carstic)................................................227

Relieful structural..................................................................229 Relieful structurilor suborizontale (tabulare) ..................229 Relieful structurilor monoclinale ....................................230 Relieful domurilor ...........................................................231 Relieful structurilor cutate...............................................231 Relieful structurilor discordante......................................232 Relieful structurilor faliate (de tip bloc)..........................233 Relieful apalaşian ............................................................233

Vulcanismul şi relieful vulcanic............................................234 Relieful climatic ....................................................................237

Geomorfologia climatică.................................................237 Relieful glaciar ................................................................238

Relieful creat de gheţarii montani.............................240 Relieful creat de gheţarii de calotă ...........................241

Relieful periglaciar..........................................................242 Relieful regiunilor aride şi semiaride ..............................244

Relieful litoral şi marin .........................................................247 Relieful litoral .............................................................247 Relieful submarin........................................................250

Alte reliefuri şi probleme ......................................................250 Complexul formelor antropice; peisaje antropogene ..250 Regionarea geomorfologică ........................................252

Funcţiile şi rolul reliefului în cadrul mediului terestru şi al societăţii omeneşti .........................................................253 Bibliografie ...........................................................................255

12

GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE (Conf. univ. dr. Tamara Simon).....................................................................................................255

Conceptul de aşezare umană şi factorii de influenţă .............255 Factorii de influenţă ........................................................255 Tipurile de habitat uman .................................................256

Originea şi evoluţia aşezărilor umane ...................................257 Etapele istorice ................................................................257 Evoluţia gradului de urbanizare şi ierarhizare a aşezărilor umane..............................................................260

Dezvoltarea zonelor şi funcţiilor în aşezările umane ............261 Categorii de densitate demografică .................................261 Zonarea aşezărilor umane................................................262 Funcţiile aşezărilor umane ..............................................263

Tipologia aşezărilor umane ...................................................265 Tipurile spaţiale şi demografice ale oraşelor...................266 Tipurile spaţiale şi demografice ale satelor.....................269

Sisteme de ierarhizare a aşezărilor umane.............................273 Influenţa aşezărilor umane asupra mediului înconjurător......274

Aspecte ale poluării în aşezările umane ..........................274 Dezvoltarea durabilă aşezărilor umane ...........................275

Bibliografie ............................................................................277 EUROPA ŞI ŢĂRILE U.E. (Lector univ. dr. Costin Dumitraşcu)...............................................277

Franţa.....................................................................................277 Populaţie şi aşezări. ......................................................277 Economia. .................................................................. 281

Germania.................................................................. 289 Populaţie şi aşezări..................................................... 289 Economia ............................................................. 294

Belgia ....................................................................................300 Populaţie şi aşezări ..........................................................300 Economia ................................................................... 302

Olanda................................................................................306 Populaţie şi aşezări ..................................................306 Economia .................................................................308

Italia.......................................................................................312 Populaţie şi aşezări..................................................... 312 Economia ............................................................. 315

Bibliografie.........................................................................320

13

GEOGRAFIA MEDIULUI II (Conf. univ. dr. Ioan Povară) .....321

Date generale .........................................................................321 Definiţie şi termeni..........................................................321 Clasificarea poluanţilor şi a surselor de poluare .............322

Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură ...............................................................................323

Concentrarea poluanţilor în organismele biologice şi la om ............................................................................324

Poluarea atmosferei ...............................................................324 Poluarea fizică a atmosferei ............................................324 Poluarea chimică a atmosferei.........................................326 Poluarea biologică a atmosferei ......................................329 Autoepurarea atmosferei .................................................329 Poluarea aerului în România ...........................................329

Poluarea hidrosferei ...............................................................330 Poluarea apelor de suprafaţă ...........................................330 Poluarea chimică .............................................................331 Poluarea apelor subterane................................................333 Alte efecte produse de poluarea apelor ...........................334 Autoepurarea apelor ........................................................334 Tehnici de depoluare a apelor .........................................334 Poluarea apelor în România ............................................335

Poluarea solului .....................................................................335 Poluarea cu pulberi radioactive .......................................336 Poluarea chimică .............................................................336 Poluarea biologică ...........................................................337

Poluarea cu deşeuri ..................................................................337 Categorii de deşeuri.........................................................337 Managementul deşeurilor................................................339 Reutilizarea sau reciclarea deşeurilor .............................339

Poluarea prin accidente tehnologice .........................................340 Poluarea regională, transfrontalieră şi globală ..........................341

Efecte cumulate ale poluării asupra omului ....................341 Fenomene meteorologice provocate de poluare........................342

Deteriorarea stratului de ozon .........................................342 Smogul fotochimic ..........................................................343 Ploile acide ......................................................................343 Intensificarea efectului de seră .......................................344

Monitoringul şi protecţia mediului...............................................345

14

Sisteme de supraveghere a poluării mediului.......................345 Supravegherea poluării mediului în România. ................346 Evaluarea impactului ecologic ........................................346 Protecţia mediului ...........................................................347 Igiena şi Ingineria mediului.............................................348

Bibliografie ...............................................................................348

GEOLOGIA ROMÂNIEI (Conf. univ. dr. Cornelia Marin) ........349 Domeniul precarpatic ............................................................349

Platforma Moldovenească ...............................................349 Platforma Valahă ..................................................................352 Platforma Dobrogei de Sud .............................................356

Domeniul carpatic .......................................................................361 Carpaţii Meridionali ........................................................361 Depresiunea Getică .........................................................364 Munţii Apuseni................................................................365 Carpaţii Orientali.............................................................369 Bazinul Transilvaniei ......................................................372

Bibliografie ............................................................................374

15

P R E F A Ţ Ă

Începând cu noul an universitar 2005-2006, învăţământul

românesc a intrat într-o nouă etapă de schimbări importante determinate de reforma care pune în practică principiile cuprinse în Magna Charta Universitatum de la Bologna la care a aderat şi Universitatea Spiru Haret.

Pentru a pune în aplicare principiile acordului, începând cu anul universitar 2005-2006, întregul sistem de învăţământ românesc ca şi cel din Universitatea Spiru Haret va fi organizat pe trei cicluri: licenţă, masterat şi doctorat. Primul ciclu de studii universitare va avea o durată de 3 ani corespunzător unui număr de 180 de credite transferabile. El are menirea de a asigura o pregătire fundamentală temeinică, în paralel cu formarea unor deprinderi şi competenţe solicitate din ce în ce mai mult pe piaţa forţei de muncă.

Durata studiilor de masterat va fi de 2 ani, corespunzând unui număr de 120 de credite transferabile. Admiterea în acest ciclu impune obţinerea diplomei de finalizare a primului ciclu, fiind axat pe aprofundarea pregătirii şi pe dezvoltarea capacităţii de cercetare ştiinţifică ca bază pentru următorul ciclu.

Cel de-al treilea ciclu, de doctorat, durează trei ani şi se încheie cu obţinerea diplomei de doctor care atestă faptul că titularul posedă cunoştinţe, abilităţi şi competenţe generale şi de specialitate.

Pentru a veni în sprijinul pregătirii studenţilor Editura Fundaţiei România de Mâine va publica în extenso cursurile universitare pentru toate materiile incluse în Planul de Învăţământ al celui de al doilea an de studii şi caiete de lucrări practice. În plus s-a realizat şi prezentul volum cu rezumatele cursurilor, ca instrument de lucru al studenţilor necesar, dar nu suficient pentru a asigura o pregătire de calitate.

Toate cursurile celui de al doilea an de studiu, rezumate în acest volum sunt discipline obligatorii şi opţionale, care asigură pregătirea fundamentală absolut necesară pentru a putea înţelege şi aprofunda disciplinele treptelor superioare.

Geomorfologia abordează problemele specifice acestui obiect, geomorfologia planetară, procesele geomorfologice externe, versanţii şi specificul lor, acordând o atenţie deosebită reliefului creat de apele curgătoare, celui petrografic, structural, vulcanic şi climatic.

16

Geografia populaţiei şi aşezărilor umane analizează distribuţia spaţială, dinamica populaţiei, structura pe sexe, medii, rase şi etnii ca şi structura religioasă şi lingvistică, originea aşezărilor umane, dezvoltarea şi tipologia lor..

Europa şi ţările Uniunii Europene face o prezentare generală a condiţiilor naturale, a caracterelor biopedoclimatice şi o analiză a economiei celor mai importante state.

Geografia mediului acordă atenţie noţiunilor generale legate de mediu, abordat ca sistem cu componentele sale abiotice, biotice şi sociale, funcţionalităţii, dar şi problemelor legate de poluare, monitoring şi protecţie.

Geografia solurilor porneşte de la alcătuirea şi prezentarea factorilor de formare a solurilor, trecând apoi la configuraţie, proprietăţi chimice şi la legile de distribuţie a solurilor pe Glob, clasificarea acestora, degradarea şi protecţia solului.

Geologia României prezintă domeniul Precarpatic în care sunt analizate Platforma Moldovenească, Valahă şi a Dobrogei de Sud şi pe cel Carpatic cu analiza Carpaţilor Meridionali, Apuseni, Orientali, Depresiunea Getică şi Bazinul Transilvaniei.

Metodica predării cercetărilor geografice regionale urmăreşte prezentarea conceptului de geografie regională şi locul acestei discipline în cadrul ştiinţelor geografice, acordând atenţie principiilor de regionare geografică şi obiectivelor ce revin cercetărilor geografice regionale.

Degradarea şi eroziunea solurilor urmăreşte problema procesului de eroziune a solurilor, formele de manifestare prin apă şi vânt, dar şi lucrările de amenajare şi combatere a eroziunii solurilor pentru refacerea acestui component al mediului.

Geografia şi economia turismului insistă asupra principalelor metode şi procedee de cercetare în turism, dar şi asupra problemelor legate de regionarea şi amenajarea turistică.

Prin modul cum este structurată şi realizată sinteza, dorim să venim în sprijinul studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă, dar şi celor de la formele de învăţământ la zi şi cu frecvenţă redusă pentru a le uşura efortul de asimilare şi aprofundare a noţiunilor de bază prezente.

Coordonatorii

17

Motto: Relieful şi clima au fost

şi au rămas baza de formare a mediului de viaţă.

GEOMORFOLOGIE I PROBLEME GENERALE

Obiectivul geomorfologiei Obiectul. Geomorfologia este o ştiinţă geografică, iar geografia

este ştiinţa Terrei ca planetă a vieţii şi a omenirii. Geomorfologia este ştiinţa despre relief sau reliefosferă (gê = pământ, morphê = formă, logos = studiu).

Relieful reprezintă totalitatea ondulărilor suprafeţei terestre, ondulări care îmbracă diferite forme create de acţiunea unor procese şi agenţi interni şi externi. Principala caracteristică a reliefului este altitudinea, foarte diferită faţă de un plan orizontal numit nivel de bază. De altfel, relieful poate fi definit şi ca un sistem de pante şi suprafeţe cvasiorizontale. În principal, este vorba de relieful terestru, dar în ultimul timp se face extindere şi la relieful altor planete „solide” şi sateliţi (geomorfologie globală).

Formele de relief reprezintă construcţii spaţiale individuale ale/în scoarţa terestră, de diferite mărimi şi geneze, având caractere geometrice (volum, grafie sau morfografie, dimensiuni sau morfometrie, geneză impusă de o varietate de procese şi de agenţi şi o structură specifică formată din elemente sau variabile închegate într-un sistem). Forma sau categoriile de forme se realizează într-un mediu sau spaţiu al morfogenezei, şi se află în diferite stadii de evoluţie (activ, în conservare sau la echilibru şi ca resturi sau martori). Categoriile generale taxonomice ale formelor sunt: planetare, majore sau structurale, medii, minore, fiecare având alte cauze şi fiind născute în anumite spaţii morfogenetice.

Reliefosfera, sau sistemul totalităţii formelor reprezintă sfera externă solidă a Terrei, compusă din roci, care, sau în care se naşte relieful general al Terrei. Ea coincide ca poziţie şi volum cu coaja solidă a Terrei, compusă din plăci tectonice care formează un sistem

18

global cu autoreglare. Prin reliefosferă Terra face schimb de materie şi energii cu hidrosfera şi atmosfera. Plăcile se compun din scoarţă oceanică şi continentală, fiecare impunând bazine oceanice sau continente. Totodată, plăcile se ciocnesc şi nasc lanţuri de munţi.

Poziţia geomorfologiei între ştiinţele Terrei, după diferiţi autori, este următoarea: ştiinţă geologică, geografică, sau independentă. Geologia are nevoie de geomorfologie ca metodă de studiu a reliefului pentru deducerea structurii sau şi a petrografiei interioare formelor. Geografia studiază relieful ca obiect, ca bază şi element primar al mediului geografic. Geomorfologia ca ştiinţă independentă se justifică numai în măsura în care se socoteşte a avea o poziţie intermediară între geologie şi geografie şi în măsura în care ea îşi prelungeşte studiul până la explicarea tuturor fenomenelor abordate, inclusiv a reliefosferei. Relieful rămâne totuşi în domeniul geografiei, el trebuind a fi studiat pentru necesităţile umane, ca suport şi element al mediului de viaţă al Terrei.

Ramurile geomorfologiei sunt în principal trei: geomorfologia generală (sau globală), paleogeomorfologia, geomorfologia regională. Acestea se subdivid. Paleogeomorfologia se ocupă cu evoluţia (istoria) actualelor peisaje geomorfologice, punând bază pe scara morfocronologică, subliniind rolul mişcărilor tectonice şi al schimbărilor climatice. Geomorfologia regională studiază reliefurile concrete pe regiuni sau unităţi existente real în diferite locuri.

Din geomorfologia generală s-au desprins însă multe geomorfologii speciale: a formelor planetare, a formelor morfostructurale, a uscatului, a reliefului suboceanic, fluviatil, arid, glaciar, litoral etc., geomorfologia dinamică, aplicată, inginerească, experimentală etc., spaţială, metodica cercetărilor de teren, cartografierea geomorfologică, geomorfologia munţilor etc.

Dezvoltarea geomorfologiei Pentru închegarea geomorfologiei ca ştiinţă a fost nevoie de

dezvoltarea prealabilă a altor trei ştiinţe: topografia, geologia şi geografia fizică. Recunoaşterea publică a geomorfologiei este socotită în 1899, odată cu publicarea teoriei lui W. Davis. În paralel mai aduseseră contribuţii şi: Hutton (1785), Mc Gee, Powel, A. Penck ş.a. Cunoştinţele despre relief sunt însă mult mai vechi.

Etapa empirismului (şi începuturile geomorfologiei teoretice) începe din antichitate cu Herodot (485-421 î.Hr.), Aristotel (384-322 î.Hr.), Strabon (54-25 î.Hr.) ş.a. În Evul Mediu se remarcă

19

scrierile unor arabi. În perioada Renaşterii se adună tot mai multe date care tind spre închegarea unui tot. În prim plan apar Leonardo da Vinci (1452-1519), B. Pallissy (1510-1589) şi mai târziu A. Surel (1848, un studiu despre torenţi). Acum apare şi paradigma similitudinilor între figurile geometrice şi formele reale din teren; se dezvoltă morfografia şi morfometria. Este şi perioada formulării unor legi universale (Kepler, Newton ş.a.).

În secolul luminilor (XVIII) apare noţiunea cheie de evoluţie a reliefului, prin care se tinde către o geomorfologie teoretică (J. Hutton, Ch. Lyell, J. Playfaire).

Etapa evoluţionismului (sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX). În sec. XIX se acumulează noţiuni, concepte şi ipoteze privind relieful, de către topografi, geologi şi geografi, atât în Europa (Margerie, O. de la Nöe, A. Penck), dar mai ales în America (Powell, Gilbert ş.a.). Pe acest fond W. M. Davis (inginer şi geograf american), foarte bun didact (preda geografia fizică) încearcă o sinteză „Ciclul geografic” (1899 şi 1912), în care indică geomorfologia ca ştiinţă, cu o teorie (Ciclul geografic) şi o metodă proprie (blocdiagramul evolutiv). El pune accent pe triada structură-proces-stadiu (şi nu pe formă). În 1924 Walter Penck în „Analiza geomorfologică” pune accentul pe geneza complexă a formelor în diferite condiţii de mediu, incluse în teoria treptelor de piemont. Cei doi sunt socotiţi, de majoritatea geomorfologilor, întemeietorii geomorfologiei.

Structuralismul şi sistemul geomorfologic îşi are originea iniţială în structura geologică, iar mai recent în teoria generală a sistemelor (Bertalanffy, 1942, 1960) care pune accent pe structura relaţionistă compusă din mai multe variabile. Ca orientare metodologică, structuralismul apare la începutul sec. XX în lingvistică. Teoria respectivă are ca noţiune fundamentală structura sistemului. În geomorfologie noţiunea de structură nu este pe deplin lămurită, îmbrăcând mai multe aspecte: structură geologică, structura sistemelor de eroziune, structura morfosistemului (multitudinea de relaţii între elemente care le transformă dintr-o asociere amorfă într-un tot unitar cu legi funcţionale proprii), care în mod concret este mai greu de definit.

Etapa actuală pune accent pe următoarele aspecte: reînoirea explicării geomorfologiei prin concepte noi (evoluţia reliefului în secvenţe despărţite de praguri), explozia geomorfologiei cantitative (calculatoare, observaţii cu ajutorul imaginilor satelitare, multă morfometrie) şi cartografierea geomorfologică detaliată (conturul

20

formelor, cote şi curbe de nivel, aspecte structurale, tipuri de forme, depozite şi cronologie).

Dezvoltarea geomorfologiei în România Etapa premergătoare se caracterizează prin informaţii

descriptive despre relief întâlnite în scrierile lui Nicolae Milescu (1636-1708), C. Cantacuzino (1650-1716), D. Cantemir (1673-1723). Informaţii similare se întâlnesc şi în manualele de geografie scrise de Gh. Asachi (1835), Barbu Tâmpeanu (1840), I. Rusu (1842) ş.a.

Închegarea geomorfologiei în cadrul geologiei are loc la sfârşitul sec. XIX, prin câţiva geologi de la Universitatea din Iaşi (1860), Bucureşti (1864), Societatea de Geografie (1875). Dintre personalităţile din cadrul centrelor amintite pot fi citaţi: Grigore Cobălcescu, Gregoriu Ştefănescu, Gh. Munteanu Murgoci, Ludovic Mrazec.

Închegarea geomorfologiei ca ştiinţă în cadrul geografiei are loc în prima parte a sec. XX. În 1900 ia fiinţă la Bucureşti prima catedră de geografie având ca profesor pe Simion Mehedinţi. Prin cursurile sale, el a creat cadrul pentru formarea unor geomorfologi. Un anume rol în această direcţie l-a avut şi francezul Emm. de Martonne. Sunt socotiţi întemeietorii geomorfologiei româneşti, George Vâlsan (1885-1935) şi Constantin Brătescu (1882-1945). Primul a scris, printre altele, Câmpia Română, iar al doilea, s-a ocupat profund de Dobrogea, Deltă şi Marea Neagră. O a doua generaţie de geomorfologi-geografi a fost formată din: Vintilă Mihăilescu, M. David, N. Popp, Victor Tufescu şi Tiberiu Morariu.

Geomorfologia modernă se caracterizează prin foarte multe studii de teren şi cartări concrete. Se succed cu regularitate simpozioanele de geomorfologie (primul în 1972 şi al douăzecilea în primăvara lui 2003), a luat fiinţă Asociaţia Geomorfologilor din România (AGR) în 1990 (sub conducerea primului preşedinte, în persoana prof. dr. doc. Gr. Posea), s-a scris un tratat despre Relieful României (1974), s-au făcut regionări geomorfologice, între care una detaliată (1984), a apărut Revista de geomorfologie (primul număr în 1997), s-au conturat patru şcoli geomorfologice (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Institutul de Geografie).

Sistemul noţiunilor şi conceptelor de bază Geomorfologia este o ştiinţă nouă, cu concepte în formare sau

21

folosite în moduri diferite. Ori, pe sistemul conceptelor şi noţiunilor se constituie teoria şi practica oricărei ştiinţe. Acestea formează totodată limbajul comun de specialitate. Începutul se face prin noţiunile de: geomorfologie, relief şi formă de relief.. Urmează concepte generale şi altor ştiinţe: teoria (ansamblu de cunoştinţe noţionale şi conceptuale ordonate sistemic), ipoteza (o explicare provizorie), concepţia geomorfologică (un ansamblu de idei privitoare la problematica reliefului), paradigma geomorfologică (ideea teoretică fundamentală pentru o etapă în dezvoltarea geomorfologiei), principiile (legi fundamentale ce se aplică unor fenomene şi care reprezintă „faruri călăuzitoare” în cercetare) , lege (categorie care exprimă raporturi esenţiale stabile şi repetabile). Alte categorii sau concepte mai specifice: geomorfosistem (este un derivat din sistem, care încearcă să identifice celula de bază a reliefului; nu a fost pe deplin definit, dar concepţiile sistemice şi terminologia au fost larg abordate de geomorfologie: sistem-formă, sistem în cascadă, sisteme proces-formă, sisteme de eroziune, sisteme morfogenetice etc.), agenţi geomorfologici (medii materiale încărcate cu energie, care atacă rocile şi modelează forme), procese geomorfologice (mecanisme şi modalităţi chimice, fizice şi mecanice de atac al rocilor), holon şi holarhie (sisteme ierarhizate care sunt în acelaşi timp şi sistem şi subsistem), prag geomorfologic (discontinuitate bruscă în evoluţia unui morfosistem) etc.

Factorii genetici ai reliefului Principalii factori morfogenetici sunt: rocile şi structurile

geologice, energiile (interne şi externe), agenţii şi procesele geomorfologice. Aceştia toţi se grupează în: factori pasivi (sau primordiali), şi activi. Factorul primordial, dar pasiv, îl reprezintă rocile, iar cei activi cuprind energiile interne (sau factorii interni) şi factorii externi.

Factorii interni includ energiile interne care pot modela scoarţa (căldură, presiune, tensiuni, curenţi de materie, mişcări tectonice, plus reacţii chimice, magnetism terestru, sarcini electrice, gravitaţie) prin procese tectonice de tip mişcarea plăcilor, orogeneză, epirogeneză, vulcanism, cutremure etc. Aceşti factori realizează: două tipuri de scoarţă terestră – de bazin oceanic şi continentală (de orogen şi de platformă), un sistem global al plăcilor tectonice, lanţuri de munţi, dorsale, o hipsometrie globală ş.a.

Factorii externi asociază energiile (solară, hidraulică etc.) şi

22

procesele care acţionează asupra rocilor la exteriorul scoarţei terestre. Agenţii care vehiculează energii sunt: apa curgătoare şi cea marină, gheaţa, vântul, organismele şi omul. Procesele premergătoare acestei acţiuni a agenţilor sunt: dezagregarea, alterarea, dizolvarea, procesele gravitaţionale şi, toate au ca rezultat pătura de alterări şi microforme. În cadrul acestora o clasă aparte o formează procesele de versant, care sunt mult mai active şi pe suprafeţe restrânse se îmbină acţiunea mai multor procese.

Şi agenţii acţionează prin procese specifice: eroziune, transport şi acumulare. Ele poartă numele agentului (fluviatile, eoliene etc.) sau al regiunii climatice (procese periglaciare) etc.

Clima are rol de control asupra proceselor geomorfologice; schimbările climatice, sau ale unui element climatic, conduc la modificarea intensităţii proceselor şi a combinării lor în teritoriu.

Interacţiunea între factorii interni şi externi reprezintă o însumare a efectelor forţelor respective pe timp îndelungat. De altfel, relieful mai este definit şi ca „rezultanta dintre forţele interne şi cele externe pe anumite perioade de timp” . Rezultă că şi timpul este un factor morfogenetic; el schimbă evoluţia reliefului. Această schimbare se face în fapt prin modificarea ratei şi ritmului tuturor (sau unora) tipurilor de modelare în timp. În acest proces mereu schimbabil există perioade cu tendinţe de echilibru între factorii interni şi externi, materializate în forme de relief de echilibru, şi momente de rupere a echilibrului după care se tinde către un alt echilibru. Majoritatea perioadelor sunt de echilibru dinamic.

Dezvoltarea pe timp îndelungat a reliefului necesită totuşi o generalizare maximă, care ţine mai mult de domeniul teoriei decât al concretului şi deocamdată se rezolvă prin teorii de tip Davis, Penck ş.a. Reconstituirea reală a evoluţiei unei regiuni se face totuşi prin cercetări paleogeografice.

Geomorfologia globală (care cuprinde şi relieful altor planete) include, între factorii morfogenetici, şi pe cei specifici unei sau unor anumite planete.

Clasificarea sistemică a formelor de relief Clasificarea sistemică a formelor stă la baza studiului general al

reliefului. Specificul geomorfologic al clasificării, spre deosebire de

celelalte ştiinţe geografice provine din faptul că relieful nu se supune decât în parte legilor zonalităţii geografice, ci şi unor legi tectono-

23

structurale. De aceea, clasificările categoriilor şi formelor de relief se fac mai ales după ordinul de mărime al acestora. Totuşi ordinul de mărime al formei, sau forma în sine include şi geneza şi structura acesteia. Deci clasificarea este şi genetică.

În majoritatea tratatelor sunt separate următoarele ordine de mărimi, care pot fi considerate şi trepte taxonomice, deoarece cele mai mari cuprind pe cele mai mici: ordinul I sau megarelief, sau forme planetare (continente şi bazine oceanice), ordinul II sau tectono-structurale sau forme majore (munţi, podişuri, câmpii etc.), ordinul III sau mezoforme sau forme erozivo-acumulative (văi, piemonturi, terase etc., realizate de agenţii externi) şi ordinul IV sau microforme (torenţi, crovuri etc., realizate de procese geomorfologice externe). Unele clasificări se referă numai la formele de uscat şi pornesc de la formele majore (munţi, podişuri, câmpii etc.) în jos, iar altele introduc pe anumite trepte nu forma şi ordinul de mărime al acesteia, ci agentul sau procesul (forme fluviatile, glaciare, forme de acumulare etc.).

Specificul geomorfologiei generale impune, în concepţia noastră, ca principiu de clasificare o linie generală împărţită în ordine de mărimi subordonate (eventual 7 ordine), grupate însă pe trei categorii genetice (planetare, continentale şi suboceanice), dar impune şi linii secundare de clasificare, introduse ca nişte ramuri ce se nasc dintr-un trunchi comun, tot mai multe pentru ordinele tot mai mici (numite ramuri, subordine, clase şi subclase). Ordinul I = reliefosfera; ordinul II = plăcile tectonice; ordinul III = continentele şi bazinele oceanice; ordinul IV = formele majore tectonice (se subîmparte în două ramuri: continentale şi suboceanice); ordinul V = forme cauzate de agenţi-procese continentale externe cu extindere globală (se subîmparte în subordine: V1 = relief fluviatil, V2 = relief litoral etc.); (la fel se subîmparte şi ramura suboceanică); ordinul V1 = forme continentale cauzate de agenţi-procese externe cu extindere zonală, regională şi locală (1. relief eolian şi deşertic = clasă, 2. relief glaciar etc.); ordinul VII = forme elementare cauzate de procese elementare (1. procese fizico-chimice, 2. procese gravitaţionale = 2.a. prăbuşiri, 2.b. alunecări etc.); la fel procedăm pentru formele suboceanice (IV = dorsale, V = platformă continentală, VI = rifturi, VII = forme elementare).

Teorii în geomorfologie Închegarea cunoştinţelor generale despre relief într-o ştiinţă

separată a coincis cu apariţia primei teorii generale despre evoluţia

24

acestuia, teoria ciclului eroziunii normale sau ciclul geografic (M. W. Davis, 1884, 1899 şi 1912). Ulterior au apărut şi alte teorii.

Teoria ciclului eroziunii, numită şi teoria lui Davis, are ca punct de plecare mişcări rapide de înălţare care nasc munţi şi care apoi sunt luaţi în primire de eroziunea apelor curgătoare. Acestea declanşează ciclul eroziunii, care trece prin foarte multe stadii succesive până la dispariţia muntelui şi formarea unei câmpii de eroziune uşor deluroasă, peneplena. Stadiile de evoluţie sunt grupate în trei etape, caracterizate prin forme diferite pe care le îmbracă profilul talvegurilor şi al versanţilor: tinereţe, maturitate şi bătrâneţe. Ulterior, relieful (peneplena) poate fi reîntinerit prin noi mişcări de ridicare. Teoria abordează deci evoluţia descendentă a reliefului şi este finalistă, deoarece concepe o singură direcţie de evoluţie, spre peneplenă.

Teoria treptelor de piemont (Walter Penck, 1924) formulează o evoluţie ascendentă, pe parcursul unei îndelungate şi sacadate mişcări de ridicare a unui masiv. În funcţie de intensitatea mişcării de înălţare, versanţii văilor devin convecşi (râurile se adâncesc repede), concavi (ridicarea este tot mai înceată) sau rectilini (înălţarea este uniformă). Când înălţările stagnează, la baza masivului se naşte o treaptă de piemont (un glacis sau pediment), care la o reînălţare a masivului se ridică, formând o bază locală de eroziune pe versant, iar la baza masivului se sculptează o nouă treaptă de piemont. Când înălţările încetează total, treptele mai joase desfiinţează pe cele de deasupra lor, luând naştere o suprafaţă reziduală finală (Endrumf). Evoluţia reliefului este concepută mai complex, dar în ultimă instanţă tot finalistă.

Teoria lui L. King (1942, 1950), sau a pediplenei, apare fie ca o continuare a lui Davis, fie a lui Penck. Pune accent pe retragerea versanţilor paraleli cu ei înşişi, după o ridicare rapidă ca şi la Davis. La bază se extind tot mai mult pedimente, deasupra cărora rămân martori de eroziune, inselberguri. Cu timpul pedimentele se unesc şi formează o pediplenă, oarecum similară peneplenei.

Modelul Bűdel (Etchiplanaţia) concepe formarea de suprafeţe duble de nivelare, în regiunile calde şi umede: una prin eroziune areolară la suprafaţă, şi alta prin alterare chimică, în adâncime, ultima foarte neregulată.

Teoria nivelelor geomorfologice (K. K. Markov) porneşte de la idea lui Penck, a interdependenţei dintre mişcările scoarţei şi agenţii externi. Se consideră că fiecare agent principal extern formează câte

25

un nivel geomorfologic specific, fixat la o anume altitudine: platforma continentală (între zero şi minus 200 m), peneplena sau nivelul fluviatil (deasupra lui zero metri), nivelul gheţarilor (la limita zăpezilor veşnice) şi nivelul crestelor înalte (nu are un agent precis).

Teoria morfo-climatică (A. Cholley) priveşte evoluţia reliefului diversificată în funcţie de climat. Deşi consideră că există trei geomorfologii, ca părţi ale unui singur obiect (structurală, climatică şi azonală), totuşi în amănunt şi în final clima primează (fiecare tip de rocă este modelată diferit sub fiecare tip de climă). Geomorfologia azonală se referă la agenţi (relief fluviatil, glaciar, marin etc.) şi se combină cu clima în sensul influenţării proceselor geomorfologice.

Concepţia evoluţiei paleogeomorfologice (vezi Gr. Posea, Geomorfologie generală, pg. 29, 1970) consideră că o teorie trebuie să impulsioneze cercetarea, nu să o încheie ca o concluzie. Tendinţa generală a evoluţiei nu este spre o anume formă ci către o serie de forme de echilibru, trecând şi eventual oprindu-se la anumite stadii, urmând apoi alte direcţii. Drumul real al evoluţiei este dictat de interferenţa în timp a mai multor factorii şi cauze şi el se imprimă diferit în formele de relief rezultate. Aceste forme, sau urmele lor, trebuiesc depistate în teren, delimitate prin cartografiere, ordonate evolutiv (după vârstă) şi prin ele se reface apoi evoluţia concretă (nu presupusă) a oricărui teritoriu. Este vorba de refacerea paleogeografică a evoluţiei, aplicând metoda cartografierii geomorfologice.

Teoria tectonicii globale priveşte atât geologia cât şi geomorfologia. În acest concept litosfera este îmbucătăţită în plăci şi microplăci semisferice. Ele se deplasează pe astenosferă, se ciocnesc şi nasc munţi, sau se depărtează formând rifturi şi apoi bazine oceanice etc. Teoria explică evoluţia reliefosferei, a continentelor şi oceanelor, apariţia munţilor, dar şi formarea şi distribuţia vulcanilor, a cutremurelor, a foselor etc.

Analiza geomorfologică (continentală) Analiza cuprinde trei direcţi: suprafaţa topografică,

morfogenetică şi a formelor. Analiza suprafeţei topografice este în fapt analiza numerică a

reliefului bazată pe curbele de nivel: hipsometrie, pante, fragmentare etc., toate în cifre sau indici privind lungimi, lăţimi, înălţimi, suprafeţe, unghiuri etc. Este în acelaşi timp şi o analiză grafică (morfografică), bazată pe profile, diagrame, hărţi. Pentru aceasta din

26

urmă, pe harta curbelor de nivel se trasează şi o reţea de linii perpendiculare pe curbe, care indică firul văilor şi al cumpenelor de ape.

Analiza morfogenetică se referă la procesele de modelare a suprafeţei topografice. Este vorba de procese şi agenţi (sau forţele energetico-mecanice). De obicei se analizează separat procesele de versant (multiple şi foarte active), cele de pe suprafeţele relativ plane şi apoi procesele pe agenţi (fluviatile, glaciare etc.). Şi aici analiza se materializează în profile, diagrame, hărţi.

Analiza formelor presupune, în paralel, cunoaşterea clasificării sistematice a formelor de relief, recunoaşterea lor în teren şi pe hartă. Analiza începe cu conturarea sau cartarea formelor pe hartă, se observă şi se deduce stadiul de evoluţie, vârsta, răspândirea în teritoriu, rolul în peisajul actual, aspecte practice ş.a. Concomitent se face şi o analiză morfodinamică a versanţilor, priviţi ca o formă complexă cu o evoluţie mult mai rapidă.

GEOMORFOLOGIA PLANETARĂ Structura Terrei, plăcile tectonice, lanţurile muntoase Structura litosferei se încadrează structurii Pământului în

general. Acesta se compune dintr-un nucleu (între 2900-6400 km), mantaua împărţită în trei (inferioară sau mezosfera, între 700-2900 km; astenosfera-vâscoasă şi cu lenţi curenţi de convecţie, între 150-700 km; mantaua superioară-solidă, cu densitate de 3,3 situată între 70-150 km) şi crusta (scoarţa) groasă de 10-60 km, formată din două tipuri de scoarţă – continentală (de tip granitic, cu densitate de 2,7) şi oceanică (bazaltică, cu o grosime de 3-7 km şi o densitate de 3-3,2). Oceanele stau pe locurile unde aflorează scoarţa bazaltică (lipseşte scoarţa continentală).

Foarte important pentru geodinamică este faptul că mantaua superioară (solidă) face corp comun cu crusta rezultând litosfera. Aceasta „pluteşte” pe astenosferă şi se subdivide în calote sferice numite plăci.

Tectonica plăcilor (geodinamica litosferei) este o teorie iniţiată de H. Hess (1960, prin articolul „Extinderea fundului oceanic”) şi confirmată şi completată ulterior de mai mulţi autori, mai ales în urma expediţiei oceanice a vasului Challanger (între 1968-1973). S-a dovedit că litosfera se compune din 8 plăci mari (euroasiatică, africană, două plăci americane, antarctică, indo-australiană şi pacifică

27

de est şi de vest) la care se adaugă plăci intermediare (arabică, somaleză, Nazca, Cocos, filipineză ş.a.) şi microplăci (Moesică, a Mării Negre etc.). Plăcile sunt despărţite de despicături adânci numite rifturi şi de fose continuate în adânc cu suprafeţe de încălecare numite planuri Benioff, pe care plăcile vecine se încalecă. Fiecare placă este formată din scoarţă oceanică şi continentală, cu excepţia celor pacifice.

Curenţii din astenosferă ca şi mişcarea de rotaţie a Pământului fac ca plăcile să se mişte pe astenosferă, de obicei sub formă de rotire şi deplasare laterală, cu 1-12 cm/an (100 km într-un milion de ani). Originea mişcării laterale se află în rift, unde iese periodic materie bazică din astenosferă care se sudează sub formă de fâşii de acreţie (marcate de magnetism remanent) la marginea riftului şi a fiecărei plăci. În felul acesta are loc expansiunea fundului oceanic şi respectiv naşterea unui ocean. În acelaşi timp, mediana oceanică cu rift se tot înalţă luând naştere dorsala medio-oceanică, ce se ridică cu 2000-3000 metri peste platourile fundurilor oceanice. Totodată, transversal pe rift, apar falii transformante care împart dorsala şi fundul oceanului în praguri de tip horst şi depresiuni. Crestele rifturilor se înalţă cu 1000-2000 m peste adâncul despicăturii, pe alocuri sunt formate din vulcani şi adesea impun chiar insule (Azore, Islanda etc.).

După un maximum de expansiune, oceanul se închide prin subducţia şi topirea, în astenosferă, a fundului bazaltic, în timp ce materia continentală rămâne mereu la suprafaţă, dar se uneşte în continente mai mari sau se împarte în altele mai mici. Odată cu închiderea unui ocean se deschid altele, în aceeaşi proporţie, litosfera în sine rămânând aceeaşi, reciclarea făcându-se numai pentru scoarţa bazaltică.

Se pare că iniţial (odată cu apariţia crustei şi a litosferei) a fost un singur continent (Pangeea) şi un singur ocean (Pantalassa) respectiv un Ocean Pacific mai mare. Megacontinentul s-a despărţit pe un rift est-vest din care s-a născut Oceanul Tethys, restrângându-se echivalent Pacificul. Apoi Tethysul s-a închis născându-se aici lanţul muntos alpino-himalayan şi concomitent, acum circa 200 milioane de ani s-au format oceanele Indian şi Atlantic. Acesta din urmă continuă să se lărgească în detrimentul reducerii Pacificului.

Reducerea şi închiderea unui ocean se fac prin subducţia pe planul Benioff a marginii sale sub o placă ce are deasupra materie continentală mai uşoară. Pe aliniamentul de subducţie, în ocean, apar

28

cele mai adânci fose, iar pe partea continentală opusă se încreţesc şi se ridică munţi, străpunşi de vulcani. Pe aceste aliniamente de subducţie apar şi cele mai puternice cutremure.

Naşterea munţilor prin tectonica plăcilor este în strânsă legătură cu aliniamentele de contact dintre oceane şi continente, care sunt de două feluri: margini active (între două plăci care se apropie) şi pasive (contact pe aceeaşi placă).

La marginile active (exemplul actual, marginea Pacificului de Vest) se nasc lanţuri de munţi cutaţi, prin subducţia plăcii bazaltice oceanice şi încreţirea, peste planul Benioff, a marginii active continentale. Focarele seismice au indicat aici adâncimi de subducţie de până la 700 km.

În realitate, există trei tipuri de mecanisme prin care iau naştere munţii cutaţi: subducţie, obducţie şi coliziune. Ca tip de subducţie se indică lanţul americano-andin, dar şi arcurile muntoase insulare din marginea occidentală a Pacificului. Obducţia este oarecum opusă subducţiei în sensul că o crustă oceanică încalecă peste una continentală (au loc cutări intense care asociază roci ultrabazice, ofiolite, cu sedimente oceanice de tip fliş şi radiolarite, ca în sud-estul Pacificului în arhipelagurile muntoase din Noua Guinee, unde placa oceanică indo-australiană încalecă peste marginea plăcii pacifice). Lanţurile muntoase de colizune apar după închiderea unui ocean, cum a fost Tethysul, când s-au ciocnit două plăci continentale. Există însă şi lanţuri intracontinentale de coliziune, formate prin cutarea unor sedimente continentale depuse pe fâşii mai instabile ale crustei continentale (bazine sedimentare sau fracturi importante), supuse unor presiuni venite dinspre margini continentale; un exemplu sunt Pirineii, cu o zonă axială cristalină precambriană, de pe care au alunecat şi s-au cutat simetric sedimente spre nord şi spre sud. Uneori cele trei tipuri de mecanisme se interferează în timp, creând lanţuri compozite.

Marginile pasive şi bombările marginale reprezintă al doilea tip de contact ocean-continent, situat pe o singură placă, dar cu posibile ridicări montane. Este vorba în special de scuturi, ca resturi ale Gondwanei şi Laurasiei, care spre ocean s-au ridicat destul de puternic pe aliniamente de flexuri. Apar abrupturi spre ocean, sub două forme: abrupturi relativ uniforme (ghirlanda montană arabică din Hadramant şi Assif Yemen, care urcă la peste 3700 m, sau ghirlanda scandinavă ce se ridică la peste 2400 m) şi abrupturi în trepte marcate de suprafeţe de nivelare separate prin denivelări de 100-300 m (exemplu, bordura scutului african spre oceanele Indian şi

29

Atlantic, mai ales în Gabon, Zambia şi Angola, unde suprafeţele de nivelare apar la circa 2000 m, 1500-1800 m, 700-1100 m şi sub 500 m). Explicarea acestor ridicări ale marginilor pasive este încă neclară: împingeri laterale şi ridicări din cauza diferenţei de grosime şi densitate a celor două tipuri de crustă; transfer de căldură şi materie astenosferică spre şi sub continent, cu subsidenţă în platforma continentală; ridicări sacadate impuse de perioadele de eroziune care au creat suprafeţele de nivelare, uşurând continentul şi, acumulări pe platforma continentală care o îngreunează şi îi produc subsidenţă.

Continente, bazine oceanice, curba hipsografică Dacă secţionăm suprafaţa terestră cu o serie de profile rezultă

două categorii de forme (de ordinul III), continente şi bazine oceanice, care împreună se caracterizează printr-o serie de trepte ce pot fi generalizate în aşa zisa curba hipsografică a Pământului.

Continentele sunt uscaturile globului. Dar, din punct de vedere geologic ele sunt un tip de scoarţă compusă din două-trei pături de roci: bazaltică, plus granitică, plus sedimentară. Specifică este pătura granitică ce are o grosime de 15-20 km sub platforme şi 30-40 km sub lanţurile muntoase. Pătura bazaltică are până la 10 km (sub oceane numai 5 km), iar pătura sedimentară poate atinge 10-20 km grosime dar poate şi lipsii pe alocuri. În suprafaţă, rocile sedimentare apar însă pe 75% (inclusiv sub oceane). Continentele, ca uscaturi ocupă 29% din suprafaţa Terrei, dar ca scoarţă de tip continental se ridică la 50%, incluzând şi platformele şi abruptul continental de sub oceane. Structura orizontală a scoarţei continentale se compune din orogen şi platforme, uneori şi avantfose (sau depresiuni marginale).

Orogenele au o scoarţă mult mai groasă, formează lanţurile muntoase, în principal lanţul vest-american şi cel Alpino-Himalaian; au o structură tectonică mozaicată (cute, şariaje, falii, blocuri cristaline amestecate cu sedimentar şi roci vulcanice) şi comportă o labilitate tectonică mare (mişcări importante pe verticală, şi cutări).

Platformele reprezintă o scoarţă continentală mult mai subţire, au o structură verticală bine definită formată dintr-un soclu cristalin cu intruziuni magmatice, nivelat ca o peneplenă, peste care se află mai multe pături sedimentare (uneori lipsesc, şi platforma se numeşte „scut”).

Avanfosele sunt depresiuni geologice situate la exteriorul unui lanţ muntos, care se colmatează cu sedimente coborâte din munte şi din platformele vecine; prezintă mişcări subsidente de lungă durată,

30

iar fundamentul lor se compune atât din orogen cât şi din platformă, între ele existând aliniamente de falie. Din punct de vedere al reliefului, pe avanfose iau naştere reliefuri submontane de tip Subcarpaţi şi piemonturi.

Oceanele reprezintă gropi enorme, de nivel planetar, umplute cu apă. Sub aspect geologic sunt definite prin scoarţă de tip bazaltic, cu densitate mare, apropiată de cea a mantalei superioare, lipsindu-i pătura granitică, iar cea sedimentară este redusă. Scoarţa de pe fundul oceanelor se naşte în rifturi şi se reciclează prin aliniamentele de subducţie, unde ajunge din nou în astenosferă.

Treptele morfologice ale suprafeţei globului se materializează grafic în curba hipsografică. Ele coincid cu poziţia altimetrică a formelor majore de relief (ordinul IV) atât de pe continent cât şi sub ocean. Aceste trepte sunt: munţi şi podişuri înalte, câmpii şi platouri joase, platforma continentală, abruptul continental (între minus 200-3000 m), platforma sau platoul oceanic (între minus 3000-5000 m), dorsalele oceanice (între minus 3000-200 m), fosele oceanice (între minus 5000-11034 m).

Mişcări ale scoarţei cu importanţă pentru relief Este vorba de mişcări în principal tectonice, dar şi de alt tip, cu

importanţă pentru relief, cum ar fi cele de subsidenţă sau chiar oscilaţiile nivelului de bază oceanic, important pentru eroziune, dar şi pentru sedimentare. Clasificările geologice ale acestor mişcări se referă în special la structurile geologice cărora le dau naştere (cute, şariaje, faliate etc.), pe când geomorfologia este interesată de efectul lor geomorfologic, respectiv procese şi forme create.

Orogeneza reprezintă mişcările care conduc la formarea de munţi (cute, şariaje, falii, înălţări importante, chiar coborâri locale care formează depresiuni), sau platouri înalte, inclusiv nuanţe de tip bloc sau masive.

Epirogeneza este o mişcare lentă de înălţare (pozitivă) sau de coborâre (negativă) care afectează obişnuit regiunile de platformă. Ele alternează, producând regresiuni şi transgresiuni marine. Creează câmpii şi podişuri şi stimulează eroziunea sau acumularea (cele negative).

Subsidenţa = mişcări de coborâre pe arii restrânse, compensate mereu de aluvionări.

Izostazia reprezintă o mişcare de echilibrare compensatoare: o regiune ocupată de calote glaciare coboară şi în alte părţi terenul se

31

ridică; o regiune erodată se ridică, iar alta unde s-au depus sedimente coboară; pe regiunile în ridicare este stimulată eroziunea, iar pe cele în coborâre, acumularea.

Vulcanismul construieşte, prin veniri de lave şi prin explozii, diferite forme de relief, dar golirile unor spaţii de magmă pot provoca lăsări locale.

Cutremurele se localizează pe fracturi şi discontinuităţi ale scoarţei şi pot provoca prăbuşiri, alunecări, crăpături, catastrofe economice şi umane.

Eustatismul reprezintă ridicări sau coborâri ale nivelului de bază (oceanic, marin, local) cu influenţe asupra eroziunii şi acumulării, inclusiv cu naşterea unor forme de relief cum ar fi terasele.

Geosinclinal, orogen, domeniu şi transformarea sa în

platformă şi peneplenă Un lanţ montan sau orogen se naşte în circa 100-130 milioane

de ani prin procese tectonice succesive în mai multe faze şi etape, iar apoi poate fi distrus de către eroziune într-un timp echivalent şi transformat într-o câmpie colinară numită peneplenă.

Etapa primă sau prepararea viitorului lanţ de munţi, începe cu deschiderea şi lărgirea unui geosinclinal, care acumulează tot mai multe sedimente şi suportă mişcări continui de lăsare. Urmează etapa de orogen, cu mai multe faze. Faza de inversiune a mişcărilor, când geosinclinalul începe să se restrângă, iar fundul său şi sedimentele încep să se ridice şi să se cuteze. Urmează faza de închidere totală a geosinclinalului (ca fost ocean) şi începe faza morfogenezei; se realizează arcuri şi segmente muntoase, iar în faţa lor, în mod compensatoriu, începe formarea avanfosei care va acumula sedimente venite prin eroziunea orogenului. Urmează faza ridicărilor în bloc a segmentelor şi lanţului muntos, care antrenează (şi cutează uşor) şi avanfosa, dar şi marginile unor platforme din jur, pe care le transformă în dealuri, podişuri şi câmpii ce evoluează pendinte de câte un mare segment montan; iau naştere domeniile geomorfologice (compuse din munţi, dealuri, podişuri şi câmpii). Este de reţinut un fapt: în procesul restrângerii geosinclinalului scoarţa nouă de orogen se îngroaşe foarte mult, atât către în sus (lanţul montan) dar şi către în jos prin aşa zisa rădăcină a munţilor care se implantează mult în astenosferă.

În evoluţia următoare, a orogenului, pe prim plan trece eroziunea. Aceasta îndepărtează continuu cantităţi mari de roci, făcând ca muntele să devină mai uşor şi cu timpul să se reînalţe.

32

Concomitent, la marginea muntelui sau chiar în interior se formează suprafeţe de eroziune. Procesul se repetă sacadat, cu două efecte: ridicarea tot mai mult a rădăcinii muntelui şi scăderea sacadată a înălţimilor montane până când în locul muntelui ia naştere o peneplenă. În felul acesta scoarţa groasă de orogen s-a subţiat, devenind scoarţă de tip platformă.

Urmează două posibilităţi: fie această scoarţă suferă mişcări epirogenetice de coborâre şi deasupra soclului peneplenat se depun strate sedimentare, fie o parte a regiunii este afectată de mişcări de faliere şi înălţare a unor blocuri la peste 1000-2000 m, devenind masive muntoase. Este cazul unor aşa-zişi munţi hercinici (Masivul Central Francez, Masivul Boemiei ş.a.) sau a unor porţiuni din sudul Africii (Munţii Scorpiei) sau din Podişul Brazilian (porţiuni ridicate din vechile continente Gondwana şi Laurasia).

Structura continentelor. Evoluţia repetată de la orogen spre platformă şi reluarea în ridicări ulterioare a unor porţiuni de platformă, au condus la o structură în benzi sau fâşii de vârste tot mai noi a continentelor, ultima fâşie fiind cea a orogenului alpin. De exemplu, Europa începe cu Scutul Baltic (care s-a consolidat puternic într-o lungă perioadă precambriană când au avut loc circa 20 de orogeneze), de la care spre sud urmează fâşia caledonică (paleozoicul inferior), hercinică (paleozoicul superior) şi orogenul alpino-carpatic (mezozoic şi neozoic).

GEOMORFOLOGIA DINAMICĂ EXTERNĂ; PROCESE

GEOMORFOLOGICE EXTERNE

Geomorfologia erozivo-acumulativă; categorii de procese şi agenţi

Geomorfologia erozivo-acumulativă (sau sculpturală) studiază relieful creat direct sau indirect de către factorii externi, dar ţinând cont (uneori în interacţiune directă) şi de factorii interni. Factorii externi sunt procesele geomorfologice şi agenţii externi care, la rândul lor, acţionează tot prin procese specifice.

În afară de procesele pe agenţi, există însă o altă mare categorie de procese, care nu au un agent anume, cunoscute sub numele de procese premergătoare eroziunii, care prepară roca pentru a fi eventual apoi erodată de agenţii externi. Aceste procese îşi au sediul, în principal în atmosfera de lângă sol, motiv pentru care au fost numite şi procese de meteorizare. Acestora li se adaugă şi procesele

33

gravitaţionale. În mare, deci, putem deosebi patru categorii de procese externe: a) procese fizico-chimice (dezagregarea, alterarea şi dizolvarea), b) procese de pluviodenudare şi şiroire, c) procese gravitaţionale (prăbuşiri, alunecări, tasare, sufoziune) şi d) procese de agenţi (eroziune, transport şi acumulare).

Procesele respective mai sunt cuprinse uneori şi sub numele de geomorfologie dinamică, deoarece ele, sau prin ele, se creează şi evoluează formele de relief şi relieful în general, în special pe timp scurt şi mediu. Întrucât aceste procese au un ritm extrem de accelerat pe pante, în raport cu suprafeţele relativ plane, ele mai sunt numite adesea şi procese de versant (în care nu intră procesele pe agenţi).

Legile generale ale geomorfologiei erozivo-acumulative Procesele, sau mecanismele prin care factorii externi (inclusiv

agenţii) atacă, prelucrează şi transportă rocile creând reliefuri, se supun sau stau sub controlul unor legi generale, care impun zonal, regional sau local: tipul de proces dominant, ritmul şi intensitatea acestora, modul lor de asociere. În mod special aceste legi ţin de patru cauze: zonalitatea climatică, tipul de rocă, altitudinile şi panta.

Legea zonalităţii morfoclimatice, lege general geografică, se aplică în geomorfologie printr-o zonalitate specifică de acţiune a proceselor geomorfologice, şi chiar o zonalitate a formelor de relief. Fiecare tip de climă impune o anume combinare a acestor procese: zona caldă şi umedă impune pe prim plan alterarea chimică a rocilor, transportul în soluţie şi formarea de laterite; zona aridă declanşează o dezagregare fizică puternică, cu nisipuri şi procese eoliene; zona temperată dă întâietate proceselor fluviatile şi alterărilor de la baza păturii de sol; zona periglaciară are ca specific procesele de îngheţ-dezgheţ, cu dezagregări, sau molisol şi pergelisol; zona glaciară se remarcă prin eroziunea şi acumularea create de gheţari; se adaugă şi o serie de subzone: savanele, cu torenţialitate mare în sezonul ploilor, aprinderea savanei şi acţiune eoliană în sezonul uscat; stepele se caracterizează prin existenţa loessurilor, cu pluviodenudare, şiroire şi acţiune eoliană; zona mediteraneeană impune vara dezagregări puternice (secetă), iar iarna descompuneri chimice, dizolvări şi torenţialitate puternică. Legea zonalităţii se aplică regiunilor joase, câmpii, podişuri, dealuri şi are două mari variante: cu pădure şi vegetaţie bogată (joacă rol de tampon faţă de procesele meteorice) şi fără vegetaţie (eroziune accelerată puternic).

Legea etajării este impusă de altitudine sub formă de munţi,

34

care determină etaje climatice. Ca elemente ale climei se aseamănă cu zonele principale morfoclimatice, dar efectele morfologice au un specific aparte: etajele inferioare suportă influenţa celor superioare; de aceea legea se mai numeşte şi legea subordonării etajelor morfoclimatice. Aceste etaje sunt definite bine numai în zonele calde şi temperate (caliente, templada, fria, gelada sau, de sus în jos, supraglaciar, glaciar, periglaciar sau alpin, temperat cu pădure). Etajarea mai impune şi orientarea diversă a versanţilor faţă de soare şi faţă de vânt.

Legea eroziunii diferenţiale se referă la faptul că un proces (sau o combinaţie de procese) cu aceeaşi forţă acţionează foarte diferit de la o rocă la alta sau de la un strat la altul creând diferenţe de altitudini, deci forme de relief.

Legea regionalismului şi a diversităţii locale este impusă cu precădere de tectonică (regiuni cu structuri şi cu poziţii spaţiale diferite) dar şi de tipurile majore de relief şi de climă. Se referă la modelări geomorfologice diferite regional sau local în funcţie de mediile morfogenetice ale acestora (o regiune situată mai în interiorul continentului, o regiune dominată de argile, un climat de adăpost, un versant nordic etc.).

Legea pantei este în fapt legea gravitaţiei aplicată la materialele mobile de pe versanţi şi se referă la efectul pantei asupra proceselor. Panta accelerează puternic evacuarea materialelor de pe versanţi (prin prăbuşiri, prin alunecări, torenţi, viteza apei curgătoare etc.) împrospătând continuu expunerea rocilor faţă de dezagregare şi alterare. Uneori, efectul pantei asupra eroziunii trece înaintea eroziunii climatice.

Legea nivelului de bază (baze de eroziune). Mergând pe firul general al acţiunii de eroziune a proceselor şi agenţilor geomorfologici se poate observa că fiecare, sau aproape fiecare are un anume nivel (sau suprafaţă orizontală) la care acţiunea sa se opreşte sau se trece la un alt tip de eroziune. Deasupra acestei baze acţiunea se accelerează, iar în apropierea acesteia se diminuează aproape total, creându-se concomitent suprafeţe sau nivele specifice de eroziune. Aşa sunt: peneplena, platforma de abraziune şi, într-o oarecare măsură nivelul zăpezilor veşnice (pentru eroziunea glaciară) şi chiar unele suprafeţe din interiorul deşerturilor nivelate în funcţie de nivele locale de bază.

Întrucât acţiunile de eroziune, transport şi acumulare sunt cele mai importante pe continente (ele efectuând principalul transport care reciclează rocile între continent şi ocean), se consideră ca nivel

35

general de bază, cel al Oceanului Planetar (zero metri). Aici se opreşte eroziunea general-continentală, de aici începe sedimentarea, dar şi abraziunea, către acest nivel tinde să se niveleze tot relieful de uscat (dar tectonica îl reînnoieşte periodic ridicându-l mai sus). Există, însă, mai multe tipuri de nivele de bază: general, regional (exemplu, Marea Caspică), local.

Rolul acestor nivele de bază în reglarea eroziunii este covârşitor, în funcţie de ele se formează (sau tind să se formeze) profilele de echilibru ale râurilor şi chiar ale versanţilor. Ridicarea sau coborârea pe timp îndelungat a nivelului de bază impun reluarea eroziunii sau a acumulării şi realizarea unor forme ciclice de relief (exemplu terasele).

Legea echilibrului se referă la faptul că orice tip de eroziune tinde la crearea unor stări de echilibru ca formă (în raport cu mediul său morfogenetic) şi chiar ca poziţie. Plăcile tectonice, munţii sau podişurile şi până la formele cele mai mici, toate sunt sau tind spre un echilibru dinamic (nu static) în raport de factorii care le generează sau le modelează ca formă; aceasta din urmă ajunge uneori la un echilibru foarte avansat, când intră de fapt în stadiul de conservare. Se poate spune chiar că, dacă acţiunea morfogenetică a proceselor şi agenţilor se supune în spaţiu (regional, zonal, local) legilor zonalităţii, etajării şi durităţii rocilor, în timp ea este dirijată de legea echilibrului şi a pragurilor de discontinuitate. La modul general, legea echilibrului impune atât forme tip (ajunse la echilibru maxim sub aspectul grafiei exterioare), cât şi diferite tipuri de suprafeţe şi profile de echilibru. Putem cita profilul de echilibru al râurilor, al versanţilor, al litoralului, iar ca suprafeţe pe cele denumite peneplene, pediplene, suprafeţe şi nivele de eroziune, platforma de abraziune, glacisurile, pedimentele ş.a. Pentru teritoriile continentale, un rol important în tendinţa de realizare a echilibrului îl joacă vegetaţia şi aluviunile, ca strat tampon între rocă şi procesele geomorfologice.

Asocierea spaţială a proceselor (şi agenţilor) în sisteme

morfogenetice Procesele în general şi cele externe în special în funcţie de

originea energiilor (internă, externă etc.) şi de legile de acţiune (fizice, chimice, geologice), după tipul de climă şi rocă etc. se asociază formând sisteme de eroziune regionale, altitudinale, sau pe diferite medii (uscat, subacvatic, litoral, subteran, de pădure, de stepă, deşertic etc.).

36

Sisteme aparte formează şi agenţii geomorfologici, ca de exemplu cel fluviatil, glaciar, eolian, antropic.

În procesul de asociere, un rol aparte îl joacă intensitatea acţiunii asupra rocilor care este controlată de elementele mediilor morfogenetice: climă, etaj, pantă, expunere, litologie, structură etc.

Clasificarea sistemelor geomorfologice (de eroziune) se face deci, după: tipurile de climă (calde şi umede, aride etc.), după pantă (sisteme de versant şi de interfluvii), după rocă şi structură etc. În această clasificare se observă o oarecare subordonare de la zona climatică la etaje şi apoi spre rocă şi structură, dar şi o sinteză în procese de versant şi de interfluviu.

O poziţie aparte o au sistemele de eroziune pe agenţi: fluviatile, eoliene, glaciare, marine, antropice. Aceste sisteme asociază şi procese de meteorizare, dar acţionează şi după legi proprii, oarecum indiferent de climă, etaj sau rocă, formând propriile tipuri de forme.

Procesele fizico-chimice Procesele fizico-chimice sunt: dezagregarea, alterarea şi

dizolvarea. Dezagregarea este un proces fizic care duce la fărâmiţarea

rocilor în bucăţi mai mari sau mai mici, pe mai multe căi: insolaţie, îngheţ-dezgheţ, umezire-uscare, cristalizarea unor substanţe, acţiune biologică.

Insolaţia provoacă dilatări şi contractări ale rocii, în special prin variaţiile de temperatură de la zi la noapte (diurne). Dezagregarea este maximă în regiunile deşertice, mai ales pe abrupturi. Rezultă grohotiş sau detritius, de dimensiuni diferite în funcţie de compoziţia rocii şi de conductibilitatea sa termică.

Îngheţ-dezgheţul formează un cuplu care conduce la îngheţul apei pătrunsă în roci pe diferite crăpături. Apa îngheţată îşi măreşte volumul cu 1/11, provocând presiuni de 2000-6000 kg/cm2. Fenomenul este frecvent pe zona de la limita zăpezilor veşnice, unde temperatura oscilează des peste şi sub zero grade. Rezultă un grohotiş, ale cărui fragmente au mărimi în funcţie de gelivitatea rocii (microgelive, macrogelive). Se adaugă şi materialele fine până la nisip şi loess.

Umezirea-uscarea alternative conduc la slăbirea coeziunii rocilor, cu precădere a celor argiloase. Argilele umede îşi măresc volumul cu 1/3. Astfel au loc cutări, alunecări, iar pe timp uscat se produc contractări şi crăpături, plus săruri precipitate.

Dezagregarea biologică se produce prin presiunea rădăcinilor

37

pătrunse în crăpături, în special sub pădure (circa 30-50 kg/cm2). Contribuie şi animalele, mai ales microorganismele care, alături de rădăcini, contribuie la fărâmiţarea rocilor pe cale biochimică.

Cristalele, care se formează pe anumite crăpături din soluţiile întâmplătoare, pot provoca presiuni de 100-1000 atmosfere, îndeosebi în deşerturi.

Dezagregarea complexă reprezintă o acţiune combinată între forţele mecanice şi acţiunile de alterare chimică şi dizolvare.

Alterarea chimică fărâmiţează şi schimbă natura petrografică (chimică) a rocii. Agentul principal al alterării este apa care se disociază în ioni de hidrogen şi hidroxil (OH), acţionând asupra rocii ca bază sau ca acid. Descompunerea creşte cu temperatura şi cu umiditatea. Este stimulată şi de vegetaţie şi de procesele bacteriologice din sol, prin aceea că apa se încarcă cu diferiţi acizi. Alterarea afectează puternic părţile mai proeminente sau colţurile rocii (legea colţurilor conduce la rotunjirea unei bucăţi de rocă). Alterarea se produce pe patru căi chimice.

Oxidarea foloseşte oxigenul din aer şi apă. Sunt afectate îndeosebi rocile consolidate la mari adâncimi lipsite de oxigen (rocile metamorfice şi magmatice). În contact cu oxigenul, rocile produc oxizi şi hidroxizi. Bacteriile autotrofe produc oxidarea unor elemente pentru obţinerea bioxidului de carbon. În regiunile tropicale oxidarea (din aer) conduce la formarea unor cruste lucioase cu efecte luminoase diferite.

Hidratarea este procesul prin care unele minerale absorb apă, fie moleculară, fie ca apă de constituţie. Mineralul se dezintegrează până la afânare. Se produc compuşi numiţi hidraţi, care conduc la distrugerea rocii. Apare şi un proces invers, de deshidratare, mai ales în regiunile semiaride; astfel prin pierderea apei roca se distruge.

Hidroliza, sau descompunerea unor săruri, în prezenţa apei, în baza şi acidul din care provin. Multe elemente mineralogice au caracter de săruri şi pot hidroliza. Aşa sunt de exemplu silicaţii, ale căror baze (de calciu, de potasiu etc.) se separă de acidul aluminosilicic.

Carbonatarea este acţiunea apei încărcată cu bioxid de carbon asupra mineralelor din roci. Calcarul este roca cea mai puternic atacată prin carbonatare, dar în mare măsură şi rocile vulcanice.

Vieţuitoarele au un rol mare în alterare (alterarea biologică). De exemplu, prin fotosinteză se extrag anual 1,5x1011 tone de bioxid de carbon şi se cedează tot atâta oxigen. Descompunerea (putrezirea)

38

organismelor emană o cantitate mare de dioxid de carbon transformat apoi în acid carbonic. O serie de ierburi şi arbori extrag silice din roci. Bacteriile autotrofe au un rol deosebit în alterare; astfel într-un mm3 se pot găsi până la un miliard de coci; o păpădie care s-ar înmulţi într-un mediu continuu optim ar acoperii tot uscatul în 10-12 ani etc.

Dizolvarea atacă roca pe cale fizico-chimică, dar adesea concomitent cu alterarea chimică. Agentul principal este apa. Cea mai specifică este dizolvarea calcarului, a sării şi a gipsului. Solubilitatea calcarului, în apă, în prezenţa dioxidului de carbon creşte de 10 ori şi se transformă în bicarbonat de calciu care, la rândul său se dizolvă de 30 de ori mai repede.

Relieful rezultat în urma proceselor fizico-chimice este de mărime minoră (relief minor). Dezagregarea lasă în urma ei următoarele tipuri de forme: crăpături, vârfuri (piramidale, ţancuri, colţi, ace), turnuri, coloane, creste (zimţate, crenelate, custuri, creste de cocoş), trepte (poliţe, brâne, surplombe), pereţii verticali (ziduri ciclopice), strungi, şanţuri, jgheaburi, ciuperci, babe, sfincşi, iar grohotişurile formează glacisuri, râuri de pietre (horjuri), mări de pietre. Alterarea dă naştere la: arenă granitică, blocuri sferoidale, tafonii, patina deşertului, căpăţâni de zahăr etc. Dizolvarea realizează: lapiezuri, doline, alveole, pungi de terra-rossa, peşteri, avene etc.

Scoarţa de alterare reprezintă acumularea, la suprafaţa rocilor în loc şi pe suprafeţe nu prea înclinate, a materialelor de alterare şi dezagregare sub formă de pătură acoperitoare. Ea are o importanţă cu totul aparte deoarece prin prelucrarea părţii sale de suprafaţă, cu ajutorul apei şi al organismelor, printr-un aşa-zis proces de pedogeneză, se formează solul. Pătura de alterare şi unele roci similare (loessul) sunt mame de sol.

Scoarţa de alterare este afânată şi are următoarea structură în profil complet: orizont argilos (deasupra), orizont argilo-detritic, orizont detritic şi roca fisurată. Foarte importante sunt proprietăţile scoarţei de alterare: structura (amintită mai sus), compoziţia fizico-chimică (deosebită de roca subiacentă), mobilitatea, permeabilitatea împreună cu capilaritatea, culoarea (diferită după tipul de climă). Există următoarele tipuri zonale ale scoarţei de alterare: detritic (clastic, litogen) în climatul rece; argilo-siallitic (sub climatul temperat oceanic); terra rossa (sub climat mediteraneean); carbonato-siallitic (temperat continental); halosiallitică (în deşert); allitică şi ferallitică (ecuatorial); lateritică (în savane).

39

Procese gravitaţionale. Deplasarea materialelor pe pante Deplasările de mase (autodeplasarea) reprezintă mişcarea

materialelor, alterate sau nu, pe un areal sau o suprafaţă înclinată. Ea îmbracă aspect areal. Există deplasări şi pe calea unui agent (râu, gheţar), formă ce se numeşte transport. Ambele constituie mişcarea maselor. Diferenţa între materialele deplasate de pe un anume loc şi cele formate în acelaşi timp prin alterări se numeşte bilanţ morfogenetic.

Forţele motrice ale deplasării şi factorii favorizanţi. Forţa principală a deplasărilor pe pante o reprezintă gravitaţia, dar ea se exercită prin intermediul legii pantei. La acestea se adaugă şi aşa-zisele forţe motrice care contribuie la declanşarea mişcării: greutatea maselor, modificările de volum. În afara forţelor motrice mai există şi factori care influenţează deplasarea: pantă, coeziunea rocilor, frecarea şi vegetaţia.

Greutatea maselor. Pentru a se pune în mişcare materialele au nevoie de o anume greutate care poate fi modificată prin veniri de noi materiale din părţile superioare, prin acumulare de apă sau suprapunerea unor construcţii. Pentru declanşare este nevoie ca greutatea să depăşească un punct critic numit panta limită (care la nisip este de 280, iar la grohotiş de 450). Depăşirea greutăţii pentru o pantă limită se numeşte prag de declanşare.

Modificările de volum pot declanşa şi ele mişcarea maselor şi se produc prin: oscilări de temperatură a maselor şi prin umflarea şi contractarea argilelor şi coloizilor (opusul cristaloidelor, au un aspect gelatinos). Micromişcările acestor materiale se pot produce şi pe pante de 5-20.

Panta este elementul prin care se materializează morfologic forţa de gravitaţie. Ea se manifestă, însă, nu numai prin înclinare, sau unghiul de pantă, ci şi în funcţie de proprietăţile rocii şi coeficientului de frecare. Acesta din urmă intervine mai ales când unghiul de pantă este mic şi impune pragul de oprire al mişcării.

Coeziunea rocilor. Rocile puţin coezive (nisipul, pietrişul, argila) au o mobilitate iniţială, favorabilă mişcării. Rocile coezive pot deveni mobile prin alterare şi dezagregare; au deci o coeziune dobândită. Cea mai mare mobilitate iniţială o are argila care gonflează, alunecă, poate antrena în alunecare şi alte roci. Mobilitatea iniţială şi alterarea selectivă a rocilor contribuie esenţial la adaptarea reliefului la petrografie.

Frecarea, la roci, este de două feluri: internă şi externă; ambele

40

se opun mişcării. Dar, frecarea internă este în funcţie de mai mulţi factori: indicele golurilor şi suprafaţa de contact a particulelor, apoi, creşte cu presiunea (către în jos), creşte în josul pantei, devine mai mică atunci când materialele sunt în mişcare, descreşte în prezenţa apei şi a argilei, descreşte de la particulele colţuroase la cele rotunde. Un rol aparte îl are starea fizică a mişcării: solidă (prăbuşiri), semisolidă (umedă şi afânată-nisip), plastică (argila umedă), de curgere (noroi). De asemenea, frecarea are mare importanţă în formarea profilului de echilibru al versantului; în josul pantei creşte frecarea, dar în acelaşi sens se înmulţesc şi factorii care reduc frecarea şi facilitează evacuarea materialelor (apa, umectarea, alterarea), netezind şi uniformizând pantele.

Vegetaţia, contrar aparenţei, nu frânează cantitativ evacuarea materialelor pe pantă. Opresc însă evacuările bruşte şi rapide sub formă de exemplu de alunecări şi provoacă o evacuare lentă, dar continuă şi sub formă de soluţii. Aceasta, deoarece vegetaţia menţine umezeală, care, împreună cu rădăcinile şi acizii organici măresc alterarea.

Intensitatea şi periodicitatea deplasării sunt foarte variabile în timp. În mare, se poate observa o periodicitate climatică anuală a accelerării deplasării, specifică fiecărei zone sau etaj climatic: în regiunile reci, la dezgheţ; în cele temperate, toamna şi primăvara; în deşerturile calde ritmicitatea este diurnă; în regiunile cu două anotimpuri deplasarea principală se realizează în sezonul ploios etc. Cantitatea absolută a evacuării apare însă conjunctural în fiecare zonă, iar pe timp de un an cea mai mare este în regiunile ecuatoriale şi în cele cu două anotimpuri (unul secetos).

Există două categorii principale de deplasări: bruşte (prăbuşiri, alunecări, curgeri) şi lente (deplasări uscate, creepingul, deraziunea, solifluxiunea, sufoziunea şi tasarea).

Prăbuşirile de teren sunt căderi bruşte de particole sau mase pe pante unde frecarea este redusă la maximum sau lipseşte. Există două tipuri: prăbuşiri individuale şi prăbuşiri în masă.

Prăbuşirile individuale se produc prin desprinderi individuale din versantul abrupt format din roci dure. Căderea este liberă (când abruptul are 900 sau este surplombat) sau prin rostogolire. Aceste prăbuşiri au ritm climatic (la îngheţ). Declanşarea se face mai ales la îngheţ-dezgheţ, la zgomote puternice, trepidaţii, explozii etc. Ca forme rezultă o trenă de grohotiş, conuri de grohotiş sau glacisuri de grohotiş, toate situate la baza pantei. Uneori bolovănişul se opreşte în

41

şiraguri instabile pe versant, râuri de grohotiş sau horjuri. Înclinarea conurilor de grohotiş rar trece de 25-350 (panta grohotişului). În cadrul conurilor grohotişul se poate deplasa apoi lent, cauzat de zăpadă, îngheţul apei şi de fărâmiţarea în timp a blocurilor de roci. Pe abruptul cu horjuri, sau fără, se pot produce şi avalanşe de zăpadă care afectează şi conul, mutând o parte din roci şi mai jos, ca un val numit morenă nivală.

Prăbuşiri de dimensiuni foarte mici, mai ales rostogoliri, au loc şi în roci mai moi sau în pătura de dezagregări-alterări şi formează conuri de ţărână, care dispar repede la ploi.

Prăbuşirile de masă, numite şi năruituri sau surpări, afectează mase mari de rocă, se produc mult mai rar şi nu au o ritmicitate climatică. Ele sunt provocate de cutremure, explozii, erupţii vulcanice, furtuni, subsăparea unui râu, existenţa unor argile sau roci dure, variaţii ale nivelului apei unei pânze subterane etc. Sunt frecvente în munţii alpini, în chei şi defilee, pe fostele văi glaciare, pe versanţii formaţi din gresii masive, deasupra unor goluri subterane (carstice sau de sare). Apar sub formă de: prăbuşiri de stânci uriaşe, torenţi pietriş (din foste grohotişuri periglaciare stabilizate prin împădurire), prăbuşiri de versanţi (porţiuni de versant), prăbuşiri în roci necoerente (loess).

Împotriva efectelor dăunătoare ale prăbuşirilor (pentru drumuri, case, faleze) se iau următoarele măsuri: explozii dirijate, injecţii cu ciment, plase de sârmă, copertine, tunele.

Alunecările de teren se produc în roci care devin plastice în contact cu apa (argile, marne, materiale argiloase). Se impune întâlnirea a trei factori: material argilos, pantă şi apă. Cauzele alunecărilor pot fi: potenţiale (roca şi panta), premergătoare (apa, mărimea pantei, mărimea greutăţii sau volumului pentru panta limită, săparea laterală a unui râu, defrişări, arături în lungul pantei) şi cauze declanşatoare (ploi puternice, cutremure, explozii, punerea în circulaţie a unei pânze subterane). Există şi o serie de fenomene prevestitoare ale declanşării: apariţia de crăpături, apariţia unor noi generaţii de izvoare şi dispariţia altora, apariţia unor denivelări şi ondulări, uneori chiar zgomote subterane.

Elementele principale ale unei alunecări: nişa sau râpa de desprindere (are formă arcuită şi este verticală), corpul alunecării, jgheabul de alunecare şi patul de alunecare. Corpul alunecării are de obicei trei sectoare: unul superior cu crăpături perpendiculare (materialul mai păstrează o parte din structura iniţială şi prezintă lacuri

42

în spatele ridicăturilor transversale); sectorul mijlociu (materiale înmuiate, amestecate, ce alunecă în fâşii longitudinale) şi fruntea alunecării (lăţită lateral, cu pantă mică, terminată printr-un mic abrupt şi nu se mai deplasează prin alunecare, ci prin împingere).

Viteza alunecării este diferită: lentă, repede (1-2 m pe oră), bruscă (peste 2 m pe oră) şi prăbuşiri-alunecări (încep printr-o prăbuşire şi apoi alunecă). Viteza diferă însă în lungul alunecării, dar şi în adânc.

Clasificarea alunecărilor se face după mai multe criterii: forma alunecării, adâncimea afectată, raportul cu structura geologică, punctul de declanşare. De exemplu alunecări detrusive (se deplasează de sus în jos) şi delapsive (se declanşează de jos în sus). Geografii adoptă clasificarea după tipul de straturi afectate (după adâncime), care include şi geneza şi forma. Astfel: alunecări de blocuri pe un pat argilos de sol; alunecări în pătura de sol şi de alterări (alunecări superficiale numite şi goarţe, delniţe etc.), alunecări într-un strat de argilă (au formă de limbă de alunecare, cu valuri şi ondulări), alunecări pe un strat argilos care are deasupra alte roci; acest din urmă tip se subîmparte în alunecări consecvente (alunecarea se deplasează în acelaşi sens cu înclinarea structurii) şi alunecări obsecvente (în sens contrar structurii). Primele au cel mai des formă de limbă, iar secundele prezintă valuri mari (glimei). Valurile se opresc brusc din alunecare şi suportă apoi transformări datorită pluviodenudării, trecând prin următoarele stadii: val, copârşeu, ţiglău, grueţi.

Măsuri împotriva alunecărilor (prevenire şi stopare): aratul pe curba de nivel, păşunat raţional, împăduriri, cleionaje; pentru frânare se impun: şanţuri subterane (cu pietriş), şanţuri de suprafaţă, captarea izvoarelor, terasări, împăduriri; principiul este îndepărtarea apei de ploaie sau subterană faţă de argilă.

Curgerile sunt de mai multe feluri: lave, noroi argilos, curgeri de nisipuri. Lavele incandescente curg pe distanţe mari (cele bazice) sau mai mici (cele acide) până se răcesc. Noroiul formează torenţi noroioşi, compuşi din bazin de alimentare, canal de scurgere şi con de împrăştiere. Sunt frecvenţi în regiunile semiaride, ca de exemplu în anumite porţiuni din sud-vestul S.U.A. unde furtuni denumite „cloudburst” provoacă viituri noroioase (mudflows). Apar şi în România pe areale despădurite din Subcarpaţi, Moldova şi uneori în fliş ca de exemplu torentul noroios de la Chirleşti, reactivat periodic de peste 50 de ani (din 1953). Curgerile de nisipuri se produc atunci când există o îmbibare puternică cu apă; au loc la deschiderea unor

43

mine sau tuneluri. Un fenomen aparte îl formează aşa-zisa lichefiere a solurilor. Are loc pe terenuri îmbibate cu apă freatică supuse unor vibraţii puternice la cutremure; apar presiuni interioare care conduc la tasarea şi disocierea particulelor de sol şi rocă, putând să înghită construcţiile de deasupra, precum nisipurile mişcătoare. Cercetările au condus la ideea că asemenea fenomene se pot produce în unele cartiere din San Francisco, Tokio, dar şi în deltă sau pe platforma continentală.

Deplasările uscate lente au loc dominant în regiunile semiaride şi se compun din dezagregări grosiere, respectiv grohotiş. Mişcarea se face lent, fără contribuţia apei, în virtutea gravitaţiei, pe pante mai line, sub 250. Pe porţiunile mai înalte se formează văiugi de pietre care se pierd în poalele de grohotiş unde panta poate atinge 50. Mişcarea are loc datorită dilatărilor şi contractărilor diurne (zi/noapte). Un aspect aparte îl constituie câmpurile de pietre numite seriruri. Pietrele sunt distanţate între ele şi uşor rotunjite, evidenţierea lor făcându-se prin deflaţie, care elimină materialul fin. Unele dintre aceste seriruri provin din pietrişul unor foste terase formate sub un climat mai umed.

Creepingul (reptaţia) reprezintă suma unei infinităţi de mişcări foarte scurte, separate prin staţionări prelungi, pe care le execută fiecare particulă din pătura de alterări. Cauzele mişcării se manifestă întâmplător şi sunt: oscilaţiile termice, hidratarea, îngheţul, dizolvarea, capilaritatea, creşterea rădăcinilor, mişcarea/deplasarea animalelor etc. Creepingul evacuează lent materialele, în special din partea superioară a păturii de alterări, dar nu mai mult decât regenerarea acesteia din bază sau prin veniri din susul pantei. Fenomenul poate fi sesizat de aplecarea copacilor spre aval.

Deraziunea (coraziunea sau aplecarea capetelor de strat) este tot o deplasare lentă dar a unei pături dominant de dezagregări provenite din strate ordonate monoclin şi cu durităţi diferite. Grosimea şi greutatea acestei pături fac ca porţiunile în curs de dezagregare a stratelor să se aplece spre avale. Pe anumite fâşii ale versantului dezagregarea poate deveni mai activă şi pătura de dezagregări mai groasă, luând naştere văiugi de deraziune. Sunt specifice mai ales în regiuni periglaciare.

Solifluxiunea reprezintă o sumă de alunecări foarte mici şi lente cauzate de îngheţ-dezgheţul apei în pătura înierbată. Se încadrează în categoria mai mare a crioturbaţiei (ondulări impuse de îngheţ). Este specifică în arealele de tundră, de stepă alpină, dar coboară şi mai jos pe areale despădurite. Uneori, solifluxiuni au loc şi

44

pe pante foarte mici, de 1-50. Materialul dezgheţat care alunecă poate rupe pătura înierbată şi iese la zi (borşitură) sau provoacă riduri, mici valuri, brazde, poteci de vite şi marghile (movile înierbate, care dăinuie 2-3 ani şi apoi se sparg).

Tasarea se produce în roci afânate (loess) sub forma unei îndesări locale pe verticală, datorită propriei greutăţi. Este facilitată şi de sufoziune (vezi mai jos), dar se asociază şi cu creepingul, pluviodenudarea ş.a. Tasare importantă are loc în rocile friabile, cu un indice mare al golurilor. Iau naştere următoarele forme de relief: crovuri, găvane, padine, văiugi de tasare ş.a.

Sufoziunea (a săpa pe dedesubt) este un proces de eroziune, dizolvare şi evacuare a particulelor foarte mici din rocă, cu ajutorul apei pătrunse în interior. Se produce specific tot în roci afânate, cu goluri interioare, dominant în loess şi loessoide, dar şi în nisipuri argiloase, conglomerate, pietrişuri de terase, de unde sunt evacuate materialele fine. Ca forme de relief iau naştere: tunele de sufoziune, hornuri, doline de sufoziune, hrube, gropi, văiugi de sufoziune.

Pluviodenudarea, şiroirea şi torenţii Aceste procese se desfăşoară cu ajutorul apei de ploaie. Pluviodenudarea se compune din două feluri de mişcări:

izbirea, dislocarea şi împrăştierea particulelor mici de sol sau de rocă, iar a doua este spălarea sau denudarea, sau transportul materialelor pe pantă sub formă de pânză mobilă (sheet-wash). Condiţiile în care pluviodenudarea este eficientă sunt impuse de natura ploii (torenţiale) şi de climă (aridă, semiaridă, porţiuni lipsite de vegetaţie); solul, în special în stare de arătură şi pe pantă este cel mai afectat. De obicei, ploile torenţiale sunt socotite cele cu 0,1-1 mm pe minut dar să ţină între 5 minute şi până la 3 ore. Aceste ploi au efect mare de izbire, dar apa se şi cumulează pe pante curgând sub formă de pânze, unde, sau valuri.

Spălarea materialelor pe versant poate deveni foarte puternică (după tipul ploii, pantă, lungimea versantului, tipul rocii, momentul maxim al ploii). Ea mai este cunoscută şi sub următoarele denumiri: denudare, ablaţie, eroziune difuză, eroziune laminară, eroziune areolară. Există o serie de factori acceleratori sau limitativi ai pluviodenudării: clima, vegetaţia, panta şi roca.

Şiroirea este o scurgere concentrat-lineară a apei de ploaie, numită popular şiroire (ruissellement). Importantă este acţiunea sa morfologică, de eroziune liniară sau în adâncime, prin care se creează,

45

în ordine, următoarele forme: rigole, ravene şi uneori ogaşe. Rigola (rill-erosion) reprezintă un şănţuleţ puţin adâncit în pătura de sol şi destul de scurt, astfel încât el se poate astupa de la sine între ploi. Apar de obicei în grupuri ordonate paralel. Degradează orizontul superior de sol. Ravena (ravenarea instalată) este un şanţ adâncit în tot solul, uneori şi în pătura de alterări, adesea înrămurat şi care evoluează (atât în lungime cât şi în adâncime) de la o ploaie la alta. Terenurile afectate de ravenări foarte dese se degradează aproape total şi se numesc pământuri rele (bad-lands). Ogaşul (gully în engleză şi uvrag în rusă) reprezintă un şanţ foarte lung (până la 1 km), adâncit în pătura de alterări, până la roca în loc, şi neînrămurat; se extinde adesea pe urmele lăsate de care în lungul versantului; după un timp ogaşul evoluează, prin lărgire, către văiugă, care cu timpul se înierbează. Atât ogaşul dar mai ales ravenele dezvoltă şi o eroziune regresivă.

Torenţii reprezintă o însumare de şiroiri care îşi canalizează apa, energia şi materialele transportate (aluviunile) pe un canal adâncit mult şi în roca în loc. Torentul execută eroziune în adâncime, eroziune laterală, eroziune regresivă şi acumulare. Este un organism format din trei elemente: bazin de recepţie (compus dintr-o sumedenie de rigole şi ravene organizate într-un sistem cumulativ dirijat spre partea inferioară a bazinului), canal de scurgere (vale adâncă în formă de V şi cu profil longitudinal cu pantă mare şi în trepte) şi conul de dejecţie (aluviunile depuse răsfirat, pe un loc mai neted şi mai jos). Conul are o structură torenţială (lenticulară) şi acumulează apă freatică. Torenţii se instalează pe versanţii mai înclinaţi, care nu sunt în echilibru stabil şi evoluează până la faza de stingere când panta de scurgere a scăzut foarte mult (odată cu panta versantului), stadiu marcat de dezvoltarea unei acumulări regresive extinse de la gura canalului în sus, canalul lărgindu-se tot mai mult până ce se transformă într-o văiugă.

Studiul torenţilor are importanţă teoretică, aplicată la evoluţia râurilor deoarece aici se observă mai uşor funcţionarea tuturor tipurilor de eroziune ale unei ape curgătoare, modul cum se formează profilul de echilibru al unui râu şi rolul nivelului de bază.

Măsurile împotriva torenţilor sunt necesare deoarece degradează puternic terenurile. Sunt măsuri preventive (păşunat raţional, împăduriri, drenuri pentru apele de adâncime şi izvoare) şi curative: împădurirea bazinului de recepţie, cleioneje, baraje transversale, diguri şi pavarea sau betonarea canalului de scurgere, plase care să oprească în diferite locuri aluviunile grosiere etc.

46

VERSANŢII. SPECIFICUL ŞI ROLUL ACESTORA Terminologie şi definiţie; importanţă. Versanţii reprezintă

suprafeţe pe care majoritatea proceselor geomorfologice (amintite mai sus) se exercită continuu, iar periodic şi în mod accelerat. Înclinarea pantei lor face ca procesele de evacuare să deplaseze aproape continuu materiale alterate către agenţii care acţionează la baza versanţilor (ape curgătoare, gheţari, ape litorale şi chiar vânt) şi care le transportă în mare sau ocean. Dacă nu ar exista legătura cu transportul acestor agenţi, materialele s-ar acumula pe versant şi procesele de alterare-dezagregare asupra rocilor nu ar progresa, aşa cum se întâmplă pe suprafeţele joase orizontale.

Există o terminologie relativ bogată pentru versanţi: pantă (slope, pante), coastă (side, cote, cuestă; front, front slope, face, inface, infacing slope), abrupt (abrupt, escarpemesit; scarp, cliff, bluff, slope), versant (hillslope, hillside, valleyslope, valleyside). Dintre toate, sens dinamic are numai termenul de versant (verser = a vărsa, a curge, a cădea), care se foloseşte mai des.

Versantul nu este o anume formă de relief, ci o categorie complexă, caracterizată printr-un sistem de pante ordonate într-un singur sens general, cu multiple procese geomorfologice, multe microforme şi cu cea mai rapidă evoluţie; de aceea, versantul este mai greu de definit. În mod curent există trei tipuri de definiţii: ca pantă, ca grafie şi ca versant stricto sensu. Ca pantă, sunt autori care, începând cu W. Penck, admit că versantul este orice suprafaţă cu înclinare mai mare de circa 3-50. Ca grafie (formă), versantul este o suprafaţă înclinată care face racordul între două suprafeţe orizontale, una superioară şi alta inferioară (o câmpie, o luncă, o terasă largă, o depresiune). Definirea stricto sensu solicită includerea obligatorie a proceselor de versant (deoarece versanţii se caracterizează în principal prin procese) şi a dinamismului evoluţiei. Dinamismul evoluţiei presupune sublinierea sau tendinţa varietăţii de microforme, profilul versantului, bazele locale de eroziune şi structura sau tendinţa de structurare în fâşii funcţionale de versant. De aceea o definiţie complexă este necesară, astfel: versantul reprezintă un ansamblu de suprafeţe înclinate, cu diferite tipuri de pante, orientate în acelaşi sens, modelate de procese specifice meteorice şi gravitaţionale, cu o evoluţie dinamică, adesea cu o pătură de alterări cu tendinţă de organizare în fâşii funcţionale.

Rolul versanţilor în evoluţia generală a reliefului continental

47

este de primă importanţă, în sensul că orice teritoriu mai înalt decât nivelul de bază al versantului tinde să fie redus şi nivelat prin retragerea versanţilor oarecum paralel cu ei înşişi. Se poate face chiar o comparaţie. Dacă sub ocean agradarea cu lavă a versanţilor de rift conduce la extinderea fundului oceanic, pe continent degradarea (erodarea) permanentă a versanţilor are ca efect tendinţa de nivelare a uscatului imediat mai sus de nivelul oceanului.

Elementele versantului sunt statice şi dinamice. Elementele statice (morfometrice) sunt: faţa, muchia, baza, înălţimea, lungimea, pantele. Elementele dinamice se referă îndeosebi la: bazele de eroziune, fâşiile funcţionale, pătura de alterări şi forma în profil a versantului. Esenţiale sunt fâşiile de versant care se dispun longitudinal pe versant, sunt interdependente şi subordonate de jos în sus şi fiecare se caracterizează prin trei aspecte: pantă, procese dominante şi tipul de pătură de alterări. Se folosesc două categorii de denumiri pentru aceste fâşii; prima categorie: abrupt, fâşie de eluvii, fâşie de deluvii sau pantă de transport (pantă de 10-150, rar până la maximum 450 în funcţie de rocă), fâşia de coluvii (uneori şi cu proluvii); a două categorie de denumiri: convexitatea superioară (cu pantă crescândă către în jos, sau waxing slope, similară cu eluvii), fâşia nudă (sau abruptul, format din roci dure, numit şi scarp), fâşia cu grohotiş (debris slope, oarecum similară cu panta deluvială), concavitatea inferioară (sau panta descrescândă, waning slope, pediment sau panta cu coluvii). Limitele între fâşii sunt adesea oscilante, după intensitatea de moment a proceselor ce le caracterizează. Fâşiile respective, pe versanţii înalţi se pot repeta până la 10-12.

Procesele dominante, în ordinea fâşiilor (prima categorie de denumiri): dezagregări şi prăbuşiri; pluviodenudare şi început de şiroire; ravenare, torenţialitate, alunecări; alterare şi fărâmiţare puternică, pluviodenudare, evacuare în soluţii, şiroire.

Geneza versanţilor rezidă în două cauze: tectonice şi adâncirea văilor. Mişcările tectonice de ridicare a scoarţei creează versanţi tectonici, situaţi la exteriorul regiunii ridicate: versanţi de munte, de dealuri, de podişuri. Adâncirea văilor fragmentează reliefurile înalte creând versanţi de vale, cu specific aparte pentru munte (foarte alungiţi şi cu multe fâşii funcţionale), dealuri şi podişuri.

Rolul climei, al rocii şi vegetaţiei în modelarea şi forma versanţilor este diferit şi important. Clima (ca şi panta) determină în mod special tipul proceselor şi tipul de deplasare al materialelor

48

(dezagregare, alterare etc.), dar impune şi cantitatea maselor evacuate (viteza alterării). Totodată, clima intervine prin intermediul vegetaţiei (care frânează dezagregările, dar facilitează alterarea biochimică şi evacuarea în soluţii). Roca reacţionează diferit la procesele de versant, favorizând pe unele şi opunându-se altora; argilele declanşează alunecări, rocile dure formează abrupturi, rupturi de pantă, prăbuşiri, dezagregări şi grohotişuri etc. Vegetaţia se opune proceselor rapide de evacuare şi dezagregării tipice.

Forma versanţilor este în legătură cu stadiul de evoluţie, iar în primele stadii influenţă mare în forma versantului o au şi roca şi vegetaţia. De obicei, forma este socotită după profilul generalizat al versantului, care poate fi: convex, concav, linear şi compus (concav-convex, în trepte etc.). Se mai poate vorbi de versanţi în stadiul de echilibru şi de dezechilibru.

Evoluţia generală a versanţilor reprezintă adesea punctul cheie în teoriile geomorfologice asupra evoluţiei reliefului. Au fost conturate două concepţii şi moduri de evoluţie: concepţia Penck şi concepţia Davis. Ambele admit o evoluţie ascendentă (când versantul creşte ca altitudine relativă şi ca lungime) şi una descendentă când tinde către resorbirea sa într-o formă cvaziorizontală (peneplenă, pediplenă). Evoluţia în concepţia lui Penck este mai complexă şi se referă la forma versantului ca o consecinţă a mişcărilor de înălţare şi de stagnări periodice sau pe timp foarte îndelungat. Astfel: a) când ridicarea este uniformă şi văile se adâncesc uniform şi în raport egal cu alterarea (şi retragerea versantului) apare un versant tot mai înalt şi rectilin; b) când ridicarea este accelerată, valea se va adânci similar dar se formează un versant convex; c) dacă ridicările încetează, versanţii se retrag şi lasă la bază o pantă relativ puţin înclinată care cu timpul se lăţeşte, formând o treaptă (glacis); d) dacă apar noi ridicări, panta de glacis se va înălţa odată cu versantul (s-a format o bază locală de eroziune), iar sub ea va apare o nouă fâşie de versant rectilină sau convexă. Procesul se poate repeta de mai multe ori, astfel că pe versant vor apărea mai multe baze de eroziune în spatele cărora se ridică pante concave, convexe sau rectilinii. Eroziunea de versant şi retragerea sa va continua în funcţie de fiecare bază de eroziune, cele mai joase extinzându-se prin glacisare în detrimentul celor imediat superioare. Nivelarea va pătrunde tot mai mult în interiorul masivului sau podişului. În ultimă instanţă, dacă ridicările tectonice nu se mai repetă, se ajunge la o suprafaţă finală reziduală (după W. Penck) sau o pediplenă (L. King).

49

Evoluţia în concepţia Davis este mai simplă şi trece prin trei stadii. Când munţii s-au înălţat definitiv văile încep să se adâncească accelerat şi impun versanţi tot mai înalţi, abrupţi şi rectilinii (în V ascuţit); este stadiul de tinereţe. Urmează teşirea sau reducerea pantei, cu formarea unui profil convex-concav, când râul a atins profilul longitudinal de echilibru şi valea stadiul de maturitate. Se tinde apoi spre stadiul de bătrâneţe sau de peneplenă, când versanţii sunt foarte puţin înclinaţi, acoperiţi cu o pătură tot mai groasă de alterări, iar interfluviile şi-au redus aproape total altitudinile.

Glacis, pediment, pediplenă sunt trei forme ce pot apărea în succesiune evolutivă. La baza unui versant în retragere se naşte glacisul care are o formă alungită. Când glacisarea a pătruns şi pe văile interioare masivului sau podişului, atunci ele atacă şi dezintegrează interfluviile prin înşeuări şi masive izolate sau martori de eroziune insulari, sau inselberguri. În acest stadiu, glacisurile nu mai sunt alungite şi exterioare masivului, ci înconjoară circular sau elipsoidal inselbergurile; au devenit pedimente. Când pedimentele se extind foarte mult, se îngemănează şi distrug majoritatea inselbergurilor, se formează pediplena.

Glacisul şi pedimentul fac parte din versant? După A. Penck fac parte deoarece au pante de peste 30. În realitate, este vorba despre o suprafaţă cu totul nouă, care se naşte şi creşte la baza versantului şi cu timpul în detrimentul lui, pe care chiar îl neagă prin formarea pediplenei. Totuşi, în fazele prime, pantele glacisului şi pedimentului sunt mult mai înclinate decât ale unei câmpii şi pot fi ataşate ca o fâşie la versant. Cu timpul, ele capătă două tipuri de pante: una cu pantă de câmpie şi ca fâşie tot mai lată, şi o alta care „urcă” pe versant; acestea devin o câmpie de glacis (sau de pediment) şi un glacis de versant, deşi ambele evoluează corelat. În final, versanţi au numai inselbergurile.

Tipurile mari regionale de versanţi şi nivelări. Acestea sunt în legătură directă cu gradul de mobilitate al scoarţei terestre. Se pot deosebi trei categorii: platforme stabile, în care apar pedimente, pediplene şi inselberguri; masive rigide, dar uşor mobile pe verticală care sunt uşor boltite şi înconjurate de trepte de nivelare; munţi tineri cu nivele de creste şi trepte de nivelare şi alte forme specifice evoluţiei ascendente.

Masivele cu trepte de nivelare sunt reduse ca suprafaţă, rigide, dar au suferit înălţări mai importante decât platformele, rareori boltiri. Exemple: Hartz, Pădurea Neagră, Masivul Central Francez, iar la noi

50

intră oarecum în această categorie Poiana Ruscăi şi chiar masivele Meridionalilor. Mişcările de înălţare au fost de tip basculă sau boltiri, iar bazele lor de eroziune s-au schimbat mai des. Prezintă două categorii de forme: complexe de vârf şi de cumpene şi complexe de vale. Primele sunt suprafeţe (sau foste suprafeţe) netede, păstrate pe centrul şi pe cumpenele principale ale masivului şi s-au născut în procesul de creştere sacadată a acestuia. De obicei, exustă 2-3 asemenea suprafeţe, iar văile lor sunt foarte largi şi puţin adânci. Partea centrală este ocupată de o fostă suprafaţă finală reziduală sau pediplenă (vezi Pediplena Carpatică). Complexul de văi este compus din văi înguste, adânci, cu versanţi convecşi şi cu rupturi de pante în profil longitudinal. În amonte de fiecare ruptură de pantă, urmează un segment larg de vale, cu pantă mai mică şi versanţi concavi. Fiecare schimbare (ruptură) de pantă indică locul până unde a pătruns regresiv fiecare etapă restrânsă de nivelare (marcată adesea şi prin umeri de nivelare).

Munţii tineri, de tipul Alpilor, au versanţi foarte înalţi, cu pante mari şi dominaţi de evoluţii ascendente, dar în subsidiar apar şi evoluţii descendente. Şi aici există un sistem de vârf şi cumpene, dar mai complex, format din nivele de creste, dar şi resturi ale unor suprafeţe şi nivele de vale, iar suprafeţele finale reziduale sunt o excepţie (exemplu, în flişul Orientalilor) şi de obicei rămase pe nucleele hercinice. Complexul de vale prezintă versanţi convecşi la partea inferioară, uneori şi concavităţi în dreptul lărgirilor de vale. Profilele longitudinale ale văilor au rupturi de pantă. Petrografia şi structura se impun foarte mult în profilul văilor, dar şi în versanţi. Munţii tineri au de obicei sub ei şi un val orogen mai nou, de tip subcarpatic sau subalpin.

RELIEFUL APELOR CURGĂTOARE

Sistemul morfohidrografic Mult timp, relieful fluviatil era studiat dispersat, pe câteva

elemente: albie, luncă, terase. În realitate, acestea fac parte dintr-un sistem care este bazinul morfohidrografic. La rândul său, are două subsisteme: cel hidrologic şi cel fluvio-morfologic.

Elementele bazinului morfo-hidrologic sunt de două feluri: statice şi dinamice. Cele statice sunt de natură teritorială, se schimbă lent şi de aceea par stabile şi îmbracă trei aspecte: liniare (talveguri şi albii), areale (suprafeţe de subbazine şi bazine) şi elemente de relief

51

(altitudini, pante, fragmentări, elemente de volum cum ar fi albia, lunca, terasele, versanţii, interfluviile şi reliefurile de acumulare).

Elementele dinamice sunt: cantitatea de apă vehiculată şi cantitatea de aluviuni.

Mediul extern al sistemului se compune din: relieful major peste care se suprapun bazinul, rocile şi structurile geologice, tipurile climatice, vegetaţia, intervenţiile antropice şi, eventual, mişcările tectonice.

Energia sistemului (forţa de acţiune a râului) provine din scurgerea apei şi este egală, pentru frecarea în loc, cu debitul înmulţit cu pătratul vitezei; forţa brută = D ori V2. Această forţă totală este cheltuită pentru curgerea apei, transportul aluviunilor şi eroziune. Energia cheltuită pentru eroziune se numeşte forţă netă. Aceasta poate fi mai mare ca zero şi atunci are loc eroziunea; mai mică decât zero şi se produce acumulare de aluviuni, şi egală cu zero când are loc numai transportul de aluviuni, scurgerea şi eroziunea fiind în echilibru. În realitate, pe parcursul unui râu se dezvoltă o variaţie continuă între cele două stări, ceea ce creează o interdependenţă între toate punctele din lungul profilului longitudinal sau între scurgere, eroziune şi transport.

Procesele fluviatile sunt, deci, eroziunea, transportul şi acumularea. a) Eroziunea este de mai multe feluri: în adâncime sau liniară (se face prin sfredelire, şanţuri, striaje longitudinale, marmite), regresivă (se propagă de la izvoare sau de la fiecare prag spre amonte), laterală (erodează baza malurilor prin deplasare laterală a râului). b) Transportul de aluviuni se face în mai multe feluri: transport de fund (prin târâre, rostogolire, salturi individuale şi salturi în pânze), în suspensie (turbiditatea – se măsoară în kg/m3) şi în soluţie. c) Acumularea se realizează prin depuneri în: cadrul albiei minore, în luncă, sub formă de conuri de dejecţie, glacis aluvial, piemonturi, câmpii de nivel de bază şi delte. Pentru toate aceste procese un rol aparte îl au viiturile, care dau râurilor o mare forţă.

Profilul de echilibru al râurilor. Profilul longitudinal al râului are o înclinare crescândă spre izvor, dar panta se poate mări şi pe anumite segmente de vale, acolo unde sunt roci mai dure sau unde apar confluenţe cu multe aluviuni. La începutul evoluţiei, profilul are o pantă mare, cu multe rupturi de pantă, dar pe timp îndelungat tinde la un profil de echilibru când eroziunea de adâncime aproape încetează sau încetează la ape medii şi mici. Cum debitul apei variază până la viituri când forţa râului devine foarte mare, râul a găsit un

52

mecanism de menţinere a echilibrului şi în asemenea condiţii; este vorba de lărgirea albiei şi a luncii (care reduce viteza apei) şi de formarea unei pături de aluviuni ca start tampon între rocă şi apa râului. La viituri râul erodează în această pătură şi îşi cheltuie forţa în transportul aluviunilor spre avale, iar spre sfârşitul viiturii începe să redepună şi să refacă pătura de aluviuni. Aşadar, la echilibru acţiunile râului nu încetează, ci îmbracă alte forme, motiv pentru care profilul de echilibru este dinamic.

Nivelul de bază reprezintă o limită a acţiunilor morfologice şi chiar a curgerii apelor curgătoare. Se mai cheamă şi bază de eroziune. Cu cât un teritoriu este mai sus faţă de acest nivel, cu atât eroziunea apelor curgătoare este mai puternică şi invers. Există un nivel general de bază (Oceanul Planetar), nivele regionale formate din mări sau depresiuni mari închise şi nivele locale (trepte de versant, planuri de confluenţă etc.).

Formele de eroziune create de râuri Albia minoră este jgheabul de scurgere al unei ape curgătoare

la debite medii. Se compune din fundul albiei şi maluri. Fundul albiei este adesea pavat cu aluviuni, iar din loc în loc, deci discontinuu, pe centrul său apare un şanţ mai adânc, numit talveg. Aluviunile din albie pot forma chiar mici insule (crivine) sau ostroave.

Meandrele reprezintă bucle în plan orizontal ale albiei minore şi apar de obicei când râul a ajuns la profil de echilibru şi îşi lărgeşte albia prin deplasări laterale alternative. Meandrele din câmpii au o mobilitate laterală mai mare, schimbându-şi poziţia sau chiar direcţia de curgere; se numesc meandre libere. Când în cadrul buclelor mari se formează meandre mult mai mici, apar meandre compuse.

În podişurile înalte şi arealele montane meandrele apar mai rar, nu îşi schimbă poziţia şi sunt foarte adânci; se numesc meandre încătuşate. Ele sunt de două feluri: moştenite sau de vale (meandrează întreaga vale până la cumpene) şi autogene (născute la un nivel mult mai jos decât cumpenele apelor, ca de exemplu la Jiu).

Evoluţia şi îndreptarea cursului unui sector de meandre se face prin deplasarea laterală şi spre avale până la un maximum de buclare când unul din meandre se gâtuie (gâtuirea meandrului). La o viitură apa trece peste acest gât de meandru, într-un altul vecin, având loc îndreptarea cursului. Vechiul meandru se astupă la capete cu aluviuni şi devine un lac de meandru (belciug), iar terenul din centrul său rămâne ca un martor de eroziune, sau popină, sau grădişte.

53

Lunca sau albia majoră. Deplasarea laterală a albiei minore, prin meandrare, are ca rezultat formarea unui aşa-zis plan de meandrare, care poate ajunge la o lăţime de maximum 18 ori mai lată decât albia minoră. Această nouă formă ia naştere, ca şi meandrele, atunci când se atinge profilul de echilibru pe sectorul respectiv, este o nouă formă de relief şi are o nouă funcţie în sistem. Este albia majoră sau lunca (varzea la Amazon), în care se revarsă apele râului la viituri.

Albia majoră are o structură verticală încrucişată (torenţială), care acumulează ape freatice. La suprafaţă se pot observa fâşii longitudinale: lângă râu fâşiile sunt mai înalte, formând grinduri fluviatile, iar sub malul sau versantul luncii se află fâşia cea mai joasă, cu mlaştini, bălţi, lacuri, cursuri paralele şi conuri de dejecţie ale afluenţilor.

Terasele reprezintă foste lunci de râuri părăsite prin adâncirea acestuia şi apar ca trepte de o parte şi de alta a râului. O terasă se compune din următoarele elemente: podul, fruntea, muchia (linia de legătură între pod şi frunte) şi ţâţâna terasei. Ca structură prezintă un strat aluvial (pietriş de terasă), care stă peste roca în loc retezată, iar deasupra poate avea strate de loess şi sol. O terasă se formează prin două faze: una de eroziune laterală (când s-a format lunca devenită pod) şi alta de eroziune în adâncime (când s-a tăiat fruntea).

Cauzele formării teraselor sunt de trei feluri: tectonice (de ridicare a terenului), eustatice (negative) şi climatice (oscilează raportul debit de apă şi debit de aluviuni).

Tipurile de terase pot fi conturate după mai multe criterii: genetice (tectonice, eustatice, climatice; de meandru, de luncă ş.a.), după structură (aluviate, aluvionare, în rocă), după dispunerea în profil longitudinal (divergente spre avale, convergente spre avale, paralele, în foarfecă), după dispunerea în profil transversal (simetrice, asimetrice).

Altitudinea şi numerotarea teraselor. Altitudinea unei terase se măsoară de la luncă până la podul terasei. Numerotarea lor se face de jos în sus, de la cele mai noi la cele vechi şi mai înalte.

Racordarea peticelor de terase în profil longitudinal se realizează prin următoarele metode: geometrică, structurală şi pe principiul modului de formare al profilului de luncă.

Vârsta teraselor este de două feluri: relativă şi absolută. Ultima se determină prin următoarele metode: paleontologică, a orizonturilor de loess şi soluri fosile, arheologică şi C14.

Văile reprezintă forma principală creată în timp de către râu.

54

Valea se defineşte ca drumul săpat în scoarţa terestră de către o apă curgătoare pe distanţa de la izvor la vărsare. La lărgirea văii un rol important îl joacă şi procesele de versant, dar subordonat râului. Există o mare diferenţă între văile montane şi cele de câmpie, primele fiind foarte adânci şi cu versanţi înalţi, iar secundele restrânse, obişnuit fără versanţi, numai cu maluri.

Elementele văii sunt: fundul de vale şi versanţii sau malurile. La acestea trebuie să adăugăm şi interfluviile. Fundul de vale este plat şi se poate compune din: albie, luncă şi terase largi (cele înalte şi fragmentate se ataşează versanţilor de vale). Versanţii pot avea o serie de aliniamente de umeri, urme ale unor vechi funduri de vale, astfel încât actuala vale reprezintă o îmbucare de văi de vârste diferite care s-au succedat pe verticală. Interfluviile reprezintă într-o oarecare măsură şi cumpenele de ape ale văilor şi pot fi: plate, convexe sau creste cu vârfuri şi înşeuări.

Tipurile de văi se pot deosebi după mai multe criterii: după stadiul de evoluţie (tinere, mature şi bătrâne, sau de tip curs superior, mijlociu şi inferior), după profilul transversal (văi simetrice şi asimetrice), după structura geologică (văi consecvente, subsecvente şi obsecvente, de sinclinal, de anticlinal, de falie), după tipul major de relief (văi de munte, de podiş şi de câmpii), după origine (fluviatile, glaciare, sau, de captare, epigenetice, antecedente), sau văi de tip canion (defileu), de tip chei, văi subterane, văi oarbe, văi moarte, văi cu estuare sau limanuri etc. Văile antecedente sunt cele care au existat înaintea ridicării unui segment muntos pe care îl retează perpendicular (exemplu Buzăul la Curbură), iar cele epigenetice sau supraimpuse au fost determinate să se impună peste unele bare dure de către roci mai moi şi mai noi, în care valea s-a format iniţial (exemplu Cheile Turzii).

Văile se asociază în reţele de văi, care pot fi: paralele, dentritice, convergente, divergente, în gratii, circulare etc.

Captările fluviatile reprezintă un fenomen natural de extindere a bazinului hidrografic peste un altul prin acapararea unui segment al râului vecin. Primul este captator, iar cel de-al doilea este râu captat. Captările se execută sub mai multe forme:

Captarea laterală are loc între două râuri paralele, dar unul are talvegul mai jos. Acesta va face ca un afluent al său să pătrundă lateral, prin eroziune regresivă, în bazinul vecin şi să îl capteze. În urma acestei captări se produc următoarele forme: un cot de captare, o clisură de captare, o înşeuare de captare şi o vale moartă, iar cumpăna

55

de ape se mută brusc de pe linia marilor înălţimi pe o cumpănă nouă a sectorului captat.

Captarea frontală se produce între două râuri care izvorăsc din acelaşi loc, dar curg în direcţii opuse. Cel cu nivel de bază imediat mai jos captează pas cu pas pe opusul său; de exemplu, Timişul de Braşov captează izvoarele Prahovei.

Captarea prin deversare are loc în câmpiile piemontane între un râu alohton ce cară multe aluviuni şi un pârâu local. Primul îşi înalţă albia la viituri prin aluvionare, deversează apele către pârâul vecin cu albia mai joasă, îşi schimbă brusc cursul însuşindu-şi albia vecinului (exemplu – schimbările de curs ale Buzăului de pe Sărata pe Călmăţui, iar apoi pe o albie a Râmnicului Sărat).

Captarea subterană se produce în carst, între un râu subteran şi unul de suprafaţă sau între două râuri subterane.

Formele de acumulare Conurile de dejecţie sunt formate din aluviuni în general

grosiere, depuse de pâraie şi râuri, fie la gurile de vărsare pe locuri plate cum ar fi luncile râurile colectoare, fie la intrarea râurilor în depresiuni sau în câmpii. Ele se ridică de obicei cu câţiva metri peste albiile râului care le-a format. Au o structură încrucişată, lenticulară sau torenţială şi conţin ape freatice. Există şi conuri de albie, cu poziţie submersă, acolo unde albiile minore se lăţesc peste luncă şi unde sunt vaduri de trecere. În regiunile aride, la intrarea râurilor în depresiuni ele formează mai întâi conuri de eroziune laterală, după care urmează conul de acumulare, destul de plat, numit playa.

Piemonturile sunt câmpii aluviale foarte extinse, construite la poala muntelui peste câmpii lacustre sau subsidente. Pentru formarea lor sunt necesare cel puţin două cauze: ridicarea tectonică a unui şir montan lângă câmpia subsidentă şi un climat cu două anotimpuri, unul secetos şi altul ploios. În cazul unor depresiuni relativ închise, piemonturi mai restrânse se pot forma şi sub un climat temperat sau chiar periglaciar.

Fazele de formare (sau evoluţie ascendentă) a piemonturilor sunt: a) conuri mari de dejecţie înşirate la poala muntelui, b) glacisuri aluvionare formate prin îngemănarea conurilor, c) piemontul sau câmpia piemontană. Structura piemontului este lenticulară în partea superioară şi în pânze subţiri aluviale spre poale, compuse din nisipuri, argile şi pietrişuri mărunte. Prezintă pânze de ape subterane, unele arteziene. Hidrografia este mobilă lateral, cu convergenţe şi

56

divergenţe. În unele cazuri, în partea dinspre munte se formează şi terase de piemont cu structură îmbucată sau rezemată.

Evoluţia descendentă începe atunci când una din cauzele principale dispare: fie că muntele, de unde vin aluviuni, se reduce prin nivelare, fie se schimbă clima, dar e posibilă şi o înălţare a piemontului la nivel de podiş sau de dealuri submontane, înălţare care forţează văile să se adâncească şi să erodeze piemontul. Şi în această evoluţie se observă câteva faze: fragmentarea longitudinală a piemontului (prin adâncirea văilor) şi crearea unor depresiuni şi înşeuări submontane care conduc la desprinderea piemontului de munte; apoi, faza fragmentării transversale (de către afluenţii văilor principale) şi faza fragmentării totale când aproape toate pietrişurile au fost înlăturate sau înălţate sub formă de dealuri (exemplu Măgura Odobeşti).

Câmpiile de nivel de bază sunt cele situate la marginea oceanului sau mărilor, pe care râurile şi fluviile şerpuiesc leneş şi deversează mereu aluviuni fine. Hidrografia îşi schimbă des cursul şi gura de vărsare, meandrează, se despleteşte, câmpia prezintă multe mlaştini, bălţi şi urme de albii părăsite. Aceste câmpii au o pantă medie sub 1‰. Exemplu: Marea Câmpie Chineză, câmpiile din jurul Mării Caspice sau Aralului, dar iniţial şi câmpiile Panonică şi Română, care ulterior au fost uşor înălţate.

BIBLIOGRAFIE

Posea Gr., Cruceru N., Geomorfologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.

Posea Gr., Ilie I., Grigore M., Popescu N., Geomorfologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.

Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M., Geomorfologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.

Roger Cooque, Geomorphologie, Editura A. Colin, Paris, 1998.

57

GEOGRAFIA POPULAŢIEI

CONSIDERAŢII GENERALE Scurt istoric Geografia populaţiei a parcurs mai multe etape de la apariţia sa

până la consolidarea sa ca ştiinţă singulară în cadrul sistemului de ştiinţe geografice. De la originile îndepărtate ale geografiei şi până la sfârşitul secolului al XX-lea, dezvoltarea sa a fost mult influenţată de existenţa problemelor etnologice sau antropologice şi demografice.

Perioada antică este dominată de informaţiile furnizate de oameni cu preocupări multiple (istorici, astronomi, filozofi, navigatori etc.) care au descris spaţii geografice şi obiceiuri ale populaţiei existente: Hesiod, Hecateu, Anaximandru, Hanon, Megastene, Ptolemeu, Eratostene, Platon Strabon, Herodot, Polibius, Piteas. Primele aşezări umane s-au conturat pe valea Nilului, Eufratului şi Tigrului, urmate de zonele litorale ale Mării Mediterane.

În Evul Mediu se remarcă lucrarea „Cosmografia” axată pe geografie descriptivă, scrisă de Sebastian Munster, urmată de „Geographia generalis” a lui B. Varenius. După secolul al XV-lea, informaţiile încep să devină mai numeroase, datele mai credibile, iar investigaţiile se fac din ce în ce mai metodic. Din secolele XVII şi XVIII, apar primele reflecţii asupra raportului existent între mediu şi societate (geograful englez Carpenter şi filosoful francez Montesquieu) care pregătesc naşterea geografiei umane moderne.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului XX, perioada în care geografia s-a format ca ştiinţă, raporturile om-mediu au ocupat un loc important. În opoziţie cu perioada precedentă, acum rolul mediului natural asupra omului reprezintă fondul majorităţii analizelor, dar determinismului secolului al XIX-lea, care a jucat un rol fundamental sub influenţa lui F. Ratzel si K. Ritter, îi urmează pozitivismul lui Paul Vidal de la Blache, pentru care omul dispune de o mare libertate de acţiune asupra naturii.

58

Friederich Ratzel a introdus în geografie elementul uman, neglijat de majoritatea geografilor din acea perioadă care erau preocupaţi îndeosebi de problemele fizico-geografice. În lucrările sale, mai ales, în Antropogeographie, răspândirea populaţiei şi explicarea acesteia ocupă un loc esenţial. Paul Vidal de la Blache, fondatorul geografiei ştiinţifice în Franţa, a consacrat o parte din opera sa populaţiei considerând că punctul de plecare este analiza distribuţiei inegale a oamenilor de pământ.

Începând cu mijlocul anilor 1970, geografia populaţiei a cunoscut o nouă orientare dovedită printr-o nouă apropiere în direcţia analizei sociologice, orientarea devenind în acelaşi timp demografică şi sociologică. Ulterior se remarcă preocupările unor geografi umanişti precum: J. Bruhnes, A. Demangeon, P. Claval. Ultimele decenii ale secolului trecut aduc în prim plan alţi geografi ce aparţin şcolilor franceze,, elveţiene, engleze şi americane de geografie: J. B. Garnier, G. Chabot, A. S. Bailly, Br. Goodall, J. Clark, J. Glassner. Cu toate acestea, repartiţia inegală a populaţiei pe suprafaţa Pământului şi relaţiile sale cu mediul natural au reprezentat preocuparea centrală a analizelor geografice.

În România, la început de secol XX, geografi precum: Simion Mehedinţi, AL. Demetrescu-Aldem, George Vâlsan, Vintilă Mihăilescu. Tiberiu Morariu au adus în prim plan primele studii şi cercetări ale populaţiei şi aşezărilor. În acest mod, geografia demografică şi sociologia şi-au extins domeniile de studiu una în direcţia alteia şi cunosc în final zone de interferenţă ca urmare a incidenţei sau hibridizării lor, generându-se geografia populaţiei (geodemografia), geografia socială (sociogeografia), demografia socială (sociodemografia).

Evoluţia şi locul geografiei populaţiei în cadrul geografiei

umane O populaţie de pe un teritoriu dat poate fi într-adevăr studiată

din punctul de vedere al sociologului, al istoricului, al statisticianului, al geografului etc., de aceea populaţia este prin excelenţă o temă interdisciplinară. În esenţă, conceptul de geografia populaţiei se referă la fenomenele geodemografice, la modul de aşezare a populaţiei pe glob, ţări, regiuni geografice, în funcţie de spaţiu şi timp, de condiţiile concrete, naturale, economice şi sociale. Aceasta evidenţiază deosebirile spaţiale şi cauzale care au determinat relaţiile dintre om şi mediul geografic.

59

Abordarea problemelor de geografie a populaţiei se sprijină pe mai multe surse de informare, constituite din: recensămintele populaţiei, statistica stării civile, statistica migraţiei, anchetele demografice, monografiile demografice, registrele de populaţie. Cele mai complexe sunt recensămintele, primele date fiind adunate în acest mod în Mesopotamia, Egipt şi China antică.

Primele recensăminte ale populaţiei au fost realizate în anul 1750 în Suedia, apoi în anul 1769 în Norvegia, Danemarca, 1790 în SUA, 1801 în Franţa şi Anglia. Anul 1860 este foarte important, deoarece cu acesta se începe extinderea aplicării acestor forme de evaluări ale populaţiei la nivel mondial. Recensămintele generale ale populaţiei reprezintă forma principală de observare atentă a fenomenelor demografice şi sociale, cu influenţe directe pentru orice dezvoltare economică.

ANALIZA DISTRIBUŢIEI SPAŢIALE A POPULAŢIEI Repartiţia şi densitatea populaţiei pe glob Distribuţia populaţiei mondiale, rezultat al unui lung proces de

evoluţie şi a diferitelor influenţe de-a lungul timpului, relevă puternice inegalităţi spaţiale. Doar 1/3 din suprafaţa totală a uscatului de 135.000 milioane kmp este locuită. Lumea veche (cuprinde: Europa –9%, Asia –59,6%, Africa-12,8% deţin trei sferturi din populaţia mondială) este de departe mult mai populată decât lumea nouă (America Centrală şi de Sud– 8,6%, America de Nord-5,1% şi Australia-0,6). Distribuţia populaţiei în funcţie de latitudine arată că circa 90% din populaţiei trăieşte în emisfera nordică.

Densitatea populaţiei reprezintă raportul dintre numărul populaţiei la un moment dat şi suprafaţa teritoriului locuit de acesta (analizând valorile densităţii populaţiei pe ţări apar mai evidente inegalităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei). Valoarea densităţii populaţiei în anul 1999 a fost de 44,02 loc./kmp.

Densităţi foarte mici de populaţie se află în: 0,2-1 loc/kmp în Groenlanda, Namibia, Mongolia, apoi între 1-3 loc/kmp în Australia, Botswana, Mauritania, Islanda. Densităţi ridicate se găsesc în Belgia, R. Koreea, Germania, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Liban. Densităţi foarte mari apar în Hong – Kong, Macao, Singapore (4000-30000 loc/kmp).

Din punct de vedere al altitudinii (după J. Staszewki, 1950): 2/3 din populaţia mondială locuieşte în zonele periferice la mai puţin de

60

500 km faţă de ţărm; 4/5 din populaţia mondială locuieşte în zonele cu până în 500 altitudine.

Din analiza hărţii distribuţiei spaţiale a populaţiei se evidenţiază contraste evidente, grupate pe zone:

– zone nepopulate sau slab populate (2% din populaţia globului) sunt reprezentate de zonele arctice şi subarctice (reci) din nordul Canadei, Federaţiei Ruse, Ţărilor Scandinave, insulele Oceanului Îngheţat (Arctic), Groenlanda, insulele din jurul Antarcticii. Acestea sunt urmate de zonele deşertice, tropicale umede, zonele montane înalte (Anzi, Himalaia, Altai, Tian-Shan, Munţii Stâncoşi, Alpi, Caucaz.

– zonele intens populate includ Asia de Est (Japonia, R. Koreea, R. P. Chineză – Câmpia de Nord şi valea fluviului Chiang Jiang, Ins. Taiwan), urmată de Asia de Sud Bangladesh, India (Câmpia Indo-Gangetică), Pakistan, Myanmar, Sri Lanka, Thailanda, Filipine; aceasta este urmată de Europa cu densităţi mari în Marea Britanie (Midlands) Italia (Câmpia Padului) Germania (Renania); în Africa par asemenea zone în Egipt (valea Nilului), pe areale mici în Kenya, Uganda, Etiopia.

– zonele moderat populate se regăsesc în restul continentelor Asia, America Centrală şi de Sud, America de Nord. Există în SUA (Peninsula California, Marile Lacuri) apoi în sudul Mexicului, Brazilia (cursul inferior al fluviului Amazon), depresiuni andine în Venezuela, Chile, Columbia. Alte zone apar în Nordul Africii, în R. Africa de Sud, în insulele din Oceanul Indian şi Atlantic (Mauritius, Reunion, Comore, Seychelles, Capului Verde). În Asia aglomerări moderate apar în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în jurul Golfului Persic, a Mării Roşii, partea de est a Mării Mediterane, câmpiile piemontane din sudul Asiei Centrale (drenate de râurile Fergana, Tigru şi Eufrat).

Factorii importanţi de influenţă asupra distribuţiei spaţiale

a populaţiei 1. Clima este cea care impune limite stricte, iar zonele de vid

care apar pe harta populaţiei mondiale arată influenţa următoarelor elemente: temperaturile scăzute sau frigul duc la dispariţia vegetaţiei, ceea ce duce la o valoare mică a populaţiei ( unele excepţii: Alaska, din nordul Canadei, Federaţia Rusă; temperaturile ridicate sau seceta care prin lipsa resurselor de apă determină o populare redusă (deserturile: Sahara, Namibia, Arabiei, Atacama, Gobi, Karakorum).

61

Temperaturile medii se suprapun peste limitele culturii cerealelor şi a plantelor tehnice şi cuprind regiuni intens populate; pluviozitatea poate fi un factor negativ care apare în mediul tropical umed, deoarece a dus la extinderea pădurilor, fertilitatea scăzută a solului, apariţia frecventă a parazitozelor sau a altor afecţiuni. Aceste inconveniente nu au dus la dispariţia agriculturii sau la depopulare. În concluzie, doar climatul polar şi cel deşertic prezintă constrângeri pentru om, aceste zone fiind clasificate ca zone defavorabile.

2. Relieful are o influenţă mai mică în ceea ce priveşte distribuţia spaţială a populaţiei, iar apariţia vidului demografic fiind datorat existenţei masivelor muntoase sau a unor platouri înalte, determinând scăderea in altitudine a densităţii populaţiei: 80% din populaţia mondială trăieşte la mai puţin de 500 m altitudine; 8,2% până la înălţimi de 1000 m; 1,5% la peste 2000 m (în special în zona montană tropicală).

Distribuţia populaţiei în funcţie de altitudine: – pe continente: 95 m în Australia; 168 m în Europa; 319 m în

Asia; 430 m în America de Nord, 590 m în Africa; 644 m în America de Sud. La altitudini peste 1500 m se remarcă America de Sud cu 15,2% şi Africa cu 8,9% din total.

– pe ţări: Bolivia unde 7 locuitori din 10 trăiesc la peste 3000 m altitudine, capitala ţării de află la 3600 m şi centru minier Potosi la 4100 m; Tibet cu limita maximă 4800 m şi Peru cu 5200 m

La nivel mondial există o serie de masive care sunt aproape nepopulate: Munţii Stâncoşi, Anzii de Sud, Alpii Neozeelandezi iar alte masive mai populate la partea lor inferioară: Pirineii, Alpii, Carpaţii, Tatra, Rodopi, Caucaz etc.; în Etiopia: 9/10 din populaţie trăieşte în zona montană (din care 7/10 la peste 2000 m). Situaţii asemănătoare există în: Yemen, Liban, Iran, sud-vestul Marocului.

3. Evoluţia istorică are rolul de a explica: contrastele existente între diverse părţi ale lumii ce au caracteristici fizico – geografice apropiate, ocuparea iniţială a teritoriului şi evoluţia densităţii sau desfăşurarea a numeroase curente migratorii.

Vechimea populării: cele mai cunoscute zone populate de timpuriu, şi astăzi la fel de populate sunt Orientul Apropiat, Asia de Sud, Africa de Nord, Africa Orientală şi teritoriile Americii Andine. Primele hominide au apărut în Africa Orientală acum 3–4 milioane de ani, a urmat tot în acest teritoriu Homo Habilis care părăseşte Africa acum 2 milioane de ani pentru a ocupa teritorii ale Eurasiei, Europei Meridionale, Indonezia. Acesta este urmat de Homo Erectus

62

(pitecantropul) care a apărut acum 300.000 ani î.Hr. şi de Homo Sapiens Neanderthalensis care a ocupat nordul Europei şi Asiei.

Ultima verigă în acest lanţ evolutiv este Homo Sapiens Sapiens (locul de apariţie ar fi Asia de Vest, cu 40.000 sau 35.000 î.Hr.) care ocupă restul teritoriului. În Africa omul actual ajunge între anii 37.000 – 34.000 de ani î.Hr., în Europa acum 35.000 ani, în Asia între anii 40.000 – 35.000, iar în America acum 27.000 ani.

În concluzie, vechimea populării este un element al răspândirii populaţiei, dar nu este un factor important pentru formarea densităţilor actuale, relaţia dintre valorile acestora şi vechimea populării fiind destul de incertă şi comportând o multitudine de excepţii.

DINAMICA POPULAŢIEI MONDIALE Aceste aspecte demografice care reflectă dinamica în timp şi

spaţiu sunt condiţionate de o multitudine de factori şi contribuie în mod decisiv la evoluţia şi dezvoltarea aşezărilor umane pe glob. Există mari diferenţe continentale, regionale, şi chiar în spaţiul aceleiaşi ţări, referitoare la acest fenomen demografic al populaţiei.

Mişcarea naturală a populaţiei Dinamica populaţiei include două componente majore: mişcarea

naturală (natalitate, mortalitate) şi mişcarea migratorie (imigrare, emigrare). Mişcarea naturală reprezintă diferenţa dintre naşteri şi decese; astfel, dacă numărul de naşteri sunt mai numeroase decât decesele, numărul total al populaţiei va creşte şi invers. În funcţie de cauzele care duc la modificarea numărului populaţiei, există populaţii stabile şi populaţii instabile.

Mişcarea naturală reprezintă totalitatea modificărilor care apar în numărul şi structura populaţiei ca urmare a naşterilor şi deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor.

Natalitatea reprezintă frecvenţa sau intensitatea naşterilor în interiorul unei populaţii şi se calculează în promile.

Factori care determină variaţia spaţială a natalităţii a) Factorii economici: exprimă nivelul general de dezvoltare

economică, condiţiile de viaţă ale populaţiei; în realitate, cu cât nivelul economic este mai ridicat, cu atât rata natalităţii este mai redusă şi invers, dezvoltarea economică peste medie ducând la un recul al natalităţii.

63

b) Factorii politici (politica demografică): diverse consideraţii ideologice, strategice, economice influenţează într-un fel sau altul percepţia situaţiei demografice. În funcţie de cum este percepută această situaţie, fiecare stat îşi elaborează propria politică demografică de a acorda sprijin de timp (concedii) şi financiar (alocaţii şi ajutoare băneşti) pentru a încuraja natalitatea; considerente proprii determină anumite state să ducă o politică de încurajare a naşterilor, (pronatalistă) sau de limitare a acestora (antinatalistă).

c) Factorii socio – culturali au un rol deosebit de important în explicarea diferenţelor care există pe plan mondial în nivelul natalităţii. Între aceştia, statutul femeii în societate, vârsta populaţiei, tradiţiile religioase, etnice au puternice implicaţii demografice.

La nivel mondial, rata medie a natalităţii este de 25‰ iar valori ridicate ale natalităţii se regăsesc n Africa cu 41,9‰, urmată de Asia cu 25,2‰, America Centrală şi de Sud cu 24,8‰, Ausralia şi Oceania cu 2,5‰, valori mici fiind prezente în Europa şi America de Nord. Astfel, ţările cu rată ridicată de peste 50-52,0‰ sunt Niger, Uganda, Angola, Mali, Guineea, iar foarte scăzută în Franţa, Spania, Italia, Germania, Bulgaria, Federaţia Rusă cu valori între 5 – 10‰.

Mortalitatea reflectă totalitatea deceselor care se produc în cadrul unei populaţii şi se calculează în promile™ . Ca şi în cazul natalităţii, pe glob, se constată variaţii importante ale nivelului mortalităţii şi aceiaşi factori acţionează simultan.

Factorii care determină variaţia spaţială a mortalităţii Factorii care influenţează mortalitatea sunt destul de dificil de

apreciat, aceştia variind în timp şi spaţiu, dar mai importanţi sunt cei socio-economici, în timp ce factorii genetici sau ecologici au un rol limitat.

a) Factorii economici unde dezvoltarea economică a avut şi pare să aibă un rol esenţial. Progresul tehnico-economic a dus la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, la îmbunătăţirea alimentaţiei, la creşterea mijloacelor de luptă împotriva unor maladii, iar reducerea timpului de lucru şi salariile mai ridicate au contribuit în ţările avansate la scăderea ratei mortalitaţii.

b) Factorii igienico-sanitari, respectiv sistemul de îngrijire medicală care se referă la calitatea serviciilor sanitare, la gradul de pregătire al personalului medical, la infrastructura şi echipamentele sanitare. Indicatorul cel mai simplu folosit fiind numărul de medici care revin la 100.000 de locuitori sau numărul de locuitori care revine unui medic. În ţările dezvoltate, unui medic îi revin circa 500 de

64

locuitori, în timp ce în ţări din Africa, Orientul Apropiat sau Asia de Sud unui medic îi revin circa 50.000 de locuitori. În plus, diferenţe apar între mediul urban şi rural, deoarece în majoritatea ţărilor de pe glob, medicii şi spitalele sunt concentrate preponderent în oraşele principale.

c) Factorii educaţionali care arată nivelul de educaţie şi instruire şi existenţa unor minime cunoştinţe de igienă şi de intervenţie medicală.

d) Factorii demografici reprezentaţi prin structura pe vârste şi sexe a populaţiei, dat fiind faptul că poate exista supramortalitate masculină şi feminină datorate unor elemente de natură genetică şi biologică şi a condiţiilor de muncă şi viaţă.

Alţi factori sunt daţi de existenţa unor conflicte militare, religioase, civile, dar şi a unor factori de risc natural şi antropic (seisme, inundaţii, alunecări de teren, prăbuşiri, accidente de muncă şi rutiere, industriale prin forme grave de poluare etc.).

Valoarea medie pe glob a mortalităţii este de 9,3‰ iar valori ridicate se află în Africa cu 13,7‰ , Asia cu 8,4‰, America de Nord cu 7,8‰, America Centrală şi de Sud cu 7,1‰, Europa cu 11,2‰, Australia şi Oceania cu 7,3‰. Pe ţări, valori ridicate, între 20-25‰ sunt în Sierra Leone, Afganistan, Guineea Bissau, Guineea, Malawi iar valori foarte mici de 2,1-4,5‰ în Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Costa Rica, Venezuela.

Mortalitatea infantilă reflectă totalitatea deceselor infantile ce se produc în cadrul unei populaţii dintr-un teritoriu dat. În statistica demografică internaţională, pentru a arăta frecvenţa sau intensitatea deceselor infantile, se utilizează rata mortalităţii infantile, indicator care exprimă numărul total de decese în primul an de viaţă la 1.000 de născuţi vii, în acelaşi an. Acesta reflectă gradul general de dezvoltare social-economică şi este influenţat îndeosebi de nivelul condiţiilor igienico-sanitare.

Valoarea medie a mortalităţii infantile pe glob atinge 57,0‰, iar cifre scăzute de 15,0‰ în Europa, America de Nord, Australia, Japonia. Ţările cu valori mari, între 170-124 4‰ sunt Sierra Leone, Afganistan, Malawi, Guineea Bissau, Guineea, iar valori mici, între 4-5 4‰ apar în Japonia, Germania, Suedia, Norvegia, Singapore.

Speranţa de viaţă la naştere reprezintă numărul de ani la care poate ajunge o generaţie, având în vedere rata natalităţii, mortalităţii şi şansele unei bune calităţi a vieţii. Pe glob, speranţa de viaţă la naştere este în medie de 65, 4 ani, dar statele cu longevitate recunoscută sunt

65

Japonia, Canada, Suedia, Australia, Norvegia ( între 79,8-78,1 ani) iar valori mici în Sierra Leone Uganda, Zambia, Guineea Bissau, Guineea ( între37,2-46,5 ani).

Sporul natural (bilanţul natural). Diferenţele care există între nivelul natalităţii şi cel al mortalităţii unei populaţii sunt redate de sporul natural sau rata creşterii naturale. Acesta se obţine prin diferenţa dintre rata natalităţii şi rata mortalităţii. Acesta are valoare pozitivă când numărul naşterilor este mai mare decât al deceselor şi negativă când nivelul mortalităţii generale este mai mare decât natalitatea (deficit natural ori declin demografic). Atunci când valorile sunt egale se înregistrează un nivel zero al acestui indicator demografic.

Tipuri de evoluţie demografică sunt expresia unor moduri de evoluţie a populaţiei date de condiţii istorice, economice, sociale, culturale şi religioase. Prin prisma valorilor de natalitate şi mortalitate care evoluează în timp şi spaţiu există trei asemenea tipuri.

– tipul tradiţional care are valori ridicate ale natalităţii şi mortalităţii cu o creştere foarte lentă a populaţiei şi apare în ţările axate pe ramurile agriculturii, având un nivel scăzut de dezvoltare economică; acesta apare în Africa Centrală, America de Sud (bazinul fluviului Amazon ), regiunile muntoase din Asia de Sud-Est.

– tipul de tranziţie care presupune valori ale natalităţii mai ridicate şi ale mortalităţii mai scăzute, cu creştere puternică a populaţiei, având trei faze de evoluţie. Acest tip explică fenomenul de explozie demografică (baby – boom); acesta caracterizează ţările cu nivel mediu de dezvoltare economică unde se înregistrează importante ritmuri de creştere a sectoarelor economice principale.

– tipul demografic modern unde apar valori ale natalităţii şi ale mortalităţii mai scăzute, cu o diminuare evidentă a creşterii populaţiei, unde apare şi un început de deficit al populaţiei. Acesta caracterizează statele dezvoltate de pe glob.

Creşterea numerică a populaţiei mondiale Populaţia actuală a globului este consecinţa unei evoluţii

îndelungate, începute odată cu apariţia omului şi formarea societăţii umane. Creşterea populaţiei a fost un fenomen relativ continuu, deşi există multe diferenţe între continente şi ţări. Fiecare etapă istorică parcursă a dus la o creştere mai rapidă sau lentă a populaţiei globului în funcţie de nivelul de dezvoltare existent.

Ritmul mediu de creştere actual (1995-2000) este de 1,30% cu variaţii mari de la un continent, regiune geografică la alta. Circa ¾ din

66

populaţie revine continentului asiatic. Primul miliard de locuitori se înregistrează în 1830, al doilea în 1930, al treilea în 1960, al patrulea în 1976, al cincilea în 1987, al şaselea în 1999.

Ţările recunoscute ca mari puteri demografice sunt: R.P. Chineză cu peste 1,2 miliarde de locuitori, India cu 998, 1 milioane, Indonezia cu 209,5 milioane, Pakistan cu 152, 3 milioane, Bangladesh cu 126,9 milioane, Japonia cu 126, 5 milioane. De asemenea, ţări cu număr important de populaţie se află şi în Federaţia Rusă cu aproximativ 212 milioane şi de SUA cu 277 milioane, Brazilia cu 177 milioane de locuitori. Pentru anul 2074 se prevede a se atinge o valoare de 9,4 miliarde de locuitori, din care 8,1 miliarde vor trăi în ţările subdezvoltate şi 1,3 miliarde în ţările dezvoltate ale globului. Pe continente, Asia va deţine supremaţia cu circa 5,5 miliarde de locuitori, urmată de Africa cu 1,5 miliarde, America Centrală şi de Sud cu numai un miliard.

Mobilitatea spaţială a populaţiei Mobilitatea populaţiei reprezintă o componentă importantă a

dinamicii populaţiei, sporul migratoriu fiind complementar sporului natural; dacă la nivel mondial mobilitatea spaţială este nulă, ea nefiind luată în calcul, iar la nivel macro– teritorial are mai mică importanţă, în schimb, la nivel micro– teritorial – stat, regiune geografică – aceasta are un rol foarte important, fiind un factor al creşterii sau descreşterii numărului populaţiei.

Mobilitatea populaţiei trebuie considerată o consecinţă a inegalităţilor existente la nivel mondial în distribuţia populaţiei şi resurselor şi trebuie percepută ca o încercare spontană a populaţiei de a reduce dezechilibrele existente între numărul acesteia şi resurse. Aceasta are la bază motivaţiile persoanelor angrenate în această acţiune, este selectivă, în funcţie de o serie de caracteristici precum vârsta, genul (masculin/feminin) sau profesiunea şi determină consecinţe importante atât în zona de sosire, cât şi în zona de plecare.

Factorii care determina mobilitatea populaţiei Cauzele care determină mobilitatea spaţială a populaţiei sunt

variate şi complementare şi implică întotdeauna existenţa unor factori de respingere în arealul sau regiunea de plecare (origine), precum şi a unor factori de atracţie în arealul sau regiunea de sosire (destinaţie).

Factorii cei mai importanţi care determină deplasările populaţiei pot fi grupaţi astfel:

67

a. Factorii naturali. Condiţiile naturale, în speţă climatul excesiv, relieful inaccesibil sau solurile nefertile pot constitui factori puternici de respingere pentru populaţia a cărei existenţă devine precară; catastrofele naturale precum inundaţiile, erupţiile vulcanice, cutremurele sau uraganele, de asemenea, pot încuraja deplasările populaţiei spre alte zone sau regiuni. În acelaşi timp, existenţa unor zone cu climat mai blând, cu soluri fertile constituie elemente de atractivitate.

b. Factorii economici. Inegalităţile înregistrate în dezvoltarea economică a unor areale sau regiuni reprezintă astăzi cauzele cele mai frecvente care determină mobilitatea spaţială a populaţiei, însemnând, pentru cea mai mare parte a acesteia, deplasarea din zone slab dezvoltate sau sărace spre zone puternic dezvoltate, unde nivelul de trai este mai ridicat. Şomajul, nivelul scăzut al veniturilor, suprapopularea, sărăcia şi foametea constituie în acest caz factori puternici de respingere, care creează potenţialii migranţi, în timp ce prezenţa resurselor minerale, puternica dezvoltare a industriei şi serviciilor atrag în zonele respective o populaţie din ce în ce mai numeroasă.

c. Factorii sociali. Aceştia sunt de cele mai multe ori strâns legaţi de factorii economici, bunăstarea materială şi cea socială fiind adesea corelate. Cel mai comun factor de respingere este schimbarea statutului sau mărimii familiei: cuplurile tinere preferă să locuiască mai departe de părinţi, iar apariţia copiilor determină schimbarea locuinţei, înlocuirea uneia mai mici cu alta mai spaţioasă. Lipsa unor activităţi sociale sau culturale din zonele rurale poate constitui o cauză a depopulării acestora, pe când centrele sociale, culturale, educaţionale din oraşe pot contribui la creşterea populaţiei urbane, prin atracţia pe care acestea o exercită, mai ales, asupra populaţiei tinere.

d. Factorii politici. În perioada actuală, deplasările voluntare ale populaţiei sunt mai puţin determinate de factori politici, dar există totuşi situaţii în care anumite persoane intră în conflict sau sunt în dezacord cu politica dusă la nivel local, regional sau naţional. Persoanele în cauză se îndreaptă spre regiuni sau ţări în care opiniile lor sunt acceptate (de exemplu, multe persoane din ţările Europei de Est, care au cerut azil politic în statele occidentale).

Formele de mobilitate a populaţiei exprimă deplasările populaţiei în teritoriu. Numeroasele forme de mobilitate existente au impus o clasificare a acestora în funcţie de anumite criterii, printre care: durata deplasării, scopul acesteia, distanţa parcursă sau gradul de

68

libertate a persoanei care efectuează deplasarea. În funcţie de durata deplasării cei mai mulţi autori disting:

deplasări care se produc în fiecare zi (zilnice), deplasări de week-end, deplasări de vacanţă, deplasări cu caracter sezonier sau temporar, deplasări definitive sau de lungă durată.

Distanţa parcursă duce la diferenţierea a trei tipuri de deplasări respectiv: deplasări la distanţă redusă (sub 100 km), deplasări la distanţă medie (100-500 km) şi deplasări la mare distanţă (peste 500 km). Unii autori folosesc criteriul distanţei pentru a delimita următoarele tipuri de deplasări: deplasări intra-urbane, deplasări intra-regionale, deplasări inter-regionale şi internaţionale sau chiar pentru a diferenţia, în mod eronat, deplasările interne de cele internaţionale.

Scopul esenţial sau cauza deplasării, constituie un alt criteriu de diferenţiere, în acest caz deosebindu-se: deplasări legate de muncă, deplasări legate de pensionare, deplasări legate de petrecerea timpului liber (recreere şi odihnă).

Gradul de libertate al persoanei ce efectuează deplasarea, şi care include de asemenea: deplasări libere (voluntare) deplasări selective, deplasări forţate şi deplasări spontane, nedirecţionate.

Analiza tipurilor de deplasări care există astăzi în lume a condus la distincţia a două tipuri principale (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988):

Deplasări obişnuite, care nu implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenţei sau activităţii şi nici o mutaţie importantă în viaţa persoanei angrenate în această mişcare. Aceste deplasări sunt legate de modul de viaţă, sunt repetitive, ritmice, de durată redusă şi nu exprimă nici un dezechilibru esenţial între zona de origine şi cea de destinaţie.

Mişcări migratorii propriu-zise, care implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenţei şi de cele mai multe ori, a activităţii, presupunând mutaţii importante în viaţa persoanelor angrenate. Aceste deplasări impun în cele mai multe cazuri o schimbare a modului de viaţă a persoanelor implicate, sunt de lungă durată sau definitive şi aproape întotdeauna exprimă un dezechilibru între condiţiile de viaţă oferite la locul de plecare şi cele care există sau se speră că există la locul de sosire.

Deplasările obişnuite ale populaţiei se axează pe cunoaşterea comportamentului spaţial al grupelor umane. În cadrul acestora se remarcă: deplasările zilnice sau navetismul, deplasările ocazionale legate de diferite evenimente religioase, culturale etc., deplasările

69

duminicale, deplasările de week-end şi deplasările în vacanţă. Acestea prezintă diferenţieri însemnate în funcţie de nivelul de dezvoltare şi variază de asemenea, în funcţie de ţară, regiune, loc de rezidenţă (urban-rural), nivel social, vârstă sau gen.

Deplasările obişnuite în statele Lumii a III-a datorită nivelului scăzut de dezvoltare economică şi a infrastructurii au o intensitate redusă, chiar foarte redusă. Populaţia se sprijină pe resursele locale şi nu deţine venituri pentru asemenea deplasări.

În statele cu o economie bazată pe agricultură şi cu o populaţie preponderent rurală, deplasările populaţiei sunt strâns legate de activităţile productive din mediul rural. În cazul societăţilor agrare, axate pe cultura plantelor, deplasările sunt destul de limitate ca distanţă, nedepăşind 1 km, în cazul culturilor intensive sau 4-5 km în cazul celor extensive, acestea făcându-se pe jos, cu bicicleta sau căruţa.

În cazul comunităţilor umane a căror bază de subzistenţă o reprezintă creşterea animalelor, deplasările se efectuează pe distanţe mai lungi şi pot avea o anumită regularitate, însă pentru majoritatea grupelor semi-nomade, care circulă între două locuri cu caracteristici ecologice diferite, distanţa parcursă nu depăşeşte câteva zeci de kilometri. Grupurile nomade care subzistă încă în deşerturile Africii sau Asiei pot parcurge însă distanţe mai mari, uneori depăşind 200 km. Trebuie să menţionăm că aceste grupuri reprezintă o fracţiune redusă a populaţiei Lumii a III-a care tinde să dispară, ca urmare a sedentarizării voluntare sau forţate a populaţiei nomade.

Un alt tip de deplasări sunt cele ocazionale, legate de frecventarea unor locuri sfinte, de anumite ceremonii sau evenimente. De cele mai multe ori, acestea se limitează însă la imediata vecinătate, o mică parte a populaţiei având posibilitatea sa ajungă la un loc sfânt mai reputat, dar mai îndepărtat, datorită costurilor călătoriei.

Spre deosebire de statele Lumii a III-a, în statele dezvoltate deplasările obişnuite constituie un fenomen de masă. Acestea au o intensitate ridicată, iar distanţele parcurse sunt adesea foarte mari. Deplasările zilnice (navetismul) sunt determinate de: specializarea funcţională a diverselor zone urbane (de exemplu, serviciile concentrate în partea centrală, industria la periferie), etalarea zonei rezidenţiale pe suprafeţe extinse, ceea ce reduce posibilitatea găsirii unui loc de muncă în proximitatea locuinţei, precum şi de costul mai scăzut al terenului şi locuinţei la periferia oraşului. Aceste trei elemente au determinat disocierea treptată a locului de muncă faţă de cel de rezidenţă. Distanţele parcurse

70

variază, în medie, între 20 şi 30 km în statele europene şi 60 şi 80 km sau chiar 100 km în S.U.A.

Fluxul principal de navetişti îl constituie cei care se îndreaptă dimineaţa dinspre periferie spre centru şi după-amiaza în sens invers. Deplasările zilnice de la un oraş la altul se întâlnesc de asemenea, dar sunt mai limitate. Un caz particular, destul de neobişnuit, îl constituie deplasările frontaliere, acestea întâlnindu-se în Europa, datorită diferenţelor de salarizare înregistrate de o parte şi de cealaltă a unor limite politice, precum frontiera franco-germană, germano-olandeză, franco-elveţiană.

Deplasările în vacanţă au crescut ca importanţă începând din 1950. Deşi originea acestora este relativ veche, fiind obişnuite în înalta societate europeană, au căpătat aspectul unei practici sociale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru aristocraţie şi burghezie, extinzându-se apoi, în cursul secolului XX, la pătura mijlocie (între cele două războaie mondiale) şi la clasele populare (după 1950); plata concediilor, prelungirea duratei acestora, ca şi larga difuzie a automobilelor sunt factori ce au concurat la dezvoltarea acestui fenomen. Deplasările în vacanţă au devenit astăzi caracteristice pentru ansamblul ţărilor dezvoltate, existând însă întotdeauna o corelaţie între proporţia celor plecaţi şi venitul mediu pe locuitor.

Mişcările migratorii propriu-zise Mişcările migratorii în general au în vedere numărul

persoanelor care se deplasează la nivelul continentelor, ţărilor, regiunilor şi arată numărul de emigranţi şi de imigranţi înregistraţi pe durata unui an sau pe perioade mai lungi de timp. Acestea se departajează în funcţie de mai mulţi factori de influenţă.

Mişcările migratorii propriu-zise diferă considerabil de mişcările obişnuite atât din punct de vedere al cauzelor ce le determină, cât şi ca manifestări şi consecinţe; de cele mai multe ori, acestea au o motivaţie economică, sunt de lungă durată sau definitive şi presupun o schimbare a spaţiului şi a modului de viaţă a migrantului. Acestea constituie de asemenea un răspuns la dezechilibrele spaţiale care s-au accentuat continuu o dată cu revoluţia industrială.

În cadrul migraţiilor propriu-zise se deosebesc migraţiile interne şi migraţiile internaţionale.

Migraţiile interne se referă la mişcările populaţiei în interiorul graniţelor unui stat şi pot fi intra-regionale în cadrul aceleiaşi regiuni sau inter-regionale, de la o regiune la alta. Dintre acestea, cele mai

71

importante sunt migraţiile rural-urban sau exodul rural, precum migraţiile urban-urban sau interurbane, în ultima perioadă au luat amploare însă, mai ales în statele dezvoltate migraţiile, urban-rural.

Migraţiile internaţionale presupun trecerea unei frontiere, a unei limite politice oficiale, indiferent de distanţa parcursă. Atrag atenţia, în acest caz, migraţiile din cadrul lumii dezvoltate (dinspre state dezvoltate spre alte state dezvoltate), migraţiile din cadrul lumii subdezvoltate (dinspre state subdezvoltate spre alte state subdezvoltate), cea mai mare intensitate având-o, însă, migraţiile dinspre statele subdezvoltate spre statele dezvoltate. În funcţie de durată, atât migraţiile interne, cât şi cele internaţionale pot fi de scurtă durată sau periodice şi de lungă durată sau definitive.

Migraţiile interne Mişcările de scurtă durată sau periodice. În cadrul acestei

categorii se deosebesc mişcările sezoniere şi mişcările temporare. Migraţiile sezoniere sunt caracteristice societăţilor cu o

economie bazată pe agricultură şi sunt legate, mai ales, de existenţa decalajelor cronologice în calendarul activităţilor agricole din spaţii relativ apropiate. Acestea antrenează o parte din populaţia unor regiuni cu economie tradiţională înspre zone care necesită mână de lucru suplimentară în anumite perioade ale anului.

Migraţiile temporare sunt, de asemenea, caracteristice statelor cu o economie bazată pe agricultură sau în care procesul de industrializare este la început. Migranţii provin, şi în acest caz, din zonele rurale, însă scopul deplasării este cel mai adesea acela de a exersa în oraşe o activitate non-agricolă. Schimbarea de rezidenţă este însoţită în acest caz de o schimbare de profesiune şi de mentalitate, aceste migraţii constituind cel mai adesea stadiul intermediar spre stabilirea definitivă în marile oraşe.

Migraţiile interne pot fi de lungă durată sau definitive. Dintre toate tipurile de migraţii, migraţiile interne definitive sunt cele mai importante, acestea angrenând, în prezent, cel mai mare număr de persoane, indiferent că ne referim la statele dezvoltate sau la cele subdezvoltate.

Migraţiile interne au crescut în intensitate odată cu revoluţia industrială şi urbană. În Anglia, acestea s-au intensificat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, concomitent cu dezvoltarea oraşelor miniere şi industriale, dar nu au luat amploare decât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în Franţa, aceste mişcări devin importante la

72

începutul secolului al XIX-lea, rămânând însă moderate multă vreme, datorită urbanizării lente.

În statele mai puţin dezvoltate, cele mai frecvente sunt mişcările din zonele rurale spre oraşe (exodul rural), în cadrul acestora o intensitate deosebită înregistrând mişcările care se produc dinspre zonele rurale aflate în imediata proximitate a unor mari centre urbane unde un procent ridicat al populaţiei nu posedă terenuri agricole care să le asigure subzistenţa. În toate ţările Lumii a III-a, exodul rural constituie principala cale de creştere a numărului populaţiei oraşelor

În ţările dezvoltate, migraţia de tipul rural-rural este neglijabilă, dacă nu a dispărut complet. Migraţiile de tipul rural-urban, deşi multă vreme au avut o importanţă deosebită, în prezent au dispărut aproape în toate statele intens urbanizate din Europa de Vest sau America de Nord; acestea se mai păstrează totuşi în unele state din Europa de Est şi de Sud şi în Federaţia Rusă.

Migraţiile de tipul urban-urban (interurbane) au luat, însă, o amploare deosebită. Astfel, se observă o deplasare a populaţiei dinspre oraşele miniere sau industriale spre oraşele cu funcţii terţiare, dinspre oraşele mici spre oraşele mijlocii şi dinspre acestea din urmă spre oraşele mari sau foarte mari. Ca un fenomen nou, în cadrul statelor intens urbanizate au apărut migraţiile de tip urban-rural, însă, în acest caz, este vorba de o „revărsare” a populaţiei marilor oraşe spre zonele periurbane.

Migraţiile internaţionale Cauzele generale care influenţează mobilitatea spaţială a

populaţiei se regăsesc şi în cazul migraţiilor internaţionale, însă factorul economic este determinant.

Adâncirea disparităţilor date de nivelul de dezvoltare economică, respectiv a standardului de viaţă dintre ţările de origine şi cele receptoare, încurajează fluxurile migratorii.

Politicile migratorii au variat de-a lungul timpului, în funcţie de interesele şi nevoile statelor respective; Marea Britanie, Italia, Japonia au manifestat o atitudine permisivă faţă de emigraţie, în timp ce în statele est-europene sau cele componente ale fostului U.R.S.S. erau luate măsuri restrictive severe, în scopul stopării definitive a acesteia. În ceea ce priveşte imigraţia, este de remarcat faptul că multe state dezvoltate, care în trecut au încurajat acest fenomen, în prezent, au politici restrictive sau aplică criterii de selecţie a imigranţilor în vederea limitării numărului acestora sau a creării unui echilibru între cerere şi ofertă pe piaţa internă a forţei de muncă.

73

Chiar şi în aceste condiţii, în toate textele legislative, există excepţii care au în vedere elita ştiinţifică (profesori, cercetători de valoare), investitori, artişti (dirijori, regizori) sau sportivi de înaltă performanţă, marile puteri susţinând acest flux de migranţi dezirabili pentru prestigiu sau pentru a-şi menţine o anumită poziţie la nivel mondial în plan cultural, ştiinţific şi economic.

Tipuri de migranţi Diferenţierea migranţilor în funcţie de statutul sau de motivaţia

acestora este de asemenea dificilă, existând numeroase categorii, care de multe ori sunt greu de delimitat. În ansamblu, acestea sunt:

a. Migranţi admişi pentru educaţie şi instruire. În cadrul acestora, pot fi diferenţiaţi studenţii străini (persoane admise într-o ţară diferită de a lor pentru a urma un anume program de studiu sau specializare), trainer-ii sau instructorii străini (persoane care răspund de derularea anumitor programe de instruire, care vizează implementarea unor tenhologii sau idei noi în ţări care au nevoie de acestea) şi dependenţii (familia–soţul/soţia şi copiii – ce însoţesc studenţii sau instructorii străini în perioada în care aceştia îşi desfăşoară activitatea în altă ţară).

b. Migranţi admişi pentru muncă. Această categorie se referă la acele persoane care desfăşoară pentru o perioadă limitată o activitate economică într-o ţară diferită de cea de origine şi include atât muncitorii străini, cu numeroasele subcategorii (migranţii sezonieri, coordonatorii de programe ştiinţifice, muncitorii străini cu contract, migranţii temporari), cât şi dependenţii, respectiv familiile care îi însoţesc pe aceştia în ţara respectivă. În cadrul acestei categorii de migranţi se detaşează două subtipuri:

– Migranţii de mare valoare, cu o calificare superioară, formează o categorie specială, adesea numită elita migrantă, care este foarte căutată şi acceptată în orice ţară. Migranţii calificaţi, care au certificate profesionale reprezintă o parte importantă şi în creştere în cadrul migranţilor actuali corespunzând unor profesii insuficient reprezentate în ţările receptoare, spre exemplu, tinichigii şi electricieni în S.U.A., infirmieri în Canada sau Elveţia, patiseri în Australia. De asemenea, mulţi absolvenţi de studii superioare îşi caută adesea primul loc de muncă în străinătate pentru a-şi îmbunătăţi C.V.-ul, înainte de a reveni în ţara de origine.

– Migranţii necalificaţi provin din zonele rurale sărace şi sunt cea mai vulnerabilă categorie, fiind primii ameninţaţi de şomaj sau expulzare (muncitorii agricoli în Texas, servitori în Kuweit,

74

meşteşugari în Venezuela) dar, deşi munca este epuizantă, umilitoare sau prost plătită, veniturile câştigate sunt superioare celor din zonele de origine.

c. Migranţi admişi pentru reunificarea sau reîntregirea unei familii. Această categorie include rudele din străinătate ale cetăţenilor sau rezidenţilor străini deja stabiliţi în ţara receptoare.

d. Migranţi ce au primit dreptul de liberă stabilire în ţara receptoare. Dreptul de rezidenţă într-o ţară străină poate fi acordat ca urmare a activităţilor economice pe care respectivii migranţi o prestează şi a experienţei sau calificării pe care o deţin într-un anumit domeniu, pe baza unor motive familiale (înrudire sau alt fel de legături cu cetăţenii sau rezidenţii străini din ţara receptoare) sau datorită unor legături istorice, ancestrale pe care aceştia o au cu ţara respectivă (moştenitori etc.). La aceştia se mai adaugă migranţii care au libertatea de a se stabili într-o ţară diferită de cea de origine în virtutea unor tratate sau acorduri încheiate între ţara lor şi ţara receptoare, precum şi pensionarii străini, care dovedesc că au resurse proprii şi nu vor deveni dependenţi (asistaţi) ai statului receptor.

e. Migranţi admişi din raţiuni umanitare includ: refugiaţi respectiv acele persoane persecutate în ţările de origine datorită rasei, religiei, naţionalităţii sau opiniilor pe care acestea le susţin. Persoanele recunoscute ca fiind refugiaţi se mai numesc refugiaţi convenţionali şi de obicei sunt acceptaţi pentru o perioadă limitată în ţara receptoare. În cazul în care aceştia primesc dreptul de rezidenţă în ţara respectivă intră în categoria refugiaţilor stabilizaţi; azilanţi respectiv persoane care au făcut demersuri pentru a primi statutul de refugiat şi sunt în aşteptarea unui răspuns, rămânând în această situaţie până când dosarul este adjudecat; străini aflaţi sub protecţia temporară a statului receptor includ persoane a căror viaţă este considerată a fi în pericol în ţara de origine, aceştia primind drept de rezidenţă pe o perioadă limitată pe teritoriul altui stat (de obicei până când se consideră că securitatea persoanei respective nu mai este ameninţată).

Constatăm, astfel, că în prezent, migraţia internaţională tinde să fie influenţată sau controlată din ce în ce mai mult de factorul politic, exprimat prin politica migratorie, nemaifiind suficientă decizia sau alegerea individuală. Pornind de la criterii juridice, în prezent, se disting patru tipuri de migranţi internaţionali: persoane transmutate sau dislocate ce şi-au părăsit ţara de origine sau rezidenţă, ca urmare a unor decizii politice; refugiaţi sau azilanţi – persoane ce îşi părăsesc ţara de origine datorită unor constrângeri politice sau religioase;

75

emigranţi independenţi – persoane care doresc să-şi schimbe ţara de origine, rezidenţa şi naţionalitatea; muncitori străini – persoane venite pentru un timp mai limitat în scopul exercitării unei anumite meserii.

STRUCTURA POPULAŢIEI MONDIALE Structura populaţiei se referă la acele caracteristici ale grupelor

umane care pot fi măsurate sau cuantificate precum vârstă, sex, activitate economică, limbă, naţionalitate, religie, dar şi la aspecte calitative, precum cele fizice, sociale sau culturale. Analiza acestor caracteristici evidenţiază marea diversitate a populaţiei mondiale, diversitate reflectată, atât în plan demografic, cât şi în plan socio-economic sau cultural.

Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe Structura pe grupe de vârstă este expresia divizării populaţiei totale

a unui stat în efective anuale, cincinale, decinale sau, cel mai adesea, în trei categorii semnificative, corespunzătoare populaţiei tinere, adulte şi vârstnice. Statisticile O.N.U. evidenţiază astfel, trei grupe de vârstă: – grupa tânără, în care se încadrează populaţia de la 0-15 ani, 0-18 ani sau 0-20 ani. Grupa tânără este, în cea mai mare parte, non-productivă, mai ales în societăţile economice avansate, unde, dealtfel, proporţia acesteia prezintă o tendinţă marcată de scădere; – grupa adultă considerată între 15-59 ani, 15-65 ani sau 20-65 ani reprezintă grupa productivă şi de asemenea reproductivă, fiind cea mai mobilă dintre grupele de vârstă ; – grupa vârstnică – cuprinde populaţia ce depăşeşte 60 sau 65 ani populaţia vârstnică este non-productivă, iar proporţia acesteia prezintă tendinţe ascendente în statele dezvoltate.

În Europa şi America de Nord, Japonia, Federaţia Rusă se constată o tendinţă de îmbătrânire a populaţiei, unde ponderea este cuprinsă între 10-15% iar unde populaţia tânără atinge valori mari între 25-30% se află în Africa, America Centrală şi de Sud, Asia. Cea mai mare pondere a populaţiei vârstnice de 17,9% apare în Suedia, iar cea mai mică în Kuweit. Pondere ridicată ale populaţiei tinere se află în Kenya cu 51,2% iar în Suedia cea mai mică valoare de 16,9%.

Structura pe grupe de vârste este influenţată de natalitate, mortalitate şi migraţii şi cunoaşte variaţii importante la nivel regional. Pentru vizualizarea repartiţiei pe grupe de vârstă a populaţiei se utilizează piramida vârstelor. Piramida vârstelor nu reflectă numai tendinţele pe termen lung ale natalităţii şi mortalităţii, ci şi efectele de

76

scurtă durată ale războaielor, migraţiilor, epidemiilor, baby-boom-urilor, politicilor demografice ori schimbărilor intervenite într-un secol de istorie demografică (piramida cuprinde grupele de vârstă de la 0-100 de ani). Piramida sub formă de triunghi, cu baza către populaţia de vârstă tânără este caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare şi subdezvoltate, iar cea cu aspect de clopot sau amforă este specifică pentru toate ţările dezvoltate, unde baza de reprezentare cu populaţie tânără este redusă şi apare o lărgire către vârf unde se evidenţiază populaţia vârstnică.

Structura populaţiei pe cele două sexe Structura pe sexe reprezintă expresia proporţiei bărbaţi-femei în

totalul populaţiei şi se identifică raportând, fie numărul total al bărbaţilor la numărul total al femeilor (raport de masculinitate), fie numărul total al femeilor la numărul total al bărbaţilor (raport de feminitate). Statisticile demografice ale O.N.U. arată un oarecare echilibru în ceea ce priveşte ponderea celor două sexe în totalul populaţiei mondiale, numărul populaţiei masculine depăşindu-l uşor pe cel al femeilor, respectiv 101,1 bărbaţi la 100 la femei.

În ţările subdezvoltate economic există o uşoară predominanţă a populaţiei masculine în comparaţie cu ţările dezvoltate, unde populaţia feminină este ceva mai mare. Astfel pentru prima categorie există un raport de 109 bărbaţi la100 femei, iar în a doua de 97 bărbaţi la 100 de femei. Dezechilibre mai evidente apar la populaţiile de peste 60 de ani, unde populaţia feminină este dominantă.

Structura socio-economică a populaţiei Acest tip de structură se referă la participarea populaţiei la o

activitate economică. Gradul de participare, de implicare a populaţiei într-o activitate economică cunoaşte mari diferenţieri spaţiale, diferenţieri generate de nivelul general de dezvoltare economică, de factori demografici (natalitate, mortalitate, migraţii), factori politici sau sociali.

Populaţia activă propriu-zisă cuprinde atât populaţia care desfăşoară o activitate economică retribuită, cât şi populaţia aflată în căutarea unui loc de muncă, această categorie include, deci salariaţii, muncitorii independenţi, dar şi şomeri sau tineri în căutarea primului loc de muncă, pentru că şi unii şi ceilalţi sunt potenţial activi. În cadrul populaţiei active se disting însă, populaţia ocupată, care reprezintă partea din populaţia activă ce este angajată efectiv într-o activitate

77

productivă, şi populaţia neocupată – respectiv acea parte a populaţiei active aflată în căutarea unui loc de muncă.

Populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au atins biologic încă vârsta adultă sau care sunt în curs de formare, ca de exemplu, studenţii şi militarii în termen, femeile casnice şi pensionarii. Neconcordanţa între oferta demografică şi cererea de forţa de muncă generează şomajul. Orice ţară, indiferent de nivelul de dezvoltare prezintă un anume procent de şomeri rata şomajului – respectiv raportul între numărul şomerilor şi numărul total al activilor nu depăşeşte 3%, este considerată normală, această valoare indicând o bună folosire a forţei de muncă.

Există mai multe tipuri de şomaj: şomaj general – afectează toate tipurile de activităţi, apare în perioadele de criză economică, de exemplu, în S.U.A. , în timpul marii recesiuni din anii 1930 circa 14% din populaţia activă nu avea loc de muncă; şomaj temporar – afectează un anume sector al populaţiei în anumite perioade ale anului în general, este vorba de ocupaţii dependente de starea vremii (clima), cum ar fi turismul, agricultura, construcţiile; şomajul structural – afectează anumite activităţi industriale, şi este determinat de scăderea cererii pe piaţă a anumitor bunuri sau produse; şomajul mascat – este un termen ce caracterizează situaţia, în care lipsa locurilor de muncă nu figurează în statistici. Muncitorii, în acest caz, fie nu lucrează la întreaga capacitate, fie lucrează în regim de tip timp parţial. Aceasta situaţie caracteriză multe state fost socialiste.

Cele mai mari rate ale şomajului se înregistrează în statele subdezvoltate din Africa de Nord şi Sud, America Latina, Asia de Sud. În statele dezvoltate rata şomajului este mai redusă, având valori între 2-10% ( Australia, SUA, Austria, Suedia, Japonia, Elveţia, Luxemburg).

În funcţie de categoria de activitate economică practicată, populaţia activă este divizată în trei sectoare: sectorul primar – care cuprinde activităţi legate de agricultură, silvicultură, pescuit; sectorul secundar – cuprinde activităţi legate de industrie şi construcţii; sectorul terţiar – cuprinde activităţi legate de comerţ, transport, servicii. Sectorul terţiar este cel mai bine reprezentat în ţările dezvoltate şi foarte redus în cele subdezvoltate economic.

Structura populaţiei pe medii rural/urban Analiza populaţiei în funcţie de mediul de rezidenţă urban/rural

prezintă o importanţă deosebită în practică geografică, la nivel

78

mondial, înregistrându-se numeroase disparităţi sau diferenţieri generate în special de nivelul de evoluţie a societăţilor umane.

Pentru a reda, totuşi, diferenţele majore care exista la nivel mondial, din acest punct de vedere, vom aprecia ca fiind populaţie urbană, populaţia care trăieşte în zonele considerate urbane şi populaţie rurală, populaţia care trăieşte în zonele apreciate ca fiind rurale, indiferent de criteriul utilizat.

Evoluţia populaţiei urbane nu poate fi delimitată de evoluţia generală a oraşelor, creşterea numărului sau mărimii acestora din urmă determinând şi creşterea proporţiei populaţiei din mediul urban. Rata medie de urbanizare este cu puţin peste 50% pe glob. În anul 1800 erau 45 de oraşe cu 100.000 de locuitori, 7 oraşe cu peste 500.000 milion de locuitori, doar 2 cu 1 milion de locuitori-Tokyo şi Beijing iar în 1990 oraşele cu 1 milion de locuitori sunt peste 100 şi circa 1000 cu peste 100.000 de locuitori.

Această creştere continuă a numărului oraşelor şi, implicit, a populaţiei urbane poartă denumirea de urbanizare. Deci, oraşul a apărut cu milenii în urmă, problema urbanizării este relativ recentă în istoria omenirii în 1900, doar 10% din populaţie trăia în mediul urban, acest procent crescând la 30% în 1980, respectiv la 45% în 1995, apreciindu-se că se va depăşi 50% la sfârşitul secolului XX.

Această accentuare a creşterii oraşelor şi implicit a populaţiei urbane a fost susţinută de numeroşi factori, între care amintim:

Creşterea productivităţii în agricultură. Mecanizarea lucrărilor şi îmbunătăţirea tehnologiilor agricole a dus la creşterea productivităţii în agricultură, fapt ce a determinat eliberarea unui procent ridicat al forţei de muncă din mediul rural, creând posibilitatea susţinerii de către o populaţie agricolă tot mai redusă, a unui procent tot ridicat de populaţie non-agricolă.

Industrializarea. Dependenţa industriei manufacturiere de sursele de materii prime şi energie a determinat localizarea fabricilor în anumite zone sau areale. Multiplicarea sau dezvoltarea ramurilor industriale a dus la creşterea necesarului de forţă de muncă, creând premisele apariţiei aglomeraţiilor urbane.

Potenţialul pieţei. Odată cu dezvoltarea industriei uşoare a devenit tot mai evidentă necesitatea existenţei unei pieţe de desfacere a produselor. Oraşele, mari consumatoare de bunuri de consum, au atras şi apariţia unor noi ramuri industriale, ramuri care au necesitat un surplus de forţă de muncă.

79

Multiplicarea serviciilor. Activităţile terţiare s-au multiplicat datorită dezvoltării comerţului, a creşterii nivelului de viaţă şi, implicit, a nevoii de o mai bună organizare economică şi socială. Multe servicii, datorită varietăţii lor, tind să fie concentrate în oraşe.

Dezvoltarea transporturilor. Îmbunătăţirea căilor de comunicaţie, în afara faptului că au încurajat expansiunea oraşelor de-a lungul arterelor majore, au facilitat mobilitatea populaţiei, dinspre zonele rurale spre cele urbane.

Atracţia socio-culturală. Oraşele, în special cele mari sau cele cu funcţii culturale, atrag o populaţie numeroasă datorită facilităţilor sociale cinema, teatre, galerii, instituţii de învăţământ.

Creşterea nivelului de educaţie. Oraşele au fost şi sunt, în general, privite ca deţinătoare de mari oportunităţi, unde succesul poate fi foarte facil. Pe măsură ce populaţia rurală devine mai informată asupra acestor posibilităţi, proporţia celor ce se îndreaptă spre oraşe creşte semnificativ.

Creşterea naturală. Expansiunea oraşelor este datorată atât imigraţiei (exod rural) cât şi creşterii naturale (sporului natural). Uneori, rata de creştere naturală din oraşe este mai ridicată decât în zonele rurale, dat fiind faptul că migraţiile au vârsta fertilă, dar şi datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a creşterii bunăstării familiilor.

Urbanizarea, relativ activă nu va reduce foarte repede populaţia rurală ce deţine în prezent, mai mult de 50% din populaţia mondială, cifrându-se la aproximativ 3 miliarde de persoane. În statele Lumii a treia, populaţia rurală se cifra la circa 2 miliarde în 1990. Aceasta este majoritară în aproape toate statele, cu excepţia celor din America Centrală şi de Sud cu climă tropicală, unde urbanizarea este destul de importantă.

În majoritatea statelor, populaţia rurală formează ponderi diferite în funcţie de nivelul de dezvoltare economică, astfel există ponderi de 2/3, 3/4 sau chiar 4/5 din populaţia totală. Chiar dacă această proporţie tinde să diminueze, efectivul populaţiei rurale va mai creşte uşor în ansamblul statelor subdezvoltate, deoarece oraşele nu vor ajunge să absoarbă în întregime excedentul demografic creşterea numărului ruralilor a fost de circa 650 milioane persoane, între anii 1950 si 1975, estimându-se că, va fi de încă 800 milioane peroane între 1975-2000, astfel, efectivul populaţiei rurale în Lumea a treia va depăşi 2,9 miliarde la sfârşitul acestui secol.

80

În ţările dezvoltate, efectivul populaţiei rurale era în 1990 de aproximativ 350 milioane persoane, de circa 7 ori mai redus decât în statele subdezvoltate. Proporţia populaţiei rurale în cadrul populaţiei totale diminuează constant, oraşele absorbând aproape în totalitate creşterea demografică rurală.

Între anii 1950 şi 1975, numărul ruralilor a scăzut cu 1/8 estimându-se că, din 1975 în 2000 acesta se va reduce cu încă o pătrime. Această diminuare a afectat cu deosebire statele Europei Occidentale, Japonia şi va fi simţită în statele Europei Centrale, de Est şi de Sud, până la sfârşitul acestui secol.

Structura rasială şi etnică a populaţiei Populaţia umană cunoaşte o mare diversitate, evidenţiată de

existenţa unor diferenţieri rasiale, dar mai ales etnice şi culturale, respectiv de naţionalitate, religie şi limba. Particularităţile fizice şi culturale ale grupelor umane relevă, astfel, variaţii importante în cadrul continentelor, a regiunilor geografice şi chiar în cadrul statelor.

a) Structura pe grupe de rase Populaţia umană aparţine unei singure specii biologice Homo

Sapiens în cadrul acestei specii, un număr mare de populaţii se diferenţiază genetic prin caracteristici observabile, precum (culoarea pielii, a părului, forma feţei, statura ş.a.), dar şi prin trăsături biologice mai puţin distinctive, cum ar fi grupa de sânge.

Aceste grupuri biologice, în cadrul speciei umane poartă denumirea de rase. Ca urmare, printre cauzele determinate, două trebuiesc în special, menţionate, respectiv direcţia genetica şi adaptarea la mediu. Acestea includ culoarea pielii şi a părului, statură, forma nasului, forma şi culoarea ochilor, grupa de sânge. În plus, unii psihologi cred că anumite atribute mentale ale populaţiilor pot fi considerate un aspect al rasei în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală sau creativă, însă, se pare ca toate rasele se nasc cu acelaşi potenţial, nici un studiu nedovedind până acum superioritatea unei rase.

În principal, există patru rase principale: albă, negroidă şi mongoloidă, amerindiană, clasificarea făcându-se pe baza culorii pielii şi a înfăţişării, în general. Această tipologie s-a dovedit, însă, a fi incompletă, odată cu noile descoperiri geografice au fost descoperite noi populaţii, care nu se încadrau în grupele mai sus menţionate. Pe măsură ce ştiinţa în domeniul antropologiei a avansat, alte

81

caracteristici, în afara celor morfologice au fost luate în considerare, pentru a determina tipologia actuală a raselor umane.

Măsurătorile antropometrice (craniene, faciale, ale scheletului) şi ulterior cele cromozomiale au condus la diferenţierea în prezent a nouă rase umane majore, geografic delimitate, astfel:

– rasa africană include populaţiile din ţările care fac parte din Africa de Sud-Sahariană;

– rasa europeană cuprinde populaţiile din Europa, Africa de Nord, precum şi Orientul Apropiat;

– rasa Asiatică include populaţiile din partea centrală, estică şi sud-estică Asiei, insulele Aleutine, precum şi partea de vest a peninsulei Alaska;

– rasa Indo-Americană sau Amerindiană cuprinde populaţiile din America de Nord şi Sud, cu excepţia vestului Alaskai şi insulelor Aleutine;

– rasa indiană include populaţiile situate în Subcontinentul Indian, din Nepal până la graniţa iraniană; grupele umane din Australia şi Tasmania;

– rasa australiană cuprinde rasa polineziană include grupele umane din insulele polineziene-Insula Paştelui, Hawaii şi Noua Zeelandă;

– rasa microneziană include populaţiile din insulele Jap, Pohnpei şi Guam. include, în principal, populaţiile din rasa malaneziană Noua Guinee.

În cadrul acestor rase majore pot fi, însă, delimitate o serie de sub-rase, ce caracterizează populaţii izolate reduse numeric, cum ar fi Pigmeii în Zair, sau Boşimanii în deşertul Kalahari, populaţia Ainu din Nordul Japoniei, Eskimoşii din Nordul Asiei şi Americii, Negritoşii din Filipine, fără a mai vorbi de numeroase grupuri hibride, cu o istorie recentă, precum Caraibienii. La nivel european se mai conturează diferenţe rasiale minore între grupurile de populaţie scandinavă din nordul continentului, mediteraneeană din sudul Angliei (bordura celtică), sudul continentului, apoi cea alpină din Europa Centrală şi de Est.

Trebuie menţionat că, în prezent, nu exista rasă pură umană, omogenă din punct de vedere genetic, deoarece marile migraţii ale popoarelor au favorizat amestecul unor populaţii diverse, generând rase noi sau de contact. Procesul de formare al raselor corespunde evoluţiei speciei umane şi este departe de a fi considerat încheiat, în cadrul raselor majore au apărut mutaţii importante, unele entităţi tind

82

să dispară, în timp ce altele sunt în curs de formare. Din cele nouă grupe de rase majore, din punct de vedere morfologic şi genetic, patru atrag atenţia în mod deosebit Grupa Europeană, Grupa Africană, Grupa Asiatică, Grupa Indo-Americană.

b) Structura etnică a populaţiei Termenul etnic derivă din cuvântul grec ethos, acesta

semnificând popor, naţiune, comunitate umană. Grupele etnice sunt definite ca subpopulaţii ai căror membri au caracteristici comune, cum ar fi originea naţională, limba, religia, rasa. La acestea, se adaugă obiceiurile, tradiţiile, deci o moştenire culturală comună precum şi menţinerea unei coeziuni de grup.

Cu alte cuvintele, elementele de identificare ale unui grup etnic ar putea fi: naţionalitatea, constituie elementul esenţial la care se face apel la studiul populaţiilor străine sau a populaţiilor ce compun statele multinaţionale; limba – este un element cultural important, deoarece prin aceasta se asigura coeziunea de grup şi transmiterea valorilor culturale; religia – este un element cultural important, însă, acesta nu mai constituie, cel puţin în ţările dezvoltate, un element de identificare a unui grup etnic, datorită importanţei reduse acordate credinţelor sau practicilor religioase. În statele subdezvoltate însă, religia constituie elementul esenţial pe bază căruia se diferenţiază grupele etnice.

De multe ori, conceptul de grup etnic este considerat că având aceleaşi înţeles cu conceptul de popor. Anumiţi autori fac o distincţie cantitativă, însă, între cele două concepte, respectiv considerând că, poporul ar trebui să aibă o valoare numerică mai ridicată de către grupul etnic. În acelaşi timp, termenul de popor este utilizat în limbajul politic cu sensul de stat, naţiune sau naţionalitate.

Acest grup etnic poate corespunde unei naţiuni (portugheză), poate constitui o subgrupă în cadrul unei naţiuni (flamanzii şi valonii în Belgia) sau poate fi divizat între mai multe state (Kurzii ce trăiesc în Turcia, Siria, Iran).

Structura religioasă Printre numeroasele elemente culturale ce diferenţiază

populaţiile lumii contemporane, religia se constituie ca un element de referinţă, acesta ocupând un loc esenţial în viaţă acestora. Studiul geografic al religiilor prezintă numeroase dificultăţi datorită lipsei de date, statistici valabile de multe ori, în recensăminte, fie din prudenţa politică, fie datorită unor interese, rubricile referitoare la afilierea religioasă lipsesc sau conţin informaţii foarte generale.

83

Evaluările sau estimările care se efectuează în aceste situaţii pot conţine, de asemenea, erori, uneori intenţionate, alteori provenite din lipsa de unitate a definiţiilor utilizate astfel, afilierea la o anumită religie poate fi considerată în funcţie de criterii diferite, precum: practica religioasă regulată; practică religioasă ocazională; credinţa; menţinerea unor obiceiuri derivate de religie; participarea la numite ceremonii religioase.

Clasificarea religiilor din punct de vedere geografic diferă oarecum de cea practicată, de teologi sau istorici, geograful fiind mai puţin interesat de credinţele propriu-zise, sau de locul de apariţie al acestora, şi acordând o mai mare atenţie distribuţiei şi variaţiilor spaţiale, impactului pe care diverse sisteme religioase îl au asupra fenomenelor demografice, asupra vieţii economice sau peisajului geografic, în general. Ţinând cont de aceste elemente menţionate, geografii diferenţiază trei mari categorii de religii:

– Religii universale care includ creştinismul, islamismul şi budhismul. Acestea sunt religii care îşi reclamă extensia la aproape întreaga umanitate şi care încearcă transmiterea credinţei prin munca misionarilor şi prin convertire. Afilierea la o religie universală este deschisă tuturor, indiferent de naţionalitate, etnie sau apartenenţă anterioara la o alta religie.

– Religii etnice – hinduismul, iudaismul, shintoismul – constituie religii care se identifică teritorial cu anumite grupe etno-culturale. Afilierea la o astfel de religie nu poate fi obţinută prin simpla declarare sau prin credinţă, ci presupune adoptarea unui anumit stil de viaţă, a unei identităţi culturale specifice.

– Religii tribale (tradiţionale) – animismul, shamanismul – sunt forme speciale ale religiilor etnice, distingându-se prin numărul redus al membrilor, prin apropierea de elementele naturii, şi acestea se identifică cu anumite grupuri culturale, ce nu au fost absorbite de societatea modernă.

Natura diferită a celor trei categorii de religii se reflectă, atât în distribuţia spaţială a acestora, cât şi în numărul aderenţilor. Religiile universale tind să fie expansioniste, atrăgându-şi permanent noi aderenţi din zone sau regiuni geografice diverse, religiile etnice sunt, în general, regionale (atunci când aderenţii nu sunt dispersaţi, ca în cazul iudaismului), nu prezintă tendinţe expansioniste. Din punct de vedere al adepţilor, religiile universale deţin mai mult de 50% din totalul populaţiei mondiale.

84

Religia creştină – este dominantă, cuprinde 30,6% din populaţia mondială. În cadrul acesteia, se diferenţiază net: catolicismul cu 15,9% din populaţia mondială; protestantismul, cu 7,4% din populaţia mondială; ortodoxismul, cu 3,1% din populaţia mondială.

Alte religii creştine, precum anglicanismul, adventismul de ziua a şaptea, baptismul ce reunesc împreună 4,2% din populaţia mondială; islamismul ce se situează pe locul doi în lume, ca număr de aderenţi însumând 16,7% din populaţia mondială. În cazul islamismului se diferenţiază trei componente, respectiv sunniţii, ce formează marea majoritate (90% din totalul islamicilor), siţii – 9,8% si kharijitii – 0,2%; budhismul deţine circa 6,1% din populaţia mondială.

Religiile etnice caracterizează circa 20% din totalul populaţiei mondiale, iar în cadrul acestora, se detaşează hinduismul, cu 11,8% din populaţia mondială, religiile est-asiatice (sincretismul, confucianismul, taoismul), cu 7,3 % din populaţia mondială, shintoismul şi iudaismul cu procente sub1% din populaţia mondială.

Religiile tribale deţin o pondere redusă în totalul populaţiei mondiale, de numai 2,4%, şi sunt în curs de scădere numerică evidentă.

Aceste poziţii actuale sunt rezultatul unei evoluţii îndelungate, toate marile religii au apărut în general în Asia, în regiunile cu cele mai vechi concentrări umane. Astfel iudaismul a apărut în Palestina în secolul XIII, înainte de Hristos, buddhimul s-a născut în secolul V, înainte de Hristos în Nepal şi Câmpia Gangelui, hinduismul a apărut în secolul III, înainte de Hristos, în nordul Indiei (Punjab), creştinismul s-a născut, de asemenea, în Palestina, acum 20 de secole şi islamismul în Arabia Occidentală, în secolul VII, după Hristos. Din aceste areale de origine, s-a produs o difuziune mai mult sau mai puţin importanţă, mai mult sau mai puţin rapidă, în funcţie de anumite bariere naturale, în anumite conjuncturi istorice şi politice, astfel, conturându-se ariile confesionale actuale.

Structura lingvistică Se bazează pe limbile vorbite pe glob. În funcţie de numărul de

vorbitori se înregistrează diferenţe foarte mai la nivelul continentelor şi al ţărilor.

Între primele 8 limbi vorbite pe glob fac parte: chineza, engleza, hindi, spaniola, rusa, araba, bengali şi portugheza, urmate la mare distanţă de indoneziană, japoneză, franceza şi germana. O familie lingvistică desemnează un grup de limbi, care au o origine într-o limbă

85

comună, şi care prezintă unele aspecte de structură şi vocabular apropiate. Pe glob există următoarele familii lingvistice:

– familia limbilor indo-europene care cuprinde circa 2 miliarde de vorbitori; aici sunt cuprinse limbile romanice, indo-ariene, slave, celtice, traco-ilirice, baltice, limbile iraniană şi greacă;

– familia limbilor hamito-semitice sau afro-asiatice care sunt dominate de limba arabă vorbită de peste 100 milioane de persoane, urmată de limba ebraică, amhara, berbera şi cuşita;

– familia limbilor sino-tibetane cu circa 1,5 miliarde de vorbitori unde dominantă este chineza, urmată de japoneză, coreeană, thailandeză şi burmeză.

Alte familii lingvistice mai mici sunt reprezentate de grupa limbilor uralo-altaice (turca, maghiara, mongola, finlandeza) malayezo – polineziene (indoneziană, malayeză, filipineză, australiană) apoi cea nigero-congoleză (zulu, sudaneză, sahariană, congoleză).

Toate aceste aspecte structurale ale populaţiei arată marea diversitate a caracteristicilor demografice şi modul diferenţiat de repartiţie pe glob.

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE UMANĂ Terminologia referitoare la aprecierea gradului de dezvoltare

umană se sprijină pe evaluarea realizată prin prisma unui număr important de indicatori economici şi sociali. Prin urmare, dezvoltarea umană se referă la posibilităţile prin care generaţiile viitoare pot să-şi realizeze propriul progres economic şi social, cu exprimarea opţiunilor individuale.

Conceptul de dezvoltare umană Indicele de dezvoltare umană (IDU)a început să fie calculat din

1990, şi se bazează pe următorii indicatori: speranţa de viaţă la naştere, nivelul de alfabetizare şi educaţie, valoarea Produsului Intern Brut pe locuitor, ca expresie a puterii de cumpărare. La acest indice valoarea calculată de 0,800 este caracteristică pentru ţările dezvoltate de pe glob, în număr de 46 din care 21 pe continentul european. O valoare sub 0,500 este specifică statelor subdezvoltate, în număr de 35, considerate ca fiind cele mai sărace de pe glob.

Conceptul de sărăcie umană Indicele de sărăcie umană a început să fie calculat din 1997

86

(ISU) şi se sprijină pe indicatori ca: speranţa de viaţă la naştere, nivelul de morbiditate şi mortalitate a populaţiei sub 40 şi 60 ani, venitul pe cap de locuitor, accesul la resurse de apă potabilă, la servicii de sănătate, ponderea copiilor înre1-5 ani cu dezvoltare ponderală deficitară, ponderea populaţiei cu venituri sub limita de existenţă curentă. Valoarea de 1,0 este valabilă pentru ţările în curs de dezvoltare iar valoarea 2,0 este pentru cele dezvoltate. În general şi în ţările dezvoltate există un procent mai mic de populaţie săracă ( SUA-15,8%, Marea Britanie –14,6%).

Aceşti indicatori demonstrează existenţa unui decalaj nu numai din punct de vedere economic, dar şi prin tot ceea ce înseamnă calitatea vieţii. Sărăcia şi creşterea demografică explozivă intensifică presiunea asupra tuturor resurselor planetei. Prin dezvoltare durabilă se speră la o diminuare a poluării mediului înconjurător şi a epuizării rapide a resurselor energetice şi la o creştere calităţii habitatului uman.

Bibliografie

Ilinca, N., Geografia populaţiei şi a aşezărilor umane, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

Erdeli, G., Dumitrache, Liliana, Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

87

EUROPA ŞI ŢĂRILE U.E. I Introducere Denumirea de Europa, folosit de vechii greci provine din

cuvântul ereb (= apus de soare) utilizat de fenicieni referitor la ţinuturile din vestul Mării Egee.

Europa este al şaselea continent ca suprafaţa 10 034 000 km2; ceea ce reprezintă numai 1/15 din întinderea totală a uscatului. Europa este de 4 ori mai mică decât Asia.

Nr. crt. Continent Suprafaţă

(mil. km2) 1. Asia 44,38 2. Africa 30,30 3. America de Nord 24,40 4. America de Sud 17,84 5. Antartida 13,17 6. Europa 10,03 7. Australia şi Oceania 8,94

Populaţia Europei este foarte numeroasă. Deşi ca suprafaţă este

un continent mic, este al doilea ca număr de locuitori după Asia.

Poziţia geografică a Europei – Latitudinal Europa este situată în emisfera boreală (nordică),

între 36° şi 71° latitudine nordică; distanţa dintre Capul Nord şi Capul Matapan este de circa 3 900 km.

– Longitudinal Europa se întinde pe 75°, între Capul Roca (10° long. V) şi Munţii Ural (65° long. E); distanţa maximă de la V la E este de aproximativ 5 600 km.

• Limite: Europa este limitată spre nord de Oceanul Artic, la vest de Oceanul Atlantic iar la sud marea depresiune a Mării Mediterane o separă de Africa. Spre est Europa este strâns legată de Asia, unii geografi considerând că formează un singur continent Eurasia. Europa şi Asia sunt tratate separat datorită diferenţelor evidente dintre ele.

Limita estică a Europei urmăreşte (de la nord la sud) Munţii Ural, râul Ural, Marea Caspică (NV), depresiunea Kuma-Manici, Munţii Caucaz, Marea Neagră (E) şi Marea Marmara (E).

88

• Aspecte generale: Forma continentului european nu se încadrează în nici una dintre figurile geometrice.

Deşi mică, Europa prezintă o mare varietate a condiţiilor naturale. Această varietate iese în evidenţă în primul rând prin contrastele dintre partea de nord şi cea de sud, precum şi între partea de vest şi cea de est.

Nordul este caracterizat de prezenţa unităţilor de relief vechi, erodate puternic. Predomină munţii cu altitudine medie şi podişurile înalte. Caracteristice sunt, de asemenea, urmele lăsate de calota glaciară cuaternară.

Sudul se caracterizează prin prezenţa lanţurilor de munţi noi (alpini), înalţi (în unele vârfuri peste 4000 m), aşezaţi în general în şiruri paralele şi poziţionaţi de la vest spre est de-a lungul întregului continent (Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani).

Vestul este mai fragmentat, prezentând numeroase insule (Arh. Britanic), peninsule (Iutlanda, Bretania), mări-golfuri (Marea Mânecii, Golful Biscaya etc.), ceea ce favorizează pătrunderea maselor de aer oceanice spre interiorul continentului – influenţe oceanice, vestice.

Estul este mai puţin fragmentat, mai masiv şi mult mai extins latitudinal, mările mărginaşe fiind mai puţine şi aşezate la extremităţi (Marea Albă – nord, Marea Neagră – sud). Aceste aspecte se reflectă în condiţiile climatice continental excesive din estul continentului.

Ţărmurile europene Europa are ţărmuri foarte meandrate, lungimea acestora

depăşind în această privinţă continente mult mai mari: Europa – 37 900 km, Africa – 30 500 km, America de Sud – 28 700 km.

Acest grad accentuat de sinuozitate litorală denotă o evoluţie agitată a ţărmurilor, ca urmare a schimbărilor dintre uscat şi apele marine sub influenţa mişcărilor tectonice, schimbărilor climatice etc.

Având în vedere extinderea mare în latitudine, structura geologică complexă, evoluţia morfologică şi acţiunea factorilor fizico-geografici, ţărmurile europene cunosc o mare varietate ca geneză şi peisaj.

În strânsă legătură cu evoluţia ţărmului se află şi platforma continentală, foarte extinsă în aria mărilor din jumătatea nordică a continentului. Sunt mări care se dezvoltă în totalitate pe o platformă continentală situată la mică adâncime (Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Mânecii) şi mări în care platforma continentală ocupă o

89

arie mai restrânsă, lăsând loc povârnişului continental sau regiunii abisale (Marea Ionică).

La latitudinile artice, mare parte a insulelor de aici au ţărmuri glaciare, înalte, abrupte.

Puţin mai spre sud – Norvegia, Scoţia etc. – sunt prezente ţărmurile cu fiorduri, formate sub acţiunea erozivă a gheţii, calotei glaciare.

Ţărmul cu riass apare în nord-vestul Peninsulei Iberice (provincia Galicia). Acest tip de ţărm favorizează dezvoltarea porturilor (Vigo, Pontevedra etc.).

Insulele Lipare prezintă ca particularitate ţărmul vulcanic. Un tip de ţărm foarte pitoresc este cel dalmatic, întâlnit în estul

Mării Adriatice. Alt tip genetic este reprezentat de ţărmul cu estuare, legat de

fenomenul de flux şi reflux – maree, de spălare-erodare a gurilor de vărsare a unor importante râuri, cum ar fi: Tamisa, Sena, Elba, Tajo etc.

Ţărmurile prezentate mai sus sunt ţărmuri înalte. În a doua categorie, a ţărmurilor joase, se remarcă:

– ţărmul cu plaje şi cordoane litorale întâlnit în zona Mării Baltice şi Mării Nordului.

– ţărmul cu lagune – la Marea Neagră – ţărmul cu delte este frecvent întâlnit la diferite latitudini:

Pecioara, Vistula, Pad, Rhon etc.

Mările Continentul european este caracterizat de prezenţa numeroasă a

mărilor şi a golfurilor, care alternează cu diferite peninsule. – În nord-estul peninsulei Scandinavice este localizată Marea

Barents. Este o mare puţin adâncă, rar peste 400 m, care comunică spre sud cu Marea Albă, de asemenea puţin adâncă (300-350 m). Între ele se interpun două peninsule Kanin şi Kola.

– Marea Norvegiei, situată în nord-vestul Peninsulei Scandinave face legătura între Oceanul Artic şi Oceanul Atlantic; are adâncimi mai mari, maximele în jur de 3500 m. Fiind străbătută de curentul cald al Golfului (Gulf Stream), apele ei influenţează condiţiile bio-climatice de pe litoralul scandinav.

– Marea Nordului, aflată în sud-vestul Peninsulei Scandinave are adâncimi foarte mici (preponderent între 10-200 m), valori de 300-400 m adâncime fiind foarte rare. Are ape relativ calde pentru

90

latitudinea la care este situată (50-50° lat. N) respectiv 2°-6° iarna şi 12°-16° vara şi este bogată în resurse piscicole. Are un fundament bogat în petrol, exploatat de către Norvegia, Germania, Olanda şi Marea Britanie.

– Marea Baltică este situată în sud-estul Peninsulei Scandinave şi este despărţită de Marea Nordului prin Peninsula Iutlanda, precum şi prin numeroase insule, legăturile maritime-transporturi făcându-se printr-un sistem de strâmtori şi canale (Canalul Kiel): Ore, Kattegat, Skagerrak. Are adâncimi foarte mici (50-150 m), cel mai adânc punct (460 m) aflându-se la sud de Stockholm. Apele ei sunt puţin sărate (este o mare continentală, bine închisă, cu aport mare de apă dulce prin numeroase râuri: Vistula, Neman, Dvina de Vest etc.) şi cu mari rezerve piscicole.

Mai spre vest, spre Oceanul Atlantic sunt localizate Marea Mânecii şi Golful Biscaya.

– Marea Mânecii desparte Arhipelagul Britanic de blocul continental propriu-zis (nordul Franţei). Marea Mânecii are ţărmuri înalte şi stâncoase. Comunică spre est cu Marea Nordului prin strâmtoarea Calais. Şi aici ţărmurile sunt meandrate, existând două peninsule: Cotentin şi Bretagne, între ele aflându-se Golful St. Malo, Golful St. Brieuc, Insulele Channel.

– Golful Biscaya este larg deschis spre Oceanul Atlantic şi are adâncimi mari, peste 5000 m, destul de aproape de litoralul iberic.

– În cadrul Arhipelagului Britanic, despărţind insula Irlanda de Anglia şi Scoţia, se află Marea Irlandei, mare cu adâncimi reduse. Pe ţărmul ei estic se află unul dintre porturile importante ale Europei: Liverpool.

– Marea Mediterană este o mare intercontinentală situată între Europa, Asia şi Africa.

Ea comunică cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Gibraltar (lată de 15 km şi adâncă de 200 m), cu Marea Roşie prin canalul Suez, cu Marea Marmara şi Marea Neagră prin strâmtoarea Dardanele (lată de 1,8 km) şi strâmtoarea Bosfor (lată de 0,55 km).

Marea Mediterană este o mare tânără, pliocen-cuaternară. Are un ţărm foarte festonat, multe peninsule şi mări anexe, numeroase insule, seismicitate şi vulcanism destul de accentuat. Mareele au valori reduse ale amplitudinii, sub 1 m.

Salinitatea este foarte mare (37‰ în vest, 39‰ în est), temperatura ridicată (vara la suprafaţă 25-27 °C, la adâncime nu scade sub 13°C).

91

Foarte interesantă este circulaţia apei, în raport cu Oceanul Atlantic şi Marea Neagră. Curentul de suprafaţă din zona Gibraltarului aduce apele dulci ale Atlanticului în Marea Mediterană, datorită nivelului mai scăzut al mării în urma evaporării intense.

Curentul de adâncime transportă apele mai sărate şi mai grele ale Mediteranei spre Oceanul Atlantic. Acelaşi lucru se petrece şi prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor între apele Mediteranei şi cele ale Mării Negre.

ape dulci suprafaţă Marea Mediterană Marea Neagră ape sărate adâncime Marea Mediterană se împarte între trei bazine principale. Bazinul Vestic, extins de la str. Gibraltar până la insula Corsica

şi insula Sardinia. Adâncimile maxime depăşesc 2 500 m şi înglobează Marea Balearelor, Marea Galică, Golful Lion, Marea Ligurică.

Bazinul Central corespunde porţiunii celei mai late a Mediteranei, traversată de cea mai mare punte de uscat – Peninsula Italică şi Insula Sicilia, care separă Marea Tireniană (adâncimi mari, maxim 3 625 m) de Marea Adriatică (cu adâncimi mici, fiind o mare de şelf). Tot de acest bazin aparţine şi Marea Ionică (sud-estul Italiei, vestul şi sud-vestul Greciei) unde apar cele mai mari adâncimi ale Mediteranei (4 000-5 000 m).

Bazinul Estic este situat la est de linia ce uneşte Peninsula Pelopones (Grecia, sudul Peninsulei Balcanice) cu Peninsula Barca (Africa, Libia).

Marea Egee, componentă a acestui bazin, are ţărmuri foarte sinuoase, numeroase insule şi adâncimi ce depăşesc 2 000-3 000 m la sud de Creta şi 4 000 m la sud-est de Insula Rodos. Mai spre est, spre Asia, se întinde Marea Levantului.

Marea Neagră prezintă condiţii climatice mai aspre, ceea ce face ca apele ei să îngheţe lângă ţărm în timpul iernilor grele. Adâncimea maximă este de peste 2 000 m (2 245 m).

Marea Caspică este o mare de tip continental, unii geografi o consideră lac, datorită lipsei de legături cu Oceanul Planetar – închisă,

92

cu nivelul oceanic (0 m). În nord adâncimile sunt foarte scăzute (10 m), iar în sud ajung la 800-1 000 m.

Configuraţia generală a continentului european • Blocul continental propriu-zis ocupă aproximativ 65% din

suprafaţa totală. Masivitatea cea mai pronunţată o prezintă Europa de Est.

• Sistemul de peninsule reprezintă circa 27% din suprafaţă. Peninsule importante sunt:

– Kanin şi Kola spre Oceanul Artic; – Scandinavia (800 000 km2), Iutlanda, Cotentin, Bretania,

Iberică spre Oceanul Atlantic (între Capul Nord şi Strâmtoarea Gibraltar);

– Italică (Salentina în SE, Golful Taranto, Calabria în SV) şi Balcanică (Istria în NV, Calcidică în E, Pelopones în S) spre Marea Mediterană; – Peninsula Crimeea spre Marea Neagră.

• Sistemul de insule însumează aproximativ 8% din suprafaţa continentului. Există o densitate mare de insule mici şi foarte mici în zona litorală a Peninsulei Scandinavice, în Marea Adriatică şi Marea Egee. Există şi insule mai îndepărtate de ţărmuri: Franz Iosef, Spitzbergen, Islanda.

Insulele pot fi clasificate în funcţie de climă: – insule cu clima rece: Islanda, Franz Iosef, Novaia Zemlea, Jan

Mayen etc. – insule de climă caldă, mediteraneană: I-le Baleare (Menorca;

Mallorca; Pitiuze: Ibiza, Formentera), Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, I-le Ionice, I-le Ciclade, I-le Sporade etc.

Structura geologică şi relieful Trăsăturile majore ale reliefului Europei au rezultat din

interacţiunea permanentă şi îndelungată a agenţilor externi şi interni. Cele două mari unităţi structurale ale Europei sunt: I. unitatea de platformă (Europa precambriană, caledoniană,

hercinică) II. unitatea de geosinclinal (Europa alpină) Platforma este o unitate structurală majoră a scoarţei terestre

reprezentând o arie întinsă, consolidată, cu relief şters. În alcătuirea ei se disting un etaj structural inferior, cutat, denumit soclu (fundament)

93

care corespunde stadiului când spaţiul respectiv a evoluat ca arie labilă (de orogen) şi un etaj superior alcătuind cuvertura, format din depozite sedimentare cvasiorizontale, corespunzând etapei post-orogenice.

Geosinclinalul este o arie depresionară întinsă caracterizată printr-o mare mobilitate, din evoluţia căreia rezultă unităţile de orogen.

I. Unitatea europeană de platformă este constituită din structuri geologice foarte vechi, cutate în precambrian şi paleozoic, de atunci nemaisuferind nici o cutare. Ele au fost antrenate în mişcări epirogenetice asociate deseori cu vulcanism pe linii de flexură. În multe dintre unităţile de platformă, peste soclul gnaiso-cuarţitic se aşterne o cuvertură mai mult sau mai puţin continuă, cu grosimi diferite.

Cele mai vechi uscaturi se întâlnesc în nordul Europei constituind Scutul Baltic şi Platforma Rusă, care la sfârşitul proterozoicului formau o singură unitate Feno-Sarmaţia Structura precambriană apare la zi în Scutul Baltic, în Scutul Ucrainian sau acoperită de cuvertură sedimentară în restul întinderii.

În Europa fundamentul cuprinde partea de NE a continentului între Munţii Scandinaviei, Ural, Caucaz, Carpaţi adică întreaga Câmpie rusă, Finlanda, Suedia, estul Norvegiei, nordul Poloniei şi Germaniei. În aflorimente (scuturi) apare de o parte şi de alta a Mării Baltice. Ondulaţiile mari ale Câmpiei ruse fac ca zonele boltite (anteclize) să apară la zi (scutul Azovo-Podolic) sau să fie acoperit de o cuvertură sedimentară mai subţire alcătuită din depozite noi (anteclizele Voronej, Belorusă, Volga-Ural). Între ele se conturează zone depresionare largi (sineclize), care păstrează serii groase de depozite sedimentare (sinecliza Baltică, Moscovei, Pericaspică, Peciora, Ucrainei, Polono-Lituaniană).

În afara Câmpiei ruse, fundamentul precambrian se prelungeşte spre S şi SV până în faţa Masivului Lysa-Gora (Polonia), N Germaniei, Olandei, Danemarcei, pe sub cuvertura depozitelor paleozoice, mezozoice, neozoice, formând cea mai mare unitate stabilă din Europa.

Primele zone consolidate ale Scutului Baltic au fost generate de orogeneza marealbidă (marealbidele din sudul Mării Albe) şi norvegosaamidă în Peninsula Kola. Urmează cutările karelide (direcţie NV-SE) şi svecofenide (cute E-V). Mai târziu, spre sfârşitul

94

proterozoicului, se produce orogeneza gothiană (gothidele) care încheie evoluţia geosinclinală a Scutului Baltic.

1) Datorită timpului foarte lung scurs de la formare, relieful Europei precambriene apare sub formă de podişuri, câmpii, coline şi foarte rar de munţi (Munţii Hibini din Peninsula Kola, 1191 m). Dintre podişurile suprapuse acestei arii se remarcă: Podişul Norrland din Suedia, Podişul Finlandei, Podişul Valdai, Podişul Volhino-Podolic, Podişul Central-Rus; coline mai reprezentative sunt: Timan, Ergheni, ultimele dominând Câmpia Caspică; dintre câmpii – Câmpia Poleziei, Pontică, Moscovei, toate din aceeaşi unitate a Câmpiei Ruse.

În paleozoic, au loc câteva evenimente importante pentru uscatul baltic: – în ordovician, uscatul Baltica se afla la câteva grade de Polul Sud; spre sfârşitul ordovicianului acesta se deplasează spre Ecuator; – în silurian, uscatul baltic se apropie tot mai mult de Laurenţia (Scutul Canadian); – la sfârşitul silurianului şi începutul devonianului se produce sudarea uscatului Baltica de Laurenţia realizându-se lanţurile muntoase caledoniene.

2) – Munţii formaţi în orogeneza caledonică se întâlnesc astăzi în partea de NV a Scutului Baltic: Munţii Scandinaviei, în Scoţia şi Irlanda de Nord, Anglia de Nord. Unităţile au un relief specific rezultat în urma acţiunii calotei glaciare cuaternare, dar au fost antrenate diferenţiat şi în mişcări postorogene când au suferit falieri (dislocări), coborâri şi ridicări pe verticală. – în decursul paleozoicului superior, au avut loc importante mişcări ale uscaturilor continentale, care vor duce, în cele din urmă, la individualizarea uriaşelor uscaturi ale Pangeei; – în carbonifer, deriva spre nord a uscaturilor Gondwanei avea să determine coliziunea cu uscatul din această parte, munţii astfel formaţi în sudul Europei fiind cunoscuţi sub numele de hercinide, iar orogeneza care i-a generat – orogeneza hercinică; – în permian are loc realizarea supercontinentului Pangeea.

3) În Europa, cutările hercinice se desfăşoară pe două aliniamente:

– unul pe direcţie E-V, de la Atlantic până la Marea Neagră; – unul pe direcţie N-S, adică sistemul Munţilor Ural (prin care

are loc sudarea platformei est-europene cu Scutul Siberian);

95

Sistemul montan astfel format a suferit postgenetic o intensă peneplenizare, dar şi importante falieri, generând munţi sau grupuri de munţi de altitudine redusă, dar cu versanţi deseori abrupţi, podişuri şi depresiuni sau şanţuri tectonice (cum este cel al Rinului) umplute cu sedimente mezozoice şi neozoice.

Cutările hercinice domină Câmpia Nord-Europeană şi sunt dominate spre sud de cutările alpine.

În Pleistocen, regiunea hercinică era acoperită de tundră şi numai vârfurile cele mai înalte din Vosgi, Sudeţi şi Masivul Central Francez erau acoperite de gheţari (calote glaciare mici). Sistemul muntos hercinic se desfăşoară atât în Europa Vestică insulară (Munţii Irlandei de Sud – Munţii Kerry şi Munţii Cambrieni din Ţara Galilor), cât şi în cea continentală vestică şi centrală. În Europa centrală se dezvoltă pe două aliniamente astfel: aliniamentul intern la contact cu Alpii şi cel extern spre Câmpia Nord-Europeană.

Aliniamentul intern cuprinde: Masivul Central Francez, Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră situaţi de o parte şi de alta a Rinului, Patrulaterul Ceh (Boemiei) format din: Munţii Metaliferi, Munţii Sudeţi, Munţii Pădurea Cehiei, Munţii Şumava şi Colinele Ceho-Morave (între aceste subunităţi este cuprins Podişul Boemiei). Altitudinile în unităţile prezentate nu depăşesc 2000 m, cele mai înalte fiind vârfurile (neckurile) din Masivul Central Francez – Puy de Sancy (1886 m) şi Cantal (1856 m).

Aliniamentul extern cuprinde: Masivul Armorican (cu sectorul Breton, sectorul Normand şi Colinele Gâtine), Masivul Şistos Renan alcătuit din munţi şi podişuri cu altitudini mijlocii şi mici (Taunus, Westerwald, Eifel, Sauerland); Masivul Şistos Renan se continuă spre NV cu Podişul Ardeni iar în NE cu Munţii Harz şi apoi cu Munţii Pădurea Turingiei şi Pădurea Franconiei. Pe teritoriul Poloniei, regiunea hercinică se suprapune Podişului Lublin şi Podişului Poloniei Mici (Malopolska), de aici afundându-se şi apărând la zi în regiunea nord dobrogeană.

Pe cuvertura sedimentară a bazinelor, s-au format podişuri, piemonturi, câmpii în care o largă extindere o are relieful structural (cueste, suprafeţe structurale, văi consecvente, subsecvente şi obsecvente, depresiuni în principal subsecvente). Mai importante sunt: Bazinul Parisului, Bazinul Acvitaniei, Bazinul Turingiei, Bazinul Weserului, Bazinul Suabo-Franconian.

Nuclee hercinice se întâlnesc şi în cadrul sistemului alpin, încorporate în acesta, cum este cazul în Pirineii Orientali, fie dispuse

96

între lanţurile montane cum este cazul Mesetei spaniole (între Pirinei şi Cordiliera Betică).

II. Unitatea europeană de geosinclinal (Europa alpină) cuprinde partea sudică a continentului incluzând şi peninsulele de la Atlantic la Marea Neagră. Este vorba de Munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Apenini Dinarici, Balcani, Crimeei, Caucaz inclusiv depresiunile închise între culmile acestor munţi – Depresiunea Panonică, Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Padului. Cutările care au generat aceste lanţuri montane au început din mezozoic şi au continuat până în pleistocen antrenând şi alte compartimente deja consolidate. Aceste cutări au fost însoţite de vulcanism care a dat naştere actualului lanţ vulcanic Vihorlat-Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita (în prezent inactiv) şi care se continuă azi în bazinul mediteranean prin vulcanii Etna, Vezuviu, Stromboli, Santorin.

În mezozoic şi neozoic se produc următoarele evenimente: – după desăvârşirea orogenezei hercinice, la sfârşitul paleozoicului, uscatul precambrian şi caledonian existent se măreşte prin adăugarea ariilor hercinice; rezultatul acestei adăugări a fost realizarea celor două vaste regiuni continentale Laurasia şi Gondwana separate prin geosinclinalul Tethys (Mesogea) şi mărginite de apele Panthalasei. – în mezozoic această unitate a domeniilor de uscat nu se mai menţine; încă din triasicul inferior, în zona hercinidelor se produc scufundări axiale în care se vor instala primele bazine sedimentare; – la sfârşitul triasicului, în geosinclinalul Mesogean se manifestă o primă fază orogenetică (orogeneza kimmerică veche) resimţită în special în sectorul Caucaz-Dobrogea; – numai în cretacic, orogeneza cuprinde şi geosinclinalul alpin cu intensităţi mari în cretacicul mediu (faza austrică) şi la sfârşitul cretacicului (faza laramică); rezultatul acestor faze orogenetice a fost consolidarea parţială a lanţului alpino-carpato-caucazian şi punerea în loc a unor importante mase granitice (în Alpi, Carpaţi, Apenini, Dinarici). Au loc şariaje pe distanţe foarte mari. – neozoicul (paleogenul în special) este perioada decisivă în evoluţia orogenică a domeniului mesogean, sectoarele geosinclinalului încheindu-şi succesiv evoluţia, intrând în faza postgeosinclinală – Pirineii sunt primii care îşi încheie evoluţia, faza de cutare plasată între eocenul mediu şi oligocen este faza care încheie evoluţia geosinclinală a sectorului pirinean şi poartă numele de faza pirineană;

97

urmează Alpii Occidentali, Apeninii (îli încheie evoluţia în miocen), Alpii Dinarici (la sfârşitul sarmaţianului); – în neogen se produce vulcanismul de pe rama de vest a Carpaţilor Orientali.

În cuaternar au loc de asemenea evenimente importante care duc la definitivarea conturului actual al Europei: – Marea Britanie era unită cu Franţa cel puţin până în cuaternarul mediu (prezenţa în Anglia a faunei calde interglaciare din cuaternarul mediu certifică acest lucru). Pasul Calais s-a format în cuaternarul mediu, probabil printr-o scufundare treptată; – Insulele Corsica şi Sardinia erau unite cu sudul Franţei, iar insula Elba era unită cu peninsula italică; – Insulele Sicilia şi Malta au fost unite la începutul cuaternarului cu nordul Africii (dovadă speciile de elefanţi – fosile – care se găsesc în cele două insule). La mijlocul pleistocenului, se produce scufundarea regiunii dintre cele două insule şi Africa; – La începutul cuaternarului, se produce cea mai mare schimbare în configuraţia Mediteranei: se rupe şi se scufundă continentul Egeida care lega în pliocen Peninsula Balcanică de Asia Mică.

Cel mai important eveniment al cuaternarului este, totuşi, instalarea glaciaţiunii după răcirea substanţială a climei de la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului. Se instalează calota glaciară care a acoperit continentul până la sud de Londra, sud de Moscovă, înaintând şi retrăgându-se în trei faze importante: Elster, Saale, Vistula. Se instalează şi gheţari montani în munţii care depăşeau 2000 m (Pirinei, Alpi, Carpaţi, Caucaz). În Alpi, fazele glaciare s-au numit Gunz, Mindell, Riss, Wurm.

După topirea ultimei calote glaciare de acum 10000-12000 de ani (începutul holocenului) are loc sfârşitul definitivării conturului Europei prin apariţia Mării Baltice sau unele modificări în bazinul Mării Negre, Mării Nordului, Mării Caspice.

În cadrul Mării Baltice, se remarcă următoarele etape de evoluţie: – după topirea calotei glaciare din faza Vistula, apa rezultată se acumulează în spatele morenei frontale, dând naştere unui imens lac care ocupa partea sudică a Mării Baltice; – o nouă fază de topire a calotei glaciare, însoţită de mişcări izostatice, determină coborârea zonei ocupate azi de strâmtorile Skagerrak şi Kattegat şi se creează o comunicare între lacul Baltic şi

98

Marea Nordului, comunicare care a permis pătrunderea unor moluşte marine de tip nordic, dintre care Yoldia arctice este cel mai caracteristic (Marea cu Yoldia); – mişcările izostatice de ridicare întrerup legătura recent creată, apele Mării cu Yoldia se desalinizează ca urmare a unui nou aport rezultat din topirea calotei Vistula. Se creează un nou lac, de dimensiuni mult mai mari, depăşind actualele golfuri Finic şi Botnic. După numele gasteropodului care popula acest lac, Ancylus fluviatilis, noua fază de evoluţie a Mării Baltice se numeşte Lacul cu Ancylus; – topirea gheţii determină o ridicare a nivelului apelor care restabileşte comunicarea cu Marea Nordului, de unde pătrunde faună marină de apă caldă, faună cu Littorina litorea (gasteropod care trăieşte azi în sudul Franţei); – urmează o ultimă fază de evoluţie, în care apele se retrag în limitele actuale, o uşoară îndulcire a apelor determinând ca fauna cu Littorina – tipic marină – să dispară, locul fiind luat de Mya arenacea care indică o răcire a apelor asemănătoare cu cea actuală.

Oscilaţiile climatice cuaternare s-au reflectat şi în evoluţia bazinului Mării Nordului, fazele glaciare s-au manifestat prin regresiuni iar cele interglaciare prin transgresiuni: – în interglaciarul Elster-Saale partea de vest a Câmpiei Germano-Polone resimte transgresiunea mării Holstein care depune argile; – interglaciarul Saale-Vistula – transgresiunea Demiană; – în holocen se produce transgresiunea Flandriană (acum 5000 ani î.Hr.).

Paralel cu noua linie de ţărm, se formează cordoane litorale, pe care vântul a clădit apoi dune. Aproximativ la începutul Evului Mediu, când actualul Golf Ijssel era lac, marea rupe cordonul litoral principal care se transformă astfel în Insulele Frisice. Linia ţărmului devine sinuoasă, cu golfuri: Ijssel, Dolart, Jade, Wesser, Elba. Apele marine pătrund şi pe gura marilor fluvii, unde se formează estuare prin acţiunea mareelor.

În prezent, litoralul Mării Nordului cuprinde mai multe zone: – Insulele Frisice; – zona cu Watt (relief plat asupra căruia acţionează mareele); – zona cu poldere, emersă cu ajutorul digurilor antropice. Spre deosebire de Marea Nordului care a suportat în holocen

mişcări de subsidenţă, cel al Mării Baltice a fost afectat de mişcări de ridicare (litoralul finlandez suferă o mişcare izostatică destul de rapidă

99

de 1 m pe secol; oraşul Vaasa care în Evul Mediu se găsea pe coastă se găseşte în prezent mai în interior). Această mişcare compensează scufundarea pe care a suferit-o Scutul Baltic în cursul perioadelor glaciare. La est de Oder se formează o câmpie litorală joasă, cu golfuri mari: Gdansk, Pomeranian, Mecklenburg şi Kiel.

Mareele mici din Marea Baltică au favorizat apariţia unor cordoane litorale, care au barat golfurile, transformându-le parţial în lagune; fluviile au ajuns să-şi construiască delte – Vistula şi parţial Oderul.

CARACTERE BIOPEDOCLIMATICE

Principalii factorii care influenţează clima Europei sunt: Întinderea în latitudine de la subtropic până dincolo de cercul

polar; Dezvoltarea mare a uscatului către est comparativ cu îngustarea

sa vestică; Dispunerea marilor linii orografice (Munţii Scandinaviei,

Sistemele de munţi hercinic şi alpin, Munţii Ural) care permit sau nu deplasarea în teritoriu a unor mase de aer.

Masele de aer care se intersectează deasupra continentului european au origini diferite arctice, temperate, tropicale, maritime şi continentale (masele de aer polare se formează în Europa de Est, Asia, Mările Arctice, Atlanticul de Nord, iar cele tropicale în Asia de Sud-Vest, Africa, Atlanticul Central).

În timpul unui an, deasupra Europei acţionează trei tipuri de circulaţie şi anume:

• 45% circulaţie Vestică • 30% circulaţie Nordică • 15% circulaţie Tropicală Alte cauze care influenţează clima continentului sunt:

– curenţii oceanici şi în primul rând al Golfului cu acţiune deosebită pe coasta atlantică a Scandinaviei dar şi pe cea interioară; – mările interioare cu urmări îndeosebi în spaţiul topoclimatic şi cel litoral; – icebergurile;

Ariile de maximă şi minimă presiune care se întâlnesc deasupra Europei sunt: Anticiclonul Azorelor, Anticiclonul Ruso-Siberian, Anticiclonul Scandinav, Anticiclonul Groenlandez, Ciclonul Islandez etc.

100

Ca urmare, temperatura şi precipitaţiile au o repartiţie şi evoluţie în funcţie de latitudine cu toată gama de fenomene şi procese.

În ianuarie, valorile medii ale temperaturii la nivelul continentului sunt de 0° … 5°C în Europa Sudică; Europa Centrală şi Vestică este delimitată de izotermele de +5° şi –5°C iar Europa Estică şi Nordică între –5° şi –25°C .

Regimul precipitaţiilor şi al umezelii relative este mult mai neuniform.

Continentul primeşte totuşi o cantitate suficientă de precipitaţii, predominând valorile cuprinse între 500-1 000 mm anual. Cantitatea de precipitaţii scade treptat de la vest la est, cea mai mare cantitate înregistrându-se pe litoralul atlantic (peste 1500 mm anual şi cca. 150 mm lunar). În Europa de Est, cantităţile de precipitaţii sunt mult mai scăzute (media anuală sub 500 mm) şi mai neuniforme cu maxime în sezonul cald. Europa Sudică se caracterizează prin prezenţa unei lungi perioade de secetă estivală, precipitaţii cu mare neuniformitate spaţială şi temporală.

Vegetaţia, în strânsă legătură cu condiţiile climatice, a cunoscut o serie de modificări, în special în intervalul pliocen-actual. Astăzi se delimitează o serie de elemente de tundră în Europa Nordică sau pe marile înălţimi, pădurile de conifere cu Pinus, Abies, Picea în Europa Nordică, Centrală şi Estică, cele de foioase cu Betula, Carpinus, Fagus, Quercus, Acer, Tilia urmate de stepă, semideşert şi deşert cu Koeleria, Bromus, Artemisia, Salicornia în Europa Sudică şi Estică.

Din punct de vedere floristic, Europa se încadrează subregiunilor: arctică, eurosiberiană, pontico-central-asiatică şi mediteraneană. În aceste condiţii bioclimatice, s-au dezvoltat tipuri genetice de sol, începând cu cele arctico-poligonale şi terminând cu soluri castanii mediteraneene.

I. Zona biopedoclimatică polară şi subpolară Se desfăşoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul

Câmpiei Est-europene etc. Clima se caracterizează prin veri scurte şi răcoroase, cu ierni lungi, reci şi întunecoase. Temperatura lunii celei mai calde este de 10-13°C, iar media anuală este 0° şi sub 0°C. Precipitaţiile nu depăşesc 500 mm/anual, căzând în cea mai mare parte sub formă de zăpadă. Permanente sunt masele de aer arctic. În condiţiile amintite în regiunea arctică cresc muşchi şi licheni (Polytrichum, Cladonia), tufişuri de Betula nana şi Salix glauca. Unele elemente de tundră înaintează către sud datorită topoclimatului

101

favorabil creat de curenţii reci de aer. Solurile sunt gleice, mlăştinoase.

II. Zona biopedoclimatică temperată Se întinde sub forma unei fâşii pe direcţia vest-est cu

diferenţieri regionale importante. Clima temperată rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape

toată Norvegia, Suedia şi Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est Europene până la Ural. Limita sudică a acestui subtip climatic se înscrie pe direcţia oraşelor Oslo, Helsinki, St. Petersburg, Perm. Temperaturile cu valori mai mari de 10°C se produc în circa 120 zile pe an. Anotimpul rece are mai mult de 6 luni. Aici se dezvoltă pădurile de conifere cu molid european, înlocuit spre est de cel siberian (Picea obovata) şi pin în staţiunile mai uscate. Stratul subarbustiv este alcătuit în principal din specii de Ledum şi Vaccinium. Solurile de sub pădurile de conifere sunt podzolurile şi solurile podzolice.

În sudul subzonei climatice boreale, se desfăşoară subzona climei temperate a pădurilor de foioase cu vară răcoroasă, iarnă nu prea lungă, dar rece şi cu precipitaţii suficiente tot anul. Pe litoralul norvegian, se întâlnesc păduri de mesteacăn, iar în Arhipelagul Britanic, Franţa, Belgia şi Danemarca, păduri de stejar şi mesteacăn pe soluri lutoase, carpen şi fag.

Între 50-60° latitudine nordică apar pădurile de amestec, foioase cu pin şi molid. În partea vestică a Europei Orientale condiţiile climatice au înlocuit fagul cu carpenul iar şi mai spre est cu stejarul. În Câmpia Est-europeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin păduri de amestec.

La contactul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale acesteia alcătuind silvostepa. Aici condiţiile climatice sunt reprezentate prin valori medii anuale ale temperaturii de 9-10°C, precipitaţii de cca. 420 mm anual şi cu un sezon de vegetaţie de 170 de zile.

În diagrama climatică apare o perioadă de secetă estivală, volumul precipitaţiilor fiind depăşit de evapotranspiraţie. Solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri, soluri castanii etc.

Zona climei de stepă cu contraste termice şi precipitaţii reduse se diferenţiază în stepa umedă cu iarnă rece din sudul Câmpiei Ruse, stepa uscată cu iară rece în nordul Mării Caspice şi stepa semideşertică cu iarnă rece în jurul Mării Caspice.

102

După asocierea speciilor pot fi separate: stepa cu negarăm cu negară şi păiuş, cu graminee, cu pelin şi muşeţel. Dintre speciile frecvent întâlnite în aceste asocieri amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca.

În clima de stepă este cuprinsă şi cea a semideşerturilor şi deşerturilor din regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile aluviale mobile şi semifixate cresc plante de sărătură şi de nisip ca Salicornia, Saueda, Aristida, Anabasis.

III. Zona biopedoclimatică mediteraneană Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia şi

Corsica, jumătatea sudică a Italiei, Grecia şi vestul Regiunii Dinarice. Vegetaţia este reprezentată prin tufărişuri de gariga (sudul

Franţei), frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc pădurile sclerofile cu Quercus ilex, Q. suber, Q. coccilifera. Dintre ierburi şi arbuşti destul de răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea olaster, Chamerops humilis (singurul palmier european), Ceratonia. Solurile sunt în majoritate castanii iar pe calcare terra rossa.

În regiunile muntoase există o etajare a vegetaţiei cu diferenţieri mai mult sau mai puţin importante de la o regiune la alta.

Ex. Munţii Alpi: – pe versantul nordic etajarea are următoarea componenţă de la

bază spre etajul alpin: stejar, fag, molid, etaj alpin; – în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcătuite din

pin, molid, larice şi zimbru urmându-le etajul alpin. – pe versantul sudic dispar conifere în favoarea foioaselor

astfel: păduri xerofile, stejar pufos, fag, etaj alpin. Se constată deci, lipsa bradului în Alpii Centali şi a molidului

din Pirinei şi Apenini (care în schimb este foarte răspândit în Alpii Centrali).

HIDROGRAFIA Hidrografia Europei este variată şi complexă – ca tip, întindere,

orientare, regim hidrologic etc. Europa prezintă o reţea organizată, preponderent în zona alpino-

carpatică înaltă, devenită un adevărat castel de ape continental. Din această zonă, apele se descarcă radiar spre nord, vest şi sud.

Excepţii sunt în estul continentului, unde Uralii reprezintă o barieră de netrecut pentru râurile atrase spre zonele învecinate mai

103

joase şi Peninsula Scandinaviei şi Arhipelagul Britanic unde râurile au obârşiile în regiunile muntoase aferente.

Datorită debitului solid apreciabil, numeroase râuri şi-au construit delte: Ural, Volga, Dunăre, Vardar, Pad, Tibru, Rhon, Ebru, Rhin, Vistula, Neman, Dvina de Nord, Pecioara.

Râurile care se varsă în mări cu maree puternice prezintă estuare: Tamisa, Elba, Tago, Garonne, Loire, Sena.

Râurile pot fi analizate şi clasificate în funcţie de mai multe criterii:

– lungimea şi suprafaţa bazinelor hidrografice, – direcţia de scurgere, – bazinele marine sau oceanice în care se varsă, – regimul de scurgere etc.

În raport cu lungimea cele mai mari fluvii ale Europei sunt:

1 Volga 3 694 km 1 380 000 km2 2 Dunărea 2 850 km 817 000 km2 3 Ural 2 396 km 219 900 km2 4 Niprul 2 283 km 503 000 km2 5 Donul 1 984 km 422 000 km2 6 Peciora 1 814 km 320 500 km2 7 Dvina de Nord

cu Vîcegda 1 780 km 362 000 km2 8 Rinul 1 326 km 200 000 km2

Rezultă că, cele mai mari râuri aparţin părţii estice a Europei,

fapt ce se explică prin lăţimea mare a uscatului în această parte şi reliefului dominant, acela de câmpie.

În raport cu bazinele marine sau oceanice în care se varsă: • în Oceanul Artic: Peciora, Mezen, Dvina de Nord, Omega

etc. • în Marea Baltică: Dvina de Vest, Nemen, Vistula, Oder,

Wartha etc. • în Marea Nordului: Elba, Weser, Ems, Rin, Moselle, Meuse,

Tamisa, Trent, Ouse etc. • în Marea Mânecii: Sena • în Oceanul Atlantic: Loire, Garonne, Duerro, Tago,

Guadiana, Guadalquivir etc.

104

• în Marea Mediteraneană: Ebru, Rhon, Pad, Tibru, Vardar, Mariţa etc.

• în Marea Neagră: Dunăre, Nistru, Nipru, Bug, Don etc. • în Marea Caspică: Volga, Ural, Kuma etc. În funcţie de regimul de scurgere, în care se reflectă (mai

strâns) raportul dintre hidrografie, climă şi relief se deosebesc două tipuri de râuri:

A. – cu regim simplu B. – cu regim complex A. Regimul de scurgere simplu: 1. Tipul nordic – râuri bogate în apă în tot timpul anului datorită

evaporării slabe (temperaturi scăzute ale aerului), alimentării numeroaselor lacuri şi mlaştini, precum şi din topirea zăpezii – vara; râurile îngheaţă timp îndelungat 5-7 luni pe an; reprezintă importante rezerve hidroenergetice; unele sunt navigabile.

Cele mai importante râuri aparţinând acestui tip sunt: Peciora (Rusia – Marea Peciora), Dvina de Nord (Rusia –

Marea Albă) Mezen (Rusia – Marea Albă) 2. Tipul atlantic – este caracterizat prin râuri cu văi largi, cu

terase, regim uniform datorită constanţei şi bogăţiei ploilor; maximele se înregistrează iarna, când alimentarea este mai bogată; un al doilea vârf al nivelurilor se produce vara. Nu se manifestă fenomenul de îngheţ; sunt navigabile.

ex: Sena (Marea Mânecii – Paris); Loire (Golful Biscaya – Nantes);

Garonne (Golful Biscaya – Bordeaux); Tamisa (Marea Nordului – Tamisa); Ems (Marea Nordului, Germania – Emden); Meuse – Maas (Marea Nordului, Belgia-Olanda – Liege, Mastricht)

3. Tipul mediteranean (sudic) – sunt în general râuri scurte şi cu praguri, astfel că au o importanţă redusă pentru navigaţie; alimentarea se face din ploile de iarnă, vara fiind aproape seci, în general străbat regiuni muntoase; clima mediteraneană (subtropicală).

ex: Arno (Marea Ligurică – Pisa); Tibru (Marea Tireniană – Roma);

Ebru (Marea Mediterană – Zaragoza); Pad (Marea Adriatică – Milano, Torino);

105

Vardar (Marea Egee – Macedonia, Gecia); Mariţa (Marea Egee – Bulgaria, Grecia, Turcia)

4. Tipul alpin – este caracteristic râurilor de pe versantul nordic al Alpilor; alimentarea se face în special din topirea gheţurilor în timpul verii, când se produce şi o creştere a nivelului; iarna debitul este foarte scăzut datorită îngheţului; sunt improprii pentru navigaţie dar valoroase ca sursă de hidroenergie.

ex: Iller (Germania); Lech (Austria, Germania); Issar (Germania – Munchen); Inn (Austria, Germania – Innsbruk); Enns (Austria), – afluenţi ai Dunării, Mur (Austria), afluent al Dravei etc.

5. Tipul central european cuprinde râurile lungi care străbat regiuni variate sub raport morfologic; accentuarea gradului de continentalism climatic de la vest la est se reflectă în regimul lor de scurgere.

Apele lor îngheaţă pe o durată de 1-3 luni în timpul iernii. Alimentarea se face din topirea zăpezilor şi din ploile de primăvară, ceea ce are ca efect o creştere a debitului în acest anotimp. Scurgerea minimă (nivelurile minime) este specifică sfârşitului verii, când evaporaţia este intensă. Au valoare hidroenergetică.

ex: Elba (Marea Nordului, Germania – Hamburg); Weser (Marea Nordului, Germania – Bremen); Odra – Oder (Marea Baltică, Germania, Polonia – Szczecin)

6. Tipul est european (continental): este specific câmpiilor întinse din estul Europei, unde clima este continental-excesivă, cu ploi rare dar relativ bogate, cu ierni lungi şi aspre; ele îngheaţă iarna şi seacă vara; alimentarea se face din topirea zăpezii primăvara, când debitul lor creşte. Au importante rezerve energetice. Faptul că râuri mari izvorăsc din zona nordică (împădurită) a Europei are ca urmare transportul unor mari cantităţi de apă în regiunile stepice din sud, asigurând astfel navigaţia pe distanţe foarte mari, permiţând legături între mările nordice (Marea Baltică, Marea Albă) cu cele sudice (Marea Neagră şi Marea Caspică).

ex: Volga (M. Caspică – Astrahan); Nipru (M. Neagră – Kiev); Nistru (M. Neagră); Prut (Dunăre); Don (M. Azov – Rostov pe Don) etc.

Volga are cel mai mare debit şi cea mai mare lungime (3696 km) dintre fluviile Europei, adunându-şi apele de pe o suprafaţă de 1 380 000 km2.

Izvorăşte din Colinele Smolenskului, de la altitudinea de 228 m, ceea ce determină, în raport cu nivelul de bază al Mării Caspice (-28

106

m) o pantă de scurgere extrem de redusă şi un indice de meandrare ridicat.

Bazinul său se dezvoltă în partea centrală şi sudică a Câmpiei Europei de Est, afluenţii provenind fie de pe versantul vestic al Munţilor Ural (Kuma, Sok, Samara) fie din povârnişurile de la vest (Oka, Sura).

Debitul mediu la Volvograd este de aproximativ 8000 m3/s, iar cel maxim (înregistrat la confluenţa cu Kama) este de peste 67000 m3/s.

În sectorul inferior debitul scade datorită evaporaţiei determinate de climatul arid al regiunii.

Delta Volgăi se extinde pe cca. 13 000 km2. Apele fluviului Volga îngheaţă pe o perioadă îndelungată de

aproape 6 luni în bazinul superior şi de peste 100 de zile în zona deltaică.

B. Râurile cu regim complex Străbat regiuni variate din punct de vedere morfologic, climatic

etc., au mare importanţă economică: navigaţie hidroenergie etc. Rinul (Elveţia, Germania, Olanda) – 1 326 km. Izvorăşte din Alpi de la ≈ 2000 m altitudine. Se varsă în Marea

Nordului (pe teritoriul Olandei), formând împreună cu Meuse o deltă întinsă şi joasă.

La ieşirea din Alpi (NE – Elveţiei), Rinul se varsă în Lacul Boden (Constanţa); apoi se îndreaptă spre vest până în dreptul oraşului Basel (E V) de unde îşi schimbă direcţia (din E V în S N).

Străbate vestul Germaniei formând cea mai mare axă urban-industrială a Europei şi împreună cu Rinul una din cele mai mari macroaxe urbane şi economice din lume.

Oraşe: Bonn, Köln, Dusseldorf, Duisburg etc. Rhonul (Elveţia – Franţa) – 812 km – din care 550 km pe

teritoriul Franţei. Izvorăşte din Alpi; este cel mai mare fluviu al Europei care se

varsă în Marea Mediterană; se varsă prin deltă. Oraşe: Besançon, Lyon, Avignon Dunărea – al doilea râu ca lungime (2850 km) din Europa,

după Volga. 817 000 km2. Debit mediu 6500 m3/s.

107

Ţări riverane: Germania, Austria (Viena), Slovacia (Bratislava) Ungaria (Budapesta), Croaţia, Serbia şi Muntenegru (Belgrade), Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina

Ţări din bazinul Dunării: Polonia, Cehia, Elveţia, Italia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Albania, Macedonia.

Dunărea izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră, de la cca. 1000 m altitudine, prin doi afluenţi Brege şi Brigach, ce se unesc în dreptul localităţii Donauescjingen.

Caracteristicile morfohidrologice ale cursului fluviului permit identificarea a trei sectoare:

– Dunărea alpină (până la Viena) primeşte afluenţi în principal din Alpi (Iller, Lech, Isar, Inn, Enns) alimentaţi din gheţari, cu creşteri de debite vara.

– Dunărea panonică (Viena-Baziaş) străbate bazinul morfologic omonim. Primeşte Morava Cehă, Raba (provenit din Alpi), Var şi Hron din Carpaţi, Sava şi Drava din Alpi, Tisa din Carpaţi.

– Dunărea pontică (Baziaş-Sulina), coincide cu sectorul românesc (1075 km lungime). Asimetria bazinului este evidentă, cei mai lungi şi bogaţi afluenţi primindu-i din Carpaţi (Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Siret, Prut). Dinspre Balcani primeşte afluenţi cu lungimi şi debite mult mai reduse (Timok, Iskar, Osâm, Lom).

Debitele maxime se înregistrează primăvara când ploile bogate se conjugă cu topirea zăpezilor, iar cele minime iarna, când precipitaţiile sunt stocate sub formă de zăpadă. În iernile reci se formează pod de gheaţă.

Debitele maxime ale fluviului (la Ceatal Chilia) au ajuns la 15 500 m3/s iar cele minime au scăzut la 1350 m3/s.

Necesitatea dezvoltării transportului fluviatil a dus la interconectarea reţelei hidrografice naturale prin canale:

• Dunăre – Main – Rhin • Rhin – Rhon • Volga – Don • Volga – Marea Baltică • Garonne – Rhon • Dunăre – Marea Neagră Lacurile Europa este unul dintre continentele cele mai bogate în lacuri.

108

Repartiţia acestora este neuniformă, existând zone cu o densitate foarte mare de lacuri (ex. Finlanda), dar şi porţiuni complet lipsite de lacuri (ex. Anglia, aproape fără lacuri).

Cele mai mari lacuri sunt: Lagoda (17 700 km2), Omega (9 610 km2), Väner (5 585 km2) etc.

Din punct de vedere genetic în Europa se pot distinge mai multe categorii de lacuri: glaciare, tectonice, glacio-tectonice, carstice, vulcanice, lagune, limane, antropice. – Lacurile glaciare sunt cele mai numeroase, fiind determinate fie de calota glaciară continentală, fie de cea montană. În această categorie intră cele mai multe dintre lacurile din partea de nord şi est a Europei (teritoriu ocupat în trecut de glaciaţia continentală), în jurul Mării Baltice („circumbaltice”), precum şi lacurile montane din Alpi, Pirinei, Carpaţi etc., dar şi cele de la periferia Alpilor (numite circumalpine). Lacurile glaciare s-au format în diferite moduri şi condiţii specifice fiecărei zone în care se găsesc.

Astfel, cele din nordul Germaniei şi Poloniei – Câmpia Germano-Poloneză, din nordul Rusiei – Câmpia Dvina-Peciora, din sudul Finlandei – Podişul Karelo-Finic, s-au format între valurile de morene, datorită barajului glaciar.

Destul de numeroase sunt lacurile glaciare-montane, mici – formate în circurile glaciare, ocupate în trecut de glaciaţia montană pleistocenă. Exemple sunt cele din ţara noastră: Munţii Retezat (Bucura), Parâng (Gâlcescu), Rodnei (Lala, Buhăiescu), Făgăraş (Bâlea, Capra etc.)

Lacurile mari, din categoria celor circumbaltice (ex. Ladoga, Omega, Väner, Vätter, Mäler, Saimaa etc.) – şi a celor circumalpine (ex. Geneva, Boden (Constanţa), Zürich, Maggiore, Como, Garda etc.) au o origine mixtă, la formarea lor contribuind şi tectonica (lacuri glacio-tectonice).

– Lacurile tectonice sunt formate în zone de prăbuşire, având de obicei dimensiuni mari: ex. Lacul Balaton din Câmpia Panonică (Ungaria), Lacul Ohrida (Macedonia, Albania), Lacul Prespa (Macedonia, Grecia, Albania) – din Peninsula Balcanică.

– Lacurile carstice, întâlnite în regiunile carstice, sunt formate tot în zone de prăbuşire sau de tasare. Exemple: Trasimeno din Munţii Apenini, lacurile din Alpii Dinarici, lacurile din Câmpia Irlandei etc. (România: Padiş în M-ţii Bihor, Zăton în Podişul Mehedinţi, Ighiu în M-ţii Trascău).

109

– Lacurile se pot forma şi pe sare: Lacul Ursu – Sovata, pe loess (Câmpia Română, Câmpia Panonică etc.).

– Lacurile vulcanice, deşi sunt mai rare, apar totuşi în zone în care s-au păstrat cratere ca în Podişul Central Francez, în Masivul Şistos Renan, Munţii Apenini (Lacul Albano, la sud de Roma), în Munţii Carpaţi (Lacul Sf. Ana).

– Lacurile de lagună apar pe ţărmurile joase ale Mării Nordului, Mării Baltice, Oceanului Atlantic (ţărmul francez), Mării Negre (complexul lagunar Razim-Sinoie).

– Lacurile de tip liman sunt specifice litoralului Mării Negre: Limanul Bugului, Nistrului; în România: Taşaul, Mangalia, Techirghiol.

Lacurile au importante resurse naturale şi utilizări variate:

hidroenergie, piscicole, alimentare cu apă, irigaţii, navigaţie, sport etc.

BIBLIOGRAFIE Allix P. Soppelsa T., Images de la Terra et des Hommes, Paris

Es. (Balin), 1981. Birot P., Les regions naturelles du Globe, Paris, 1970. Dacier C., Géographie terminales, Paris (Editura Belin), 1983. Caloianu N., Gârbacea V., Hârjoabă I., Iancu Silvia,

Marin I., Geografia continentelor: Europa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

Harm T. De Blij, Peter Müller, Geography regions and concepts, New York, 1988.

Jean Lopez, Cristian Hocq, Geography A.B.C.D., Paris, 1989. Jeaques Martin, L. Pervet, Geographie du temps present,

1985. Marin I., Nedelcu A., Geografie Mondială, S.C. Editura

Prahova S.A. Ploieşti, 1995. Marin Ion, Continente, Geografie Regională, Editura

Universităţii din Bucureşti, 1995. R. Fromet, R. Kienost, Géographie terminales, Paris, 1996. Remy Khafou (sub direcţia sa), Géographie terminales ABCD,

Le Systeme du Monde, Paris.

110

GEOGRAFIA MEDIULUI

NOŢIUNI GENERALE. Studierea integrată a geosferelor debutează abia în secolul XIX,

dar dezvoltarea unei ştiinţe a mediului de sine stătătoare devine posibilă abia după un secol, după elaborarea teoriei sistemului şi după ce se acceptă ideea, că Terra este un sistem care integrează trei componente majore: abiotice, biotice şi sociale, între care există relaţii puternice de întrepătrundere.

Termeni care definesc mediul Ceea ce ne înconjoară (mediul înconjurător) reprezintă

rezultatul unei evoluţii de aproape 4 miliarde de ani. În faza iniţială, cea de constituire a Terrei, au existat numai componente fizice (abiotice) ale mediului, considerate componente primare (rocă, apă, aer), pe seama cărora s-au dezvoltat componentele biotice (plante, animale), solurile şi omul (componenta socială), acestea fiind considerate componente secundare, deci derivate din primele. Toate aceste componente, aflate în relaţii complexe de interacţiune, alcătuiesc mediul înconjurător. Environement este echivalentul străin, folosit frecvent şi în România.

Într-o accepţiune generală, prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul spaţio-temporal al factorilor naturali şi ai celor rezultaţi în urma activităţii umane, aflaţi în relaţii de interdependenţă, care influenţează echilibrul ecologic şi determină apariţia unor noi condiţii de mediu care, la rândul lor, influenţează funcţionarea sistemelor biologice şi sociale. Caracteristicile iniţiale ale mediului sunt astfel modificate, iar noului sistem îi sunt caracteristice structuri şi funcţionalităţi noi.

Ştiinţa contemporană foloseşte termeni diferiţi care definesc mediul.

– Mediu geografic este noţiunea cea mai cuprinzătoare, fiind definit ca „spaţiu natural sau amenajat ce înconjoară fiinţele şi societatea umană, asupra căruia ea acţionează şi ale cărui componente (climatice, biologice, hidrologice, edafice, economice, politice, psiho-sociologice etc.) au repercusiuni asupra stării şi comportamentului

111

grupurilor umane”1. Mediul geografic analizat la scară globală, regională sau locală este obiectul de studiu al Geografiei.

– Mediu natural: totalitatea factorilor naturali aflaţi în relaţii de interdependenţă şi într-o stare de echilibru dinamic, cuprinzând apa, aerul, roca şi solul, relieful şi subsolul, şi care determină condiţiile de viaţă pentru vegetaţie, animale şi om. Este un sistem natural complex în continuă transformare, cu două dimensiuni distincte: una temporală şi alta spaţială. Este considerat natural mediul în care predomină elementele care nu au suferit modificări antropice (pădurea ecuatorială primară, o insulă nelocuită, taigaua siberiană, lacurile glaciare etc.).

– Mediu antropizat: rezultanta interferenţei activităţii umane cu mediul natural, acesta din urmă păstrând unele caracteristici iniţiale. Bivalenţa activităţii umane se manifestă în doua direcţii antagoniste: distrugerea unor elemente ale mediului natural, dar şi crearea unui mediu nou. Se naşte astfel a treia dimensiune a mediului şi anume mediul social, specific fiecărei societăţi.

– Mediu antropic: mediu în care componentele naturale iniţiale au fost înlocuite în cea mai mare parte în urma activităţii umane, rezultând sisteme funcţionale noi, adaptate necesităţilor vieţii omului (medii urbane, rurale, industriale, de transport, agricole).

– Peisaj: spaţiu unitar în care câteva componente ale mediului geografic dau nota caracteristică (peisaj glaciar, deşertic, savană, taiga, peisaj urban, industrial).

– Geosistem: orice unitate teritorială pe care relaţiile dintre elementele geografice care o compun îi dau o structură şi o funcţionalitate distincte, ierarhizate în timp şi spaţiu geografic, cărora le sunt proprii un peisaj, un potenţial energetic şi o productivitate biologică (Roşu, 1987).

Aproape fără excepţie, astăzi nu se mai poate vorbi despre un mediu natural nemodificat, deoarece activitatea umană a indus (direct sau indirect) transformări în cele mai retrase regiuni ale Terrei. Biosfera primară este puternic transformată. Se apreciază că modificările generate de activitatea umană vor transforma treptat biosfera într-un sistem radical modificat, care poate fi denumit biotehnosferă, şi care va evolua după legi încă insuficient cunoscute.

Ecologie, Geoecologie şi Geografia mediului

1 Geografia de la A la Z, 19--

112

Tot ce ne înconjoară este alcătuit din două componente majore, una naturală şi alta antropică. Interacţiunea permanentă dintre acestea determină starea mediului la un moment dat. Iniţial, vieţuitoarele au fost studiate de către Biologie, iar elementele fizice ale mediului, de către Geologie şi Geografie. Apariţia unei noi ştiinţe, Ecologia, definită de Haeckel (1866), „ştiinţa relaţiilor organismelor cu mediul lor, înţelegând prin aceasta, în sens larg, toate condiţiile lor de existenţă”, marchează un salt important în cunoaşterea relaţiilor dintre lumea vie şi mediul fizic.

Aproape nu mai există ecosisteme în care activitatea umană să nu fi determinat o reacţie, alta decât cea naturală. Între ştiinţele naturii şi cele umane şi sociale a apărut o zonă largă de interferenţe, cele din urmă conturându-şi o latură ecologică proprie.

Geoecologia studiază natura relaţiilor mediului cu vieţuitoarele, factorii şi procesele din mediu care determină modificări ale lumii vii, deci se bazează pe identificarea şi analiza arealelor geografice specifice anumitor organisme. Analiza porneşte de la mediu către vieţuitoare, dar influenţa activităţii antropice este minimalizată.

Geografia mediului înconjurător răspunde necesităţilor de analiză globală, prin studierea potenţialului ecologic al mediului, nu numai a celui natural, ci şi a celui transformat de om, şi integrează în mediu omul şi activităţile sale socio-productive. În acest mod, Geografia mediului înconjurător se delimitează de ecologia tradiţională, conturându-se ca o disciplină geografică a organizării teritoriului, ca instrument de conservare dirijată a mediului (Roşu şi Ungureanu, 1977).

Obiectivele principale ale Geografiei mediului sunt (Mac, 2003):

cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii mediului; evaluarea stării şi calităţii mediului; prognoza şi proiectarea mediului înconjurător.

Ritmul în care omul a intervenit în mediu a fost puternic accelerat mai ales în secolul trecut. Exploatarea, uneori iraţională a resurselor naturale, dezvoltarea unor uriaşe capacităţi de producţie industrială şi agricolă, sistemele complexe de transport, concentraţiile masive ale populaţiei în centre urbane, toate acestea sunt însoţite de grave dezechilibre ale mediului. Mecanismele de adaptare ale unor reprezentanţi ai biosferei la noile condiţii sunt deseori depăşite. Se produc astfel grave dezechilibre ecologice, transformări adesea ireversibile care se reflectă în final prin pierderi umane şi pagube

113

materiale. Întrebări de verificare 1. Ce elemente diferenţiază mediul natural de mediul

înconjurător ? 2. Care sunt elementele integrate într-un geosistem ? 3. Care sunt obiectivele de studiu ale Geografiei mediului ? MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ABORDAT CA SISTEM Astăzi, mediul înconjurător este abordat cu ajutorul teoriei

sistemelor, care concepe obiectele în mişcare, le studiază în interdependenţă, prin prisma schimbului permanent de materie, energie şi informaţie. Sistemul este constituit dintr-un complex de elemente care interacţionează între ele, dar care funcţionează ca un ansamblu.

Principiile fundamentale ale teoriei sistemelor Teoria sistemică are la baza trei idei fundamentale: • cea a unui ansamblu de factori aflaţi în raport reciproc cu

mediul, schimburile cu acesta asigurându-i autonomia; • cea a unui ansamblu alcătuit din subsisteme în interacţiune

unul cu altul, a căror interdependenţă îi asigură coerenţa; • cea a unui ansamblu supus la modificări mai mult sau mai

puţin profunde în timp, care însă îi conservă caracterul permanent. Conform teoriei sistemice, orice sistem trebuie să aibă o

structură ierarhizată, o funcţionalitate şi o evoluţie permanentă. a. Structura sistemului rezultă din organizarea şi distribuţia

spaţială a componentelor, dar şi din succesiunea în timp a proceselor (evenimentelor). Structura poate fi descrisă prin caracteristici cantitative, calitative şi relaţionale (relaţiile reciproce dintre componente). Ierarhizarea internă a componentelor este completată de integrarea unui sistem în câmpul de acţiune al altui sistem (suprasistem sau subsistem).

b. Funcţionalitatea sistemului decurge din capacitatea funcţională a componentelor, capacitate subordonată funcţionalităţii de ansamblu.

c. Evoluţia sistemului. Independent de structură, dar dependent de funcţionalitate, un sistem se autoorganizează şi prin aceasta se dezvoltă. Orice sistem se dezvoltă în afara spaţiului în care funcţionează, spaţiu cu care interrelaţionează (substanţă, energie,

114

informaţie). Din acest unghi se disting trei tipuri de sisteme: • Sisteme izolate, practic inexistente în natură, deci sisteme

teoretice, caracterizate prin absenţa oricărui schimb de materie, energie sau de informaţie cu sistemele vecine. Sunt necesare pentru studierea matematică a transformărilor energiei, în ipoteza absenţei oricărei influenţe exterioare. Un termos ermetic, în care temperatura se păstrează constantă la infinit este un sistem izolat.

• Sisteme închise în care există schimb de energie numai cu sistemul superior. Exemplul clasic este cel al unui vas ermetic care conţine apă caldă şi care cedează energie calorică mediului învecinat. Un asemenea sistem este considerat a fi Terra, care are în esenţă numai schimburi energetice cu sistemul planetar în care se încadrează, exceptând aportul de pulberi şi meteoriţi şi migrarea gazelor atmosferice spre spaţiul cosmic din partea superioară a atmosferei.

• Sisteme deschise, cărora le este caracteristic schimbul permanent de materie, energie şi informaţie în ambele sensuri şi în care se încadrează toate sistemele din natură.

Caracteristicile generale ale sistemelor Mediul înconjurător este organizat în întreguri succesive de

elemente aflate în legături reciproce, deci în interrelaţie (un bazin hidrografic include o anume alcătuire geologică, suport al reliefului, pe care se dispun asociaţii vegetale sau animale dependente de factorii climatici; toate acestea dau structura bazinului hidrografic, nivelul lui de organizare, şi ierarhizare). Structura unui sistem nu reprezintă suma părţilor componente. Diversitatea elementelor pe care le integrează un sistem, determină o diversitate de combinaţii între acestea. Un bazin hidrografic este compus din elemente precise, dar modul în care ele sunt asamblate, calitatea şi proporţia componentelor dau gama infinită de sisteme bazinale, în care fiecare componentă are un aport propriu în funcţionarea bazinului: roca răspunde diferit la procesele tectonice sau la cele denudaţionele, contribuie la pedogeneză, reglează cantitatea de precipitaţii infiltrate, scurgerea de suprafaţă şi subterană, este suport pentru vegetaţie, pentru construcţii etc.

Pentru un anume teritoriu, fiecare componentă a mediului este organizată ca un subsistem a cărui funcţionare este o parte din funcţionarea ansamblului, a sistemului. Următoarele trăsături generale ale sistemelor caracterizează şi mediul înconjurător organizat ca geosistem:

– Integralitatea. În sistemele deschise, deci şi în geosisteme,

115

componentele îşi pierd individualitatea. Fiecare componentă va dobândi atribute noi, determinate de relaţiile cu celelalte componente.

– Caracterul istoric (evoluţia în timp). Starea actuală a unui geosistem este rezultatul unei evoluţii în timp care poate fi descifrată, având ca reper temporal scara geocronologică, deoarece o parte dintre transformările suferite este „memorată” de structurile fosile sau relicte ale unor componente.

– Caracterul informaţional. Starea de moment a unui geosistem conţine informaţia care îl defineşte, dar şi un stoc de informaţii care provin din sistemele anterioare din care acesta a evoluat. Impulsurile informaţionale sunt cele care determină sensul probabil de evoluţie a geosistemului.

– Autostabilitatea. Componentele unui sistem nu se contopesc până la omogenizare, ci interacţionează atât între ele, cât şi cu sistemul superior; prin aceasta îşi reglează mecanismele funcţionale care îi asigură stabilitatea şi dezvoltarea.

– Autoreglarea şi conexiunea inversă (feed-back). Intr-un sistem există variabile de intrare, preluate şi prelucrate de către acesta şi variabilele de ieşire. Prin mecanismele feed-back-ului se realizează autoreglarea sistemului, astfel încât variabilele de ieşire să fie relativ constante pentru un moment dat. Feed-back-ul negativ determină diminuarea variabilelor de intrare şi conservarea valorilor variabilelor de ieşire, iar prin aceasta asigură stabilitatea sistemului. Feed-back-ul pozitiv conservă variabilele de intrare, dar amplifică variabilele de ieşire şi determină apariţia altor calităţi ale sistemului.

– Echilibrul dinamic este realizat datorită tendinţei permanente de echilibrare funcţională între componentele sistemului. Modificarea variabilelor de intrare în sistem, determină modificarea unor relaţii şi procese care vor tinde să intre în echilibru în funcţie de noile condiţii.

– Ierarhizarea. Orice sistem este compus din subsisteme şi face parte, la rândul său, dintr-un suprasistem, cu un grad mai complex de organizare.

Întrebări de verificare 1. Care sunt principiile fundamentale ale teoriei sistemelor ? 2. Care sunt trăsăturile generale ale sistemelor, proprii şi

geosistemelor ? 3. Cum funcţionează conexiunea inversă (feed-back) într-un

geosistem ? COMPONENTELE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

116

Nivelul fundamental de organizare a mediului îl constituie

geosistemul, ansamblu sistemic generat de integrarea componentelor abiotice, biotice şi sociale.

Componentele fizice naturale (componente abiotice)2 Includ substratul petrografic şi structural, atmosfera, apa (în

toate stările de agregare), relieful şi solul. Caracteristicile comune ale componentelor abiotice sunt: origine cosmică (exclusiv relieful şi solul); (2) prezenţă în cantitate finită; (3) suport al vieţii; (4) întrepătrunderea lor în forme variate, în timp şi spaţiu.

Componentele biotice. Reprezintă totalitatea organismelor vegetale şi animale.

Biosfera este rezultatul interacţiunii factorilor cosmici (radiaţia solară) şi tereştri şi se caracterizează printr-un înalt nivel de organizare a materiei, fiind câmpul de interferenţă a energiilor din toate învelişurile Terrei. Analiza biosferei şi a relaţiilor acesteia cu componentele abiotice ale mediului se poate face la următoarele niveluri de organizare:

1. La nivelul organismelor vii (plante şi animale): individ, specie, populaţie, biocenoză (fitocenoză sau zoocenoză).

– Populaţii: „sisteme de indivizi din aceeaşi specie, care posedă un patrimoniu ereditar comun şi ocupă acelaşi punct din scoarţa terestră” (Stugren, 1982); de exemplu, toţi urşii din Munţii Făgăraş alcătuiesc o populaţie.

– Comunităţi (biocenoze): sisteme de populaţii de plante (fitocenoze) şi animale (zoocenoze) care trăiesc în acelaşi areal. În Munţii Făgăraş coexistă populaţii de capră neagră, rozătoare, lupi, insecte etc., alături de cea de urşi. Ansamblul acestora alcătuieşte comunitatea faunistică sau zoocenoza faunistică a Munţilor Făgăraş.

2. La nivelul ansamblului condiţiilor naturale în care trăiesc organismele: biotop (habitat), deci mediul fizic (rocă, sol, aer apă) în care trăiesc biocenozele, mediu cu care se află într-o interacţiune continuă.

Fondul de specii din care se compune biocenoza este determinat de condiţiile de viaţă existente în biotop.

3. La nivelul integrat biocenoză + biotop: ecosistem, biom,

2 Structura şi funcţionarea acestor componente a fost studiată în cadrul unor discipline din anii anteriori.

117

ecosferă. – Ecosistem: sistem complex alcătuit din totalitatea

organismelor vii şi din mediul fizic în care acestea se dezvoltă şi cu care interacţionează.

– Biom: spaţiu geografic cu caracteristici unitare ale factorilor de mediu care cuprinde un complex de biotopuri şi biocenoze (exemplu: Podişul Transilvaniei cu ecosisteme acvatice şi terestre diverse).

– Ecosferă: termen generic care înglobează totalitatea ecosistemelor de pe Pământ.

În cadrul biocenozelor, substanţa organică are trasee bine definite, trece de la un organism la altul, alcătuind lanţuri trofice sau reţele trofice, în care fiecare organism este o verigă. Acestea au trei niveluri de bază: producători, consumatori şi descompunători.

– Producători (organisme autotrofe): care transformă substanţa minerală în substanţă organică (plante cu clorofilă, microorganismele consumatoare de metan, bacteriile care se hrănesc prin chemosinteză).

– Consumatori (organisme heterotrofe): specii care nu sunt capabile să transforme substanţele minerale şi se hrănesc cu substanţe organice vii sau moarte. Consumatorii pot fi primari (fitofage sau erbivore), secundari (carnivore, bacterii sau ciuperci) şi terţiari sau de vârf (specii care se hrănesc cu consumatorii secundari şi care nu sunt consumate de alte specii). Omul se găseşte în vârful lanţurilor trofice. Speciile care se hrănesc cu substanţă animală sau vegetală moartă sunt denumite saprofage.

– Descompunători: speciile care transformă substanţa organică moartă în substanţă anorganică, prin procese de oxidare sau reducere, introducând-o în circuitele biogeochimice.

Nu toate forţele din mediu au aceeaşi importanţă faţă de viaţă. Unele o influenţează puternic, iar altele pot fi inactive. Fiecare specie va alege în spaţiul finit în care se dezvoltă acele elemente care corespund cerinţelor sale. Se conturează în acest mod noţiunea de mediu eficient sau mediu specific. Componentele mediului care influenţează dezvoltarea organismelor vii poartă denumirea de factori de mediu care trebuie consideraţi în sens energetic.

Orice geosistem se constituie ca un anumit tip de mediu, deci un anumit tip de suport al resurselor vieţii, printr-un anumit potenţial pentru viaţă, prin calitatea elementelor sale (aer, apă, sol etc.), în funcţie de care va avea o anumită productivitate biologică, putând fi definit în acest sens ca un ecosistem.

118

Elementele calitative şi cantitative ale mediului abiotic şi repartiţia temporală şi spaţială a acestora acţionează ca factori ecologici şi determină structura, varietatea şi dimensiunile comunităţilor biologice pe toate treptele de organizare. Factorii ecologici susţin procesele ecologice care determină o anumita evoluţie a lumii vii de pe un teritoriu bine delimitat. În funcţie de modul în care factorii de mediu determină repartiţia organismelor vii, deci în funcţie de natura acestora, se disting următoarele categorii de factori geoecologici:

a. Factori periodici primari, aceia care stau la baza diferenţierii unităţilor teritoriale de mediu, a tipurilor de mediu (roca, apa, aerul, radiaţia cosmică, radiaţia solară, gravitaţia câmpului geomagnetic, geotermalismul, mişcarea de rotaţie, mişcarea de revoluţie).

b. Factori periodici secundari sau derivaţi, generaţi de către cei primari: temperatura, direct dependentă de radiaţia solară, dar şi de energia geotermală, succesiunea anotimpurilor, expunerea versanţilor etc.

c. Factorii neperiodici sau întâmplători se manifestă brusc în unul sau mai mulţi factori din primele două categorii, ca urmare a acumulărilor de materie sau energie peste limita de echilibru: vânturile neperiodice, cicloni, valuri catastrofale, cutremure, secete etc.

Componentele sociale. Omul este integrat în natură, dar şi în societate. Prin activitatea

sa complexă, omul influenţează celelalte componente ale mediului înconjurător, uneori brutal, iraţional, producând perturbări ale echilibrului dinamic dintre acestea.

Tipuri de relaţii între componentele mediului înconjurător Structura şi funcţionalitatea mediului înconjurător, dinamica

acestuia sunt determinate de relaţii simple sau complexe, care se stabilesc între componente, în timp şi spaţiu.

Relaţii între componentele majore ale mediului (fizic, biotic, social). Exemplu: rocă → relief → sol → vegetaţie → cultură agricolă → localitate.

Relaţii între părţile unei componente majore a mediului. Exemplu: temperatura aerului → convecţie termică → gradient baric;

Relaţii între componentele majore ale mediului şi alte sisteme (sistemul planetar, sistemul galactic).

În cazul ecosistemelor, cele mai importante tipuri de relaţii sunt: – spaţiale, când prezenţa unei specii pe un anume teritoriu este

determinată de prezenţa altei specii (vegetaţia parazită pe anumite

119

specii); – forice, când răspândirea unei specii este asigurată de către

alta; – falorice, când rezultatul activităţii unei specii este folosit de

către altă specie; – trofice sau relaţiile de nutriţie care stau la baza lanţurilor

trofice şi presupune consumarea unei specii de către alta (fitoplancton – peşti fitofagi – peşti răpitori – păsări).

Întrebări de verificare 1. Care sunt componentele principale ale mediului

înconjurător ? 2. Prezentaţi cele trei niveluri de organizare ale biosferei. 3. Care sunt nivelurile de bază ale reţelelor trofice şi cum

funcţionează ? 4. Prezentaţi tipurile principale de relaţii dintre

componentele mediului înconjurător. FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI Tot ceea ce ne înconjoară poate fi redus la trei elemente

esenţiale: substanţă, energie şi informaţie. Circuitul energetic Energia (surse, conservare, transfer, transformare) stă la baza

tuturor proceselor care se produc în natură. Învelişurile geosferei se alimentează cu energie, o consumă pentru realizarea proceselor şi fenomenelor care decurg din structura şi funcţionalitatea lor, dar o şi stochează pentru perioade diferite de timp.

Sursele de energie: • Energie cosmică: energie solară (99 %), radiaţie cosmică

stelară (1 %). • Energie telurică: geotermală, gravitaţională,

geomagnetică şi geoelectrică. Interacţiunea dintre aceste surse se regăseşte în tot ce ne

înconjoară, sub forma unor fluxuri energetice şi cicluri de transformare, care au rolul de refacere a energiei şi a substanţei învelişului geografic.

– Radiaţia solară este triată de către centurile magnetice şi ionosferice. La partea superioară a atmosferei ajung 250 kcal/cm2/an, din care numai 66 % (165 kcal) o străpung, restul de 34 % (85 kcal) fiind reflectat înapoi în cosmos (Budîko, 1977). Din cele 165 kcal, 16

120

% (26,4 kcal) sunt absorbite de masa noroasă a atmosferei, 7 % (11,6 kcal) sunt reflectate de suprafaţa geografică în ansamblul său, iar 43 % (71 kcal) sunt absorbite de aceasta. Cantitatea de energie ajunsă la suprafaţa activă este transformată sau stocată de procesele care se produc în componentele învelişului geografic, iar o parte se întoarce în spaţiul interplanetar. În ansamblu, încărcătura energetică a atmosferei este de 131 kcal/cmp/an şi are următoarea provenienţă:

• 59 kcal/cmp/an (23,6%), din radiaţia absorbită direct + cea reflectată;

• 60 kcal/cm3/an (24%), din energia degajată prin condensarea vaporilor;

• 12 kcal/cm3/an (5%), din fluxul emanat de suprafaţa terestră în atmosferă.

Energia solară absorbită de suprafaţa terestră se distribuie în trei direcţii:

• Energie absorbită pentru ridicarea temperaturii aerului, solului, apei, care stă la baza circuitelor acestor elemente (W term.);

• energie absorbită pentru schimbări de stare a apei, precum îngheţarea, topirea, evaporarea (W transf);

• energia absorbită sub formă chimică în substanţa vie, fără modificare de temperatură, dar cu modificări de structură ale substanţei (W chim.)

– Radiaţia cosmică este alcătuită din nuclee de atomi rămase fără învelişul de electroni, ponderea revenind hidrogenului (90%), urmat de uraniu (8%), celorlalte elemente care completează tabloul lui Mendeleev, revenindu-le numai 2%.

– Radiaţiile electromagnetice şi corpusculare stelare şi selenară, cu valoare de 0,8 ergi/cmp/s.

– Energia gravitaţională, este evaluată ca energie potenţială determinată de ridicarea reliefului continental deasupra nivelului oceanului planetar, energie care determina potenţialul de denudaţie al reliefului. Denudaţia transformă energia gravitaţională în energie mecanică, iar potenţialul denudaţional al Terrei este evaluat la echivalentul a 1/2 din energia primită de la Soare. Forţa gravitaţională se manifestă şi în producerea ritmică a mareelor terestre (maxim 23 mm) sau acvatice (maxim 12 m) care dispun de un potenţial energetic estimat 11 . 1016 kWh, echivalent cu 5% din fluxul anual al radiaţiei solare. Cantitativ, aceste surse potenţiale nu contează din punct de vedere valoric în bilanţul energetic al planetei, dar din punct de vedere calitativ ele dau dimensiunea complexităţii

121

întrepătrunderilor energetice. Din gama resurselor energetice telurice ale planetei menţionăm:

energia geotermală, evaluată la 1066 kcal/cm2/s; dezagregarea elementelor radioactive care poate genera 3 – 7 1020 kcal/ cm2/an, energia seismică şi cea vulcanică, ambele cu 100 ergi/s/cmp.

Unele structuri ale mediului au rolul de stocare a energiilor primare (stocarea în bazinele oceanice) altele au rolul de a le transporta dintr-un loc în altul (curenţii marini, masele de aer, roca în timpul erupţiilor vulcanice).

Fluxul de energie nu trebuie considerat un simplu transfer energetic de la un sistem la altul, deci o scurgere de energie. De exemplu o parte din energia provenită de la radiaţia solară (radiaţiile albastre -lungime de unda 0,4 – 0,5 µ– şi cele roşii -lungime de undă 0,6 – 0,7 µ) este absorbită de clorofilă având un rol esenţial în procesul de fotosinteză care o converteşte în energie biochimică specifică substanţelor organice. Energia termică din radiaţia solară directă sau din cea reflectată de suprafaţa terestră în atmosferă, determină încălzirea inegală a maselor de aer pe care le pune astfel în mişcare, determinând apariţia unei forme de energie dinamică. In funcţie de bilanţul energetic, deci de raportul dintre cantitatea de energie intrată şi ieşită, există trei tipuri principale de peisaje naturale:

Peisaje echilibrate. Peisaje naturale slab afectate de activitatea umană, în care energia captată este utilizată integral de componentele biotice.

Peisaje exportatoare de energie în care energia solară captată iniţial este stocată sub forma de materie organică vegetala şi animală, prin fotosinteză sau prin procese biogeochimice. Materia organică este exportată de către om din locul în care s-a format, deci rezerva de energie înmagazină în ele nu se va regăsii în bilanţul energetic.

Peisaje importatoare de energie corespunzătoare habitatelor de locuire umană.

Circuitul biogeochimic al materiei Circuitul energetic stă la baza transformărilor de materie şi a

schimburilor calitative şi cantitative de materie între componentele mediului geografic. Aceste schimburi se realizează prin intermediul circuitelor biogeochimice, care vehiculează elementele si substanţele necesare întreţinerii funcţionalităţii mediului înconjurător.

Elementele principale încorporate în materia vie sunt C, N, O, H, Ca, K, S, P, Mg, şi poartă denumirea de macronutrienţi. Lor li se adaugă micronutrienţii (Na, Cl, Zn, Co) şi ultraelementele (Au, Rb,

122

Cs). În cadrul circuitului biogeochimic, materia trece succesiv prin forme organice şi anorganice. În circuitul fiecărui element, se pot analiza două categorii de procese distincte: (1) constituirea unuia sau mai multor rezervoare de energie, plasate de obicei în atmosferă, hidrosferă, sau litosferă; (2) procesele de ciclare activă, biologică a elementului dat.

Circuitul biogeochimic al carbonului Importanţa majoră a carbonului în mediul înconjurător este

determinată de: – Structura atomică a carbonului permite realizarea de lanţuri

sau cicluri de atomi legaţi prin legături simple sau duble, lanţuri care stau la baza tuturor moleculelor şi macromoleculelor organice.

– Structura sa atomică îi permite să cedeze sau să primească electroni, fapt care îi conferă un rol energetic major. Compuşii carbonului (combustibilii fosili) reprezintă principala resursă energetică a societăţii umane.

– Carbonul integrat în CO2 din atmosferă formează un ecran care opreşte radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră – efectul de seră– influenţând condiţiile climatice.

Principalele medii cu rol de rezervor al carbonului sunt: sedimentele carbonatice din litosferă (calcar, dolomit etc.)

conţin cca 2 x 1016 tone carbon. atmosfera, cca 7 x 1011 tone carbon sub formă de CO2; hidrosfera 4 x 10 13 tone carbon sub formă de carbonaţi şi

bicarbonaţi şi 3 x 1012 tone carbon inclus în substanţa organică; biosfera 8 x 1011 tone carbon; humus şi turbă cca 3 x 1012 tone carbon; combustibili

fosili (cărbune, petrol, gaze naturale, şisturi şi nisipuri bituminoase, 1 x 1013 tone.

ATMOSFERĂ

RESPIRAŢIE

FOTOSINTEZĂ700

97100

5

35

10 25

COMBUSTIE

450ANIMALE

VEGETALE

700

DEŞEURI ORGANICE

10 000

CARBON FOSIL20 000 000

SEDIMENTE

3 000

25

40

20

FITOPLANCTONFOTOSINTEZĂ

35 000

OCEAN

DEŞEURI ORGANICE

ANIMALE

5

20

RESPIRAŢIE

123

Figura 1. Circuitul biogeochimic al carbonului Cantitatea de CO2 acumulată în atmosferă după debutul

revoluţiei industriale este evaluată la 270 miliarde tone, la care se adaugă anual 3 miliarde tone În fig. 2 este prezentat schematic circuitul carbonului.

Circuitul biogeochimic al azotului Azotul intră în structura aminoacizilor, deci a substanţelor

proteice, a acizilor nucleici, a alcaloizilor şi a altor substanţe. Atmosfera deţine cca 80% din cantitatea globală de azot, restul de 20% fiind depozitat în organismele vii, în humusul din sol şi în unele sedimente organice sau minerale.

Circuitul biogeochimic al azotului (fig. 2), eminamente biologic poate fi împărţit în două subcicluri:

Subciclul I, cu două faze complementare: – nitrificarea, fixarea azotului liber din atmosferă şi

introducerea lui în circuit; – denitrificarea, prin care o parte a azotului este restituit

atmosferei. Subciclul II, de asemenea cu două faze complementare: – mineralizarea compuşilor organici cu azot; – biosinteza compuşilor organici azotaţi. Pe ansamblu, bilanţul global din ciclul azotului este pozitiv,

adică se pierde mai puţin azot decât cel care se fixează, fapt care determină posibilitatea creşterii continue a masei biosferei.

124

Figura 2. Circuitul biogeochimic al azotului Circuitul biogeochimic al fosforului Fosforul intră în alcătuirea acizilor nucleici din ţesuturile vii, a

scheletului vertebratelor si în structura fosfoglucidelor şi fosfolipidelor. Are un rol determinant în procesele de fotosinteză şi de transfer de energie. Este un element care, alături de azot, determină capacitatea productivă a ecosistemelor.

Cele mai mari cantităţi de fosfor natural se găsesc sub formă de apatit fosfatul tricalcic Ca5(PO4)3], în rocile magmatice, sau ca mineral sedimentar în fosforite.

Deoarece nu are compuşi gazoşi, circuitul fosforului este legat exclusiv de circuitul apei. În mediul terestru se întorc cantităţi mult mai reduse decât cele care ies din el. Fosforul este un element limitativ al productivităţii biologice a ecosistemelor. Compensarea deficitului de fosfor se face prin utilizarea îngrăşămintelor fosfatice, (6-7 mil. tone fosfor pe an) şi a detergenţilor.

Circuitul biogeochimic al calciului Circuitul calciului este de aceeaşi natură cu cel al fosforului,

putând fi caracterizat ca un circuit de tip sedimentar. Ca este o specie chimică ce intră în structura materiei vii de origine vegetală sau animală, cu rol important în procesele metabolice. Rezervele de calciu ale planetei sunt uriaşe:

• în litosferă, rocile carbonatice ocupă peste 300 mil km2; • în hidrosferă, combinat cu CO2, sub formă de carbonaţi-

bicarbonaţi, constituind mecanismul principal de reglare a pH-ului. Absenţa unei faze gazoase a calciului, face ca circuitul acestuia

să fie asemănător celui al fosforului: apa şi CO2 se combină alcătuind H2CO3 care, în prezenţa CaCO3, va determina formarea Ca(HCO3)2; acesta fiind solubil va fi dizolvat de apă şi va fi antrenat în circuitul hidrologic.

Circuitul biogeochimic al sulfului Sulful intră în structura unor aminoacizi sau a unor molecule de

proteine. Excesul de sulf sau de compuşi ai acestuia este toxic pentru materia vie. Are o fază solidă şi, prin compuşii săi, una gazoasă. Principalele depozite de sulf se află în litosferă, sub formă de

125

zăcăminte biogene (hidrocarburi) sau minerale (pirită, calcopirită, gips). În atmosferă, sulful există în stare gazoasă sub forma de SO2 rezultat din arderea combustibililor fosili, activităţii vulcanice sau a unor procese de fotooxidare datorate activităţii unor alge (cca 1 x 108 tone). Tot în atmosferă se regăseşte şi sulful inclus în H2S rezultat în urma activităţii bacteriene de descompunere a resturilor organice. Etapele principale ale circuitului sulfului sunt:

• În atmosferă ajung H2S şi SO2, primul fiind şi el transformat în SO2 prin oxidare, iar apoi, în combinaţie cu H2O se transformă în H2SO4, care este antrenat de precipitaţii în circuitul hidrologic, pătrunzând şi în sol.

• Din apă şi din sol sulful este înglobat în materia organică de către plante o parte din acestea fiind consumate de către animale. Resturile organice datorate amândorora sunt supuse unor procese de mineralizare în condiţii anaerobe (condiţii reducătoare), sau aerobe (de oxidare), în funcţie de factorii de mediu.

Anual intră în atmosferă 550 milioane de tone, din care 50 % rezultă din activitatea antropică.

Funcţionalitate, disfuncţionalitate, echilibru şi dezechilibru Funcţionalitate: un proces continuu care se produce în

condiţiile unui echilibru dinamic între factori, echilibru care se realizează şi se menţine ca urmare a stării de autostabilizare şi autoreglare specifice mediului ca sistem. Funcţionalitatea mediului se manifestă în trei dimensiuni distincte: spaţială, temporală şi informaţională.

Disfuncţionalitate: fenomen de dezorganizare care determină ieşirea geosistemului din starea de echilibru, împiedicând evoluţia acestuia. Poate avea cauze naturale (glaciaţiuni, orogeneze, erupţii vulcanice etc.), eşalonate pe întreaga perioadă de geneză a Terrei sau este consecinţa activităţilor antropice (poluare, exploatarea resurselor naturale, îmbunătăţiri funciare, construcţii etc.).

Dezechilibru: moment de discontinuitate materializat în spaţiu şi timp, care marchează trecerea de la o organizare şi structură la alta, pe seama unei stări de dezechilibru care contribuie însă la apariţia unei noi calităţi. Reechilibrarea sistemului sau subsistemului se realizează prin autoreglare. Dezechilibrele generate de o anumită stare de dezorganizare sunt inerente în procesul de evoluţie a sistemului şi sunt considerate dezechilibre funcţionale. Asemenea momente sunt frecvente în natură şi societate (Exemplu: coborârea nivelului de bază al unui râu şi reechilibrarea profilului longitudinal). Opusul îl

126

constituie dezechilibrul disfuncţional, apărut în urma unei transformări care face imposibilă evoluţia geosistemului. (despăduriri, exploatarea iraţională a solului, poluarea diverselor componente ale mediului etc.). Dezechilibrul disfuncţional va determina şi el o reacţie a componentelor geosistemului care va tinde să redobândească starea de funcţionalitate deranjată. Se va ajunge însă la o stare defavorabilă care se va putea eventual echilibra, dar ea va fi deficitară din punct de vedere calitativ. Această nouă funcţionalitate poate fi definită ca un echilibru deficitar care se poate menţine ca atare dacă sursa de agresiune se menţine sau poate evolua în timp spre un echilibru dinamic favorabil, dacă sursa dispare sau dacă mediul poate suporta agresiunea.

Calitatea mediului înconjurător Starea mediului într-un anumit moment, definită de toate

componentele sale structurale şi funcţionale capabile să asigure echilibrul ecosistemelor şi să satisfacă necesităţile societăţii umane, constituie calitatea mediului. Este evaluată pe baza unor standarde de calitate cu caracter obligatoriu la nivel naţional sau internaţional.

Calitatea aerului este dată de cantitatea de gaze (COx, NOx, SOx, CH4 etc.), coloizi, pulberi şi metale (Pb, Cr, Cd etc.), substanţe radioactive etc.

Calitatea apelor se exprimă prin conţinutul în substanţe chimice sau gaze (libere sau dizolvate), metale sau săruri ale acestora, produse petroliere, pesticide, îngrăşăminte chimice sau prin indicatori fizici, chimici şi biologici.

Calitatea solurilor este dată de nivelul de poluare şi de productivitate.

Calitatea reliefului este apreciată în funcţie de prezenţa, intensitatea şi tendinţele de evoluţie ale proceselor actuale.

Calitatea biocenozelor se apreciază în funcţie de diversitatea populaţiilor, de echilibrul dintre acestea şi elementele componente ale biotopului.

Calitatea estetică a peisajelor, care se poate exprima prin indici deduşi din starea factorilor fizici, chimici şi biologici. Sunt utilizaţi termeni precum peisaj neînsemnat, plăcut, estetic, spectaculos etc.).

Calitatea sistemelor teritoriale care se referă la nivelul de organizare şi se apreciază prin indici pentru fiecare nivel de organizare, pe baza cărora se determină un indice global.

Calitatea mediului înconjurător este evaluată cu ajutorul a trei seturi de indicatori de mediu: de stare, de stres şi de presiune.

127

Limite de toleranţă ale geosistemelor Limitele de toleranţă (capacitatea de suportare) sunt date de

mărimea, intensitatea şi durata influenţelor exercitate în spaţiu şi în timp asupra unui geosistem, pe care acesta le poate suporta şi asimila fără ca stabilitatea să-i fie modificată, deci fără ca echilibrul său dinamic să fie perturbat. Depăşirea limitelor de toleranţă determină producerea unor impulsuri care depăşesc capacitatea de autoreglare a sistemului, iar acesta va înregistra un proces de disfuncţionalitate. Defrişarea unui versant determină accelerarea proceselor de eroziune, prăbuşiri şi alunecări de teren, creşterea debitului solid al râurilor etc.

În ecosisteme, un factor de mediu acţionează limitativ sau nociv numai atunci când depăşeşte o anumită mărime (Legea toleranţei). Optimul ecologic este determinat în cea mai mare parte de factorii climatici. Substanţa vie poate fi supusă controlului unui singur factor de mediu, aflat în concentraţie prea mare sau prea mică (Legera minimului), dar este influenţată de totalitatea componentelor de mediu şi de raporturile dintre acestea (Legea efectului combinat). Combinaţii variate ale factorilor ecologici pot conduce la acelaşi rezultat (Legea substituirii factorilor)

Cunoaşterea limitelor de toleranţă, a capacităţii de autoreglare, a dezechilibrelor funcţionale şi disfuncţionale ne ajută să înţelegem mecanismele complexe care determină degradarea mediului şi să intuim modul de acţiune pentru prevenirea acestui proces.

Stress şi impact în mediu Stress-ul poate fi definit ca o stare de presiune exercitată asupra

mediului de către activitatea umană, presiune care determină dezechilibre ale unuia sau mai multor componente ale acestuia. Emisiile de NOx şi SOx în atmosferă determină formarea acizilor sulfuric şi azotic, iar aceştia, antrenaţi de precipitaţii, vor afecta aparatul foliar al plantelor şi vor deteriora calitatea solului şi a apelor.

Impactul de mediu este considerat efectul direct sau indirect al unui proces natural sau al unei activităţi umane care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calităţii mediului înconjurător (I. Mac, 2003). Evaluarea impactului se face pornind de la sursă la modificări, apoi la efecte. Unele impacturi pot fi suportate şi asimilate de mediu (impacturi reversibile). Când efectele produse în mediu depăşesc capacitatea de suportare, impacturile au caracter ireversibil.

Hazard, risc şi vulnerabilitate Hazardele (cutremure, erupţii vulcanice, tornade etc.) sunt

definite drept „o interfaţă accidentală şi în general neprevăzută între

128

două sau mai multe serii cauzale ale căror relaţii reciproce sunt, în fiecare moment, riguros determinate, dar a căror independenţă relativă nu este imputabilă decât ignoranţei sau neputinţei noastre”3. Sunt fenomene naturale extreme declanşate de evoluţia normală a unor energii acumulate în mediu şi care au un important potenţial destructiv. Probabilitatea lor de producere poate fi determinată statistic (1 la 100 de ani, de exemplu), dar nu şi momentul producerii în acest interval. Hazardurile pot fi produse şi de activitatea antropică (explozii, accidente tehnologice) sau pot avea cauze sociale sau politice. Potenţialul destructiv al hazardelor se manifestă prin dezastre sau catastrofe, evaluate în funcţie de pierderile umane, materiale şi de consecinţele asupra mediului.

Riscul nu este sinonim cu hazardul şi presupune asumarea hazardului de către acei componenţi ai geosistemului care au capacitatea de percepere necesară. În acest context, riscul poate fi definit ca o posibilitate de producere a pierderilor de vieţi omeneşti şi a unor pagube materiale pe un teritoriu dat, într-o perioadă de referinţă, în cazul producerii unui dezastru.

Vulnerabilitate: gradul de pierderi (de la 0 % la 100 %) rezultate din potenţialitatea unui fenomen de a produce victime şi pierderi materiale.

Întrebări de verificare 1. Prezentaţi sursele de energie ale planetei ? 2. Care este încărcătura energetică a atmosferei şi cum este

distribuită ? 3. Explicaţi rolul circuitelor materiei în mediu. 4. Ce anume poate determina disfuncţionalitatea mediului ? 5. Ce este calitatea mediului şi cum se evaluează ? 6. Comentaţi situaţiile de stress, hazard şi risc.

DETERIOAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Perturbarea funcţionalităţii ecosistemelor şi geosistemelor presupune exercitarea unor influenţe din exteriorul acestora şi are la origini trei categorii de agenţi:

3 Grand Laruse, citat de Zăvoianu şi Dragomirescu, 1994 în: Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor naturale extreme. SCGeogr., XLI.

129

• naturali (geologici, geomorfologici, hidrici şi atmosferici) şi în special fenomenele naturale extreme;

• antropici (activităţi agro-zootehnice, industriale, militare etc.);

• cu origine mixtă. Fenomenele naturale extreme (erupţii vulcanice, cutremure,

valuri seismice, tornade etc.) sau activitatea umană pot determina schimbări majore în structura şi funcţionalitatea geosistemelor, producând în acelaşi timp importante pagube materiale şi mii de victime.

Fenomene naturale extreme Pe o scară a efectelor pe care le produc fenomenele naturale

extreme se diferenţiază următoarele categorii (Mac şi Petrea 2002): – Accidente: produc un impact minor asupra unor părţi ale

geosistemelor, fără a produce dezechilibrul acestora, iar efectele pot fi suportate.

– Dezastre: implică un impact important asupra geosistemelor, producând victime umane şi pagube materiale. În structura şi funcţionalitatea geosistemelor se produc modificări care pot fi redresate în timp îndelungat.

– Catastrofe: produc efecte distructive majore care afectează toate componentele unui sistem geografic (tabel nr. 1).

Erupţii vulcanice Dintre cei peste 1400 vulcani activi sau care au funcţionat în

perioada istorică (Posea, 2001), aproape 100 au erupţii cu grad mare de risc, iar cca. 150 sunt monitorizaţi.

Efecte: ▪ Expulzează cenuşe, praf vulcanic, gaze cu temperatura de 500-1100 oC (CO2, CO, SO2, H2S, CH4, HCl) şi vapori de apă care pot fi propulsate până în stratosfera inferioară. Cantitatea însumată a acestora este de ordinul milioanelor de tone. Datorită vânturilor dominante şi a curenţilor de aer rapizi de la partea superioară a troposferei sau din stratosferă (50-300 km/h), substanţele expulzate pot trece dintr-o emisferă în alta, poluând toate componentele mediului. Erupţia vulcanului Pinatubo (Filipine, iunie 1991) a expulzat peste 20 milioane tone de cenuşă şi gaze până la înălţimea de 40 km, care au afectat tot spaţiul geografic situat între latitudinile de 40ON şi 60OS (WMO-AR Nr.774/1991, citat de Fărcaş & Croitoru, 2003). ▪ Explozia, suflul acesteia, norii de aer şi gaze fierbinţi afectează teritorii de sute sau mii de km2.

▪ Combinaţii chimice în atmosferă şi formarea acizilor sulfuric,

130

clorhidric, fluorhidric, care sunt antrenaţi descendent de precipitaţii sub formă de ploi acide; ecranarea radiaţiei solare, diminuarea radiaţiei luminoase, scăderea temperaturii. ▪ Diminuarea albedoului suprafeţei topografice. ▪ Cutremure şi valuri uriaşe produse de erupţiile submarine (tsunami).

Cutremure Între fenomenele naturale extreme, cutremurele au cea mai

mare frecvenţă de producere. Se estimează că în fiecare an se produc câteva milioane, dar dintre acestea doar aproximativ 60 de cutremure sunt clasificate ca semnificative (magnitudine 6.5 R4), iar 19 sunt majore (magnitudine peste 7 R). Cele din ultima categorie au efecte catastrofale mai ales asupra localităţilor.

Efecte: valuri seismice devastatoare pentru zonele de ţărm (tsunami), seişe, alunecări de teren, prăbuşiri, victime omeneşti şi pagube materiale în localităţi şi zone industriale, accidente tehnologice cu efect poluant. Exemple de seisme: iulie 1976, Tanngshan (China), magnitudine 7,8 R, 800.000 victime; august 1999, Turcia, magnitudine 7,4 R, peste 15 000 de victime. Exemple de tsunami: erupţia vulcanului Krakatao (1883), valuri de 30 m înălţime, ţărmurile insulei Jawa devastate, 30.000 victime omeneşti; Mindanao (1994), valuri de 8-9 m, 13 localităţi afectate, 220 victime.

Tabel nr. 1 Tipologia catastrofelor naturale (după M. Chardon, citat de F. Grecu, 1997, modificat)

Tip de catastrofă

Suprafaţa

afectată km2

Efecte principale Durata efectelor

Frecvenţă

Giga catastrofă: explozii vulcanice

100 – 510 mil.

▪ relief distrus şi creat ▪ perturbaţii climatice hidrologice şi poluare la scară regională sau globală ▪ tsunami ▪ distrugeri de ecosisteme ▪ poluare globală

Ani, zeci de ani

1 pe secol

1 la 200 ani

4 magnitudine pe scara Richter , clasa maximă fiind 8,0 – 8,6

131

Mega catastrofă: seisme puternice, erupţii vulcanice, secete

1 -100 mil.

▪ formare de relief ▪ maree, tsunami ▪ modificări ale geosistemelor şi ecosistemelor ▪ poluare regională

Luni 5-10 pe secol

Mezo catastrofă: erupţii vulcanice, seisme, tornade, valuri de frig

10.000 –1.000.00

0

▪ modificări de relief şi hidrografie ▪ perturbaţii ecologice ▪ inundaţii ▪ poluare regională

Săptămâni, luni

1 sau mai multe pe

an

Catastrofă: seisme mici, tornade, ploi excepţionale

100 – 10.000

▪ inundaţii ▪ modificări de relief şi hidrografie ▪ poluare

Saptamâni, luni 1 pe lună

Fenomene localizate punctual

Sub 100

▪ modificări de relief şi hidrografie ▪ curgeri de lavă ▪ transformări în ecosisteme ▪ poluare locală

Zile, săptămâni zilnic

Tornade şi cicloni Tornadele sunt perturbaţii atmosferice turbionare de mică

extindere areală (rază maximă de 1 km), dar cu intensitate mare, cu viteze ale vântului care pot atinge 500 km/h şi care produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti impresionante. În lungul traseului de deplasare a acestora (zeci de km şi excepţional peste 100 km), fitocenozele terestre sunt distruse parţial sau total. Tornadele au frecvenţa maximă în SUA, între Munţii Stâncoşi şi Atlantic (40.522 de tornade între 1950-1999, cu 4.460 de victime şi pagube materiale estimate la câteva mii de miliarde dolari), dar se produc şi în sud-vestul Australiei, în Africa de Sud şi Argentina.

Ciclonii tropicali, cu o durată medie de 5 – 8 zile, se formează deasupra oceanelor calde din zona intertropicală şi sunt asociaţi cu vânturi puternice şi precipitaţii abundente care pot afecta teritorii pe o rază de 50 – 1.000 km. Efecte: valuri mari de furtună care lovesc ţărmurile joase, inundaţii cu apă sărată, distrugeri de clădiri şi recolte,

132

pierderi de vieţi omeneşti, distrugerea ecosistemelor naturale. Cel mai puternic ciclon a lovit statul Bangladesh în noiembrie 1970, producând moartea a 300.000 oameni şi a peste un milion de animale şi a distrus recolta de pe o suprafaţă de 400.000 ha.

Activitatea antropică şi deteriorarea mediului Dezvoltarea societăţii umane a determinat creşterea presiunii

exercitată de aceasta asupra mediului natural. Necorelarea caracterului limitat al resurselor naturale cu nivelul în creştere al consumului şi necunoaşterea funcţionării sistemice a mediului a produs treptat apariţia unor disfuncţionalităţi majore ale acestuia. Primele semnale despre efectele negative ale activităţii umane apar în a doua parte a secolului XIX (P.G. Marsh, 1864; E. Reclus, 1877; M. Tribolet, 1886). Semnalul de alarmă este dat de lucrarea Silent Spring (Rachel Carson, 1962), în care este denunţat pericolul unor activităţi agricole şi industriale pentru sănătatea oamenilor. Astăzi, ideea potrivit căreia nici un loc de pe Pământ nu este imun la influenţa omului (B. Commoner, 1972) a devenit un truism.

Activitatea umană care generează disfuncţionalitatea mediului poate fi grupată în următoarele trei categorii:

introducerea în mediu a unor substanţe organice sau anorganice diferite de cele necesare funcţionalităţii acestuia, sau într-o cantitate care depăşeşte capacitatea de preluare de către mediu, definită drept poluare;

preluarea din mediu a unor resurse minerale sau organice şi, prin aceasta, perturbarea funcţionalităţii acestuia, deteriorarea calităţii peisajului, diminuarea rezervelor, şi periclitarea dezvoltării durabile a societăţii umane;

modificări în structura mediului prin diferite categorii de amenajări (îmbunătăţiri funciare, irigaţii sau desecări, navigaţie, turism) sau prin construcţii industriale sau social-culturale, consum de spaţiu şi saturarea demografică şi tehnică a peisajului geografic.

Marile aglomerări urbane supradimensionează elementele perturbatoare şi amplifică disfuncţionalitatea nu numai a arealului ocupat direct, ci a unui spaţiu natural mult mai mare.

Dintre cauzele care determină modificări complexe în mediul înconjurător şi care au la origine activitatea umană, menţionăm: incendiile, supraexploatarea pădurilor, suprapăşunatul, supraexploatarea resurselor oceanice, introducerea de noi specii în ecosisteme, supraexploatarea zăcămintelor naturale, construcţiile hidrotehnice, agricultura şi zootehnia, urbanizarea şi activitatea industrială,

133

transporturile etc. Fiecare în parte sau acţionând simultan, sunt poluatoare ale mediului înconjurător. Unele dintre cele mai importante activităţi şi efectele acestora vor fi prezentate în continuare5.

Incendii Cele mai multe incendii au la origine neglijenţa, accidentele sau

sunt provocate voit. În spaţiul mediteranean, între 1981-1985, 23 % dintre incendii au fost datorate neglijenţei, 32 % incendierilor, 40 % unor cauze necunoscute şi numai 5% unor cauze naturale (WWF, 1992). Dintre cauzele naturale menţionăm erupţiile vulcanice, fulgerele şi, mai rar, radiaţia solară puternică. Efecte: eliberează în atmosferă pulberi, fum şi energie termică, până la 4-10 km înălţime; biocenozele sunt distruse în totalitate sau sunt modificate calitativ şi cantitativ; distrug suprafeţe imense de pădure: 1.000.000 km2 în Siberia (1915); 4.800.000 ha în Canada (1980); 3.500.000 ha de pădure tropicală în Borneo (1982-1983). În Europa, în intervalul 1980-1990 au avut loc 513 incendii care au afectat o suprafaţă totală de aproape 6,6 milioane de hectare (date prelucrate după Europ’s Environment, 1994).

Supraexploatarea resurselor biologice Biosfera reprezintă unica sursă de hrană pentru om, exploatată

sistematic din chiar momentul apariţiei acestuia. Tot biosfera furniză materiale necesare pentru menţinerea şi dezvoltarea comunităţilor umane (materiale de construcţie, materie primă pentru industrie). Ca urmare, omul a acţionat permanent asupra unor compartimente ale biosferei, prin mijloace şi cu intensităţi diferite.

Exploatarea pădurilor. Pădurea naturală este caracterizată prin complexitate şi diversitate. Ecosistemele forestiere naturale sau quasinaturale îndeplinesc concomitent numeroase funcţii social-economice şi au rol determinant în menţinerea unor echilibre din natură.

• Transformă energia solară în energie chimică potenţială şi asigură reciclarea carbonului prin consumul de CO2.

• Reglează circuitul apei prin procesul de evapotranspiraţie, reţine stratul de zăpadă şi reglează scurgerea de suprafaţă şi infiltraţiile în sol.

• Protejează solul şi acţionează ca factor pedogenetic, reduce eroziunea, fixează solurile nisipoase şi alunecările de teren.

• Reduce radiaţia solară directă şi evaporaţia, dispersează

5 Aspectele complexe ale poluării geosistemelor sunt tratate în semestrul II.

134

precipitaţiile, ridică umiditatea atmosferică. • Reduce efectele poluării chimice a atmosferei, fiind

ecosistemul cu cel mai mare consum de CO2 şi cel mai mare producător de oxigen. Un stejar eliberează 42 kg O2/zi, adică necesarul de consum al unui om pentru 80 de zile şi consumă 60 kg CO2/24 h. Un hectar de foioase produce 15 t O2/zi, iar unul de conifere 30 t/zi, faţă de numai 3-10 tone cât produce un hectar de culturi agricole.

• Reduce efectele poluării sonore prin absorbţia zgomotelor. • Are funcţia de recreere şi cea de ocrotire a genofondului şi

ecofondului. În ţările în curs de dezvoltare, pădurile sunt defrişate în trei

scopuri: mărirea suprafeţelor agricole, exploatarea masei lemnoase şi creşterea vitelor. La tropice se defrişează anual 5,9 mil. ha, din care 4,9 mil. ha reprezintă pădure primară. Efecte: scăderea potenţialului de autoepurare a atmosferei; intensificarea eroziunii solurilor şi degradării terenurilor prin şiroire, torenţialitate şi deplasări în masă; distrugerea ecosistemelor forestiere; diminuarea genofondului.

Suprapăşunatul. Asociaţiile naturale de graminee şi plante ierboase reprezintă principala sursă de hrană naturală pentru ierbivorele sălbatice. O suprafaţă anumită de păşune poate hrăni un număr limitat de indivizi, iar acest număr diferă în funcţie de condiţiile climatice, de sol şi relief, dar şi de specia sau speciile care se hrănesc; toate acestea definesc capacitatea limită a terenului. Astfel, pampasul argentinian are o capacitate limită de 14 t carne vită/km2, preeria din Texas, 11 t, iar savana din Kenia, numai 3,5 – 5,5 kg carne vită/km2 de păşune (Neacşu, 1986). Depăşirea limitelor are următoarele consecinţe: scăderea productivităţii de masă vegetală; scăderea numărului de ierbivore; modificarea echilibrului biocenozelor; intensificarea proceselor de eroziune şi degradare a solurilor. Cele mai vulnerabile sunt păşunile din zonele cu deficit de umiditate din Spania (Platoul Castiliei), Italia (Munţii Apenini), statele Wyoming şi Montana din SUA, nordul Africii (Algeria, Tunisia, Libia), Africa de Sud (Kenia, RSA).

Supraexploatarea faunei terestre, este un proces care s-a amplificat constant datorită unor activităţi directe precum vânătoarea şi pescuitul industrial. Numeroase specii de cetacee, sirenieni, peşti şi moluşte, mamifere şi păsări au dispărut sau au populaţii foarte reduse care, pentru a nu dispărea, sunt protejate prin reglementări speciale. Efecte: reducerea potenţialului genetic al biosferei şi a producţiei de

135

biomasă; reducerea biodiversităţii (cca 360 de specii de mamifere şi păsări au dispărut sau sunt probabil dispărute, aproape 1000 sunt în primejdie şi aproape 25.000 dintre speciile de plante sunt pe cale de dispariţie).

Supraexploatarea resurselor oceanice. În apele marine există ecosistemele cu cea mai mare productivitate biologică. La scara mondiala, pescuitul şi celelalte resurse extrase din oceane şi mări furnizează cca 16 % din totalul de proteine animale consumate anual. Exploatarea resurselor biologice ale oceanelor se manifesta în trei direcţii principale:

– Vânarea marilor mamifere acvatice pentru piei şi carne, care a dus la exterminarea sau la reducerea drastica a unor colonii de otarii, lei de mare, foci şi balene. Sirenianul Hidromamalis stelleri (Marea Ohotsk) a fost exterminat în 25 de ani, iar coloniile de foci şi lei de mare din Insulele Fernandez, evaluate la cca 3,5 mil. exemplare au fost, şi ele, exterminate.

În prezent, cel mai ameninţat cetaceu este balena albastră (Baleinoptera musculus),

– Pescuitul, cu subramuri specializate pentru peşte, crustacei, cefalopode şi octopode, moluşte. Ihtiofauna oceanică este alcătuita din cca 30.000 de specii, dintre care numai 20 asigură peste 90% din totalul pescuit Pentru menţinerea cotei actuale de consum (cca. 19,3 kg/locuitor/an), până în anul 2025 producţia totală de peşte va trebui să atingă valoarea de 145 mil. t/an, dar capacitatea maximă exploatabilă a oceanului a fost estimată la 100 mil. tone/an. Consecinţele pescuitului necontrolat sunt: diminuarea cantităţii peştelui capturat; regresia taliei peştilor; accelerarea ratei de creştere individuală; scăderea populaţiilor speciilor cu valoare comercială şi înlocuirea acestora cu alte specii; modificări ale structurii ecosistemelor oceanice şi a reţelelor trofice.

– Recoltarea de biomasă vegetală pentru agricultură (îngrăşăminte) sau ca materie primă pentru industrie.

Introducerea de noi specii în ecosistem. Introducerea de către om în ecosisteme a unor specii de plante

sau animale modifică echilibrul dintre populaţii. Plantele de cultură, iar apoi cele industriale şi ornamentale au

înlocuit ecosistemele naturale pe suprafeţe tot mai mari. Graminee (24 originare din Eurasia, 8 din Africa răsăriteană, 4 din America de Sud si 4 din alte regiuni), leguminoase şi plante ornamentale au fost exportate din locul de origine şi se întâlnesc astăzi în aproape toate

136

continentele. Unele specii noi, introduse accidental, pot deveni populaţia dominantă, care se va dezvolta în detrimentul celorlalte. O specie de cactus (Opunţia inermis) introdusă în Australia în 1839, a invadat 24 mil. ha în 80 de ani.

Introducerea de animale (mamifere, păsări, peşti, moluşte, insecte) are aceleaşi consecinţe. Iepurele, introdus în Australia a devenit concurentul unor ierbivore autohtone. În România, bibanul soare adus din America de Nord, mult mai bine dotat, elimină treptat bibanul autohton. Gasteropodul Rapana thomasiana, ajuns în apele Mării Negre pe chila navelor comerciale, distruge coloniile de Mytillus care contribuie la epurarea apelor din zona de ţărm.

Construirea de baraje şi alte lucrări hidrotehnice Astăzi există cca 40.000 de baraje şi numeroase alte stavile care

modifică regimul natural de scurgere şi circuitul apei în natură. Acestea au următoarele efecte negative:

inundarea unor mari suprafeţe de teren agricol de cea mai bună calitate;

defrişarea forţată a cuvetei viitorului lac, şi reducerea suprafeţei forestiere;

creşterea cantităţii de apă evaporată (din acumularea de la Assuan se evaporă direct cca 10 % din debitul Nilului);

reţinerea sedimentelor şi a materiei organice în cuveta lacului, scăderea producţiei de peşte, limitarea dezvoltării fito– şi zooplanctonului;

barajele crează obstacole insurmontabile pentru speciile de peşti migratori precum somonul, anghila sau cega care sunt amfibiotice;

schimbări importante în regimul scurgerii naturale; modificarea stabilităţii versanţilor şi a regimului natural al

apelor subterane, modificări de topoclimat şi de faze fenologice ale vegetaţiei;

creşterea frecvenţei cutremurelor cu amplitudine redusă, cu 30-50 %.

Îndiguirile, rectificările cursurilor de apă şi canalele de navigaţie produc, de asemenea modificări importante ale ecosistemelor.

Exploatarea resurselor de apă dulce Cantitatea totală de apă dulce din râurile planetei este apreciată

la 91.100 km3 (26 % din resursele totale de apă dulce de pe Glob), la care se adaugă 2.120 km3 cantonaţi în lacuri (0,006 %) şi 105.000 km3

137

(30 %) în apele subterane (Zăvoianu, 1999). Resursele anuale regenerabile însumează 41.000 Km3, din care se consumă 3.240 km3 (70 % irigaţii din râuri sau din ape subterane, 20 % în industrie şi numai 10 % în gospodării, zootehnie şi utilităţi urbane (Brown, 1999). Această rezervă este inegal distribuită pe ţări6, iar transportarea apei spre zonele deficitare este nerentabilă. Apa înseamnă hrană7. Creşterea populaţiei determină o presiune constantă asupra rezervelor de apă dulce folosită în următoarele scopuri: irigaţii, zootehnie, industrie, scopuri casnice, servicii diverse. Pe măsura dezvoltării habitatelor urbane, necesarul acestora este asigurat pe seama celorlalte folosinţe. În Municipiul Bucureşti, alimentat din ape subterane, consumul mediu/locuitor/24 ore este de 850 l (locul 3 în Europa). Preluarea de apă din râuri, lacuri şi din acumulările subterane are următoarele consecinţe:

Diminuarea debitelor râurilor aval de folosinţe. Unele dintre marile fluvii sunt expuse fenomenului de secare înainte de vărsare (Colorado, Amu Darya, Fluviul Galben), iar altele au debite derizorii (Nil, Gange).

Scăderea nivelului unor lacuri alimentate de râuri (Aral) şi deprecierea ecosistemelor de ţărm.

Scăderea nivelului apelor subterane cu o medie anuală de până la 3 m, fapt care depăşeşte capacitatea de reîncărcare naturală a acestora (câmpia din Nordul Chinei, India, câmpia Nilului inferior).

Ridicarea nivelului apelor subterane în zonele intens irigate şi deprecierea calităţii solurilor.

Modificarea ecosistemelor hiporeice şi a celor freatice. Scăderea productivităţii solurilor şi creşterea riscului de

degradare a acestora. Creşterea volumului de ape uzate reintroduse în circuitul

natural. Deteriorarea mediului prin turism Activitatea turistică poate produce modificări semnificative ale

mediului înconjurător (Dezsi et.al, în Sorocovschi, 2002). Efecte:

– Deteriorarea echilibrului ecologic al ariilor protejate în care se practică turismul, prin: abaterea de la căile de circulaţie, reducerea biodiversităţii, camparea şi focurile de tabără practicate în afara

6 5.190 km3 Brazilia, 0,02 km3 Kuweit, 37 km3 România. 7 Pentru producerea unei tone de grâu se consumă 1000 tone apă.

138

spaţiilor destinate acestor activităţi, tăierea arborilor, depozitarea gunoaielor etc. – Deteriorarea unor ecosisteme, prin realizarea de construcţii turistice sau pentru sport şi divertisment în zona din vecinătatea unor arii protejate, şi deschiderea de căi de acces la acestea. – Deprecierea proprietăţilor fizico-chimice ale substanţelor minerale balneare (ape minerale, ape termale, ape termominerale, nămoluri terapeutice, prin nerespectarea normativelor de exploatare şi protecţie; – Deteriorarea habitatelor subterane, prin practicarea necontrolată a speoturismului, prin recoltarea de suveniruri, practicarea de săpături, culegere de faună etc. – Deteriorarea estetică a peisajului, prin executarea de construcţii neadecvate şi prin dotările tehnice ale acestora (transformatoare, alimentare cu energie electrică, reţea de telecomunicaţii etc.).

Industrializarea şi urbanizarea Cele mai importante modificări ale mediului sunt datorate

activităţilor industriale, de transport şi urbanizării, care acţionează prin: (1) sustragerea din circuitul agricol şi distrugerea potenţialului productiv al solurilor al unor suprafeţe pe care se construiesc edificii industriale, rezidenţiale, şosele, parcări pentru automobile, baze sportive, aeroporturi etc. În SUA, în intervalul 1982-1992, dintr-un total de 2.400.000 ha de teren scos din circuitul agricol, dezvoltarea habitatelor urbane a beneficiat de peste 1.600.000 ha, iar în Indonezia, industrializarea scoate din circuitul agricol peste 20.000 ha teren arabil pe an, de pe care s-ar putea produce hrana necesară pentru 380.000 locuitori; (2) distrugerea sau modificarea radicală a ecosistemelor; (3) accelerarea proceselor de degradare a solurilor; (4) producerea de deşeuri şi poluarea tuturor geosistemelor. Aceste aspecte sunt tratate pe larg în Semestrul II.

Întrebări de verificare 1. Care sunt cele mai importante fenomene naturale extreme ? 2. Prezentaţi şi exemplificaţi tipologia catastrofelor şi efectele

acestora. 3. Comentaţi funcţiile ecologice ale pădurilor şi efectele

defrişării. 4. Care sunt consecinţele supraexploatării resurselor biologice

ale oceanului ? 5. În ce mod afectează geosistemele lucrările

139

hidrotehnice ? 6. Care sunt consecinţele supraexploatării resurselor de apă

dulce ?

BIBLIOGRAFIE

Mac, I., Ştiinţa mediului. Editura Europontic, Cluj Napoca (pp. 18-84), 2003.

Neacşu, P., Ecologie şi protecţia mediului, II. Universitatea Bucureşti (pp.5-47), 1986.

Popovici, Eveline, Studiul mediului înconjurător. Centr. Multipl. Universitatea Al.I. Cuza Iaşi (pp. 11-43), 1998.

Rosu, Al. (1987), Terra – Geosistemul vieţii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, (pp. 50-82).

Sorocovschi V., editor Riscuri şi catastrofe. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca (pp. 11-20), 2002.

Şchiopu D., Vîntu V. – coordonatori, Ecologie şi protecţia mediului. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi (pp. 29-40), 2002.

GEOGRAFIA SOLURILOR Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului ca

resursă şi corp natural situat la suprafaţa scoarţei terestre. Pedogeografia, ca ramură a pedologiei şi geografiei în acelaşi timp, pune accentul pe caracteristicile, evoluţia şi distribuţia diferitelor tipuri de soluri pe suprafaţa uscatului, pe relaţiile solurilor cu factorii de mediu, ca şi pe modul de folosinţă, ameliorare şi protecţie.

SOLUL ŞI PEDOSFERA

Solul constituie o formaţiune naturală cu alcătuire complexă minerală şi organică, care a luat naştere şi continuă să se dezvolte pe seama rocilor, sub influenţa factorilor naturali de climă, vegetaţie, relief, apă freatică şi stagnantă, precum şi sub influenţa omului.

Întregul înveliş de sol al uscatului Terrei reprezintă pedosfera. Aceasta se formează şi funcţionează ca interfaţă între litosferă şi celelalte geosfere.

140

ALCĂTUIREA GLOBALĂ A SOLULUI

Solul este alcătuit din patru grupe principale de constituenţi: minerali (39%), organici (11%), apă şi aer, proporţia ultimilor componenţi situându-se între 15-25%. Acestora li se adaugă componenta vie a solului.

Constituenţii minerali ai solului Solurile iau naştere prin transformarea rocilor (magmatice,

sedimentare şi metamorfice) de la suprafaţa litosferei. Dintre cele trei mari grupe de roci, cele sedimentare au cea mai mare răspândire. Toate rocile sedimentare şi, respectiv, partea minerală a solului rezultă în urma unui lung proces de transformare (dezagregare şi alterare) a rocilor eruptive şi metamorfice şi de sedimentare a produselor rezultate, proces care se desfăşoară necontenit la suprafaţa litosferei.

Dezagregarea rocilor Reprezintă un proces fizico-mecanic şi bimecanic, de

fărâmiţare şi mărunţire a rocilor şi mineralelor în fragmente mai mari sau mai mici, fără modificări chimice. Cauza dezagregării o constituie:

variaţiile de temperatură; îngheţul-dezgheţul; acţiunea vântului; acţiunea apei; forţa gravitaţională; vieţuitoarele.

Alterarea Dezagregării rocilor îi urmează alterarea chimică a

acestora, care cuprinde totalitatea modificărilor suferite de mineralele ce le compun. Principalii factori care intervin în alterarea chimică sunt apa şi aerul. Ca procese se deosebesc:

hidratarea fizică; hidratarea chimică; dizolvarea ; hidroliza; oxido-reducerea; carbonatarea.

Nu toate mineralele primare se alterează la fel de uşor. S-a constatat că alterarea se produce cu atât mai uşor, cu cât constituţia mineralului este mai complexă. Mineralul cel mai

141

rezistent la alterare este cuarţul. Urmează feldspaţii, micele, piroxenii, amfibolii şi olivina.

Scoarţa de alterare În funcţie de condiţiile climatice, în primul rând, pe seama

aceleiaşi roci compacte se pot forma roci afânate sau scoarţă de alterare, diferite în ceea ce priveşte compoziţia lor chimică şi mineralogică. Se cunosc mai multe tipuri de scoarţă de alterare:

litogenă sau detritic-grosieră în zona de tundră; argilosialitică în zona de pădure; carbonatosialitică în zona de stepă şi silvostepă; halosialitică în zona de pustiu (cu climat arid); siallito-allitică şi allitică (ferallitică) în zona

ecuatorială, tropicală şi subtropicală. Materiale parentale Produsele alterării fizice şi chimice ale diferitelor roci pot

rămâne în locul formării sau pot fi sorate şi transportate de diferiţi agenţi la diferite distanţe. În ambele cazuri, formează depozite sau roci sedimentare afânate, cunoscute sub denumirea de materiale parentale. Acestea au o mare permeabilitate, deci nu reţin apa, element indispensabil vieţii.

Constituenţii organici ai solului Materia organică din masa solului este, în cea mai mare

parte, de natură vegetală. Aceasta se află într-o continuă transformare datorită unor procese, mai ales biochimice, de descompunere şi de sinteză, sub influenţa îndeosebi a microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete).

Transformarea înaintată a materiei organice duce la formarea humusului. În compoziţia humusului intră trei grupe mari de substanţe organice:

resturile organice iniţiale; substanţele intermediare de transformare; substanţele humice propriu-zise.

Cele mai răspândite tipuri de humus sunt: – humusul de tip mull alcătuit din materie organică

complet humificată, amestecată intim cu partea minerală a solului;

– humusul de tip moder, reprezentat prin materie organică mai slab solificată şi parţial legată de partea minerală a solului;

– humusul de tip moder, format predominant din resturi organice, slab humificate, nelegat de partea minerală a solului.

142

Apa din sol Solul conţine întotdeauna o anumită cantitate de apă. Sursa

de apă o constituie precipitaţiile atmosferice şi, uneori, apa subterană.

În sol, apa se găseşte sub următoarele forme: sub formă de vapori; ca apă de higroscopicitate; ca apă peliculară; ca apă gravitaţională; ca apă freatică.

Pierderea apei din sol are loc ca urmare a trecerii acesteia în atmosferă prin evapotranspiraţie directă la suprafaţa solului sau prin transpiraţia plantelor.

Aerul din sol Spaţiul lacunar din sol este umplut în parte cu apă, în parte

cu aer. Când solul este saturat cu apă, practic, nu conţine aer, iar când este uscat, conţinutul de aer corespunde porozităţii totale.

Aerul din sol conţine, în principal, azot, oxigen, dioxid de carbon, ceva amoniac, metan, hidrogen sulfurat şi hidrogen. În cantitate mai mare se găseşte azotul (76-79%).

Organismele vii din sol Faţă de masa solului, vieţuitoarele din sol reprezintă sub

0,1% şi au un rol deosebit în ceea ce priveşte circuitul materiei în natură. Ele aparţin atât florei cât şi faunei.

Microflora solului este alcătuită din bacterii, ciuperci, actinomicete şi alge. Microfauna şi fauna cuprinde protozoare, nematode, diferite insecte, viermi, artropode, moluşte, vertebrate etc.

FACTORII DE FORMARE A SOLULUI

(PEDOGENETICI) Solurile se formează şi apar ca rezultat al acţiunii

îndelungate şi multiple a unui complex de factori naturali de formare a solului, denumiţi şi factori pedogenetici şi anume: clima, vegetaţia, roca sau materialul parental, relieful, apa freatică şi stagnantă.

Acestora li se adaugă timpul şi influenţa exercitată de om prin activitatea sa productivă.

143

Rolul climei Clima influenţează formarea solului prin elementele sale

componente (temperatură, precipitaţii, umiditate atmosferică, vânt, insolaţie etc.) atât direct cât şi indirect.

Pentru a exprima legătura dintre climă şi sol se folosesc o serie de indici. În România se utilizează indicele de ariditate „de Martonne”, notat cu „iar” şi exprimat prin relaţia:

Iar= P/T+10 în care:

P=valoarea medie a precipitaţiilor (în mm); T=valoarea medie a temperaturii (în grade Celsius); 10=coeficient prin adăugarea căruia se pot calcula

şi obţine valori ale indicelui de ariditate şi în cazurile în care temperatura este de 00 sau are valori negative.

Acţiunea factorului biologic Acest factor contribuie la formarea solului atât cantitativ,

prin materia organică introdusă în sol, cât şi calitativ, prin acţiunea organismelor vii.

Vegetaţia reprezintă cel mai important factor de formare a solului. Sub pădure se formează soluri intens spălate (eluvionate) de săruri şi baze, cu fertilitate foarte scăzută. În condiţiile vegetaţiei de stepă, la suprafaţă, dar mai ales în sol, anual rămân cantităţi foarte mari de substanţă organică (circa 40 t/ha).

Această substanţă organică favorizează humificare, rezultând acizi humici saturaţi în calciu de culoare neagră şi doar cantităţi mici de acizi fulvici.

În afara vegetaţiei şi a microorganismelor, la formarea solului mai intervine şi fauna. Acţiunea acesteia este, mai ales mecanică (de măcinare şi amestec şi numai indirect chimică).

Vegetaţia are un rol important în protejarea solului împotriva eroziunii, îndeosebi în regiunile accidentate unde vegetaţia spontană a fost distrusă, ca şi în cele bântuite de vânturi.

Rolul rocii parentale Roca de solificare, ca factor de formare a solului, este

subordonată altor factori naturali. Cu toate acestea, influenţa sa se manifestă în compoziţia chimică, granulometrică ca şi în structura solului.

144

Rocile generatoare de sol se împart în două mari grupe: roci compacte (eruptive, metamorfice şi unele roci sedimentare-calcare, gresii etc.) şi roci mobile sau afânate (argile, argile marnoase, loess, nisip etc.).

Pe rocile compacte se formează soluri subţiri, în general bogate în material scheletic. Pe argile marnoase şi marne se dezvoltă pseudorendzine, bogate în humus, în timp ce nisipurile dau soluri sărace în humus şi elemente nutritive.

Rolul reliefului Acesta reprezintă spaţiul în cadrul căruia se manifestă

formarea şi evoluţia solurilor. El joacă un rol indirect în repartiţia solurilor, influenţând, în general, atât circulaţia apei, climei, cât şi vegetaţia. Prin configuraţia generală, prin înclinarea şi expoziţia versanţilor, condiţionează regimul de căldură, de umiditate şi tipul de vegetaţie.

Influenţa apei freatice şi stagnante Apa freatică intervine în formarea şi evoluţia solurilor

numai când se găseşte la mică adâncime. Apa de stagnare provine din precipitaţii, acumulându-se

temporar deasupra unui orizont greu permeabil. Determină formarea orizontului pseudogleizat (w) sau pseudogleic (W).

Factorul timp Pentru formarea solurilor (tip, varietate de sol) este necesar

să treacă o perioadă de timp. Durata procesului de solificare este cunoscută sub denumirea de vârstă absolută a solului, ea depinzând, în principal, de vârsta teritoriului respectiv.

Solurile au o vârstă relativă care este diferită de cea absolută.

Au fost deosebite trei grupe de soluri: actuale, moştenite şi fosile.

Rolul omului în formarea şi evoluţia solurilor Contribuţia omului în procesul de formare sau de

conservare a solurilor a evoluat în funcţie de relaţiile socio-politice şi economice, de progresele ştiinţei, de dezvoltarea industriei şi agriculturii.

CONFIGURAŢIA SOLULUI Procesele care duc la diferenţierea orizonturilor şi la

dezvoltarea profilului de sol sunt: bioacumularea

145

eluvierea-iluvierea alterarea gleizarea pseudogleizarea salinizarea alcalizarea procesele vertice procesele vermice

Orizonturile de sol Prin orizont de sol sau orizont pedogenetic se înţelege un

strat de sol relativ uniform, cu anumite însuşiri specifice, rezultate în procesul de formare a solului (de pedogeneză).

Orizonturile de sol pot fi minerale când conţin cel mult 20-35% materie organică şi pot fi organice, când conţin cel puţin 20-35% materie organică.

În general, un sol prezintă un orizont A situat la suprafaţă, caracterizat prin acumularea de humus. Acesta poate fi:

A molic (Am); A umbric (Au); A ocric (Ao).

Orizontul E. Acesta este format deasupra unui orizont B argiloiluvial sau spodic şi sub un orizont A. Poate fi:

E luvic (El); E albic (Ea); E spodic (Es).

Orizontul B. Este un orizont mineral, format sub un A sau E. Se disting mai multe feluri de orizonturi B:

B cambic (Bv); B argiloiluvial (Bt); B natric (Btna); B spodic (Bhs; Bs).

Orizontul C este tot un orizont mineral situat în partea

inferioară a profilului. Se disting: Orizont Cca (ca de la calciu); Orizont pseudorendzinic Cpr;

Orizontul R este un orizont mineral situat la baza solului alcătuit din roci compacte.

Orizontul O. Este un orizont organic de suprafaţă format într-un mediu nesaturat în apă.

146

Orizontul T. Spre deosebire de orizontul O, acesta este un orizont format într-un mediu saturat cu apă în cea mai mare parte a anului. Este constituit predominant din material organic rezultat din muşchi, Cyperacee, Juncacee.

Orizontul G. Se formează într-un mediu saturat în apă de origine freatică Se disting:

Orizont G de reducere (Gr); Orizont G de oxido-reducere (Gor).

Orizontul w (pseudogleizat). Se formează la suprafaţa solului datorită stagnării apei din precipitaţii pe perioade mai scurte.

Orizontul W (pseugogleic). Se formează la suprafaţă sau în profilul de sol, datorită stagnării permanente sau un timp mai îndelungat.

Orizontul y (vertic). Conţine frecvent peste 50% argilă, predominant gonflantă, prezintă crăpături şi feţe de alunecare oblice.

Orizontul sa (salic). Este un orizont îmbogăţit, secundar, în săruri.

Orizontul sc (salinizat). Se deosebeşte de orizontul salic doar prin cantitatea mai mică de săruri solubile.

Orizontul na (alcalic sau natric). Orizont mineral cu o saturaţie în Na schimbabil de peste 15% pe o grosime de cel puţin 10 cm.

Orizontul ac (alcalizat). Se deosebeşte de orizontul alcalic prin saturaţie mai mică în Na (5-15%).

Caracterele morfologice ale solurilor Solurile sunt alcătuite din mai multe orizonturi al căror

număr şi grosime pot varia de la un tip de sol la altul. Fiecare orizont de sol poate avea o anumită culoare, textură, structură, compactitate, porozitate etc.:

culoarea solului rezultă din elementele care îl compun (humus, oxizi şi hidroxizi de fier ). Aceasta se determină cu ajutorul sistemului „Munsell”;

textura solului se referă la mărimea particulelor solide care îl compun: argilă, praf şi nisip. Textura poate varia nu numai de la un sol la altul, ci, la fel ca şi culoarea, chiar în cadrul aceluiaşi sol;

structura solului se referă la proprietatea solului de a se desface în agregate de diferite forme şi dimensiuni.

147

Structura poate fi: grăunţoasă (glomerulară, granulară), poliedrică subangulară sau angulară, columnoidă, prismatică columnară şi lamelară sau foiasă.

Proprietăţile fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice ale solurilor

Din punct de vedere al alcătuirii materiale, solul este un sistem complex polifazic. Aceasta îi conferă o serie de proprietăţi fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice.

Proprietăţile fizice se referă la alcătuirea granulometrică, la densitatea solului (D), la densitatea aparentă (DA), porozitate (totală de aeraţie).

Proprietăţile fizico-mecanice mai importante pentru activitatea practică sunt consistenţa, plasticitatea, aderenţa şi variaţia de volum.

Proprietăţile hidrofizice sunt exprimate printr-o serie de indici precum echivalentul umidităţii (EU), coeficientul de higroscopicitate (CH), coeficientul de ofilire (CO), capacitatea de apă utilă (CU), capacitatea de câmp (CC) şi permeabilitatea pentru apă, exprimată prin conductivitatea hidraulică (K). Proprietăţile chimice ale solurilor

În condiţii naturale, solul conţine o anumită cantitate de apă care dizolvă diferitele substanţe (minerale şi organice) aflate în stare de dispersie ionică, moleculară sau coloidală, formând o soluţie mai mult sau mai puţin diluată, complexă. Aceasta este denumită soluţia solului. Compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol

Aceasta variază de la un sol la altul, cât şi la acelaşi sol, în funcţie de conţinutul de humus, de conţinutul, gradul de solubilitate şi natura substanţelor minerale, de activitatea microorganismelor şi a plantelor, de complexul coloidal, de cantitatea de apă din sol, de măsurile agrotehnice, agrochimice şi ameliorative aplicate. Capacitatea de reţinere a solului

Datorită îndeosebi componenţilor coloidali, solul, poate să reţină o serie de substanţe, opunându-se deplasării acestora în adâncime pe profil.

Capacitatea de reţinere cationică a solului sau de schimb cationic are la bază anumite reguli sau legi, şi anume:

legea echivalenţei; legea reversibilităţii;

148

legea echilibrului; legea energiei de reţinere (adsorbţie).

Se caracterizează de asemenea printr-o serie de indici: capacitatea de schimb pentru baze; capacitatea de schimb pentru hidrogen; capacitatea totală de schimb; gradul de saturaţie în baze; capacitatea de reţinere anionică.

Reacţia solului Prin reacţia unei soluţii se înţelege gradul de aciditate sau

alcalinitate şi este dată de raportul dintre concentraţia de ioni de H (care dau aciditate) şi OH (care dau alcalinitate). Pentru a determina reacţia solului, este suficient să se cunoască concentraţia ionilor de H sau a celor de OH.

La sol se deosebeşte o aciditate actuală şi o aciditate potenţială. Legile distribuţiei solurilor pe glob

Prin generalizarea datelor referitoare la răspândirea solurilor la suprafaţa uscatului au fost deduse mai multe legi privind distribuţia acestora. Mai importante sunt:

legea zonalităţii orizontale a solurilor care se referă la distribuţia solurilor pe glob în mari regiuni de câmpie sau platforme, în zone de sol corelate cu zonele de climă şi vegetaţie;

legea zonalităţii verticale sau etajării solurilor. Aceasta se referă la distribuţia solurilor, sub formă de fâşii relativ paralele, ce se succed înlocuindu-se una pe alta în direcţie verticală în masive muntoase.

Clasificarea solurilor Clasificarea solurilor urmăreşte gruparea solurilor, pe bază

de similitudine, în clase, în interiorul cărora proprietăţile lor principale pot fi considerate identice sau foarte asemănătoare.

Clasificarea solurilor este diferită de la ţară la ţară. În prezent cele mai utilizate clasificări sunt cea americană, care cuprinde 10 categorii de soluri şi clasificarea FAO/UNESCO. Aceasta din urmă include solurile globului sistematizate pe două niveluri (grupări majore şi unităţi de sol), fără a fi reunite în categorii de nivel superior. Au fost stabilite astfel 28 de grupări majore reunite în patru categorii de soluri, fiecare categorie cu 2 sau 4 subcategorii.

149

Mai sunt de reţinut sistemul francez cu 12 clase de sol şi cel german cu 4 mari diviziuni.

Ca şi în celelalte ţări, în România au existat mai multe încercări de clasificare a solurilor. În prezent, a fost elaborat un sistem de clasificare, care prezintă ca unităţi de nivel superior clasa, tipul, subtipul, iar ca unităţi de nivel inferior, varietatea, familia, specia şi varianta de sol.

Tabel nr.1 Clasificarea solurilor României la nivel de clasă şi tip Clasa Tipul de sol

1. Molisoluri 1.1. Sol bălan 1.2. Cernoziom 1.3. Cernoziom cambic 1.4. Cernoziom argiloiluvial 1.5. Sol cernoziomoid 1.6. Sol cenuşiu 1.7. Rendzină 1.8. Pseudorendzină

2. Argiluvisoluri 2.1. Sol brun roşcat 2.2. Sol brun argiloiulvial 2.3. Sol brun roşcat luvic 2.4. Sol brun luvic (podzolit) 2.5. Luvisol albic 2.6. Planosol

3. Cambisoluri 3.1. Sol brun eu-mezobazic 3.2. Sol roşu (terra rossa) 3.3. Sol brun acid

4. Spodosoluri 4.1. Sol brun feriiluvial (podzolic) 4.2. Podzol

5. Umbrisoluri 5.1. Sol negru acid 5.2. Andosol 5.3. Sol humicosilicatic

6. Soluri hidromorfe 6.1. Lăcovişte 6.2. Sol gleic 6.3. Sol negru clinohidromorf

7. Soluri halomorfe 7.1. Solonceac 7.2. Soloneţ

8. Vertisoluri 8.1. Vertisol 9. Soluri neevoluate, trunchiate sau

9.1. Litosol 9.2. Regosol

150

desfundate 9.3. Psamosol 9.4. Protosol aluvial 9.5. Sol aluvial 9.6. Erodisol 9.7. Coluvisol 9.8. Sol desfundat 9.9. Protosol antropic

10. Soluri organice (histosoluri)

10.1. Sol turbos

Învelişul de sol al globului pământesc. Pe glob există o mare varietate de soluri, cu fertilităţi

diferite. S-a estimat că doar 51% din totalul solurilor sunt fertile. Solurile apreciate calitativ ca fiind fără restricţii importante pentru agricultură deţin cca 11% din suprafaţa uscatului. O parte din solurile de pe glob sunt afectate, însă, de secetă.

Aşa cum s-a mai arătat, clasificarea FAO/UNESCO a stabilit 28 de grupuri majore de soluri reunite în 4 categorii, fiecare categorie de sol având două până la patru subcategorii de sol.

1. Solurile neevoluate la moderat evoluate, condiţionate de factori locali 1.1. Datorită denudaţiei sau sedimentării active:

– leptosoluri – regosoluri – fluvisoluri

1.2. Cu caracteristici imprimate de rocă: – andosoluri – arenosoluri – vertisoluri

1.3. Cu caracteristici determinate de sărurile solubile: – solonceacuri – soloneţuri

1.4. Cu caracteristici determinate de excesul de umiditate:

– gleisoluri – histosoluri

2. Soluri slab-moderat evoluate, condiţionate climatic: – calcisoluri – gipsisoluri

151

3. Soluri moderat evoluate, cu orizont superior humifer, profund saturate în baze:

– kastanoziomuri – cernoziomuri – faeoziomuri – griziomuri

4. Soluri puternic evoluate şi moderat alterate: – luvisoluri – alisoluri – planosoluri – podzoluvisoluri

5. Soluri puternic evoluate cu orizont spodic: – podzoluri

6. Soluri puternic evoluate, intens şi profund alterate – acrisoluri – luxisoluri – nitisoluri – feralsoluri – plintisoluri

Regiunile ecopedologice ale terrei Au fost deosebite 5 zone ecopedologice şi anume, de la pol

la ecuator: zona polară zona subpolară zona temperată zona subtropicală zona tropicală

Grupele ecologice de soluri din România Solurile României au fost reunite în 13 grupe ecologice,

care fac parte din patru categorii şi anume: A – soluri dezvoltate cu caracteristici determinate

predominant de condiţii bioclimatice zonale (60,8%), cuprinzând solurile cernoziomice, soluri argilice, soluri luvice, soluri acide (montane);

B – soluri variat dezvoltate, cu caracteristici condiţionate, îndeosebi de materialul parental (6,5%) care se referă la solurile cu texturi extreme (nisipoasă şi argiloasă);

C – soluri slab-moderat dezvoltate, cu caracteristici condiţionate, îndeosebi de relief (24,7%), reunind solurile brune

152

eu-mezobazice, solurile cu volum edafic redus, solurile erodate şi solurile aluviale;

D – soluri variat dezvoltate, cu caracteristici imprimate îndeosebi de excesul de umiditate sau săruri (5,8%);

Resursele de sol şi populaţia globului. Solul ca resursă naturală şi mijloc de producţie prezintă

mai multe particularităţi, şi anume: nu poate fi multiplicat şi nici deplasat; este limitat în spaţiu, atât ca întindere, cât şi ca

grosime; este un produs al naturii care poate fi modificat de om; este parţial reînnoit dacă este utilizat corespunzător şi

nici nu se „uzează” în procesul folosirii în producţie. Din harta solurilor FAO/UNESCO rezultă că întinderea

uscatului este de 14,914 mil. ha, reprezentând în jur de 29,3% din suprafaţa Terrei. Dacă se scade 10% suprafaţa ocupată de Antarctica, mai rămân 13.392 ha. Dintre acestea, 8,2% sunt nonsoluri (stânci, cruste), astfel încât restul de 91,8% revine diferitelor soluri. Cea mai largă răspândire o au solurile slab dezvoltate (30%) şi cele puternic evoluate din zona tropicală şi subtropicală (18,0%).

O răspândire apreciabilă au şi solurile puternic dezvoltate din zona umedă temperată şi subpolară (11,0%) şi cele din zona semiaridă şi aridă (11,0%); urmează fiecare cu 6-7% grupele de soluri cu acumulare de humus din stepă, silvostepă şi preerie, solurile tinere şi solurile determinate de materialul parental. Solurile organice (2%) şi andosolurile au o răspândire redusă.

Majoritatea solurilor de pe glob prezintă o serie de limitări (de climă-ariditate, de sol-grosime redusă, exces de umiditate, compactare şi prezenţa permafrostului). În medie, pe glob, doar 11% din soluri nu prezintă limitări.

Cel mai scăzut grad de folosire a resurselor de sol, în agricultură, se observă în Australia, Africa, America de sud. Dintre soluri, desigur, o largă utilizare în agricultură o au solurile bogate în humus-cernoziomurile, faeoziomurile, cambisolurile aluviale, vertisolurile, andosolurile, şi unele soluri subtropicale.

La nivelul actual al populaţiei globului, fiecărui locuitor îi revin cca 0,28 ha teren cultivat, cu variaţii mari între continente (0,15 Asia, 1,94 Australia).

153

În prezent, cultura orezului este cea mai intensivă. Creşterea producţiei de alimente se va obţine prin creşterea suprafeţelor cultivate, dar, mai ales, prin creşterea productivităţii la ha, după cum rezultă şi din datele statistice existente.

Degradarea şi protecţia solurilor Degradarea solurilor a devenit, în prezent, o problemă

majoră de actualitate a întregii omeniri, care afectează negativ atât mediul global, cât şi bunăstarea populaţiilor.

Cele mai grave şi, în acelaşi timp, cele mai extinse procese de degradare a solurilor sunt cele de eroziune, mai ales în zona umedă şi de sărăturare în zona aridă. Se estimează că peste 2 miliarde ha au devenit neproductive prin asemenea procese.

Protecţia solurilor Folosirea corectă a resurselor de sol, în limitele unei

solicitări rezonabile, asigură în model natural o reproducere, o regenerare a acestora. Sunt necesare anumite tehnologii nepoluante şi o utilizare a solurilor la standarde internaţionale pentru ocrotirea mediului. Numai astfel se poate stopa degradarea, trecându-se direct prin armonizare, de la utilizare, la protecţie.

Aplicaţii ale pedologiei şi pedogeografiei Studiile pedologice şi pedogeografice, precum şi hărţile

pedologice îşi găsesc numeroase aplicaţii directe în diferite domenii, precum cel al ştiinţelor naturii, protecţiei mediului, al agriculturii şi silviculturii, al îmbunătăţirilor funciare etc.

Pedologia consideră solul, pe de o parte, ca pe unul dintre principalii componenţi ai peisajului geografic, iar pe de alta, ca pe un important mijloc de producţie, în special în agricultură şi silvicultură.

Harta solurilor este foarte utilă în geomorfologie, hidrogeologie, biogeografie, dar, mai ales, sistematizarea teritoriului, stabilirea celor mai corespunzătoare utilizări a terenurilor, stabilirea tehnologiilor agricole, în dotarea cu maşini şi unelte agricole pe baza condiţiilor de sol, relief şi umiditate.

Reprezintă materialul documentar de bază pentru zonarea pedoclimatică a teritoriului, pentru elaborarea hărţilor ecopedologice etc. îşi găsesc aplicaţii în proiectarea lucrărilor agrosilvoameliorative, stabilirea soluţiilor de eliminare a excesului de umiditate sau de combatere a eroziunii în adâncime.

154

Nici o lucrare de îmbunătăţire funciară nu poate fi elaborată şi realizată fără o cunoaştere a solului.

Pe baza datelor pedologice, terenurile se grupează în clase de pretabilitate pentru irigaţie, şi în clase de pretabilitate la desecare.

Rezultatele cercetării învelişului de sol îşi găsesc importante aplicaţii şi în numeroase alte domenii tehnice: în domeniul construcţiilor, în instalarea conductelor subterane metalice.

BIBLIOGRAFIE

Chiriţă C.D., Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura Ceres, Bucureşti, 1974.

Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A., Dicţionar de ştiinţa solului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Enculescu P., Paralelismul dintre climă, sol şi vegetaţia din România, Bucureşti, 1925.

Florea N. şi colab., Geografia solurilor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

Geanana M., Ochiu I., Pedogeografie, Lucrări practice, tipografia Universităţii Bucureşti, 1990.

Lupaşcu Gh., Parichi M., Florea N., Dicţionar de ecologia şi ştiinţa solului, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1998.

Parichi M., Solurile de la pol la ecuator, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

Puiu Şt., Pedologie, Editura Ceres, Bucureşti, 1980.

155

DISCIPLINE OPŢIONALE

METODICA CERCETĂRILOR GEOGRAFICE REGIONALE

Introducere

Acest curs care abordează metodele de bază ale regionării geografice, respectiv principiile cu privire la definirea şi delimitarea unităţilor geografice. Cursul îşi propune să pună la îndemâna studenţilor metode de cercetare a unui teritoriu, în direcţia geografiei regionale integrale şi funcţionale. Aprofundarea studierii relaţiilor dintre componentele elementare ale mediului geografic ce defineşte o regiune geografică permite, apoi, să se ajungă la cunoaşterea sintetică, a fiecărei unităţi geografice regionale şi să pună în evidenţă caracteristicile de bază care îi conferă locul în sistemul spaţiului geografic. Evoluţia conceptului de geografie regională Oricum am aborda conceptual geografia regională, nu putem să nu-i întrezărim originea comună cu cea a „ştiinţei ştiinţelor”, cum ne place să definim Geografia. Este clar că toate descrierile geografice au avut un profund caracter regional, din antichitate şi până în zilele noastre, iar harta a fost prima exprimare grafică a unei regiuni. Elaborarea unor hărţi a reprezentat întâi delimitarea mediului continental de cel maritim, apoi îndesirea informaţiilor asupra uscatului prin adăugarea reţelei hidrografice, culmilor, localităţilor, spaţiilor vegetale, căilor de comunicaţie. Abia apoi, Strabon a inclus date asupra poziţiei geografice, climatului, particularităţilor apelor şi vegetaţiei, aşezărilor (cetăţilor şi porturilor) şi drumurilor. La acest nivel, geografii antichităţii au sesizat că fenomenele geografice, componentele mediului geografic, cum le numim noi azi, prezintă o mare varietate teritorială, într-un cuvânt este nevoie de a diferenţia spaţial distribuţia acestora. După negura Evului Mediu timpuriu, Renaşterea a avut ecou şi în domeniul geografiei regionale, căci informaţiile despre „alte lumi” au devenit atât un stimulent în „epoca marilor descoperiri geografice” cât şi justificarea cauzală a necesităţii delimitării geografice a lumii, a regionării ei. Concomitent cu precizarea şi detalierea conturului uscatului sunt înlăturate „petele albe” din interiorul continentelor. Descrierea peisajelor din ţinuturi îndepărtate este completată de factori care le definesc prin

156

interdependenţa lor şi care sunt consemnate ca atare. Începutul marilor migraţii se datorează, în parte, şi acestui nou bagaj de cunoştinţe de geografie regională, iar de aici şi până la elaborarea unor regiuni de influenţă nu a fost decât un pas. Acum se constată că unităţile teritorial administrative şi politice nu coincid cu delimitările regionale, iar sub influenţa biologiei sistemice, Geografia Regională îşi structurează componentele. În epoca modernă, (Cocean, 2002), se disting mai multe etape: Etapa afirmării, considerată temporal între 1859 şi 1953, este de fapt perioada saltului calitativ, de la acumulările anterioare de date şi factori genetici, la cea în care se pun bazele Geografiei Regionale. Iniţial, de către von Thünen (orientare economistă) şi Paul Vidal de la Blache (orientare naturalistă), această etapă este continuată apoi de von Thünen şi Schafle prin elaborarea metodologiei izoliniilor, de către Christaler, în 1933, cu teoria locului central , de Loscch , 1940, teoria regiunilor, Perroux, 1950, „Espace régional et amenagement du territoire”. Revenind la aportul lui Paul Vidal de la Blache, se poate reţine impactul pe care acesta l-a avut asupra şcolii franceze de Geografie Regională conceptul său de ierarhizare a unităţilor regionale: mari ansambluri geografice (Bazinul Parizian, Alpii); vechi provincii istorice (Alsacia, Normandia, Savoia); unităţi de rang inferior pays în general echivalente cu „Ţările” de la noi (Bârsei, Făgăraşului, Loviştei etc.). În ultima parte a etapei, Isard admite că regiunea este un sistem gravitaţional în care sunt selectate areale omogene într-un spaţiu bine delimitat. Etapa contestării a apărut în urma negării de către George Chabot a Geografiei Regionale (1952): „regiunile naturale sunt o iluzie, căci în realitate se poate vorbi doar de regiuni structurale, regiuni geomorfologice, regiuni climatice, regiuni floristice, care sunt departe de a se suprapune”. De fapt, aceste consideraţii se datorează amplificării studiilor specifice până la reconsiderarea limitelor lor. Etapa actuală, după 1990, Geografia Regională revine în actualitate datorită tendinţei de mondializare şi accentuarea abordărilor transfrontaliere. Acum se pun bazele teoretice ale spaţiului geografic în care se analizează complexitatea relaţiilor dintre om şi mediul său de viaţă. Regiunea permite, astfel, adaptarea principiului teritorialităţii la noile logici spaţiale economice şi culturale transnaţionale. Dintre numeroşii geografi care au abordat regionalizarea geografică, amintim pe Paul Claval (1993): „Geografia regională de azi nu răspunde aceloraşi deziderate şi nu rezolvă

157

aceleaşi probleme ca şi în trecut, dar conceptele şi metodele trebuie puse de acord cu primele descrieri şi metode iniţiate încă din antichitate, pentru a face faţă noilor obiective”, pe Jaqueline Beaujeu Garnier, conform căreia „geografii trebuie să se ocupe de spaţiu în măsura în care acesta este diferenţiat prin prezenţa şi activitatea umană”. Şi pentru a face trecerea spre subcapitolul următor, să amintim pe Violette Rey (1994), care îşi fundamentează viziunea asupra Geografiei Regionale, printre altele, din realităţile spaţiului carpato-danubiano-pontic. Ea admite, că în România, vor fi „regiuni care câştigă şi regiuni care pierd”, căci problematica regională apare ca o încercare mereu reînnoită de a analiza spaţiile umanizate pornind de la diferenţe şi diversităţi. Contribuţii ale geografilor români la dezvoltarea geografiei regionale Prima lucrare de Geografie Regională românească este considerată pe bună dreptate Descriptio Moldaviae (Dimitrie Cantemir, 1717, Berlin). Noţiunea de regiune naturală se regăseşte în opera de căpătâi a lui Simion Mehedinţi, Terra, (1931), dar şi în Elementul spaţial în descrierea geografică, a lui George Vâlsan (1931). Au urmat apoi contribuţiile lui Vintilă Mihăilescu (1970) „opoziţia dintre geografia generală şi geografia regională nu-i justificată, căci ele sunt doar două etape în elaborarea geografică”, iar în final „obiectul de studiu al geografiei regionale este complexul sau întregul teritorial”. La Institutul de Geografie al Academiei Române, s-a închegat în această perioadă colectivul de Geografie Regională ce-şi desfăşura activitatea în cadrul Laboratorului omonim. Aici s-a abordat la noi prima dată regiunea prin prisma teoriei sistemelor (Horia Grumăzescu, 1968).Tot în acea perioadă, se afirmă că regiunea este un sistem teritorial concret (Donisă, 1977) şi că regiunea rămâne o entitate teritorială funcţională (Valeria Velcea ,1988), ceea ce reprezintă un consens cu tendinţele de interpretare sistemică din lume. În fine, pentru perioada contemporană trebuie să menţionăm contribuţiile lui Ion Ianoş (2000) „sunt necesare şi alte criterii decât cele fizico-geografice pentru o veritabilă regionare: individualizarea în funcţie de ierarhizarea reţelei de aşezări” şi „regiunea este cel mai complex sistem geografic, termodinamic şi informaţional optimal deschis, cu o structură disipativă”, iar recent, ale lui Pompei Cocean (2002), care introduce un nou criteriu în delimitarea unei regiuni geografice: spaţiul mental echivalat cu noţiunea de „Ţară”

158

Locul Geografiei Regionale în sistemul ştiinţelor geografice Negarea Geografiei Regionale în a doua jumătate a secolului XX, s-a datorat şi situării locului său în sistemul ştiinţelor geografice, respectiv a raporturilor sale intime cu Geografia însăşi. De reţinut, sub acest aspect discuţiile referitoare la relaţiile ştiinţei analizate cu Geografia Generală, deosebindu-se trei opinii, şi anume: dominanţa Geografiei Generale asupra Geografiei Regionale unde cea din urmă serveşte doar la descrierea unor teritorii, ca ramură a celei dintâi (opinie susţinută, printre alţii de S. Mehedinţi sau R. Almagia); primatul Geografiei Regionale asupra Geografiei Generale (susţinut cu fervoare de Vidal de la Blache şi discipolii săi); şi interrelaţia între cele două domenii. Putem deduce poziţia acestei discipline fără dificultate din aşa numita „trinitate geografică” invocată de P. Haggett, (1990), unde sinteza regională, cea de a treia coordonată majoră a acestei ştiinţe, se alătură accentului pus pe localizarea fenomenelor fizice şi antropice, respectiv pe relaţiile dintre mediul fizic şi colectivităţile umane.

Fixarea locului Geografiei Regionale în cadrul ansamblului general al ştiinţelor, ilustrează conexiunile sale cu ramurile geografice limitrofe, cum admitea R. Hartshorne (1939). Prin aceasta, el prefigurează existenţa a două planuri majore, unul focalizând ştiinţele apropiate Geografiei (fizice, biologice, sociale) iar altul aparţinând Geografiei sistematice, de ansamblu. Cele două se intersectează, iar linia de coliziune aparţine integral, Geografiei Regionale. Se observă că unei ştiinţe geografice din prim-plan (Meteorologia, spre exemplu) îi corespunde o ramură cu evidente valenţe regionale (Climatologia). În mod similar, Sociologia are drept corespondent Geografia Socială etc.

Problema delimitărilor regiunilor geografice (criterii de

delimitare) Aceasta a constituit o temă îndelung abordată, ceea ce explică

diversitatea punctelor de vedere şi a opiniilor exprimate. Faptul este în mare măsură explicabil: fără delimitarea riguroasă a obiectului de studiu, orice abordare se află în sfera relativităţii. De aici şi până la

159

găsirea punctelor nevralgice ale acestei ramuri geografice în sine, nu a fost decât un pas, pe care unii geografi l-au făcut.

Varietatea opiniilor formulate a generat nu numai o mare diversitate de interpretări, ci şi o inerentă confuzie, proprie dealtfel oricărui domeniu ştiinţific unde fixarea unei taxonomii riguroase a conceptelor întârzie. Ca urmare, au fost ridicate la rangul de criterii, aspecte mai puţin semnificative pentru complexul teritorial, care este orice regiune geografică veritabilă, neglijându-se sau acordându-se o importanţă mai redusă altora cu adevărat importante. Un exemplu edificator îl constituie supralicitarea aspectelor morfologice, care, o lungă perioadă, au primat în regionare, în dauna însuşirilor funcţionale; introducerea unor criterii de circumstanţă, aleatoare, (fizionomice, dimensionale) şi neluarea în calcul a unor trăsături de mare viabilitate.

Într-un astfel de context, de mare fluiditate ideatică şi interpretativă, apreciem că în conturarea regiunilor geografice pot fi luate în considerare următoarele grupe de criterii, şi anume: peisagistic, funcţional, politico-administrativ mental, structural

Criteriul peisagistic îşi are locul său, bine statuat, în regionarea geografică fără a deveni, însă, oriunde şi oricând, exclusiv. Prin supralicitarea valenţelor sale s-a ajuns, de altfel, la delimitarea regiunilor naturale clasice. Vintilă Mihăilescu (1968) situa peisajul înaintea oricăror alţi factori ai regionării, identificând regiunea cu acesta.

Să decelăm, în cele ce urmează, care este ponderea peisajului în acţiunea de regionare şi până unde se manifestă influenţa sa.

Dacă avem în vedere regiunea ca un sistem teritorial funcţional, sintagmă asupra căreia ne-am fixat definitiv în cadrul abordării de faţă, peisajul ne mijloceşte surprinderea aspectului fizionomic al acesteia. Se înţelege de la sine că prin noţiunea de peisaj nu cuprindem numai trăsăturile naturale ale unei suprafeţe, ci şi cele derivate din umanizarea sa. Tocmai acest fapt destramă vechea funcţie a peisajului în regionare, unde omogenitatea unor factori naturali (vegetaţie, morfologie, soluri, climat) impunea trasarea entităţilor teritoriale la limita lor de discontinuitate. În consecinţă, apariţia de unităţi teritoriale omogene este cu atât mai dificilă cu cât numărul variabilelor sistemice creşte, fiind extrem de greu de individualizat, ceea ce le acordă rangul de cazuri particulare ce întăresc regula eterogenităţii fenomenologiei regionale. Taigaua, Sahelul, deşerturile, deltele ca unităţi peisagistice clar delimitate vor prezenta un tip de

160

umanizare specific, diferit de al regiunilor învecinate, ceea ce facilitează includerea lor în categoria regiunilor propriu-zise. De observat că, în toate aceste cazuri, peisajul derivă din asocierea strânsă a tuturor factorilor naturali de rezonanţă (mai ales clima, vegetaţia şi relieful) care vor genera în timp anumite resurse şi condiţii habituale a căror exploatare va determina un anumit tip de umanizare etc.

Ingerinţa altor factori, cum ar fi descoperirea unor mari zăcăminte ale subsolului (petrol, aur) care vor capacita prin exploatarea lor o dinamică a peisagisticii umanizate, mult mai intensă decât în teritoriile lipsite de astfel de facilităţi. Aurul şi petrolul din Alaska au condus, prin exploatare intensă, la umanizarea peisajului, la diversificarea fizionomiei sale în anumite areale polarizatoare; petrolul din Sahara sau deşerturile Arabiei au generat spaţii geografice cu o dinamică total diferită de cea anterioară punerii lui în valoare. Apariţia implantărilor antropice modifică, astfel, peisajul deşertic sau cel subpolar alaskian, reducându-i atributele de factor principal în regionare. Dimpotrivă, apare un nou tip de peisaj, care va stimula delimitarea de noi areale funcţionale, diferite faţă de cele anterioare. De altfel, în acest ultim caz, latura naturală a peisajului este dominată net de cea antropică care îşi impune astfel propria şi inedita sa pecete. Asistăm prin urmare, la un transfer de atribute dinspre latura fizico-geografică a peisajului spre cea antropică, regiunea naturală nefiind cu nimic diferită, ca mod de definire, de delimitare, de cea urbanizată.

Intuim, astfel, diferite grade de implicare a peisajului natural în regionare, de la ponderea sa decisivă în cazul teritoriilor nelocuite (Antarctica sau centrul Groenlandei) sau slab populate (deşerturile calde şi reci, deşerturile verzi tropicale sau temperate, munţii înalţi), până la o echilibrare ponderată în teritoriile cu un rural profund, tradiţional, dependent funcţional de particularităţile naturii locurilor (Asia de Sud-Est, Africa de Est, America Latină). Peisajul natural va atinge cotele cele mai reduse în teritoriile intens urbanizate (megalopolis, areale metropolitane) unde este substituit de alţi factori, respectiv cei care asigură funcţiile sistemice ale arealului.

În concluzie, peisajul rămâne un criteriu nelipsit în orice tentativă de delimitare a regiunilor geografice, ponderea care i se acordă fiind însă extrem de variabilă, în funcţie de consistenţa şi numărul altor factori luaţi în considerare. Este, însă, cert, că importanţa lui scade simţitor în situaţia limitării participării sale la asigurarea decorului exterior al unei entităţi teritoriale, definită de o reţea complexă de relaţii şi interrelaţii. Dimpotrivă, atunci când acest

161

decor este înţeles ca rezultanta finală a conexiunilor respective, unghiul de receptare se schimbă în favoarea sa, dar, repetăm, fără, a deveni exclusivist.

Criteriul funcţionalităţii ca sistem dinamic echilibrat devine fundamental pentru orice regiune geografică, aflată într-o metamorfoză continuă, accelerată, spre ceea ce P. Cocean numeşte regiunea-sistem funcţional. Avem de a face cu un paralelism evident, asemănător cu cel înregistrat în cazul trecerii de la geografia descriptivă, didactică, la cea analitică, de evidenţiere a cauzalităţilor. În mod analog, regiunea naturală, o entitate care poate fi receptată direct, inclusiv fizionomic, de orice geograf, face loc regiunii funcţionale, adică unui agregat spaţial organic structurat, având o individualitate proprie, impusă de specificitatea părţilor componente, a raporturilor şi relaţiilor dintre ele.

Funcţionarea optimă a sistemului teritorial apare astfel ca un indicator relevant al noului model de organizare spaţială sinonim regiunii ce urmează a fi delimitată. Ea va include, din punct de vedere al desfăşurării, toate elementele polarizate de vectorii centripeţi sistemului în cauză. Nu va surprinde, deci, că „o regiune funcţională va include peisaje dintre cele mai diferite, unităţi fizico-geografice variate (sectoare de câmpie şi podiş, vegetaţie de stepă şi forestieră, soluri mozaicate), densităţi nuanţate ale habitatelor şi populaţiei etc.” Complementaritatea favorizează afirmarea şi diversificarea funcţiilor, oferind sistemului un ansamblu de factori de susţinere precum şi o favorabilitatea sporită în cazul adaptării la noi comandamente economice sau sociale.

Sistemul teritorial îndeplineşte anumite funcţii care-i motivează şi susţin existenţa. Cu cât structura sa este mai bine articulată, cu atât gradul de sustenabilitate creşte, detaşându-se în raport cu unităţile învecinate, sau dimpotrivă.

Autoreglarea se realizează pe plan intern, între componentele proprii şi pe plan extern, cu sistemele învecinate. O disfuncţie apărută în oricare din cele două planuri se repercutează negativ în ambele, ceea ce conjugă eforturile pentru înlăturarea ei.

Criteriul deciziilor politico-administrative nu reprezintă practic un criteriu de sine stătător al regionării geografice, căci acest mijloc sau metodă de delimitare a regiunilor, se manifestă, la rândul lor, după considerente de ordin peisagistic, funcţional, dar şi etnic sau cultural. În majoritatea cazurilor, apare un conglomerat extrem de heterogen de factori între care îşi fac loc subiectivismul iniţiatorilor

162

sau înteresul unor grupuri influente. Nu e de mirare, deci, că entităţile astfel configurate sunt departe de a funcţiona optim, existând numeroase relaţii fortuit instaurate care, pe termen lung, îşi vor dovedi ineficienţa (P. Cocean, Adnana Lăcău, 2002).

De observat, că maniera de acţiune a politicului în regionare este extrem de nuanţată. Astfel, o primă ipostază este cea a delimitărilor rezultate în urma unor conflicte sau demersuri diplomatice internaţionale (apariţia noilor state după destrămarea URSS, a fostei Iugoslavii, Cehoslovaciei, a fostului imperiu britanic din Asia de Sud) care anihilează influenţa altor factori. Nu lipsesc nici cele motivate de considerente istorice sau de interes geostrategic (anexarea la Ucraina a părţii sudice a Republicii Moldova pentru a mijloci celei dintâi accesul la gurile Dunării; conservarea de către Marea Britanie, prin detaşare administrativă faţă de Spania, a zonei strategice Gibraltar etc.).

O a doua ipostază, este cea de constituire a regiunilor transfrontaliere, care înglobează unităţi administrative din două sau mai multe ţări (Carpatica, Mureş-Dunăre-Tisa, Prutul superior, Prutul inferior etc., pentru a cita doar cele de la frontierele României). Principiul care stă la baza formării lor este cel al optimizării conexiunilor reciproce, suport al dezvoltării economice şi sociale, favorabile populaţiei de aceeaşi etnie situată de-o parte şi alta a frontierei.

În sfârşit, politicul intervine şi în interiorul fiecărei ţări, propunând unităţi teritoriale conforme cu etapa sa de strategie a dezvoltării economice şi sociale. Luând în considerare o gamă variată de condiţionări, regionarea astfel întreprinsă se apropie cel mai mult de dezideratele ştiinţei geografice (comparaţi regiunile administrative ale României până la 1968 cu cele 9 regiuni economice de dezvoltare). Principiile regionării geografice Principiul spaţialităţii este caracteristic Geografiei şi se defineşte ca principiul de bază al Geografiei Regionale. Fenomenele geografice nu numai că se manifestă într-un spaţiu, ci definesc însuşirile acestuia, le individualizează şi astfel le particularizează. Spre deosebire de alte ramuri ale Geografiei, înclusiv cele specializate (geomorfologia, c1imatologia, geografia aşezărilor, geografia activităţilor), care au însă ca obiect de studiu, fără excepţie, un fenomen geografic, privit spaţial, în Geografia Regională primează, fără nici-un echivoc, acest ultim aspect. Tocmai faptul că anumite

163

fenomene geografice relevă o răspândire teritorială particulară, ca extensiune, densitate, asociere structurală etc., determină omul de ştiinţă geograf să caute explicaţii cauzale, să descifreze factorii determinanţi şi interferenţele dintre ei, să filtreze efectele şi să formuleze prognozele asupra tendinţelor lor viitoare. În consecinţă, spaţiul devine o condiţie sine qua non a oricărei iniţiative în domeniu, un element cu rol de suport, dar şi de conţinut al întregii fenomenologii regionale.

Principiul cauzalităţii reprezintă de asemenea o latură a cunoaşterii geografice regionale. Toate fenomenele circumscrise geosferei având, evident, o cauză care poate şi, trebuie să fie cunoscută. Deoarece relaţia dintre cauză şi efect presupune, invariabil, relaţii şi interrelaţii între diversele sale componente sistemice, cauzalitatea este omniprezentă, fie pentru a susţine multitudinea de aspecte rezultate din acţiunea lor, fie pentru a justifica mozaicul efectelor reflectate în peisajul geografic.

Geografia Regională, datorită specificului său integrator, se confruntă cu acţiunea unui ansamblu, practic nelimitat, de cauze, comune tuturor palierelor de interferenţă. Aria lor de impact delimitează un domeniu specific (cauzele climatice, cel al climatologiei), dar se răsfrâng, direct sau indirect, asupra arii lor învecinate, uneori asupra întregului regional. Faptul în sine îngreunează mult investigaţia, datorită nevoii permanente de-a lua în calcul aportul tuturor condiţionărilor, dar şi de a selecta, ierarhic, influenţele cu ponderea cea mai ridicată. O acţiune de mare responsabilitate, deoarece orice omisiune sau eroare de estimare, în sensul subevaluării sau supralicitării unor cauze, poate conduce la concluzii neconforme cu realitatea faptică. Acest principiu, cu rol de coordonată directoare a oricărei introspecţii regionale, îşi asumă, integral valabilitatea sau eşecul surprinderii proceselor şi fenomenelor ce definesc, funcţional, entitatea respectivă, inclusiv identitatea ei.

Principiul integrării se subordonează postulatului că

fenomenele geografice regionale nu pot exista de sine stătător, izolate, fără conexiuni reciproce, dar şi cu fenomene din geosferele adiacente. Şi în cazul acestui principiu, domeniul analizat se constituie într-un câmp de acţiune ce se detaşează net, ca importanţă şi semnificaţie, în raport cu cele oferite de alte ştiinţe geografice. Nici o altă ramură nu posedă o gamă atât de nuanţată de factori, fenomene şi procese, care să contribuie, prin asocierea funcţiilor proprii, la definirea unui tot

164

teritorial şi funcţional. Mulţimea factorilor şi structura lor extrem de variată conduce la necesitatea unei integrări la diverse nivele de specializare, de complexitate. Principiul integrării, deşi pe deplin asumat de orice geograf pentru care regiunea reprezintă o entitate aparte, cu un loc bine precizat în matricea ştiinţei geografice, îşi manifestă influenţa hotărâtoare în partea finală a acţiunii de investigaţie, după distilarea aporturilor individuale ale domeniilor

Principiul istorismului, decurge din influenţa factorului-timp, a rolului îndeplinit de curgerea acestuia în geneza şi devenirea fenomenelor de care ne ocupăm. Şi în acest caz, principiul temporal îşi afirmă consistenţa superioară în comparaţie cu ponderea lui în ştiinţele învecinate. Pe lângă atributul general valabil, de cadru (nematerializat) de desfăşurare a proceselor geografice, timpul, prin derularea sa, îndeplineşte în Geografia Regională sarcini mai complexe, şi, uneori, mai subtile. După P. Marchand (2001), „orice entitate regională este produsul unei dinamici, a unei evoluţii istorice”. Ea apare, vrând-nevrând, ca o înmagazinare de timp, o stratificare de contribuţii aparţinând unor perioade anterioare. Autorul admite, astfel, că orice cunoaştere a spaţiului nu poate fi aprofundată fără cunoaşterea istoriei (de unde formularea sintagmei de „geoistorie”, semnificând privirea geografică retrospectivă).

Astfel, timpul, înţeles ca durată, se constituie într-o condiţie indispensabilă a materializării unor elemente şi procese (geneza solului ca interrelaţie între rocă, vegetaţie, climă), a apariţiei şi afirmării altora (cultura ca rezultat al evoluţiei materiale şi spirituale a comunităţilor umane). Prezenţa omului, ca principal factor modelator terestru, a diversificat impactul principiului istoric, evoluţia tehnologică şi a mentalităţilor, generând o mare diversitate a opţiunilor, reflectată în metamorfoze regionale dintre cele mai profunde. Un exemplu concludent de influenţă a sa, îl reprezintă regiunile-ţări din România (Ţara Maramureşului, Ţara Năsăudului, Ţara Vrancei etc.) unde amprenta pusă de evoluţia istorică, atât la nivelul factorilor de mediu, cât şi a întregului peisaj, este evidentă. Aceasta, pentru că regiunea este un produs concret al evoluţiei şi succesiunii fenomenelor naturale şi antropice într-o perioadă de timp dată, astfel că noile forme de organizare care s-au succedat spaţial în cadrul aceleiaşi regiuni, diferă structural şi funcţional de cele anterioare.

Etapele investigării în geografia regională

165

În etapa actuală, când ţara noastră cunoaşte reformări profunde ale principalelor componente ale aspectelor socio-economice, dezvoltarea geoştiinţelor, cu precădere a geografiei, îi revin noi direcţii de abordare în profil teritorial. Cercetarea geografică a suferit o deplasare însemnată către domeniul geografiei regionale la diferite scări, evidenţiind relaţiile dintre comunităţile umane, activităţile economice şi mediu. Acest fapt impune cunoaşterea mai aprofundată a fenomenelor prin analize de detaliu, la faţa locului, sprijinite de metode experimentale, statistice şi matematice. Totodată, această ramură a cercetării geografice impune diversificarea domeniilor de cercetare, în conformitate cu cerinţele concrete ale programelor de dezvoltare durabilă. Diversificarea cercetărilor geografice trebuie făcută, însă numai în măsura în care ea contribuie la înţelegerea raporturilor dintre componentele peisajului, pentru a se putea preciza în orice moment care este starea de echilibru factorilor de mediu de pe teritoriul studiat.

Cercetarea, geografică regională actuală şi de perspectivă vine astfel, în sprijinul dezvoltării susţinute a economiei naţionale, regionale şi locale, atât prin lucrări cu caracter secvenţial sau asupra unor componente ale mediului geografic, cât şi prin lucrări legate direct de studierea şi elaborarea programelor de amenajare regională. În acest scop, în baza cercetărilor geografice a tuturor factorilor de mediu, se poate elabora un sistem unic, care să înmănuncheze o documentare geografică regională , temeiul unor proiecte de amenajare teritorială: PAT (Plan de Amenajare Teritorială), PUZ (Plan de Urbanism Zonal), PUG (Plan de Urbanizare General), PUD (Plan de Urbanizare de Detaliu). Aceste planuri cuprind regiuni geografice al căror mediu natural şi socio-economic şi al relaţiilor dintre ele, trebuie bine cunoscute atât la nivel regional cât şi de detaliu. Gradul de „acceptare” a activităţile antropice diferă de la un loc la altul astfel că numai o temeinică cunoaştere geografică regională poate să stabilească liniile directoare ale programelor de dezvoltare durabilă.

Şi în ţara noastră sunt asemenea preocupări, având ca scop final nu numai elaborarea planurilor solicitate de organele judeţene, ci şi o legislaţie cu un perimetru larg de aplicabilitate la nivel local, judeţean, regional şi naţional.

166

Geografiei regionale îi revine astfel un rol important în procesul de reformă economică a ţării noastre: acela de a sprijini vasta operă de reorganizare şi dezvoltare economică durabilă, în acord cu ceea ce îi oferă condiţiile naturale. Ea trebuie să evalueze în permanenţă starea calitativă a mediului geografic, să sesizeze orice dezechilibru, contribuind, astfel, la evaluarea şi conservarea resurselor naturale şi umane (resursele potenţiale ale reliefului, resursele hidroenergetice şi forestiere, potenţialul uman şi forţa de muncă, resursele industriale, agricole, turistice, capacitatea de transport etc.). Cercetarea geografică îmbină, astfel, armonios, trei direcţii esenţiale, strâns legate între ele: direcţia cercetărilor fundamentale, direcţia cercetărilor regionale şi direcţia aplicativă. Fiecare dintre cele trei laturi ale cunoaşterii geografice se realizează în sfera utilitară, la diferite nivele.

Dacă cercetarea geografică aplicativă este corelată direct cu un proces sau fază de lucru din activitatea practică economică (construcţii urbane, amenajarea căilor de transport, combaterea eroziunii solului din diverse locuri, prospectarea centrelor polarizatoare şi utilizare eficientă a forţei de muncă dintr-o regiune dată etc.), cercetările regionale, care au drept scop evidenţierea trăsăturilor specifice unui anumit areal, sunt evaluate nu numai prin informaţiile complexe ce le furnizează, dar, mai ales, în procesul organizării şi amenajărilor teritoriale, în planificarea economică şi distribuţia spaţială a ramurilor economiei naţionale.

Cercetarea fundamentală vine în sprijinul economiei prin dezbaterea problemelor de concepţie, prin stabilirea legităţilor şi orientărilor de ansamblu ale dezvoltării proceselor fizice şi economice de pe teritoriul ţării. Ea relevă necesitatea intervenţiei ordonate şi ştiinţifice a omului în angrenajul peisajului geografic, atrage atenţia asupra posibilităţilor de generare a dezechilibrelor naturale cu efecte negative în economie. În acelaşi timp, prin lucrările realizate, monografii tematice, atlase generale şi speciale pune în lumină ansamblul potenţialului economic, cărui cunoaştere este absolut necesară la stabilirea conţinutului planurilor economice de perspectivă. Aceste pot să acţioneze cu viabilitate numai în condiţiile cunoaşterii integrale ale ansamblului economic naţional, material şi uman, iar o asemenea cunoaştere presupune

167

investigaţii de inventariere, de apreciere calitativă şi cantitativă şi de distribuire ordonată în sfera de consum a resurselor naturale. În acelaşi timp, este absolut necesară cunoaşterea dezvoltării raportului dintre diferitele ramuri ale economiei, pentru a se acorda prioritate acelor ramuri economice, care asigură dezvoltarea durabilă.

Desigur că în realizarea acestor obiective lucrează diverşi specialişti, cu o pregătire variată, care se ocupă doar de obiective singulare (resurse miniere, resurse energetice, agricole etc.). Prin faptul că ei nu abordează în studiile de fezabilitate factorii ce definesc regiunile naturale în totalitatea şi intercondiţionarea lor, se constată adesea o intervenţie eronată în peisajul geografic, care au o serie de efecte negative (dezechilibrări ale versanţilor prin defrişări în zone labile la procesele specifice, sărăturarea terenurilor prin lucrări de irigaţii pe areale cu regim intens transpercolativ, fenomene hidrogeomorfologice extreme în urma unor îndiguiri sporadice sau subdimensionate, fără cunoaşterea de ansamblu a bazinelor hidrografice, deteriorări ale unor construcţii civile urbane datorite amplasării pe terenuri tasabile, necorespunzătoare etc.).

În etapa contemporană, când cunoaşterea labilităţii mediului înconjurător a devenit o problemă de prim ordin, tocmai pentru a oferi soluţiile optime dezvoltării durabile, geografii, prin cunoaşterea interconectării factorilor de mediu trebuie să participe activ la elaborarea proiectelor şi programelor de amenajare teritorială. Dorim să subliniem că aplicabilitatea studiilor geografice se realizează în fiecare din etapele realizării acestor proiecte.

O bună cunoaştere a regiunilor geografice din ţara noastră, care să sprijine în mod concret dezvoltarea socio-economică la nivel local, regional sau naţional, impune cartografierea fenomenelor care se desfăşoară într-un spaţiu dat. Hărţile geomorfologice, topoclimatice, hidrogeografice, hărţile structurii profesionale şi distribuţiei populaţiei, modului de utilizare a terenurilor, hărţi privind relaţiile economice regionale etc., pot fi alcătuite numai dacă se dispune de o bază cartografică corect elaborată şi actuală, bazată pe investigaţii de teren.

Utilizarea tehnicilor GIS, asociate metodelor tradiţionale (teledetecţie şi interpretarea aerofotogramelor) completate de

168

aplicarea softurilor speciale pot oferi argumente pentru evaluarea dinamicii proceselor geomorfologice actuale, a arealelor inundabile, a distribuţiei spaţiale a elementelor meteorologice. De asemenea, ele asigură alcătuirea hărţilor structurii populaţiei, a fluctuaţiei forţei de muncă, a structurii şi texturii aşezărilor în vederea noilor sistematizări impuse de regionarea factorilor de risc etc. În acest din urmă caz, se deschid perspective largi pentru studiile de optimizare a modului de folosire a terenurilor, de a proteja cursurile de apă şi de a recicla şi recupera apele poluate, problemelor speciale şi de ansamblu, care privesc progresul economic al României. Pentru a răspunde cu succes acestor deziderate, cercetările de geografie regională vor fi în primul rând şi în permanenţă raportate la teren. Prin aceasta se realizează cunoaşterea directă şi aprofundată a fenomenelor şi proceselor geografice, specificul şi relaţiile dintre ele, suport al regionării geografice. O astfel de cercetare a regiunilor naturale trebuie completată cu investigarea elementelor de geografie umană şi socială, urmărite în desfăşurarea lor. Cum toate acestea solicită observaţii şi analize staţionare, se impune repetarea lor la intervale apropiate, precum şi diversificarea lor pentru definirea spaţiilor geografice.

Elaborarea Atlasului geografic naţional, lucrare de mari proporţii, coordonată de Institutul de geografie al Academiei Române, a înmănunchiat şi valorificat experienţa şi cunoştinţele privitoare la geografia României, oferind în acelaşi timp o radiografie a realităţilor geografice la sfârşit de mileniu. În prezent, se impune o reeditare a sa care să evidenţieze schimbările petrecute în spaţiul geografic românesc. Cunoscându-se în mod real starea potenţialului natural şi socio-economic de care dispune România în momentele integrării în Uniunea Europeană, se impune ca cercetarea geografică de perspectivă să fie dirijată în următoarele direcţii:

1. Elaborarea unor lucrări de geografie regională, în arealele aşa-zis „defavorizate”, acolo unde în actualele condiţii de reformare economică, au loc transformări de fond cu efecte social-economice intense. Asemenea studii pot fi făcute pentru areale din Câmpia Transilvaniei, Munţii Apuseni, Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Podişul Dobrogei, Piemontul Getic ori

169

depresiunile Petroşani, Vrancei, Maramureşului etc. 2. Întocmirea unor studii de geografie a mediului care vor

avea ca scop analiza raportului dintre factorii de mediu în unităţi teritoriale şi a impactului activităţilor antropice asupra mediului înconjurător. Preocupările în această direcţie se vor dirija spre studiile utilizării câmpiilor aluviale cu terenuri sărăturate şi nisipuri mobile; spre studiul versanţilor şi căile de prevenire şi combatere a porniturilor de teren; spre studiile proceselor de eroziune liniară din diferite regiuni ale ţării, a proceselor de eroziune eoliană, cu indicarea căilor de valorificare a terenurilor degradate.

3. În direcţia geografiei economice sunt necesare studii privind distribuţia resurselor umane de pe teritoriul României, lucrări care vor fi completate cu studii asupra dinamicii spaţiilor regionale etc. O atenţie deosebită se va acorda studiilor geo-grafice complexe privitoare la sistematizările urbane şi rurale.

Recenta dezlănţuire a forţelor naturii a relevat o serie de aspecte nedorite, dar edificatoare în privinţa a două categorii de fenomene: inundaţiile şi alunecările de teren. Primele, au înregistrat proporţii catastrofale vizând atât râurile mari, cât mai ales cele din bazine mici, aparent inofensive ca forţă de distrugere. Şubrezenia lucrărilor anterioare de prevenire a inundaţiilor a fost pusă în evidenţă de particularităţile regionale ale sistemelor hidrografice şi ale factorilor de risc. În ce priveşte alunecările masive de teren, care, în câteva zone (Câmpia Transilvaniei, Podişul Someşan, Subcarpaţi, Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului sau Podişul Getic), au afectat nu numai terenurile agricole ci şi numeroase aşezări, căi de comunicaţii, linii de înaltă tensiune etc. Numai studii detaliate, fizico şi economico-geografice se impun în cadrul unor cercetări complexe interdisciplinare cu caracter regional, pentru a putea urmări şi depista mai uşor mecanismele de declanşare şi efectele acestora.

Sub acest aspect, cercetările vor fi în măsură să contribuie nemijlocit şi la rezolvarea dificilei probleme a evaluării gradelor de risc în procesul atât de sensibil al sistematizărilor urbane şi mai ales rurale. Pentru dezafectarea unor localităţi periclitate sau cu grad ridicat de risc geomorfologic, studiile de geografie regională pot oferi soluţiile optime. Nimeni nu va putea privi mai bine decât geograful, problemele în

170

complexitatea lor şi factorii de mediu în interdependenţa lor, mergându-se până la evaluarea pretabilităţii reliefului, ca suport al celorlalţi factori de mediu, în vederea selectării soluţiilor practice, pe care specialiştii să le pună apoi în aplicare.

Obiectivele cercetărilor geografice regionale Urmărirea şi înregistrarea diferitelor aspecte pe care le

prezintă suprafaţa Pământului a constituit o preocupare a oamenilor din cele mai vechi timpuri. Astfel a luat naştere geografia, ştiinţa a cărei denumire s-a păstrat, deşi conţinutul acesteia s-a îmbogăţit mereu nu numai cantitativ ci şi prin semnificaţia conceptuală. Astăzi geografia nu mai este o simplă descriere a Pământului; lărgirea şi adâncirea preocupărilor a dus la individualizarea unor ramuri ale geografiei, printre care geografia regională. Aspectele fizice dar şi realităţile socio-economice ale unui teritoriu trebuie analizate interdependent, în toată complexitatea lor. Un studiu geografic unitar, atât la nivelul stabilirii legilor geografice generale, cât şi în cadrul analizelor regionale devine singura metodă de evaluare a relaţiilor dintre componentele geografice ale unei regiuni.

Sfera largă a fenomenelor care caracterizează mediul natural conturează un domeniu vast de cercetare a geografiei fizice, rezultat al interferenţei celor cinci învelişuri – litosfera, masele de aer, apele, solurile şi biocenozele – în strânsa lor corelare şi interdependenţă. La rândul lui, mediul socio-economic prezintă acele particularităţi care definesc condiţiile unei regiuni geografice. Şi un mod de cercetare şi celălalt sunt necesare, se completează reciproc, se dezvoltă paralel, însă gruparea lor formală, utilizarea datelor obţinute prin studierea în cadrul disciplinelor separate nu poate înlocui în nici un caz un studiu cu caracter complex, regional.

Cercetarea complexă (fizico şi economico-geografică) trebuie, astfel, înţeleasă ca o rezultantă a analizei tuturor factorilor mediului natural şi socio-economic, a relaţiilor şi a condiţionărilor reciproce care dau posibilitatea definirii unităţilor teritoriale. Ansamblul caracterelor exterioare al acestor unităţi teritoriale implică cunoaşterea evoluţiei interne a complexului de relaţii şi a continuei lor dezvoltări. În aceasta rezidă latura sintetică pe care trebuie să o comporte cercetările regionale. Sistematizarea datelor, clasificarea şi raportarea lor spaţială constituie cea de-a doua latură a cercetărilor geografice

171

regionale. Ambele laturi alcătuiesc elementele delimitărilor regionale, caracterizarea de ansamblu cerută de studiile de geografie regională.

Metode de cercetare fizico-geografică În geografia regională operează mai metode de cercetare,

care scot în evidenţă complexitatea relaţiilor dintre factorii mediului geografic. Din această cauză se disting metode comune şi metode specifice. Metodele comune folosite în cercetarea fizico-geografică sunt cele care pot fi utilizate pentru toate formele sferei cunoaşterii geografice şi pun la dispoziţie date valoroase care apoi sunt utilizate combinat:

1. Metoda observaţiei prin care se disting caracterele esenţiale ale fenomenelor şi stabilesc diferitele categorii fizico-geografice. Ele pot avea caracter direct (când se bazează exclusiv pe observaţii de teren) sau indirect, când se sprijină pe diferite mijloace (bibliografie, schiţe, hărţi, aerofotograme, profile, spoturi satelitare etc.);

2. Metoda comparaţiei porneşte de la observarea unor particularităţi din afara fenomenului, sau exterioare, care permit raportarea între aceste fenomene. Metoda se bazează pe o analiză eficace de teren;

3. Metoda experimentală are la bază aprecierea indicilor cantitativi atât în laboratoare cât şi în perimetre experimentale pe teren unde se întreprind măsurători experimentale repetate pentru a se urmări structura dar şi evoluţia fenomenelor fizico-geografice;

4. Metoda prognozei este o metodă cantitativă de apreciere a fenomenelor, care dă posibilitatea stabilirii tendinţei, sensului şi timpului de apariţie a unei calităţi.

Metodele speciale folosite în cercetarea fizico-geografică sunt specifice în general fiecărei componente a domeniului geografiei fizice:

1. Metodele de cercetare în domeniul geomorfologiei sunt cele morfografice, morfometrice, geomorfologice experimentale, sedimentologice (care cuprind pe cele ale depozitelor corelative, morfoscopice, sporo-polinice);

2. Metodele de cercetare în climatologie se bazează pe prelucrarea şi interpretarea datelor înregistrate în staţii climatologice şi posturi pluviometrice, completate cu date de la localnici sau cele topoclimatice obţinute prin expediţii itinerante ;

172

3. Metodele de cercetare în hidrogeografie sunt cele mai numeroase, cercetărilor hidrologice. Ele cuprind măsurători şi analize de laborator şi de teren, precum şi operaţiuni de evaluare a datelor şi de reprezentare grafică.

4. Metodele de cercetare în pedogeografie cuprind analize de laborator (atât înaintea cât şi după cercetarea de teren) şi, mai ales, de analize în teren de unde se extrag eşantioanele prelucrate apoi în laborator. Pe teren se conturează însă şi arealele cu diferite tipuri de soluri şi chiar cu soluri în diferite stadii de degradare sau eroziune

5. Metodele de cercetare în biogeografie, în special cunoaşterea biocenozelor, sunt absolut necesare căci ele sunt principalul indicator în peisaj. Cunoaşterea indirectă a factorilor de mediu care s-au succedat permit evaluări evolutive.

Există, de asemenea, o mare diversitate de metode de reprezentare cartografică a acestor fenomene, care au fost aprofundate la orele de laborator şi lucrări practice ale disciplinelor fizico –geografice însuşite în semestrele anterioare.

Metode de cercetare economico-geografice Şi în cercetarea socio-economică există o serie de metode comune, dar şi altele specifice unor domenii ale acestei părţi a geografiei regionale.

1. Metoda observaţiei în geografia socio-economică cuprinde atât observaţia pe teren cât şi cea indirectă, pe hartă. Dacă prima formă a observaţiei depinde de abilitatea şi gradul de pregătire a celui ce întreprinde cercetarea, cea de a doua formă este proporţională cu nivelul de cartare şi gradul de expresivitate al materialului cartografic;

2. Metoda geoistorică constă în analiza genezei fenomenelor pentru a cunoaşte evoluţia până la aspectele actuale. În permanenţă această metodă evaluează situaţiile din diferite epoci şi momente istorice;

3. Metoda tipologică sau metoda comparativ-geografică are pentru cercetarea socio-economică a unei regiuni un rol complex şi de o mare valoare, deoarece concluziile rezultate sunt deosebit de importante în elaborarea oricărui studiu economico-geografic;

4. Metoda de analiză matematică este utilizată astăzi asistată de computer înzestrat cu softuri corespunzătoare.

5. Metoda modelării este asemenea celei precedente, asistată de computer. Este o metodă modernă care permite să se

173

răspundă celor două cerinţe de bază în cercetarea socio-economică: diversificarea metodelor experimentale şi adâncirea gradului de cuantificare a fenomenelor economico-geografice. Elaborarea unor modele de acest tip necesită însă prelucrarea unui imens material statistic

Metodele de cercetare economico-geografice conduc la îmbogăţirea continuă a bazelor teoretice ale geografiei economice şi contribuie la lărgirea bazei informaţionale, atât de necesară acestui domeniu al geografiei regionale

BIBLIOGRAFIE Cocean, P., Geografie regională. Evoluţie, concepte, metodologie, Presa Universitară Clujeană, 2002. Mihăilescu, V., La région géographique comme methode de travail

dans les recherches géographiques, RRGGG, Geogr. 12, 1-2, p. 3-7, 1968.

Morariu, T., Velcea, Valeria, Principii şi mijloace de cercetare în geografia fizică, Editura Academică, 1971.

Panaite, Liudmila, Metode de cercetare în geografia economică, 1970.

Petrea, D, Pragurile de substanţă, energie şi informaţie în sistemele geomorfologice, Editura Universităţii din Oradea, 1998.

Posea, Gr., Geografia generală şi regională, reflecţii, Terra, 1, 1991. * * * Atlasul Geografic National, Editura Academiei, 1975-1979.

DEGRADAREA ŞI EROZIUNEA SOLURILOR

CONSIDERAŢII GENERALE

Apa, precum şi vântul au fost într-o continuă luptă cu uscatul. În regiunile polare, apa sub formă de gheţari şi în regiunile temperate şi ecuatoriale, apa de scurgere sub formă de şuvoaie, pâraie sau râuri

174

au contribuit la desprinderea şi transportul particulelor de sol sau de rocă. În regiunile uscate cu precipitaţii puţine, acţiunea apei a fost înlocuită parţial sau total de aceea a vântului.

Acţiunea celor doi agenţi – apa şi vântul a crescut după intervenţia omului ca agricultor. Prin defrişarea pădurilor, desţelenirea păşunilor şi fâneţelor pe terenurile puternic înclinate şi soluri subţiri, precum şi prin folosirea unor metode neraţionale de cultivare a terenurilor în pantă, omul a contribuit involuntar la declanşarea eroziunii solului, şi prin aceasta la scăderea fertilităţii lui.

În ţara noastră, terenurile în pantă ocupă mai bine de două treimi din suprafaţa ţării, dar eroziunea nu se manifestă cu aceeaşi intensitate. În regiunea muntoasă, de exemplu, deşi prezintă versanţi foarte înclinaţi datorită faptului că este în cea mai mare parte acoperită cu vegetaţie naturală, eroziunea se resimte mai puţin.

Regiunea de dealuri şi podişuri este, practic, câmpul de acţiune în care eroziunea solurilor s-a produs cu toată intensitatea, aducând mari pagube economiei ţării. Vegetaţia naturală a fost înlăturată de pe mari suprafeţe, iar cultivarea neraţională a versanţilor a declanşat o intensă eroziune.

Pe lângă eroziunea de suprafaţă, care a distrus în frecvente cazuri întregul înveliş de sol, în Subcarpaţi este dezvoltată şi eroziunea de adâncime; ogaşe, ravene mici au fost transformate rapid în organisme torenţiale puternice, care prin eroziune regresivă au redus în multe cazuri cumpenele de apă la simple creste ascuţite.

În regiunile de câmpie, eroziunea solurilor este neapreciabilă, cu unele excepţii. Ea este prezentă doar pe versanţii unor văi şi se manifestă ca eroziune de suprafaţă şi mai puţin de adâncime.

Cât priveşte eroziunea eoliană, aceasta s-a manifestat cu intensităţi diferite. Acţionează cu intensitate mai mare asupra solurilor cultivate.

În regiunile în care eroziunea solului se produce într-un fel sau altul, învelişul de sol devine mult mai complex. Eroziunea de suprafaţă prin apă sau vânt poate modifica profilul de sol într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de durata şi intensitatea procesului.

Deşi împotriva eroziunii omul a luptat din cele mai vechi timpuri, drept pentru care, suprafaţa terenurilor degradate a crescut în mod continuu.

175

NOŢIUNI DESPRE SOL ŞI EROZIUNE. AREALUL EROZIUNII Noţiuni despre sol şi eroziune Solul reprezintă mijlocul principal pentru producţia agricolă,

prin sol înţelegându-se acea parte a scoarţei terestre care este folosită de rădăcinile plantelor şi este compus în mare parte din material mineral şi organic.

La formarea solului contribuie factorii fizici, chimici şi biologici.

Pentru agricultură, cea mai mare importanţă o are grosimea stratului de sol şi conţinutul de humus al orizontului superior al acestuia.

Solul este format dintr-o succesiune de orizonturi A, B, C şi R. Orizontul A are o culoare brun închisă până la neagră, o textură

variată (de la nisip lutos la lut argilos-argilă), structură grăunţoasă-poliedrică şi o permeabilitate mică-mijlocie;

Orizontul B prezintă o culoare brun gălbuie şi textură mijlocie-mijlociu fină, structură poliedrică mare-columnoid prismatică, o permeabilitate mică;

Orizontul C apare, de regulă, mai deschis la culoare decât orizontul supraiacent, mai puţin argilos, masiv şi bogat în CaCO3;

Orizontul R este tot un orizont mineral, situat la baza solului, uneori alcătuit din roci compacte.

Suprafaţa solului a fost şi este supusă permanent acţiunii de modelare a agenţilor externi. Datorită energiei cinetice pe care o au apa şi vântul care se deplasează la suprafaţa uscatului, pot să se desprindă particule de sol de mărimi variabile şi să le transporte la diferite distanţe. Prin urmare, fenomenul de natură mecanică care constă din desprinderea şi transportul materialului la suprafaţa terenurilor constituie eroziunea solului.

Rezistenţa la eroziune a solurilor depinde, cum este firesc, de o serie de însuşiri ale solurilor (fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi chimice). Astfel, permeabilitatea mare a solurilor nisipoase face ca ele să absoarbă rapid o cantitate mare de apă: după saturare, acestea devin foarte uşor erodate din cauza coeziunii mici. Tot datorită coeziunii reduse, solurile nisipoase sunt uşor expuse eroziunii eoliene.

În solurile argiloase, apa se infiltrează greu şi numai parţial, ca urmare a permeabilităţii lor scăzute. Cealaltă parte a apei căzute se

176

scurge la suprafaţa solului şi dacă ceilalţi factori sunt favorabili, se declanşează procesul de eroziune.

Ritmul de degradare a terenurilor în pantă prin procesul de eroziune şi alunecări, tipuri de eroziune

În acţiunea sa dinamică, apa din precipitaţii îndepărtează treptat, în cantităţi variabile, orizonturile superioare ale solurilor de pe terenurile înclinate, încât sub influenţa imuabilă a timpului, se ajunge până la îndepărtarea totală a stratului de sol fertil şi aducerea la suprafaţă a orizonturilor nefertile, ajungându-se, în cele din urmă la roca de solificare. Această formă de manifestare este denumită de eroziune de suprafaţă. Ea este deosebit de periculoasă, întrucât se sesizează greu şi poate duce, pe neobservate, la pierderi ireparabile; orizontul cu humus al solurilor, cu toată rezerva de nutrienţi sunt spălaţi şi transportate de apă.

Scurgerile, peliculare la început, se concentrează apoi, formând o reţea deasă de şuviţe de apă. În funcţie de intensitatea şi durata ploii, se unesc apoi formând şiroiri care unindu-se, la rândul lor, treptat, pe linia de cea mai mare pantă, formează ceea ce se cheamă rigole, ce pot ajunge până la 20 cm adâncime, îndeosebi când solul este total lipsit de protecţia vegetaţiei.

Factorii determinanţi ai eroziunii Factorii determinanţi ai eroziunii se împart în: factori sociali-

economici şi factori naturali. Factorii sociali-economici Condiţiile naturale pot fi mai mult sau mai puţin favorabile

procesului de eroziune, însă acesta nu se produce în forma lui accelerată fără intervenţia omului. Accelerarea procesului de eroziune şi scurgere are loc atunci când omul acţionează greşit asupra naturii; defrişarea neraţională, parcelarea şi orientarea loturilor pe linia de cea mai mare pantă, atribuirea pentru păşuni a celor mai necorespunzătoare terenuri şi exploatarea neraţională a acestora, executarea arăturilor, însămânţărilor şi întreţinerea culturilor din deal în vale, lipsa asolamentelor de protecţie, lipsa măsurilor de combatere a eroziunii solurilor, introducerea culturilor prăşitoare pe pante foarte mari, fără nici o măsură de protecţie a solului etc.

Factorii naturali Alături de activitatea negativă a omului, factorii naturali,

precum relieful, clima, roca, solul şi vegetaţia au un rol deosebit de important în procesul de eroziune.

177

Există o strânsă legătură între relief şi eroziune. Pe suprafeţele plane orizontale, eroziunea prin apă este absentă, în timp ce pe suprafeţele înclinate, pe versanţi aceasta are un puternic caracter agresiv.

Pe versanţi eroziunea depinde de mărimea, forma, lungimea, înclinarea şi expoziţia acestora, precum şi de reţeaua hidrografică.

Clima influenţează eroziunea prin regimul termic, pluviometric şi vânt. Cantitatea relativ mare de apă căzută într-un timp scurt se infiltrează în sol doar în mică parte, restul se scurge spre zonele joase.

Rocile permeabile (loess, nisip) permit infiltrarea apei provenită din precipitaţii, pe când cele dure o împiedică, silind-o să se scurgă la suprafaţă.

Prin caracteristicile lor fizice, hidrofizice, fizico-mecanice şi chimice solurile pot intensifica sau slăbi eroziunea. Spre exemplu, cele cu textură fină (lutoargiloase-argiloase) reduc rapid infiltraţia de la începutul ploii. Când solurile argiloase încep să se usuce, argila coloidală îşi reduce volumul, ceea ce duce la apariţia crăpăturilor. Dacă urmează o altă ploaie, de data aceasta infiltraţia este foarte mare pentru că apa pătrunde prin crăpături, iar solul se umezeşte pe o adâncime şi mai mare. Este cazul solurilor de tip vertisol.

Bătătorirea solurilor în timpul lucrărilor agricole sau a păşunatului reduce mult infiltraţia, pe când afânarea adâncă a acestora măreşte substanţial infiltraţia.

Solurile cu structură grăunţoasă-glomerulară cum este cazul cernoziomurilor, cernoziomurilor cambice şi argiloiluviale rezistă mai bine eroziunii prin apă, deoarece au o hidrostabilitate structurală crescută. Desigur că structura solului este condiţionată de cantitatea de humus, de natura mineralelor argiloase şi a ionilor, de conţinutul în hidroxizi de fier.

Solurile care au complexul adsorbtiv bogat în calciu şi magneziu sunt dintre cele mai rezistente la eroziune, datorită rolului pe cale îl are ionul de calciu în sol, acela de a cimenta particulele de sol în procesul de formare a structurii în comparaţie cu ionul de Na, care are tendinţa de a dispersa particulele de sol şi deci de a micşora rezistenţa la agresivitatea pluvială.

Cât priveşte vegetaţia, în cazul celei naturale asigură o deplină protecţie a solului, pe când cea cultivată se comportă diferit, după felul plantei şi sistemul de cultură al acesteia.

În general, plantele cultivate, necesitând lucrarea solului, favorizează eroziunea, mai ales în cazul prăşitoarelor.

178

Clasificarea eroziunii După agentul provocator se deosebeşte o eroziune prin apă şi o

eroziune prin vânt. Eroziunea prin apă se manifestă pe terenurile în pantă şi anume,

începând cu cele mai mari de 3%. Eroziunea prin vânt (eoliană) se manifestă atât pe terenurile în

pantă, cât şi pe cele plane. Alături de aceste categorii de eroziune, mai pot fi menţionate procesele de prăbuşire, deplasările de mase de pământ, alunecările şi cele de năruire, adică mişcările de mase de pământ care afectează învelişul de sol.

În raport de perioada de timp şi intensitatea de manifestare a procesului de eroziune se disting:

- eroziune normală veche; - eroziune normală actuală; - eroziune accelerată Eroziunea normală (naturală) veche (sau geologică) se referă la

eroziunea hidraulică (prin apă) ce a contribuit în decursul erelor geologice la geneza formelor de relief şi reţelei hidrografice existente astăzi.

Eroziunea normală actuală corespunde condiţiilor agrofitoclimatice contemporane şi evoluează corespunzător mediului fizico-geografic natural.

Eroziunea accelerată se produce cu intensitate mărită faţă de cea a eroziunii geologice, normale datorită intervenţiei agresive a factorului antropic (prin defrişarea pădurilor, desţelenirea pajiştilor, cultivarea necontrolată a terenurilor în pantă etc.).

FORMELE DE MANIFESTARE ALE EROZIUNII PRIN

APĂ Eroziunea prin apă prezintă două forme principale: eroziune de

suprafaţă şi eroziune de adâncime. Eroziunea de suprafaţă Aceasta reprezintă îndepărtarea mai mult sau mai puţin

uniformă, de pe toată suprafaţa terenului, a unei anumite părţi din profilul de sol. De obicei, este mai puţin vizibilă, dar, paradoxal, este cea mai răspândită eroziune.

Eroziunea de suprafaţă depinde (pe terenurile neprotejate) de mai mulţi factori şi anume:

– de pantă;

179

– de climă; – de caracteristicile solului (textură, structură). Cu cât panta este mai mare, cu atât precipitaţiile sunt mai

abundente şi mai intense şi cu cât solul este mai impermeabil, cu atât eroziunea de suprafaţă va fi mai intensă. Cu cât solurile au texturi mai uşoare (nisipoase) şi sunt mai sărace în humus, cu atât sunt mai expuse eroziunii de suprafaţă.

Eroziunea de suprafaţă se produce mai ales în timpul ploilor repezi, torenţiale. Picăturile de ploaie care izbesc pământul distrug agregatele structurale, mai ales la solurile cu structură instabilă şi formează un strat prin care apa pătrunde cu greutate. Dacă terenul este în pantă, excesul de apă începe să se scurgă la vale, la început sub forma unor firişoare mici, apoi în şiroaie mai mari, pentru ca mai la vale să se transforme în adevărate „pârâiaşe”. Tot versantul se acoperă cu şiroaie şi pârâiaşe, iar apa ce se scurge transportă particulele de sol pe care le depune la vale. După încetarea ploii, terenul rămâne brăzdat de o serie de şănţuleţe care pot fi nivelate prin arături, discuiri şi praşile.

An de an, ploaie de ploaie se transportă de pe versanţi la vale solul fertil. Orizontul A se subţiază, iar, cu timpul, poate fi îndepărtat complet, apărând la suprafaţă celelalte orizonturi, A/C şi chiar roca. Pământul se lucrează astfel mai greu, iar recolta scade continuu.

Eroziunea de adâncime Formele eroziunii de adâncime se deosebesc de acelea ale

eroziunii de suprafaţă, mai ales prin caracterul lor de forme permanente.

Se deosebesc în general următoarele forme de eroziune de adâncime: rigola, ogaşul, ravena şi torentul.

Rigola reprezintă acel şănţuleţ cu adâncimi cuprinse între 20-50 cm. Se formează pe terenurile uşoare şi au fundul paralel cu suprafaţa terenului.

Ogaşul reprezintă o formă avansată a rigolei, având o adâncime şi o lungime mai mare. Adâncimea ogaşelor este de 0,5-3 m, iar lăţimea de 0,5-8 m. Ca şi la rigole fundul ogaşului este aproape paralel cu suprafaţa terenului.

Ravena se înscrie ca cea mai avansată formă a eroziunii în adâncime. Ravenele pot avea adâncimi cuprinse între 3-30 m, iar lăţimea între 8-50 m. Aceste forme colectează cantităţi mari de apă şi sol.

180

Ravenele afectează suprafaţe întinse de teren, constituind un pericol nu numai pentru agricultură, ci şi pentru căile de comunicaţie şi aşezările omeneşti.

Prin evoluţia ravenelor, cu timpul se nasc văi. În acest caz, eroziunea de fund şi de mal încetează, versanţii se stabilizează, iar ravena se transformă într-o vale cu regim torenţial.

Mecanismul procesului eroziunii prin apă Eroziunea prin apă este de două feluri: prin picături şi prin

scurgere. Eroziunea prin picături şi prin scurgere. Eroziunea prin picături este mai intensă la începutul ploii, iar mai târziu, când solul este acoperit cu un strat subţire de apă, amortizor de apă, eroziunea prin scurgere devine preponderentă. Se deosebesc două faze în ceea ce priveşte eroziunea prin picătură: faza desprinderii particulelor de sol şi faza de transport a materialului.

Pe terenurile înclinate, apa care nu se infiltrează în sol în timpul ploilor sau topirea zăpezilor se scurge la suprafaţă. Scurgerea începe când intensitatea ploii depăşeşte viteza de infiltraţie şi capacitatea de reţinere a apei de către micile denivelări. Când denivelările se umplu cu amestecul de apă şi particule solide, începe joncţiunea şi astfel se formează şiroaiele şi mai departe şuvoaiele.

Eroziunea prin vânt (eoliană) şi mecanismul producerii acesteia

Prin eroziune eoliană sau deflaţie se înţelege atât îndepărtarea orizonturilor superioare ale solului prin spulberare, cât şi acoperirea solului cu materialele transportate de vânt. Se manifestă atât pe terenuri orizontale, cât şi pe terenuri în pantă, mai ales în regiunile cu nisipuri şi climat uscat.

În urma desprinderii, transportului şi acumulării particulelor de nisip prin acţiunea vântului se construieşte un micro sau mezorelief specific de dune longitudinale sau transversale, de barcane, valuri etc. Deflaţia se produce prin târâre şi rostogolire pentru particulele mai mari de 0,5-3,0 mm, în salturi şi prin plutire, în cazul pulberilor fine.

Acţiunea vântului asupra solului şi rocilor se mai produce şi prin lovire cu particulele purtate în mişcare. În acest caz, se poate vorbi de coraziune. Deflaţia şi coraziunea se îmbină şi reprezintă de fapt eroziunea eoliană sau eroziunea prin vânt.

Cercetarea şi cartografierea eroziunii solurilor Cartografierea eroziunii solurilor se face în paralel cu

cartografierea pedologică. Interesează nu numai eroziunea propriu-

181

zisă provocată de ape sau vânt, ci şi problema alunecărilor, prăbuşirilor, năruiturilor şi a degradării păşunilor.

Fazele cercetării eroziunii solurilor Cercetarea eroziunii solurilor cuprinde mai multe faze şi

anume: – faza pregătitoare; – faza de teren; – faza de laborator; – faza de prelucrare şi sinteză a datelor. În faza pregătitoare se procură baza topografică şi se studiază

materialul bibliografic privind teritoriul ce urmează a fi cercetat. Ca instrumente şi echipament de lucru în teren sunt necesare: altimetru, busolă cu clinometru, trusă chimică, sondă pedologică, pungi probe etc.

În faza de teren după o recunoaştere pedologică în care se culeg unele date geologico-litologice, referitor la relief (forma, lungimea, panta, expoziţia, suprafaţa versanţilor), la hidrologia versanţilor, gradul de acoperire cu vegetaţie şi la influenţa antropică se trece la cartarea eroziunii propriu-zise. Aprecierea şi notarea eroziunii prin apă se fac conform normelor în vigoare. Se deosebesc cinci grade de eroziune de suprafaţă. Cu cifra 1 este notată eroziunea neapreciabilă. Cu cifra 2 este notată eroziunea moderată, când în cazul solurilor de tip cernoziom s-a erodat 50% din orizontul superior. Cu cifra 3 se notează eroziunea puternică, în cazul erodării în întregime a orizontului A, ajungându-se chiar în orizontul de tranziţie A/C sau A/B la cernoziomuri şi cernoziomuri cambice, solurile brun roşcate etc.

Cu cifra 4 se notează eroziunea foarte puternică când s-a erodat orizontul de tranziţie A/B şi se ară deja în orizontul Bv (Bt) în cazul cernoziomurilor cambice, solurilor brune argiloiluviale etc.

Cu cifra 5 se notează eroziunea excesivă. Aceasta reprezintă situaţia în care la cernoziomuri s-a erodat pe alocuri şi orizontul C şi s-a ajuns la rocă, la cernoziomuri cambice, argiloiluviale, soluri cenuşii, soluri brune argiloiluviale s-a erodat deja orizontul Bv sau Bt şi s-a ajuns chiar în orizontul C.

Aprecierea eroziunii în adâncime se face ţinându-se seama de adâncimea şi frecvenţa ogaşelor şi ravenelor, iar notarea se face prin cifre, în felul următor:

7 – ogaşe rare, la distanţe mai mari de 30 m unul de altul; 8 – ogaşe dese, la distanţe mai mici de 30 m;

182

9 – ogaşe foarte dese, care brăzdează peste 75% din suprafaţa terenului.

Se adaugă literele: V (la cifrele 7, 8, 9), care indică ogaşe adânci ce nu pot fi

trecute cu utilaje aratorii (1-2 m) W (la aceleaşi cifre), care indică ravene a căror adâncime

depăşeşte 3 m. Se mai notează grosimea materialului acumulat la baza pantelor

astfel: + depunerile subţiri de 10-40 cm; ++ depunerile subţiri de 40-100 cm; +++ depunerile mai groase de 100 cm. Notarea eroziunii eoliene se face după cum urmează: E0 – eroziune eoliană neapreciabilă; E1 – eroziune eoliană slabă: a fost îndepărtat ½ din orizontul A; E2 – eroziune eoliană moderată: a fost îndepărtat întreg

orizontul A; E3 – eroziune eoliană puternică: au fost îndepărtate orizonturile

superioare ale solului, ajungând la zi materialul de la baza solului E4 – nisipuri mobile şi semimobile; se referă la suprafeţele cu

nisipuri aflate în continuă mişcare, nesolificate; E5 – acumulări de nisipuri, care se referă la suprafeţele

acoperite cu nisip nefertil, adus de vânt. Deplasările de mase de pământ contribuie, de asemenea, la

distrugerea învelişului de sol. Se deosebesc alunecări de teren, prăbuşiri, surpări sau năruituri.

Alunecările se notează, de regulă, direct pe hartă după cum urmează:

– cu cifra 6 – alunecările mici de teren cu o diferenţă de nivel sub 1 m la linia de desprindere;

– cu 6V – alunecările de teren care antrenează materialele pe o adâncime mai mare de 1m;

– 6 W – alunecările foarte puternice care antrenează masele de pământ pe adâncimi mai mari de 3 m, uneori însoţite de frământări.

Prăbuşirile şi surpările se notează prin…. În faza de laborator se efectuează o gamă largă de analize: – fizice şi hidrofizice (granulometrie, densitate aparentă (DA),

porozitate de aeraţie (PA), capacitatea de apă în câmp (CC), conductivitatea hidraulică (K);

183

– chimice (humus, CaCO3, cationii bazici de schimb – Ca++, Mg++, Na+, K+), săruri, N, P, K.

Faza de prelucrare şi sinteză a datelor După efectuarea analizelor de laborator se trece la prelucrarea

acestora, se definitivează hărţile speciale de sol-teren (de pedotop), hărţile corelative şi hărţile interpretative, se întocmesc grafice şi diagrame, după metodologia I.C.P.A.

După întocmirea tuturor materialelor cartografice şi pe baza tuturor observaţiilor de teren şi analize de laborator, se trece la redactarea textului raportului pedologic, care trebuie să cuprindă:

– condiţiile fizico-geografice – caracterizarea solurilor – procesele de versant, formele de degradare – gruparea pedoameliorativă a terenurilor în raport cu

necesitatea măsurilor de amenajare (CES) – tabelul de caracterizare sintetică a unităţilor

pedoameliorative – harta cu propuneri de măsuri şi lucrări de combatere a

eroziunii solurilor. Datele studiilor şi cercetărilor pedologice astfel realizate

servesc la elaborarea proiectelor de organizare antierozională a teritoriilor şi a măsurilor de amenajare CES.

Organizarea antierozională a terenurilor arabile Drumuri agricole Prima măsură, ce are şi caracter antierozional, este organizarea

terenurilor arabile şi constă în stabilirea reţelei optime de drumuri agricole (tehnologice). Ele se împart în:

– drumuri de exploatare, amplasate pe linia generală a curbelor de nivel, în mod normal pe cumpănă apelor sau la mijlocul versanţilor;

– drumuri de legătură pe direcţia deal-vale, care pot fi cu tronsoane oblice sau în serpentină.

Numărul, forma şi mărimea parcelelor de lucru Mai întâi forma unei parcele trebuie să fie geometrică-

dreptunghiulară şi orientată pe direcţia curbelor de nivel. Lungimea unei sole se raportează la înclinarea versanţilor. Poate avea între 700 şi 2000 m în cazul pantelor de până la 15% şi nu va depăşi 1500 m când pantele > 15%.

184

Lăţimea unei sole depinde de mărimea pantei ca şi de rezistenţa solului la eroziune. O importanţă mare o au felul culturilor şi modul de aşezare a acestora. Pe măsură ce pantele se accentuează, ponderea prăşitoarelor scade în favoarea plantelor furajere şi a păioaselor. În cazul în care prăşitoarele se cultivă în fâşii şi cu benzi 10%, se aplică sistemul de cultură în fâşii şi cu benzi înierbate permanente şi provizorii în zonele cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual).

Arătura, semănatul ca şi întreţinerea culturilor se execută obligatoriu pe curbele de nivel.

Numărul parcelelor se stabileşte în raport cu înclinarea terenului şi planul de cultură.

Pentru prevenirea procesului de eroziune este necesar să se aplice diferite metode de cultivare a culturilor agricole precum:

– cultivarea în fâşii alternative – metoda benzilor înierbate – metoda terasării terenurilor înierbate. Organizarea şi amenajarea antierozională a terenurilor

destinate plantaţiilor viticole Plantaţiile viticole se pot realiza şi pe pante mai mari de 25%.

Se proiectează terase cu platformă orizontală sau uşor înclinată, canale de coastă înclinate sau de nivel, debuşee, benzi înierbate şi plantaţii de protecţie.

În privinţa drumurilor, acestea se amplasează, de regulă, pe direcţia curbelor de nivel şi li se asigură o bună întreţinere.

Amenajarea antierozională a terenurilor destinate plantaţiilor pomicole

Pentru plantaţiile de pomi se recomandă terenurile cu pante mai mari de 20%, care se amenajează tot în terase.

Se deosebesc terase clasice (în trepte), terase banchetă (bănci) şi terase adaptate la microrelief, iar în funcţie de înclinarea platformei faţă de linia de cea mai mare pantă, se cunosc terase:

– cu platformă orizontală; – cu platformă înclinată spre aval; – cu platformă spre amonte. Organizarea terenurilor se face pe unităţi teritoriale, parcele,

tarlale, trupuri. Zonele de concentrare maximă a scurgerilor, afectate de

eroziune în adâncime, se împăduresc în întregime. Drumurile tehnologice se amplasează tot în sensul curbelor de nivel.

185

Amenajarea terenurilor în pantă destinate pajiştilor Degradarea covorului vegetal este cauza principală atât a

intensificării eroziunii solului, cât şi a producţiei scăzute de masă verde. Refacerea acestuia se realizează prin supraînsămânţare.

Diminuarea eroziunii şi îmbunătăţirea regimului de umiditate a solului se pot realiza şi prin brăzdarea păşunilor de pe terenurile înclinate. Brazdele se execută de-a lungul curbelor de nivel. Au adâncimi de 20-25 cm, iar distanţele între ele sunt de 5-8 m.

Se mai pot executa valuri orizontale de pământ, un fel de coame paralele cu curbele de nivel formate prin mobilizarea şi aglomerarea pământului din orizontul superior al solului. Asemenea valuri se realizează, de regulă, pe păşunile erodate din zonele de stepă-silvostepă, pe versanţii uniformi, cu pante mici de 15%, soluri permeabile şi fără pericol de alunecare.

Măsuri silvice Pe terenurile cu eroziune de suprafaţă şi cu numeroase forme

ale eroziunii de adâncime, plantaţiile silvice constituie nu numai un mijloc ameliorativ de durată, dar şi singura formă de folosinţă economică.

Plantaţiile silvice se pot aplica sub mai multe forme: – de împăduriri masive; – perdele forestiere; – benzi de arbuşti. Speciile care intră în componenţa plantaţiilor trebuie să

îndeplinească câteva condiţii de bază, şi anume: – să dezvolte rădăcini puternice capabile să stabilizeze atât

solul, cât şi subsolul; – să se dezvolte în orice condiţii de sol; – să genereze o litieră bogată; – să drajoneze puternic. Lucrări hidroameliorative În scopul sprijinirii lucrărilor agrofitoameliorative şi de

modificare a reliefului, în combaterea efectelor eroziunii se execută o serie de lucrări hidroameliorative, de exemplu:

– cleionajele şi gărduleţele; – podeţele; – debuşeele şi căderile de debuşee; – pragurile şi barajele; – zidurile de sprijin;

186

– bazinele de colectare. Măsuri de amenajare şi combatere a eroziunii de adâncime Lucrările de combatere a eroziunii în adâncime urmăresc fie

recuperarea şi reintegrarea în folosinţele agricole şi/sau silvice a suprafeţelor supuse eroziunii de adâncime a terenurilor, fie amenajarea acestora pentru oprirea fenomenului.

Soluţiile privind combaterea eroziunii în adâncime se adoptă diferenţiat după:

– stadiul de eroziune; – modul de folosinţă a terenului; – caracteristicile intrinseci ale scurgerii concentrate de viitură; – amploarea pagubelor provocate. Formele puţin evoluate ale eroziunii în adâncime precum

rigolele se desfiinţează pe toate categoriile de folosinţă a terenului (agricol, silvic) prin lucrări de nivelare cu maşini terasiere şi cu nivelatoare.

Cât priveşte ogaşele şi ravenele mici de pe terenurile arabile se umplu de regulă cu pământ de pe suprafaţa învecinată. Se are în vedere amenajarea vârfurilor ravenelor, amenajarea pe reţeaua de scurgere, consolidarea fundului reţelei torenţiale.

Reuşita aplicării lucrărilor de combatere a eroziunii în adâncime depinde şi de alegerea perioadei celei mai potrivite execuţiei.

Amenajarea, ameliorarea şi valorificarea terenurilor în pantă afectate de procesele de alunecare

Principala cauză care determină şi amplifică instabilitatea versanţilor, alunecarea terenurilor, este excesul de umiditate. Ca atare, lucrările de drenaj sunt oportune, chiar strict necesare în acest caz. Ele nu se aplică singure, ci se asociază cu alte lucrări şi măsuri care sporesc eficienţa tehnică şi economică a drenajului.

Dintre lucrările ce pot fi aplicate pe terenurile agricole afectate de alunecări, ponderea cea mai mare se acordă celor de astupare a crăpăturilor şi de nivelare-modelare a terenurilor. O atenţie deosebită se acordă lucrărilor de colectare şi evacuare a apelor de scurgere de suprafaţă, apelor de infiltraţie şi mai ales, captării izvoarelor de coastă.

Prevenirea şi combaterea eroziunii eoliene Acestea se realizează prin fixarea nisipurilor, protecţia şi

îmbunătăţirea proprietăţilor solurilor (îndeosebi a celor fizice şi fertilitatea afectată în acest proces) şi prin micşorarea vitezei vânturilor. Se aplică 3 feluri de măsuri:

187

– agrofitotehnice, care privesc alegerea şi rotaţia culturilor şi aplicarea de îngrăşăminte

– hidroameliorative, care se referă la aplicarea irigaţiei, întrucât măreşte coeziunea particulelor de nisip şi împiedică spulberarea

– silvice, de împădurire a terenurilor nispoase cu salcâm sau alte specii.

Ca mijloace mecanice de fixare a nisipurilor sunt de menţionat: – paranisipurile (garduri aşezate perpendicular pe direcţia

vântului dominant); – culturile vegetale; – resturile vegetale; – lucrări agrotehnice speciale; – mijloace chimice. Lucrările solului pe terenurile în pantă În condiţiile suprafeţelor de teren în pantă prezintă interes:

– arătura, care se execută numai pe curba de nivel; – pregătirea patului germinativ; – semănatul, care are în vedere distanţa şi desimea de semănat

(12,5 cm între rânduri, 400-500 boabe germinabile/m3). Exploatarea şi întreţinerea lucrărilor de prevenire şi

combatere a eroziunii solului Lucrările de combatere a eroziunii solului necesită o exploatare

raţională şi, în acelaşi timp, o reală întreţinere a diferitelor lucrări. Se impune o întreţinere a drumurilor de exploatare, a benzilor înierbate, a canalelor de coastă cu rol de evacuare a apei, a valurilor de pământ, a debuşeelor, a teraselor de pământ şi a lucrărilor de combatere a eroziunii în adâncime.

Reducerea resurselor de sol şi a capacităţii lor de producţie Reducerea resurselor de sol are loc datorită scoaterii din

circuitul agricol a terenurilor (ca urmare a dezvoltării socio-economice) şi scăderii capacităţii lor de producţie.

Numai în România în urma industrializării, urbanizării, construcţiilor hidrotehnice, dezvoltării reţelei de drumuri s-a scos din circuitul agricol în jur de 6% din fondul funciar al ţării.

Proasta gestionare, păşunatul excesiv şi exploatarea excesivă a solurilor a condus la degradarea a 56% din soluri la nivel mondial (441 mil. ha în Asia; 227 mil. ha în Africa; 169 mil. ha în America de Sud; 60 mil. ha în America de Nord; 114 mil. ha Europa; 81 mil. ha în Oceania).

188

Cele mai afectate zone cu eroziune hidrică se află, deci în Asia, Africa, America de Sud, ca şi în Europa.

La nivel mondial, eroziunea prin vânt afectează în jur de 549 mil. ha, printre continentele mai puternic afectate înscriindu-se, de asemenea Africa şi Asia.

BIBLIOGRAFIE

Băloiu V., Ionescu V.,.Apărarea terenurilor agricole împotriva eroziunii, alunecărilor şi inundaţiilor, Editura Ceres, Bucureşti, 1986.

Chiriţă, C., Metode de cercetare şi cartare a terenurilor degradate după grade de eroziune şi staţionare, Bul. Cerc. Ştiinţ., ICES, 1954.

Constantinescu Gh., Valorificarea terenurilor în pantă prin plantarea lor cu vie. „Grădina, via şi livada” nr. 6, 1960.

Mihai Gh., Măsuri şi lucrări pentru combaterea eroziunii solului pe păşuni, Probleme zootehnice şi veterinare”, nr. 8, 1957.

Moţoc M., Munteanu S., Băloiu V., Stănescu P., Mihai Gh., Eroziunea solului şi metodele de combatere, Editura Ceres, Bucureşti, 1975.

Parichi M., Jalbă Marcela, Solurile nisipoase din nord-vestul ţării şi ameliorarea lor, „Ştiinţa solului” nr. 4, Bucureşti, 1986.

Popa A. şi colab., Combaterea eroziunii solului pe terenurile arabile, Editura Ceres, Bucureşti, 1984. GEOGRAFIA ŞI ECONOMIA TURISMULUI Obiectivele cursului: Oferirea unei imagini sintetice asupra

turismului ca obiect de studiu şi de învăţământ al disciplinei Geografia turismului. Asigurarea unui sistem de cunoştinţe, noţiuni, categorii dar şi de concepte, principii şi metode de cercetare a turismului, specifice atât geografiei turismului, cât şi comune altor discipline. Asigurarea unei pregătiri complexe specialiştilor geografi, care vor lucra într-un domeniu

189

atât de complex şi de dinamic cum este turismul. Cunoaşterea relaţiilor care se stabilesc între turism ca activitate economică şi socială ce se desfăşoară în mediul înconjurător şi geografia ca ştiinţă a peisajului. Însuşirea unor concepte, terminologii, metode şi metodologii proprii geografiei turismului în cercetarea şi practica turismului. Cunoaşterea conţinutului şi dinamicii fenomenului turistic, al determinării şi influenţării acestuia de către mediul geografic prin componentele sale.

TURISMUL. CONSIDERAŢII GENERALE Definiţie şi concepte Prin natura lui, turismul este o activitate economică şi socială

complexă situată la interferenţa altor ramuri, ceea ce determină o serie de dificultăţi în definirea lui.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „turism” provine din termenul englezesc to tour (a călători, a colinda), având semnificaţie de excursie, desemnând voiajul de studii în Europa al studenţilor englezi din secolul al XVII-lea; noţiunea derivă din galicismul (francez) tour (călătorie, plimbare, circuit) şi respectiv, din grecescul tournus şi latinescul turnus cu aceeaşi semnificaţie de circuit.

Turismul s-a cristalizat ca activitate economică la sfârşitul secolului XIX-lea şi din această perioadă încep preocupările de definire şi caracterizare. Astfel, încă din 1880, E. Guy Freuler arată că „turismul este un fenomen al timpurilor moderne, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului de receptivitate faţă de frumuseţile naturii… fiind rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi perfecţionării mijloacelor de transport”,8 definiţie în care se subliniază motivaţia călătoriei şi legătura dintre turism şi nivelul de dezvoltare economică.

Profesorul elveţian W. Hunziker, reputat specialist în cercetarea fenomenului turistic, a definit turismul prin „ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara locului de reşedinţă, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare”.9 Această definiţie, completată ulterior, realizează o abordare mai complexă a turismului ca fenomen, fiind acceptată oficial pe plan mondial. Şi alţi specialişti au contribuit, meritoriu, la 8 R. Baretje şi P. Defert, Aspects économiques du tourisme, Paris, 1972 9 W. Hunziker, Individual und Sozial Tourism in Westeuropäischen Raum, Berna, 1940

190

definirea turismului, subliniind şi alte aspecte, care reliefează dinamica şi complexitatea activităţii de turism.

În ediţia din 1978 a Micului Dicţionar Enciclopedic se dă o definiţie mai sugestivă sub aspect economic, pentru conţinutul şi complexitatea activităţii turistice: „latură a sectorului terţiar al economiei, unde activitatea prestată are ca scop organizarea şi desfăşurarea călătoriilor de agrement, recreere sau a deplasărilor de persoane la diferite congrese şi reuniuni; include toate activităţile necesare satisfacerii nevoilor de consum şi servicii ale turiştilor”

De reţinut şi definiţia acceptată de către Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) în anul 1994: „Turismul include activităţile desfăşurate de persoane în decursul călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara mediului lor obişnuit, pentru o perioadă care nu depăşeşte un an, în scopuri de recreere (loisir), de afaceri sau din alte motive ...”

În literatura de specialitate există o diversitate de opinii şi în privinţa noţiunilor de turist şi excursionist.

La recomandarea Comitetului de experţi-statisticieni a Ligii Naţiunilor, în anul 1937, a fost acceptată definiţia pentru turistul străin, ca „orice persoană care se deplasează pentru o durată de cel puţin 24 de ore într-o altă ţară, diferită de cea în care se află domiciliul său permanent”. În baza acestei definiţii pot fi considerate turişti: „persoanele care călătoresc pentru propria plăcere sau pentru alte motive (familiale, de sănătate etc.); cei care participă la diferite manifestări internaţionale sau misiuni de orice natură; persoanele care călătoresc în interes de afaceri; cei care iau parte la croaziere maritime, indiferent de durata sejurului. Sunt excluse din categoria turiştilor: persoanele care vin într-o ţară (cu sau fără contract de muncă) pentru a ocupa o funcţie sau a exercita o activitate remunerată; cei care îşi stabilesc reşedinţa permanentă într-o altă ţară.”

Această definiţie a fost acceptată, în 1950, de către U.I.O.O.T. (Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism) şi completată, în sensul includerii în categoria turiştilor a elevilor şi studenţilor, care locuiesc temporar în străinătate. Tot cu această ocazie au fost adoptate şi definiţiile: excursionist, ca fiind „acea persoană care călătoreşte pentru plăcerea proprie ca şi turistul, dar pe o durată mai mică de 24 de ore (nu comportă înnoptare)” şi a călătorului în tranzit, „ca persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca opririle să fie de scurtă durată şi să aibă alte motive decât cele turistice” .

191

La Conferinţa ONU pentru turism şi călătorii internaţionale de la Roma, din 1963, s-a recomandat şi adoptat definiţia vizitatorului internaţional ca „orice persoană care călătoreşte într-o altă ţară decât cea de reşedinţă, pentru orice alt motiv decât exersarea unei profesii remunerate în ţara vizitată”. Deci, se reţin în acest caz, numai două criterii (în raport cu noţiunile de turist şi excursionist): ţara de reşedinţă şi motivul voiajului (nu şi timpul de voiaj).

În anul 1983, Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) a adoptat o departajare în cadrul vizitatorilor internaţionali, între turiştii internaţionali şi excursionişti, astfel:

– turist internaţional este considerat un vizitator temporar, care locuieşte cel puţin 24 de ore într-o ţară, alta decât cea de reşedinţă, şi ale cărui motive de călătorie pot fi grupate în loisir (agrement, sănătate, vacanţă, studii, religie, sport), afaceri, familie, misiune etc., deci, motivele nu sunt legate de practicarea unei activităţi remunerate;

– excursionist (în acceptul definiţiei de mai sus, dar vizita este de sub 24 ore). În rândul excursioniştilor internaţionali se încadrează şi pasagerii în croazieră sau proprietarii de yahturi care revin în fiecare noapte la bord precum şi membrii echipajelor, care nu petrec mai mult de o noapte în ţara de destinaţie.

192

– turistul naţional (intern) este definit prin orice persoană care

vizitează un loc, altul decât acela unde are domiciliul obişnuit, în interiorul ţarii sale de reşedinţă, pentru orice alt motiv decât acela de a exercita o activitate remunerată efectuând un sejur de cel puţin 24 de ore. Celelalte noţiuni de vizitator (naţional) şi excursionist (naţional) păstrează aceleaşi semnificaţii ca şi pentru turismul internaţional (UIOOT, 1950).

Recapitulativ, sunt de reţinut schema alăturată şi următoarele definiţii. Clasificarea vizitatorilor internaţionali după criteriile Organizaţiei Mondiale a Turismului Călător: „orice persoană care se deplasează în afara domiciliului său, vizita având oricare scop.” Vizitator: „participant la o acţiune de turism şi călătorie turistică (mişcarea turistică)”. Include turiştii şi vizitatorii de o zi (excursionişti). Vizitator intern: „orice persoană rezidentă într-o ţară care călătoreşte în afara mediului său obişnuit spre o destinaţie din interiorul ţării, pentru o perioadă ce nu depăşeşte 12 luni, vizita având alt scop principal decât exercitarea unei activităţi remunerate sau stabilirea domiciliului la locul vizitei...” Vizitator internaţional: „orice persoană care călătoreşte spre o ţară, alta decât cea în care îşi are reşedinţa uzuală, dar în afara mediului său obişnuit, pentru o perioadă ce nu depăşeşte 12 luni, vizita având alt scop principal decât exercitarea unei activităţi remunerate din partea sau în interesul ţării vizitate ...” Turist: „orice persoană care vizitează o ţară, regiune sau loc, altul decât cel care este locul ei de reşedinţă, pentru orice motiv, altul decât de a exercita o activitate remunerată şi efectuând un sejur de cel puţin 24 ore şi maxim 12 luni.” Motivaţiile de călătorie turistică pot fi grupate în:

• odihnă, plăcere, distracţie-agrement, cultură, studii, sănătate şi sport; • afaceri, reuniuni, congrese, misiuni

Turist intern: „orice persoană care petrece cel puţin o noapte într-o unitate de cazare colectivă sau privată în locurile vizitate din ţara de reşedinţă.”

193

Turist internaţional: „orice persoană care călătoreşte din aceleaşi motive şi care înnoptează, respectiv petrece cel puţin o noapte în structurile de primire colective sau private în ţara vizitată.” Excursionist (vizitator de o zi): „orice persoană care vizitează o ţară, regiune sau loc, altul decât cel care este locul ei de reşedinţă, pentru orice motiv, altul decât de a exercita o activitate remunerată şi fără a petrece o noapte de cazare la locul respectiv.” Excursionist intern: „orice vizitator care nu petrece noaptea în structurile de cazare colective sau private în locurile vizitate din ţara sa.” Excursionist internaţional: „orice vizitator care nu petrece noaptea în structurile de cazare colective sau private din ţara vizitată.” Vizitator în tranzit: „orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca opririle să fie de scurtă durată şi să aibă alte motive decât turistice.”

Forme ale activităţii de turism Dezvoltarea circulaţiei turistice, diversificarea motivaţiilor care

generează cererea au condus la multiplicarea formelor de turism, accentuându-se necesitatea clasificării acestora în grupe omogene.

În literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism în raport cu mai multe criterii, între care, cele uzitate sunt următoarele:

Provenienţa turiştilor, în funcţie de care se delimitează: turismul naţional (intern) practicat de populaţia unei ţări în interiorul graniţelor ei şi turismul internaţional (extern) ce include turiştii, ce depăşesc, în cadrul voiajului, limitele administrative ale ţării de reşedinţă permanentă. În funcţie de direcţia fluxurilor turistice, turismul internaţional poate fi emiţător (de emitere) – reprezentând plecările autohtonilor peste graniţă şi receptiv (de primire) – alcătuit de sosirile de turişti din alte ţări. Pentru o ţară dată, turismul internaţional presupune, deci, pe de o parte, plecările rezidenţilor în alte ţari şi, pe de altă parte, sosirile de turişti străini.

Modul şi momentul angajării prestaţiilor turistice, potrivit cărora turismul poate fi organizat, semiorganizat şi neorganizat. Turismul organizat (contractual) – în grup sau individual – caracterizat prin angajarea anticipată a prestaţiilor şi perioadei călătoriei printr-un agent de voiaj, reprezintă o formulă, mai avantajoasă pentru turist, datorită facilităţilor pe care le oferă (preţuri reduse, plata în rate etc.) şi pentru organizator, care are garanţia utilizării bazei materiale şi a personalului;

194

prezintă însă dezavantaje pentru turist, prin îngrădirea libertăţii de mişcare, iar pentru organizator prin încasările medii inferioare pe zi-turist. Turismul neorganizat exclude orice aranjamente prealabile, turistul apelând direct la unităţile prestatoare; turistul are libertatea de mişcare dar e supus riscului de a nu putea obţine serviciile turistice iar prestatorul realizează încasări superioare pe zi-turist, dar nu are certitudinea utilizării complete a ofertei datorită oscilaţiei cererii turistice. Turismul semiorganizat – în grup sau individual – constă în pregătirea voiajului de către un agent de turism pe baza unor condiţii fixate de turist, o parte din servicii sunt angajate în prealabil (transport, cazare şi mic dejun), iar altă parte în timpul călătoriei.

Tendinţa în turismul internaţional este de orientare spre turismul neorganizat ce înregistrează ritmuri superioare de creştere (fiind considerat turismul viitorului) şi semiorganizat, iar cel organizat pierde treptat din importanţă.

Turismul organizat şi cel semiorganizat se pot realiza prin diferite tipuri de aranjamente turistice, diferenţiate, în principal, de mijlocul de transport utilizat, astfel: Charter Inclusive Tour (CIT) cu avioane închiriate la preţ global, în care se includ, la sol, serviciile de bază (transport, cazare, alimentaţie, agrement); Inclusive Tour (IT), cu avioane, pe curse regulate, în preţul global (forfetar) fiind incluse (în afara transportului), la sol, serviciile de bază; Package Tour (PT) pentru automobilişti, cu itinerare stabilite, în preţurile forfetare fiind cuprinse numai cazarea şi masa (semiorganizat); Rail Inclusive Tour (RIT) şi Eurail – pe calea ferată, cu autotrenuri rapide, pentru automobilişti (semiorganizat); Fly and Drive cu avionul şi automobilul, cu cazare şi demipensiune; Croazierele (maritime şi fluviale) în grup, pe nave, cu servicii de cazare, masă şi agrement la bord etc.

Periodicitatea cu care se realizează formele de turism conduce la delimitarea unui turism permanent (continuu), desfăşurat de-a lungul întregului an (tratament balnear, cultural) şi a turismului sezonier legat de anumite perioade ale anului (monosezonier pentru staţiunile de litoral, bisezonier în staţiunile de munte).

Sezonalitatea sau momentul manifestării cererii turistice determină practicarea turismului de iarnă pentru sporturile albe şi cure helioterapeutice, turismul de vară, cel mai valoros pentru evantaiul larg de posibilităţi de satisfacere a motivaţiilor turistice (cură, sport, drumeţie, cultură, recreere, plajă, odihnă etc.) şi turismului de circumstanţă

195

(ocazional sau insolit), localizat în timp şi spaţiu, cu durate limitate şi ocazionat de diferite acţiuni (sportive, ştiinţifice, pescuit, vânătoare).

Gradul de mobilitate a turistului impune clasificarea în: turism de sejur (lung, mediu şi scurt), în care turistul rămâne la aceeaşi destinaţie perioade de timp determinate în scopuri ce răspund motivaţiilor personale; turism itinerant (de circulaţie) ce cuprinde turiştii care se deplasează în mod succesiv în diferite localităţi sau staţiuni, cu înnoptări scurte (4-5 nopţi) într-o localitate; turismul de tranzit este o formă particulară a celui itinerant, motivat de necesitatea traversării unei ţări sau zone pentru atingerea destinaţiei de sejur.

Motivaţia care generează călătoria se impune în delimitarea unor forme de turism cu implicaţii în economia ţării respective şi anume: turismul de odihnă şi recreere, una din formele cele mai reprezentative, ce se realizează prin sejururi mai lungi în staţiuni şi acţiuni recreative (de agrement), dar şi prin sejururi mai scurte în scop recreativ şi cu o mobilitate mai accentuată; turismul de tratament balnear (pentru cură balneară), formă veche şi cu o constanţă mare în timp, derulându-se pe tot timpul anului şi benefică prestatorului de servicii prin stabilitatea clientelei, sejurul de durată lungă, încasări medii pe zi-turist superioare, îmbinare cu odihnă şi agrement etc.; turismul cultural ce asigură „loisir”–ului funcţia sa preponderent formativă, cognitivă şi estetică; turismul de congrese şi reuniuni legat de manifestările (ştiinţifice, tehnice) naţionale şi îndeosebi internaţionale şi cu efecte economice notabile prin aportul valutar şi atenuarea sezonalităţii; unele ţări au organisme specializate în organizarea unor astfel de manifestări internaţionale; turismul de afaceri, direct legat de activităţile economice şi comerciale, este la fel de benefic ca şi precedenta formă, prin consumul de servicii turistice (transport, cazare, alimentaţie, agrement) la tarife superioare; turismul rural şi agroturismul legate de valorificarea resurselor spaţiului rural; turismul ştiinţific şi tehnic (profesional) ocazional şi în general neorganizat, se adresează specialiştilor din diverse domenii de activitate; turismul sportiv cuprinde în cea mai mare măsură turiştii care practică sporturile de vară (nautice, vânătoare subacvatică), sporturile de iarnă, alpinismul, speoturismul, pescuitul şi vânătoarea, alte sporturi, dar şi turiştii spectatori; turismul etnic motivat de relaţii familiale; turismul religios legat de practicarea cultului religios, pelerinaje etc.; turism de studii pentru instrucţie şi formare liceală, universitară etc. Turismul incentiv sau stimulativ organizat de managerii societăţilor comerciale pentru salariaţii lor, care s-au distins în activitate; participarea salariaţilor se face în urma unui concurs cu o tematică specială iar pentru organizarea programelor

196

turistice au apărut agenţii touroperatoare specializate; este un turism scump; turism de shoping motivat de deplasarea turiştilor la anumite destinaţii în vederea realizării de cumpărături, fie de oferirea spre vânzare a unor produse specifice de către prestatorii de servicii; turismul uval legat de podgorii prin participarea la unele activităţi tradiţionale (cules de struguri, fabricarea mustului) sau degustări şi festivaluri ale vinului etc.

Mijlocul de transport folosit permite conturarea: drumeţiei cu scopuri recreative sau sportive; turismului rutier (cu autocare, automobile, microbuze); cu trenul (curse obişnuite sau speciale); naval (croaziere fluviale şi maritime, sporturi nautice); aerian (avion, elicopter); turismului combinat (avion şi automobil etc.).

Particularităţile cererii turistice delimitează alte forme de turism ca: turismul particular (pe cont propriu) cu o sferă largă de cuprindere sub aspectul formelor de manifestare (tratament balnear, odihnă, cunoaştere, congrese etc.) şi adresabilitate pentru cei cu venituri mari; turismul social, formă specifică turismului de masă, practicată de persoane cu venituri relativ reduse şi caracterizată, uneori, prin facilităţi ca urmare a finanţării, parţiale, sociale; se adresează tineretului, elevilor, pensionarilor, persoanelor cu afecţiuni, handicapaţilor etc.

Vârsta participanţilor conduce la gruparea turismului practicat în trei forme specifice: pentru tineret, adulţi şi vârsta a treia.

Caracteristicile prestaţiei turistice principale delimitează formele de turism de litoral, montan, tratament balnear, de week-end etc.

Forme legate structural, în parte, şi de componentele de bază ale potenţialului turistic.

Delimitarea riguroasă a formelor de turism în funcţie de criteriile menţionate mai sus nu este posibilă în toate cazurile, acestea se interferează uneori, iar alteori, se suprapun.

În dinamică, turismul înregistrează modificări în structură sub influenţa a numeroşi factori, de aceea este necesară o politică de promovare a tuturor formelor de turism, de echilibrare şi asociere în proporţii care să satisfacă atât cerinţele consumatorilor cât şi obţinerea unei eficienţe economice de către unităţile prestatoare. Verificare 1. Turism. Definiţie. 2. Categoriile de vizitator, turist, excursionist (definiţii şi clasificare). 3. Formele de turism. (criterii de

197

clasificare, forme de turism, definiţii). 4. Aranjamente turistice(tipuri şi criterii de diferenţiere).

GEOGRAFIA TURISMULUI. OBIECTUL DE STUDIU ŞI DE CERCETARE

Turismul ca fenomen complex socio-economic se desfăşoară, prin toate formele sale, în mediul geografic mai mult sau mai puţin umanizat, fiind, totodată, determinat sau influenţat de factorii geografici naturali sau economici ai acestuia. De aici, legătura dintre turism şi geografie, două domenii diferite, dar, care se interferează, au ca obiect comun cercetarea şi valorificarea unui teritoriu sub toate componentele sale naturale sau antropice, ca resurse sau atracţii turistice, precum şi prin prisma relaţiilor ce se stabilesc între activitatea de turism (ca activitate umană) şi mediul geografic.

Geografia ca ştiinţă a peisajului natural şi umanizant, poate aborda, deci, prin metode proprii, turismul în toată complexitatea sa cauzală, economică, socială, spaţială şi temporală şi în interacţiunea acestuia cu mediul geografic.

Deci, apare, ca necesitate, dezvoltarea unei discipline geografice de legătură între geografie şi turism, care să studieze raporturile cauzale dintre activitatea de turism şi mediul geografic, factorii de mediu (geografici, cultural-istorici, social-economici) care generează sau influenţează fenomenul turistic şi, invers, impactul turismului asupra mediului geografic, precum şi relaţiile care se stabilesc între turism şi comunităţile umane (economice, sociale). În obiectul său de studiu se regăseşte turismul ca fenomen economico-social, cultural, educaţional-instructiv, ştiinţific şi liant al cooperării internaţionale, fenomen spaţial şi temporal. Repartiţia ofertei şi producţiei turistice precum şi distribuţia bazinelor emitente de turişti şi a fluxurilor turistice în raport cu principalii factori determinanţi naturali, economici, sociali, politici, şi de influenţă, intră, de asemenea, în sfera cercetărilor geografiei turismului.

În literatura de specialitate termenul de „geografia turismului” este în general acceptat, doar conţinutul său fiind pus în discuţie, opiniile, completându-se şi relevând, totodată, complexitatea obiectului acestei discipline.

Pentru geografii din unele ţări europene, obiectul geografiei turismului este redus la studierea fluxurilor turistice sau a regiunilor turistice şi legăturile rutiere dintre ele. Şi în ţara noastră au fost asemenea opinii, după care un accent important se punea pe

198

regionarea turistică a ţării în raport cu fluxurile turistice sau intensitatea mişcării turistice.

Alte opinii arată că obiectul geografiei turismului este „raportul dintre mediul geografic şi turism”, ocupându-se în primul rând cu „studierea turismului ca mişcare a populaţiei (provenienţa turiştilor, direcţia şi ritmul curentului turistic, factorii geografici care l-au generat sau influenţat) precum şi modul, în care, la rândul său, turismul influenţează mediul geografic)”.

Aceeaşi autori arată că, pornindu-se de la studii locale, regionale, până la nivelul unei ţări sau al întregului glob se poate ajunge „la generalizări teoretice, la conturarea legilor generale ale geografiei turismului”.

Unii geografi propun ca obiect al geografiei turismului „stabilirea tipologiei turismului şi a regiunilor turistice, descoperirea, descrierea şi cartografierea peisajelor cu valoare turistică”, iar, mai recent, alţi autori arată că „geografia turismului prin structură şi conţinut abordează turismul în calitate de fenomen social-economic complex al civilizaţiei contemporane, bazându-se în întregime pe principiile şi metodologia specifică geografiei”.

Alţi autori se preocupă de „raporturile reversibile existente între „geografie şi turism”, de contribuţia cercetărilor geografice la dezvoltarea turismului prin elaborarea de studii de amenajare turistică, cercetarea potenţialului turistic, realizarea de hărţi, ghiduri etc.

Pornind de la faptul că activitatea de turism, ca domeniu economic, presupune o relaţie directă între oameni cu natura, unii geografi găsesc mai potrivit ca geografia turismului să fie numită „geografia recreaţiei”.

Referitor la locul geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice, considerăm că aceasta se include în cadrul geografiei umane şi economice, deoarece prin obiectul său de studiu, cercetează valorificarea potenţialului turistic şi al condiţiilor economice, sociale, politice şi tehnice şi dezvoltarea turismului, în toată complexitatea sa, în conexiune cu celelalte domenii economice şi sociale, cu interesele comunităţilor umane şi în contextul protejării mediului ambiant.

Geografia turismului are strânsă legătură cu multe alte ştiinţe precum: ştiinţele despre natură – geonomice (geografie, geologie, biologie, ecologie); ştiinţele economice (economie, planificare, marketing, statistică); ştiinţele sociale, politice, juridice, istorice, cultură, civilizaţie etc.; ştiinţele tehnice (arhitectură, urbanism, sistematizarea şi organizarea teritoriului); ştiinţele informatice etc.

199

Având o largă sferă de cuprindere (mediul geografic), geografia prin disciplina sa specializată – geografia turismului – are o contribuţie importantă la studierea şi dezvoltarea fenomenului turistic atât prin cercetări proprii, cât mai ales în cadrul cercetărilor interdisciplinare.

Între principalele obiective de cercetare ale geografiei turismului în această direcţie amintim:

• pune la dispoziţia turismului o importantă bază documentar – informativă asupra tuturor componentelor naturale (relief, ape, climă, vegetaţie, faună, arii protejate etc.), economice şi social-economice ale peisajului, care se află într-o strânsă legătură între ele şi constituie obiectul geografiei. Aceste date rezultă în urma unor cercetări tematice cu un conţinut tehnico-aplicativ care se vizeze studierea unităţilor teritoriale sub aspectul componentelor cadrului natural şi socio-economic, al gradului de atractivitate turistică, a accesibilităţii în teren, al posibilităţilor de valorificare turistică;

• cercetări tematice care conduc la evaluarea ştiinţifică sub aspect calitativ, cantitativ şi spaţial (dispersia) a resurselor şi atracţiilor turistice naturale şi antropice existente într-un teritoriu (peisaj), în scopul introducerii acestora în circuitul turistic, al amenajării şi echipării turistice în profil teritorial. Această evaluare are la bază studierea, selecţionarea, descrierea şi explicarea ştiinţifică a tuturor componentelor de potenţial turistic ale teritoriului, a pretabilităţii acestora pentru turism, a ponderii lor în determinarea formelor şi activităţii turistice. Aceste demersuri stau la baza elaborării unor soluţii convenabile şi eficiente de valorificare, amenajare şi dotare tehnică pentru turism. Studiile, de regulă, interdisciplinare, se pot realiza de la nivel local sau regional până la scara ţării sau a întregului glob, şi pot fi parţiale sau complexe, necesare unor amenajări turistice de ansamblu. Cu alte cuvinte, geografia turismului cercetează formarea, repartiţia şi consumul produselor turistice, a relaţiilor dintre acestea ca şi repartiţia fluxurilor turistice;

• studiază prin metode proprii cererea turistică potenţială şi necesităţile de odihnă, recreere, tratament balnear etc. ale populaţiei, la nivel local, regional sau naţional, precum şi posibilităţile de soluţionare a acestora;

• cercetează distribuţia în timp şi spaţiu a fluxurilor turistice (volum, intensitate şi direcţie), în corelaţie cu potenţialul turistic, baza tehnico-materială şi factorii permisivi la acestea (căile de comunicaţie);

200

• relaţia dintre potenţialul turistic (resurse turistice) al unui teritoriu şi turist, ca element consumator al resurselor turistice (sau potenţial turistic) şi ca element dinamic în acest sistem;

• studiază, alături de alte discipline şi ştiinţe, impactul activităţii de turism asupra mediului înconjurător, a resurselor şi atracţiilor turistice, stabilind anumiţi indicatori sintetici referitor la gradul de amenajare, echipare şi dotare, de exploatare a resurselor etc. şi care să reflecte capacitatea optimă de primire a unui peisaj, teritoriu sau ecosistem dat, peste care se produc dezechilibre cu consecinţe ecologice dar şi economice şi sociale;

• contribuie la promovarea produselor turistice, a obiectivelor, atracţiilor, zonelor şi traseelor turistice, la informarea, orientarea interesului turistic prin realizarea unor materiale de publicitate, ca hărţi, pliante şi ghiduri turistice, CD etc.;

• în cadrul studiilor teoretice, pornind de la obiectul şi metodologia proprie de cercetare, stabileşte anumite tipologii în turism sau indicatori de valorificare, care să fie utile practicii în acest domeniu de activitate;

• contribuie la formarea şi instruirea cadrelor de specialitate în domeniu (ghizi, touroperatori, manageri etc.) şi la procesul de educaţie, de sădire a dragostei pentru natură şi cultură, de stimulare a interesului elevilor şi a tinerei generaţii pentru practicarea turismului.

Numeroase studii specifice sau cu caracter turistic şi lucrări de amenajare turistică a unor teritorii, hărţi şi ghiduri turistice realizate de specialiştii geografi arată disponibilităţile pe care le are geografia turismului, care, prin obiectul său de cercetare teoretică şi practică, se alătură organic dezvoltării activităţii de turism în România.

Verificare 1. Geografia turismului. Definiţie, obiectul de studiu (învăţământ) şi

cercetare. 2. Locul Geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice şi legăturile acesteia cu alte ştiinţe. 3. Principalele obiective de studiu şi cercetare ale geografiei turismului.

PRINCIPII, METODE ŞI PROCEDEE DE CERCETARE ÎN

GEOGRAFIA TURISMULUI Geografia turismului, ca ramura geografiei umane şi economice,

utilizează metodologia de cercetare specifică acesteia, dar şi unele

201

metode, procedee sau mijloace folosite de alte ştiinţe care studiază fenomenul turistic. În metodologia de cercetare, principiile, metodele, procedeele şi mijloacele uzitate sunt adaptate cerinţelor de cercetare a turismului ca activitate economică, socială, culturală, temporală şi spaţială. Vom prezenta succint o parte dintre aceste componente de cercetare şi studiu.

Principii generale de cercetare Principiul repartiţiei spaţiale sau al poziţiei geografice, în baza

căruia orice obiectiv şi echipament turistic, flux turistic, staţiune sau activitate turistică are o anumită localizare şi extindere spaţială. Astfel, trebuiesc precizate, pe de o parte, poziţia (coordonatele) faţă de căile de comunicaţie, aeroporturi, puncte de frontieră, pieţe turistice, regiuni turistice, centre de coordonare sau administrative etc. iar, pe de altă parte, arealul (extensiunea) pe care se desfăşoară fenomenul turistic sau sunt răspândite obiectivele/staţiunile turistice. Stabilirea acestor coordonate conduce la evidenţierea unor relaţii cauzale cu alte obiective şi fenomene dintr-o arie mai largă, la explicitarea factorilor determinanţi sau de influenţă şi sugerează amploarea şi specificitatea activităţii de turism.

Principiul integrării geografice. Turismul (activitatea de turism) se comportă ca un sistem funcţional complex integrat într-un spaţiu şi format din subsisteme şi obiective turistice. Integrarea vizează două aspecte: unul funcţional, în care fiecare obiectiv şi subsistem îşi are locul şi rolul în sistemul turistic general şi altul, spaţial, în sistemul teritorial şi regional; fără această integrare, obiectivele şi subsistemele activităţii turistice, luate izolat, nu pot fi înţelese, monitorizate şi dirijate spre o activitate eficientă şi valorificare durabilă.

Principiul cauzalităţii exprimă, pe de o parte, raportul de cauzalitate dintre motivaţiile turistice, declanşarea fenomenului turistic şi necesitatea satisfacerii acestora şi, pe de altă parte, descoperirea legăturilor de cauzalitate dintre turism şi factorii determinanţi sau de influenţă ca şi cu mediul exogen ca participant la activitatea de turism, turismul fiind o ramură de consecinţă şi de interferenţă în economie.

Principiul regionalismului se impune în cercetarea de profil prin identificarea, delimitarea şi caracterizarea unor unităţi teritoriale ca entităţi turistice cu trăsături şi utilizări distincte în dezvoltarea turismului şi care funcţionează ca părţi (subsisteme) ale unui ansamblu teritorial-regional (sistem).

202

Principiul ecologic exprimă concludent relaţiile reciproce dintre dezvoltarea turismului şi mediului înconjurător, pe de o parte şi comunităţile umane, ca entităţi ale acestuia, pe de altă parte.

Principiul sociologic în turism se impune prin evidenţierea: raporturilor de interdependenţă dintre reţelele populaţiei rezidente şi populaţiei turistice dintr-o staţiune/regiune turistică, rolului turismului în dezvoltarea socio-economică a unei localităţii, contribuţia socială a turismului la întreţinerea sănătăţii, instrucţia, educaţia şi satisfacerea unor nevoi materiale, spirituale şi sociale ale populaţiei, şi implicarea comunităţii locale şi a societăţii în dezvoltarea unui turism durabil şi în protecţia naturii, a fondului cultural-istoric.

Metode de cercetare Metoda analizei prezintă diagnoza amănunţită a componentelor

potenţialului turistic şi a condiţiilor naturale şi socio-economice concrete, cu scopul de a cunoaşte caracteristicile acestora şi modul de încadrare în ansamblul teritorial dat, ca şi posibilităţile de valorificare în turism. După o analiză mentală şi una materială se poate cunoaşte esenţa fenomenului turistic. De aceea, analiza geografică în turism trebuie să fie inductivă, deductivă, funcţională (sistem-subsistem, întreg-parte), statistică, ecologică etc.

Metoda sintezei în cercetarea turismului relevă faptul că, după o analiză amănunţită a părţilor componente ale potenţialului turistic la nivel local (şi regional), se impune integrarea informaţiilor parţiale într-o reprezentare unitară, care să evidenţieze complexitatea fenomenului turistic analizat. Se porneşte, de la acelaşi concept: fenomenul turistic este un sistem complex, teritorial şi funcţional.

Metoda cartografică este elocventă în cercetarea şi prezentarea fenomenului turistic. Reprezentarea grafică a activităţilor de turism (hărţi, diagrame, grafice etc.) este o metodă unanim utilizată şi presupune: inventarierea fenomenului turistic în toate componentele sale de potenţial, baza materială şi infrastructură şi compararea informaţiilor; generalizarea şi transpunerea cartografică. Dacă graficele şi cartogramele reflectă evoluţia fenomenului turistic, harta reprezintă o sinteză spaţială şi temporală a acestuia. Deci, turismul este privit ca un fenomen hologeic (spaţial) şi holocronic (temporal).

Metoda comparativă impune, în urma analizelor care o preced, compararea stării de fapt a potenţialului turistic şi a fenomenului turistic în general, din mai multe teritorii, relativ comparabile, ca activitate de turism, stabilind prin asemănările şi deosebirile ce se evidenţiază, unele

203

legităţi de dezvoltare, mecanisme ce trebuie luate în calcul în managementul şi dezvoltarea turismului.

Metoda geografică reprezintă o abordare complexă, sintetică, a fenomenului turistic în teritoriu, pornind de la existenţa obiectivelor turistice potenţiale şi construite şi a fenomenului turistic în complexitatea sa, ca şi de la faptul că, turismul se desfăşoară în mediul înconjurător, mai mult sau mai puţin umanizat, şi care reprezintă „suportul” natural şi „materia primă” pentru acesta.

Presupune o abordare spaţială (extindere, formă, complexitate) şi poziţională (aşezare geografică) a obiectivelor şi fenomenului turistic în raport cu ariile şi formele de turism din vecinătate (sau la un nivel teritorial superior); integrală funcţional şi teritorial a activităţii de turism; o explicare cauzală a fenomenului turistic, dar şi ecologică şi socio-economică prin prisma raportului cu mediul înconjurător şi cu comunităţile umane.

Metode matematice, cu precădere statistice, care presupun prelevarea informaţiilor şi datelor statistice privind potenţialul turistic şi activitatea turistică (inclusiv fluxurile turistice), calcularea şi prelucrarea acestora, reprezentarea grafică şi formularea, folosind un limbaj matematic, a ideilor şi concluziilor privind fenomenul turistic.

Metoda modelizării se utilizează şi în cercetarea turismului prin elaborarea unor reprezentări (modele) simplificate şi care păstrează doar trăsăturile esenţiale ale fenomenului turistic studiat. Pentru turism se impune modelarea matematică (bilanţ, matrice, modele optime, grafuri etc.).

Procedee de cercetare Sunt procedee clasice utilizate în geografie, dar, în cercetarea

turismului au o conotaţie aparte. Observaţia geografică în turism (geografico-turistică) se aplică în

cadrul metodei inductive pentru adunarea informaţiilor şi vizualizarea fenomenului turistic „în loco”; desigur, se utilizează şi în alte metode. Poate fi directă (expediţionară, pe trasee, judeţ) sau staţionară (în staţiuni turistice); vizuală şi indirectă (prin hărţi şi reprezentări grafice);

Măsurarea componentelor potenţialului turistic, care relevă dimensiunile (peşteri, cascade, plajă, faleză, rezervele de apă minerală, gradul de ionizare negativă al aerului, grosimea şi durata stratului de zăpadă etc.), fluxurile turistice, forma, structura, mişcarea în cadrul general al turismului.

204

Descrierea geografică (geografico-turistică) are o mare relevanţă în prezentarea potenţialului turistic, a regiunilor, staţiunilor turistice, ţărilor şi fluxurilor turistice şi dă o imagine a fenomenului turistic din aria respectivă. Atât în studiile de cercetare cât şi în promovarea şi publicitatea turistică, descrierea geografico-turistică are un rol deosebit. Descrierea geografică în turism trebuie să îndeplinească anumite atribute în funcţie de scopul în care se utilizează. Specialiştii consideră că observaţia geografică în activitatea de turism trebuie să aibă următoarele caracteristici adică, să fie: exactă, cantitativă, caracteristică, comparativă, explicativă, analitică, sintetică şi estetică.

Reprezentarea grafică în cercetarea turistică finalizează procedeele de observare, descriere şi măsurare a obiectivelor şi fenomenului turistic, rezultatele fiind materializate în hărţi, cartograme, schiţe şi grafice.

Evidenţa statistică presupune arhivarea statistică a tuturor informaţiilor cantitative şi calitative culese din documentarea din teren, biblioteci, alte instituţii de documentare, sub forma unor „bănci de date”, ce se depozitează în calculatoare, utilizând anumite fişiere, pe dischete, CD etc.

Ancheta sociologică realizată pe tematici diferite (calitatea serviciilor şi diversificarea lor, fluxuri turistice, structuri de primire turistică, promovare şi publicitate, anchetă Delfi etc.) reprezintă o sursă informativă de mare importanţă pentru testarea stării turismului la un moment dat, perspectivele de dezvoltare, promovare etc.

Prelucrarea statistico-matematică se aplică în cadrul metodelor matematice şi reprezintă prelucrarea datelor obţinute folosind aparatul statistico-matematic pentru a evidenţia anume aspecte ale dezvoltării fenomenului turistic.

Clasificarea geografică în domeniul turistic presupune o anumită ordonare a obiectivelor, formelor de turism şi a activităţilor turistice după importanţă, dimensiune, pondere, funcţionalitate, grad de atractivitate etc. Nu se confundă cu regionarea turistică, aici intervenind elemente cantitative şi calitative din activitatea de turism.

Regionarea geografică în turism a fost analizată în cap. V. Verificare 1. Principii generale de cercetare în Geografia turismului. 2. Metode de cercetare în Geografia turismului (Conţinut şi exemplificare). 3. Procedee de cercetare în Geografia turismului (Conţinut şi exemplificare).

205

PIAŢA TURISTICĂ. OBIECT DE STUDIU PENTRU

GEOGRAFIA TURISMULUI Piaţa turistică reprezintă sfera economică de interferenţă a ofertei

turistice materializate prin producţia turistică şi cererea turistică materializată prin consum turistic. Locul ofertei turistice corespunde cu locul consumului, dar nu şi cu aria de formare a cererii turistice, interferenţa se transformă în suprapunere în timp şi spaţiu a celor doi factori ai pieţei numai prin intermediul consumului turistic. În limbaj geografic, prima categorie reprezintă patrimoniul turistic iar, a doua, fluxurile turistice.

Cererea turistică. Definiţie. Particularităţi. Determinanţi Definiţie. Cererea turistică sau fluxurile turistice reprezintă

„ansamblul persoanelor care îşi manifestă dorinţa de a se deplasa periodic şi temporar dar, nu mai mult de un an, în afara reşedinţei proprii pentru alte motive decât prestarea unei activităţi remunerate la locul de destinaţie”.

Cererea turistică se formează la locul de reşedinţă a turistului, care este inclus în bazinul cererii, strâns legat de caracteristicile economice şi politice ale teritoriului naţional căruia îi aparţine.

Cererea turistică se materializează prin consumul turistic, care este format din „cheltuielile efectuate de către cererea turistică pentru achiziţionarea unor servicii şi bunuri legate de motivaţia turistică”. Acesta se realizează în mai multe etape, etalate în timp şi spaţiu şi anume: înainte de deplasare spre locul de destinaţie turistică, dar în legătură cu aceasta (cumpărarea pachetului de servicii, a anumitor echipamente etc.); în timpul deplasării spre destinaţia turistică şi la locul destinaţiei (servicii comerciale, de agrement etc.).

Particularităţile cererii turistice. Cererea turistică are un caracter dinamic, concretizat printr-o creştere continuă în ultimele patru decenii, în ritmuri diferite în funcţie de variabile endogene (ale cererii turistice) şi exogene (ale mediului de manifestare a cererii). Câteva date statistice vor ilustra acest fenomen, şi anume: cererea turistică internaţională a crescut cu 335%, de la 160 mil. turişti în 1970 (69,3 mil. în anul 1960) la 476 mil. în anul 1992; în 1999 cu 3,8% faţă de 1998, iar în anul 2002 cu 2,2% faţă de 2000 (678,3 mil. şi respectiv 702,6 mil. sosiri turişti străini pe plan mondial).

Se remarcă o concentraţie a cererii turistice în ţările şi regiunile dezvoltate economic (Europa Central-Vestică, Japonia, America de

206

Nord), o diversitate şi eterogenitate în motivaţii turistice şi cu precădere o sezonalitate accentuată şi rigidă, ca urmare a legislaţiei specifice fiecărei ţări şi a factorilor psiho-sociali, culturali, naturali etc. Acestea conduc la constatarea că cererea turistică are un caracter de „piaţă opacă” greu de pătruns, de cuantificat şi de influenţat.

Bazinele cererii turistice: a. bazinele tradiţionale: Europa de Vest: Germania, Austria,

Elveţia, Franţa, Italia, Anglia; Europa Nordică: Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia; Europa Centrală şi Orientală: Rusia, Polonia, Cehia; America de Nord: S.U.A., Canada; bazine noi: Asia de Sud-Est: Japonia, Coreea de sud, Taiwan; Africa de Sud; America Latină: Brazilia, Argentina, Venezuela etc.

Determinanţii cererii turistice. Sunt determinanţi economico-sociali ca: factorul demografic prin creştere (populaţia ca rezervor pentru cererea turistică, dar nu orice creştere (în ţările slab dezvoltate) conduce la sporirea cererii turistice), prin spor natural (sold), piramida vârstelor, raportul populaţiei activă/inactivă etc.; gradul de urbanizare prin modificarea ponderii în structura populaţiei active, oraşele ca poli emiţători de turişti, vechimea oraşelor, viaţa cotidiană cu stresul obişnuit; timpul liber zilnic, săptămânal, anual (mai ales concediile plătite), pensionare, weekend; veniturile, în special, structura, repartizarea şi evoluţia per/capita şi nu venitul naţional. Sunt şi determinanţi motivaţionali ca necesitatea de echilibru prin destindere, şi divertisment; necesitatea de imitare a modelelor de consum şi motivaţia turistică (socială, familială, personală, culturală).

Oferta turistică. Definiţie. Structură. Particularităţi Definiţie şi structură. Se disting două tipuri de ofertă: oferta

turistică potenţială, respectiv potenţialul turistic şi oferta turistică efectivă (reală), adică, patrimoniul turistic.

Oferta turistică potenţială reprezintă „ansamblul componentelor naturale, cultural-istorice şi economico-sociale, recunoscute ştiinţific, cantitativ şi calitativ şi dovedite în practică şi care prezintă posibilităţi de valorificare turistică şi dau o anumită funcţionalitate pentru turism” (V. Glăvan, 1991). Cu alte cuvinte, un teritoriu interesează sub aspect turistic în măsura în care acesta oferă resurse turistice naturale sau antropice, a căror valorificare, pe fondul unor amenajări tehnice şi în contextul protejării mediului, poate genera o activitate de turism şi acesta (teritoriul) intra în circuitul turistic.

Aceasta se subdivide în două categorii:

207

Potenţialul turistic natural, ca o însumare a resurselor şi atracţiilor turistice pe care le oferă cadrul natural prin componentele sale: relief, structuri şi fenomene geologice, condiţii climatice, ape (inclusiv ape minerale), vegetaţie, faună, natura protejată, la care se adaugă poziţia geografică şi calitatea mediului, inclusiv modificările acestora ca urmare a intervenţiei omului, şi care pot fi valorificate în turism.

Potenţialul turistic antropic, care cuprinde elemente cultural-istorice (vestigii arheologice, vestigii antice şi medievale, monumente istorice şi artistice de factură religioasă şi laică, edificii arhitectonice, muzee, instituţii culturale, etnografie şi folclor, sate turistice), tehnico-economice şi socio-demografice, care, prin valoarea lor intrinsecă, interesează activitatea turistică şi generează anumite fluxuri turistice.

Oferta turistică efectivă (reală) sau patrimoniul turistic reprezintă potenţialul turistic al unui teritoriu, alături de baza tehnico-materială pentru turism (cazare, alimentaţie, tratament balnear, agrement şi transport), masa de bunuri alimentare şi industriale destinate consumului turistic sau prelucrării pentru a produce servicii şi produse turistice, infrastructura generală şi turistică, forţa de muncă, precum şi condiţiile de comercializare prin agenţii de turism (preţuri, tarife, facilităţi etc.).

Despre acest tip de ofertă vom discuta, în continuare. Oferta turistică reală se materializează prin producţia turistică

(produs turistic): „un ansamblu de servicii, care mobilizează forţa de muncă, echipamentele de producţie, bunurile materiale şi care se materializează într-un consum efectiv în cadrul unei ambianţe specifice”. Aceasta poate fi independentă de oferta turistică sau cel mult egală cu ea, dar oferta este perenă, există atâta timp cât sunt şi elementele componente.

Particularităţile ofertei turistice se regăsesc în: a) eterogenitatea acesteia, ca: structură a ofertei, a producţiei

turistice (produs turistic) şi a producătorilor; elemente componente, ca elemente atractive – potenţialul turistic cu importanţă relativă în timp şi spaţiu în cadrul ofertei şi elemente funcţionale, compuse din echipamente turistice şi servicii care fac posibilă desfăşurarea producţiei.

Oferta turistică se poate clasifica în patru grupe: oferta de vacanţă (balneară, sporturi, recreativă, familială); oferta de turism cultural (studii, cultură, iniţieri tehnice şi artistice, festivaluri, itinerant etc.); oferta de

208

afaceri (congrese, reuniuni, târguri şi expoziţii); oferta pentru îngrijirea sănătăţii (terapie, recuperare, profilactică, fitness).

b) rigiditate manifestată prin imobilitatea ofertei şi producţiei turistice, imposibilitatea stocării producţiei turistice, localizarea la sursă sau în apropiere, imposibilitatea adaptării sale la cererea turistică.

Determinanţii ofertei turistice. Se evidenţiază doi factori determinanţi: teritoriul şi sectorul economic terţiar (servicii); vom aborda teritoriul, ca o condiţie esenţială pentru existenţa ofertei turistice.

Teritoriul (spaţiul) este definit cantitativ, prin „capacitatea optimă de primire” ecologică, fizică, psiho-perceptivă, socială, economică etc. şi calitativ, prin „atractivitatea” sau „valoarea turistică”, care poate fi naturală sau creată.

Capacitatea optimă de primire a teritoriului sub formula: Co = (S × K)/ N

va fi prezentată în capitolul V din curs, respectiv, Regionarea turistică a teritoriului.

Aspectul calitativ al determinării teritoriului se poate stabili prin calcularea indicelui de atractivitate (vezi cap. V din curs) în funcţie de frecvenţa elementelor de atracţie naturală, de dimensiunea fluxului turistic spontan, de eficienţa prezumtivă a investiţiilor necesare (studii de fezabilitate);

Teritoriul (spaţiul) este apreciat şi în legătură cu: poziţia sa în raport cu bazinul cererii, (respectiv, fluxurile turistice), exprimată prin „distanţă” şi „accesibilitatea teritoriului” în cazul turismului de vacanţă sau weekend.

În acest sens, atracţia turistică (At) legată de distanţă (d) depinde de efortul fizic (x) şi costuri (c), respectiv At = A (d,c,x).

Funcţia turistică a teritoriului se ia în considerare atunci când turismul reprezintă principala preocupare în structura activităţilor desfăşurate. Este definită ca expresie a dimensiunii relative a ofertei, fiind considerată ca o variabilă dependentă de capacitatea spaţiilor de cazare şi populaţia zonei sau localităţii respective; se determină conform relaţiei:

Ft = PNpx100

209

F(t) = Funcţia turistică Np = Locuri de cazare (paturi) în locaţia respectivă P = Populaţia permanentă (rezidentă), dar P = Po+P1, adică Po = Populaţia neocupată în sfera de servicii şi turism (industrie,

agricultură) P1 = Populaţia ocupată în servicii, comerţ, turism (servicii aferente

turismului). deci,

Ft = 1100

PPoNpx

+ , dar

P1 = F(Np) = K Np, fiindcă P1 depinde de locurile de cazare şi restauraţie din locaţia respectivă, de gradul de confort.

deci,

Ft = kNpPoNpx+

100

Baza tehnico-materială turistică, reprezintă totalitatea echipamentelor de primire sau de producţie, care utilizate de forţa de muncă dau producţia turistică sau serviciile turistice.

Structura bazei tehnico-materiale turistice este următoarea: baza de cazare, baza de alimentaţie pentru turism, baza de tratament balnear, baza de transport turistic, baza de agrement. În documentele Ministerului Turismului (similare Organizaţiei Mondiale a Turismului – OMT) şi preluate de Institutul Naţional de Statistică, se va găsi următoarea terminologie: Structuri de primire turistică cu funcţia de cazare, de alimentaţie pentru turism, de tratament balnear, de agrement, de transport turistic.

Structurile de primire turistică cu funcţie de cazare sunt: hoteluri, hoteluri pentru tineret, hosteluri, moteluri, hanuri, vile, cabane, campinguri, sate de vacanţă, bungalouri etc. care se clasifică, diferenţiat, pe 5 categorii de confort în corelaţie cu normativele UE (1-5 stele).

Structurile de alimentaţie pentru turism (restaurante clasice, cu profil, baruri, night cluburi, terase, zahanale etc.) sunt clasificate pe 5 categorii (de confort ca şi spaţiile de cazare), iar autocarele şi microbuzele, după confort, au de la 1-4 stele.

210

Bazinele ofertei turistice. S-au cristalizat mai multe bazine ale ofertei în raport cu nivelul de dezvoltare al ofertei şi perioada când s-a intrat în circuitul turistic:

• Bazinele tradiţionale, respectiv: a. Europa Occidentală: bazinul mediteranean (1/3 din fluxurile

turistice europene, ½ din fluxurile regionale), litoralul spaniol, francez, italian, dalmatic, grecesc, turc; bazinul Atlanticului – litoralul portughez, spaniol, francez, belgian, englez; bazinul Alpin – Franţa, Italia, Elveţia, Austria, Germania, Slovenia;

b. Europa Orientală: bazinul Carpatic: Slovacia, Polonia, România; bazinul Mării Negre – Bulgaria, România, Ucraina; bazinul Mării Baltice – Polonia, Rusia;

c. Ţările Nord Americane: S.U.A., Canada; • Bazine turistice noi aflate în preajma sau la mare distanţă de

cele tradiţionale: a. localizare periferică (mai apropiată), la marginea marilor

bazine tradiţionale: litoralul Nord-African (Maroc, Algeria, Tunisia) şi litoralul Orientului Apropiat (Turcia, Liban, Israel pentru Europa); Mexic şi insulele caraibiene pentru America;

b. localizare îndepărtată ca: Asia de SE (China, Taiwan, Japonia, Coreea de Sud); Asia de SE şi Australia (Thailanda, Malaisya, Indonezia, Singapore, Filipine, Australia); America latină (Chile, Peru, Bolivia, Brazilia, Argentina etc.), America Centrală (Costa Rica, Guatemala); Africa Occidentală (Senegal, Coasta de Fildeş etc.).

c. Bazine turistice exotice: Insulele din Oceanul Pacific şi Indian (Oceania, Polinezia, Melanezia, arhipelagurile Seychel şi Comore, Mauritius, Reunion, Hawai etc.)

d. Bazine de pionerat: Groenlanda şi Extremul Nord-Canadian, Laponia, Islanda; Amazonia – Brazilia; Africa Sahariană şi Sud Vestică, deşertică etc. Verificare 1. Piaţa turistică. Definiţie. Structură. 2.Cererea turistică. Definiţie, particularităţi şi factori determinanţi. Bazinele cererii turistice. 3. Oferta turistică. Definiţie. Structură. Particularităţi. 4. Teritoriul ca factor determinant al ofertei turistice. Funcţia lui turistică. 5. Baza tehnico-materială turistică. Structură. 6. Structuri de primire turistică cu funcţie de cazare. 7. Bazinele ofertei turistice.

REGIONAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI

211

Definiţie. Metodologia de cercetare Regionarea turistică este o metodă a geografiei turismului, care,

împreună cu metoda geografică, prin cercetare ştiinţifică, duce la identificarea, delimitarea şi caracterizarea unor unităţi teritoriale turistice şi la integrarea lor şi a fenomenelor turistice locale în sistemul funcţional al teritoriului, în ansamblu.

Definiţie: Regionarea turistică a teritoriului este „un proces complex şi interdisciplinar de delimitare ştiinţifică a unor unităţi teritoriale cu un anumit potenţial turistic pentru a fi cercetate, în vederea stabilirii formelor de turism şi a posibilităţilor de utilizare în turism” .

Reprezintă o modalitate de cercetare şi valorificare superioară şi complexă a resurselor turistice într-o viziune unitară şi durabilă.

Scopul regionării turistice este, deci, valorificarea optimă a potenţialului turistic în strânsă corelaţie cu exigenţele dezvoltării tuturor ramurilor economice şi ale comunităţilor locale, cu cerinţele unui turism modern, competitiv şi cu protejarea mediului înconjurător.

Metodologia: Delimitarea unităţilor teritoriale are la bază un sistem de criterii realizat în urma unor evaluări calitative şi cantitative a potenţialului turistic şi a contextului socio-economic respectiv. De aceea, într-o viziune sistemică, de la nivel naţional la cel local, trebuie să se urmărească stabilirea unui model de evaluare, delimitare, ierarhizare, valorificare şi amenajare turistică. În metodologia de regionarea turistică sunt necesare următoarele demersuri ştiinţifice: inventarierea potenţialului turistic natural, cultural-istoric, tehnico-economic şi socio-demografic; studierea repartiţiei şi concentrării în spaţiu a acestuia; evaluarea cantitativă şi calitativă a potenţialului turistic; analiza dezvoltării economico-sociale a teritoriului; analiza nivelului de dezvoltare al infrastructurii generale şi turistice (căi de comunicaţie, alimentare cu apă, energie electrică şi termică); evaluarea poziţiei faţă de magistralele de comunicaţie, puncte de frontieră, centre emitente de turişti etc.; determinarea posibilităţilor de valorificare a formelor de turism; evidenţierea surselor de poluare; dezvoltarea tehnico-edilitară şi a serviciilor.

În urma acestor studii se realizează criteriile care stau la baza regionării turistice, criterii care vor fi aceleaşi pe toată scala taxonomică dar şi teritorială, de la general la nivel local.

Criteriile de regionare turistică sunt: prezenţa resurselor şi a atracţiilor turistice şi gradul de concentrare al acestora; structura şi volumul potenţialului turistic; valoarea turistică; atractivitatea peisagistică;

212

calitatea mediului; dezvoltarea economico-socială; infrastructura generală; formele de turism practicabile; capacitatea optimă de primire.

O dată delimitate unităţile teritoriale turistice, acestea se vor analiza după aceeaşi metodologie şi criterii pentru a se stabili priorităţile de valorificare în funcţie de: valoarea turistică, posibilităţile de valorificare prin forme de turism eficiente (inclusiv internaţional), poziţia geografică, nivelul fizic şi ecologic (capacitatea optimă) de primire, volumul de investiţii, piaţa de desfacere turistică etc.

Ierarhizarea valorică a unităţilor teritoriale turistice se realizează, calitativ printr-o serie de formule utilizate în determinarea indicelui de atractivitate şi a rangurilor de ierarhizare. Redăm, mai jos aceste formule, spaţiul nu ne permite să le exemplificăm:

Indicele de atractivitate turistică Ia = Ci × qi, în care: Ia = indicele de atractivitate al unităţii

teritoriale; C = calitatea resurselor turistice (naturale, antropice) în limitele 1-5 sau 1-3; i = componentele (resurse turistice); q = valoarea sau ponderea fiecărui component care se stabileşte în baza unei valori apreciată de specialist şi nu poate depăşi 1,00.

Rangul de ierarhizare valorică:

în care ri = rangul unic parţial; i = numărul de ordine al arealului; ri = resursele turistice; k = coeficientul de importanţă; n = numărul de componente analizate.

Menţionăm că, în ambele formule, există coeficienţi de importanţă, care nu se pot stabili

cantitativ ci sunt apreciaţi de specialişti, intervenind, aici, subiectivismul, în funcţie de pregătirea şi experienţa acestora.

O evaluare cantitativă şi parţial calitativă, se realizează prin aprecierea capacităţii optime de primire turistică (ecologică, economică, fizică etc.), care înseamnă nivelul optim sau maxim de valorificare în turism (număr de turişti, volum de echipamente turistice etc.) a unui teritoriu fără să se degradeze ecosistemele şi mediul înconjurător; peste acest prag se produce deteriorarea resurselor turistice şi a mediului.

Capacitatea optimă de primire ecologică a teritoriului se calculează în baza formulei:

Co = (S × K) / N, în care Co = capacitatea optimă; S = suprafaţa luată în calcul (sau L

= lungimea); K = coeficientul de utilizare a teritoriului, de regulă 0,50-0,75; N = norma tehnică calculată pentru fiecare persoană, în funcţie de specificul resursei şi activităţii de turism şi de agrement.

n

riK

ir

n

∑= 1

213

Unităţile teritoriale turistice delimitate Unităţile teritoriale turistice au dimensiuni variate, conţinut şi

funcţie specifice în raport cu rangul de mărime al acestora. Menţionăm că, de regulă, unităţile teritoriale nu se suprapun celor administrative, dar, pentru o valorificare eficientă a potenţialului turistic în corelaţie cu celelalte domenii de activitate, se pot delimita şi la nivel de judeţ. În altă ordine de idei, regionarea turistică nu se poate confunda cu zonificarea funcţională a unei staţiuni turistice, localitate urbană sau rurală.

Rangurile taxonomice şi denumirile unităţilor teritoriale turistice diferă de la un autor la altul, importante sunt conţinutul şi operabilitatea în amenajarea turistică a teritoriului. Redăm mai jos taxonomia unităţilor teritoriale turistice:

• Regiunea turistică este unitatea teritorială cea mai mare, cu condiţii naturale variate şi o mare complexitate de potenţial turistic, care permite dezvoltarea mai multor forme de turism (din care una este de bază) şi practicarea unor excursii de 1-2 zile şi sejururi cu durate diferite. Este unitatea care face obiectul Planurilor de Amenajare Teritorială Zonale (PATZ) sau Planurilor de Amenajare Teritorială Judeţeană (PATJ), după caz.

• Subregiunea turistică reprezintă o unitate teritorială mai redusă în ceea ce priveşte dimensiunile şi complexitatea de potenţial turistic (complexitate medie), cu o omogenitate naturală relativă, şi favorizează dezvoltarea a 1-2 forme de turism, din care, una preponderentă. Se înscrie în aceleaşi Planuri de Amenajare Teritorială.

• Arealul turistic este unitatea teritorială de dimensiuni reduse, cu condiţii naturale uniforme (de regulă, se suprapune unei anume forme de relief, lac, plajă), un potenţial redus, dar, cu o anumită specificitate ca structură, ce permite dezvoltarea unei singure forme de turism. Are incidenţe cu PATJ, fiindcă, la acest nivel, se înscrie unui judeţ.

• Centrul turistic reprezintă un oraş, de regulă, reşedinţă de judeţ, cu o infrastructură generală, dotări tehnico-edilitare, de comerţ, cultură, sanitare, de prestări de servicii bine dezvoltate. Singur sau împreună cu aria limitrofă (metropolitană sau periurbană) dispune de un bogat potenţial turistic cultural-istoric şi natural, de o importantă bază de cazare şi de alimentaţie pentru turism, de agrement şi eventual tratament balnear. Pe lângă turismul de tranzit, permite şi dezvoltarea turismului de sejur (cultural, religios, afaceri, congrese etc.), iar în aria limitrofă şi a turismului de odihnă şi recreere în funcţie de resursele turistice şi nivelul tehnic de amenajare.

214

Municipii ca Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Braşov, Iaşi, Cluj-Napoca, Oradea etc., se încadrează ca centre turistice.

Se asimilează centrelor turistice staţiunile turistice naţionale montane (Sinaia, Predeal, Poiana Braşov, Buşteni etc.), balneoclimatice (Băile Herculane, Băile Felix, Căciulata-Călimăneşti, Govora, Băile Olăneşti, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Sovata etc.) şi de litoral (Mamaia, Neptun, Eforie Nord, Mangalia etc.).

• Localitatea turistică este o localitate, de regulă urbană, cu dotări tehnico-edilitare dezvoltate, unităţi comerciale şi de prestări de servicii, dispune de o bază de cazare adecvată, de obiective cultural-istorice sau de altă natură; favorizează dezvoltarea unui turism de sejur scurt sau numai pentru vizitarea anumitor obiective, alături de cel de tranzit. În această categorie se înscriu oraşe ca Sighişoara, Mediaş, Piteşti, Tulcea, Botoşani, Câmpulung Moldovenesc etc. Unele sate cu un agroturism dezvoltat se pot încadra aici, deşi, nu au o infrastructură adecvată: Bran, Moeciu, Rucăr, Putna, Moldoviţa, Sibiel etc. care dispun de pensiuni turistice rurale şi agroturistice. Aici se încadrează şi staţiunile turistice de interes local: Lacul Sărat, Amara, Ocna Sibiului, Ocna Dej, Techirghiol etc. (balneoclimatice), Cheia, Borşa, Fântânele, Muntele Mic etc., (centre de odihnă şi schi) sau localitatea Vama Veche, pe litoral.

• Obiectivul sau Punctul turistic reprezintă o localitate cu un obiectiv turistic (sau cu o atracţie turistică) cu sau fără o bază de cazare, fie un obiectiv turistic natural sau cultural-istoric izolat, sau o cabană, motel etc. amplasate în arii de concentrare sau de dispersie turistică. Acestea determină o anume activitate turistică, de tranzit şi uneori de sejur cu motivaţii variate în ariile montane, sau cu lacuri, plaje sau alte obiective naturale. Se includ, aici şi satele cu obiective culturale sau amplasate într-un cadru natural pitoresc, cu posibilităţi de recreere, localităţile cu ape minerale, fără amenajări tehnice (mai ales cele din judeţele Covasna şi Harghita), dar în care se utilizează, empiric, factorii de cură etc.

Urmărind încadrarea ultimelor trei subunităţi teritoriale turistice în documentaţiile de urbanism, acestea se include în Planul de Urbanism General (PUG), Planul de Urbanism Zonal (PUZ) şi Planul de Urbanism de Detaliu (PUD), în care se regăsesc modalităţile de dezvoltare şi amenajare conform Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului.

215

Verificare 1.Regionarea turistică a teritoriului. Definiţie. Scop. Metodologie de cercetare. 2.Unităţi teritoriale turistice delimitate, criterii de delimitare, conţinut şi exemplificări.

AMENAJAREA TURISTICĂ A TERITORIULUI Definiţie. Scop Potenţialul turistic natural şi antropic al unui teritoriu reprezintă

elementul fundamental în dezvoltarea activităţii de turism, dar nu generează fenomenul turistic, acesta se realizează numai în urma activităţii umane prin amenajarea şi dezvoltarea echipamentelor turistice, care reprezintă elementul determinant în acest sens, şi a căilor de comunicaţie, care constituie factorul permisiv în arealul dat. Prin amenajarea turistică se îmbogăţeşte şi se ridică valoarea turistică a potenţialului turistic, creşte atractivitatea turistică a teritoriului şi se asigură integrarea acestuia în circuitul turistic cu efectele economice şi sociale scontate.

Pe de altă parte, potenţialul turistic al unui teritoriu este deosebit de complex prin componentele sale naturale (relief, ape, climă, faună, vegetaţie etc.), cultural-istorice, socio-demografice, dezvoltarea economică etc., ceea ce presupune o cercetare interdisciplinară pentru a cunoaşte şi evalua posibilităţile de valorificare turistică. De asemenea, un teritoriu terestru sau acvatic, indiferent de atractivitatea turistică, serveşte ca suport fizic pentru realizarea amenajărilor şi echipamentelor turistice şi de aceea trebuie „modelat”, pentru a se elimina elementele nefavorabile turismului sau „cosmetizat” spre a uşura dotarea tehnică şi a spori atractivitatea turistică.

Orice amenajare turistică se face în corelaţie cu domeniile de activitate economică din arealul dat, de aceea, aceasta devine parte integrantă a procesului general de organizare şi amenajare a teritoriului pentru a pune în valoare, în diverse forme, resursele sale.

Specialiştii consideră că amenajarea turistică a teritoriului se defineşte ca un „proces complex şi dinamic de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii” (I. Berbecaru et. al., 1977). Este dinamică fiindcă elementele naturale şi umane (sociale şi economice) sunt în continuă evoluţie şi complexă deoarece se au în vedere o diversitate de componente naturale, economico-sociale şi culturale, tehnice şi de mediu, care trebuiesc abordate interdisciplinar.

216

Amenajarea turistică a teritoriului urmăreşte: • valorificarea optimă şi durabilă a resurselor turistice dintr-un

teritoriu în vederea realizării unui turism modern, competitiv, cu o ofertă diversificată, care să conducă la satisfacerea deplină a motivaţiilor turiştilor;

• dezvoltarea coordonată a turismului cu a altor sectoare ale economiei în limitele spaţiului dat, acesta integrându-se, astfel, procesului general de planificare şi amenajare generală a teritoriului;

• dezvoltarea turismului în corelaţie cu interesele generale naţionale şi regionale cât mai ales ale comunităţilor locale (ocuparea forţei de muncă, nivelul de trai, dezvoltarea economică, a infrastructurii, serviciilor etc.);

• eficientizarea activităţii de turism şi rentabilitatea investiţiilor; valorificarea superioară a resurselor în contextul protejării şi conservării mediului înconjurător.

Ca parte integrantă a amenajării teritoriului, amenajarea turistică are în vedere reglementările şi documentaţiile tehnice de amenajare şi urbanism (Legea 350/2001) ca şi cele legate de protecţia mediului – documentaţii şi bilanţ de mediu, studiu de impact ecologic, social şi economic, acord de mediu şi autorizaţie de mediu (Legea 137/1995), precum şi alte directive ale UE în domeniu.

Metodologia de cercetare Amenajarea turistică este un proces complex, care cuprinde:

inventarierea şi evaluarea resurselor turistice, selecţionarea şi ierarhizarea lor; definirea funcţiilor turistice şi a direcţiilor de dezvoltare în raport cu resursele, calitatea mediului şi dezvoltarea economică; studierea pieţei turistice de profil; elaborarea studiilor tehnice şi de proiectare propriu-zisă; elaborarea studiilor de oportunitate şi fezabilitate. De asemenea, se mai realizează studii privind dezvoltarea economică, social-demografică, infrastructura generală, reţeaua de servicii, legislaţia fiscală, de investiţii, regimul de exploatare a resurselor, de construcţii, de protecţie a mediului etc.

În tot acest demers trebuie reţinut că valorificarea resurselor turistice se face în contextul dezvoltării durabile.

Caracteristicile amenajării turistice Amenajarea turistică prezintă o serie de caracteristici de care se

ţine seama în deciziile de amplasare şi dimensionarea acestora şi anume: unicitatea prestaţiei şi amenajării legată de specificul

217

resurselor; amenajarea turistică se face la „sursă” (balneară, domeniu schiabil, plajă etc.); amenajarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului, şi deci, trebuie să fie complexă, competitivă să atragă turiştii şi să le satisfacă motivaţiile; polivalenţa amenajărilor turistice într-o staţiune, regiune, care să asigure diversitatea şi complexitatea dotărilor, serviciilor şi condiţiile de calitate, care să atragă fluxurile turistice de la mari distanţe; amenajările se integrează „expansiunii terţiarului” , acolo unde este o infrastructură, o reţea complexă de servicii, deci în arii dezvoltate economic, echiparea turistică este mai eficientă.

Tipuri de amenajări turistice În funcţie de dimensiunile, de condiţiile naturale şi de răspândirea

în teritoriu se regăsesc: amenajări univoce (punctiforme), legate de existenţa unui obiectiv sau element de atracţie turistică; sunt sumare, izolate (cabane); plurivoce, într-un ansamblu de condiţii care oferă o anumită specificitate (litoralul românesc, munţii Bucegi – Valea Prahovei) şi iau forma de urbanizări (staţiuni); echivoce, specifice zonelor relativ omogene (ariile periurbane), dar cu mai multe tipuri de resurse, unde amenajările sunt simple sau complexe localizate în raport cu resursele turistice (lacuri, păduri, sate, mănăstiri etc.) şi se fac în raport cu cererea turistică, modul de deplasare a turiştilor şi căile de comunicaţie.

În legătură cu natura spaţiului geografic şi specificul resurselor se evidenţiază: amenajări balneare, de litoral şi munte; amenajări ale parcurilor naturale şi naţionale, a rezervaţiilor biosferei şi rezervaţiilor naturale; amenajarea ariilor periurbane şi rurale; a pădurilor pentru plimbare şi vânătoare, a lacurilor pentru pescuit sportiv şi agrement; amenajarea siturilor arheologice, centrelor istorice urbane, cetăţi etc.

Toate aceste tipuri de amenajări turistice cunosc forme diferite şi au în vedere respectarea principiilor generale de amenajare turistică, reglementărilor legislative interne şi directivelor organizaţiilor internaţionale în cazul obiectivelor ce fac parte din Patrimoniul Mondial Natural şi Cultural UNESCO (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, R.B. Pietrosul Rodnei, bisericile cu frescă din Nordul Moldovei, cetăţile dacice din Munţii Şureanu, cetatea medievală Sighişoara, unele biserici din lemn sau fortificate etc.). De asemenea pentru zonele protejate amenajările sunt reglementate prin Legea 137/1995, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 236/2001 şi prin

218

directivele Uniunii Internaţionale a Conservării Naturii şi a resurselor similare (UICN).

Principii de amenajare turistică Amenajarea şi integrarea dezvoltării turismului în viaţa socio-

economică şi în mediul înconjurător impun respectarea unor principii şi anume:

• principiul integrării armonioase a construcţiilor – infrastructură generală şi echipamente turistice – în condiţiile naturale (munte, deal, câmpie, litoral) şi arhitecturale, respectând tradiţiile istorice, etnofolclorice locale;

• principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive, prin care echipamentele turistice să se prezinte sub forma unui sistem suplu, transformabil, polifuncţional capabil să se adapteze dinamicii şi mutaţiilor în structura cererii turistice;

• principiul corelării activităţii turistice de bază (cazare, masă, tratament balnear, transport) cu serviciile complementare, de agrement sportiv, divertisment cultural, balnear, pentru un turism activ, recreativ, modern;

• principiul interdependenţei reţelelor. Este vorba de populaţia rezidentă a unei staţiuni cu dotările, serviciile, cultura şi mentalitatea sa şi reţeaua alcătuită de populaţia turistică şi cerinţele specifice, turistice, culturale, tehnice, de servicii şi spiritualitatea sa. Ambele reţele beneficiază economic şi social de dotările şi serviciile locale şi turistice, deşi între acestea pot să fie o serie de diferenţe culturale, socio-economice, spirituale etc. De aceea, în procesul de amenajare trebuie să se dezvolte relaţii de intercondiţionare pentru a nu se produce fenomenul de respingere între aceste reţele.

• principiul funcţionalităţii optime. Se consideră staţiunea turistică (regiunea) ca un sistem format din mai multe subsisteme (cazare, alimentaţie, tratament, agrement, depozite, echipamente de infrastructură etc.), orice dereglare într-unul din acestea produce disfuncţiuni în ansamblu. Aici intervine zonificarea funcţională în „reţele turistice”, care se intercondiţionează şi coordonarea întregii activităţi printr-un management total al calităţii.

• principiul rentabilităţii directe pentru investitor prin profit, legat de sporirea circulaţiei turistice şi creşterea atractivităţii amenajării şi indirect pentru staţiunea/regiunea prin dezvoltarea economico-socială, servicii, infrastructură, ocuparea forţei de muncă etc.

219

Modele de amenajări turistice Modelele şi soluţiile de amenajare turistică se diferenţiază

în raport cu natura spaţiului geografic şi particularităţile potenţialului turistic, economic şi uman al unui teritoriu, precum şi ale cererii turistice şi distribuţia acesteia în timp şi spaţiu. În continuare, vom prezenta, succint, câteva soluţii şi modele de amenajare turistică a staţiunilor turistice montane, de litoral şi balneoturistice.

Modele de amenajare a staţiunilor turistice montane Ariile montane se caracterizează prin condiţii naturale de mare varietate, care determină atât posibilităţile de valorificare a potenţialului turistic şi de amenajare, cât şi realizarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport necesare echipării şi exploatării staţiunilor turistice. De aceea, în practica amenajărilor turistice montane s-au cristalizat mai multe concepţii, soluţii şi modele în raport, pe de o parte, cu specificitatea condiţiilor naturale şi economice, particularităţile resurselor turistice şi priorităţile din turismul fiecărei ţări, iar pe de altă parte, cu ritmul şi mutaţiile care survin în cererea turistică.

În raport cu elementele definitorii ale ariei montane (condiţii naturale şi accesibilitate) şi distribuirea cererii, se disting două tipuri de amenajări turistice:

• sub forma punctelor izolate (puncte de recepţie turistică, de mici dimensiuni – cabane, complexe turistice), distribuite în jurul masivului (Munţii Retezat), de-a lungul văilor (Bârzava, Bistriţa Moldoveană, Olt) sau în interiorul acestora (Munţii Parâng, Vâlcan, Făgăraş);

• sub forma staţiunilor cu o complexitate mare (toate staţiunile montane din ţară). Aceste tipuri se pot combina, aşa cum se evidenţiază în Munţii Carpaţi şi Alpi.

În funcţie de amplasarea echipamentelor faţă de masivul montan, în literatura de specialitate se evidenţiază trei tipuri de localizări pentru staţiunile turistice şi anume:

a) localizare periferică, la marginea masivelor montane şi în vecinătatea unor localităţi (staţiunile Durău în Munţii Ceahlău, Borşa în Munţii Rodna);

b) localizare terminală, în zone înalte sau la obârşia unor văi, în afara limitei aşezărilor umane (Păltiniş în Munţii

220

Cindrel, Poiana Braşov în Munţii Postăvaru, Padina – Peştera în Munţii Bucegi;

c) localizare liniară, de-a lungul culoarelor de vale (staţiunile Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal pe Valea Prahovei (în releu sau şirag) şi Lacu Roşu în Munţii Hăşmaşu Mare, Fântânele în Munţii Gilău – Muntele Mare (ambele de tip izolat).

Amenajarea turistică a ariilor montane a evoluat în timp ca metodologie de cercetare şi proiectare, modele de echipare turistică, conţinut şi complexitate în procesul de amenajare şi exploatare, exigenţe ecologice, economice, sociale în utilizarea spaţiului şi în satisfacerea cererii turistice etc. Specialiştii (Cazes et. al., 1993) remarcă în Alpii francezi patru generaţii de staţiuni montane fiecare cu o concepţie de amenajare bine definită, modele care, în timp, au introdus un număr sporit de elemente de referinţă, răspunzând, astfel, multiplelor probleme (ecologice, economice, juridice şi sociale dar şi turistice) cu care se confruntă acest proces de amenajare turistică.

6.6.2. Modele de amenajare a staţiunilor turistice de litoral Tipologia amenajărilor de litoral este condiţionată de o

multitudine de elemente de ordin natural, social, funcţional-instituţional, legislativ etc., ca şi de strategia de dezvoltare a acestei forme de turism specifice fiecărei ţări.

Dacă cele trei criterii generale avute în vedere în amenajarea şi echiparea staţiunilor de litoral: gradul de ocupare a spaţiului, caracterul spontan sau voluntar al echipamentelor turistice, caracterul punctiform sau continuu al amenajărilor, definite de Yvette Barbaza (Cazes et. al, 1993), au rămas de actualitate, concepţiile de amenajare a litoralului au evoluat în timp, în sensul globalizării şi integrării crescânde în funcţie de modificările survenite în cererea turistică, de exigenţele de organizare a spaţiului, de progresul tehnologic şi pârghiile financiare.

Amenajările turistice de litoral cunosc două forme de dezvoltare:

a) amenajări izolate, punctiforme, cu structuri exclusiv turistice, amplasate la distanţe reduse faţă de aşezările umane sau alte staţiuni, şi forma de urbanizare: cu o concentrare a echipamentelor turistice (cazare, alimentaţie, comerţ, agrement, sport etc.) în imediata apropiere a unei aşezări sau integrate

221

acesteia ca Mamaia, Năvodari sau Eforie Nord, Eforie Sud, Costineşti, Mangalia; staţiuni realizate independent de o localitate ca Neptun, Olimp, Jupiter – Cap Aurora, Venus, Saturn, numite aşezări ex. nihilo. Staţiunile de pe litoralul românesc apar ca amenajări în „şirag” sau „polinucleare”.

6.6.3. Modele de amenajare a staţiunilor balneare Stabilimentele balneare se numără printre cele mai vechi

destinaţii turistice din lume, antichitatea egipteană, greacă, romană etc. prezintă numeroase dovezi în acest sens. Relevante sunt, după cum vom vedea, şi vestigiile băilor romane (şi probabil dacice) din România. De cele mai multe ori locaţiile sau aşezările rurale în care s-au găsit ape minerale, au devenit nuclee ale viitoarelor staţiuni turistice montane sau de litoral (Germania, Austria, Elveţia, Franţa, Italia, România etc.).

Staţiunea balneară este localitatea sau o parte din aceasta, care dispune de resurse de substanţe minerale balneare (ape minerale, nămoluri şi gaze terapeutice, saline), ştiinţific dovedite şi tradiţional recunoscute ca eficiente terapeutic, de instalaţii specifice pentru cură (baze de tratament) şi care au o organizare ce permite acordarea asistenţei medicale balneare în condiţii corespunzătoare; beneficiază, de asemenea, de organizare, construcţii, dotări şi amenajări urban-edilitare şi forţă de muncă adecvate iar activităţile turistice sunt preponderente (Ordonanţa Guvernului 109/2000, cu completări). Aici se cuprind toate staţiunile balneare din lume.

Instalaţiile minime pentru cura balneară sunt: sonde, izvoare minerale captate; pavilioane şi buvete pentru cură internă; dotări pentru cură balneară (băi cu ape minerale, nămoloterapie, mofete etc.) fizioterapie, hidroterapie, kinetoterapie, piscine, saună, săli de fitness, parc terapeutic, terenuri pentru sporturi dirijate etc.

Staţiunea climatică este o localitate sau o parte a acesteia cu factori climatici benefici (bioclimat, aeroionizare) şi care are condiţii pentru asigurarea menţinerii şi ameliorării sănătăţii şi/sau a capacităţii de muncă, precum şi a odihnei şi reconfortării; dispune de organizare, construcţii edilitare şi forţă de muncă specializată, iar activităţile turistice sunt preponderente (O.G. 109/2000, cu completări).

Instalaţiile minime pentru climatoterapie sunt: terase şi amenajări în aer liber pentru cure de aer şi soare,

222

aerohelioterapie, amenajări pentru hidro şi talasoterapie, parcuri terapeutice sau păduri amenajate pentru cură de teren, terenuri de sport, săli de gimnastică şi fitness etc.

Staţiunile climatice sunt de regulă staţiuni montane (Davos, Crans Montana), de deal şi de litoral, care au amenajări specifice climatoterapiei. Staţiunile româneşti nu au amenajări necesare climatoterapiei, dar utilizează dotările de agrement şi sportive create pentru recreere (Stâna de Vale, Predeal).

Staţiunea balneoclimatică este o localitate sau parte din aceasta, care îndeplineşte condiţiile prevăzute în definiţiile de mai sus.

În România toate staţiunile turistice, indiferent de poziţia lor (munte, deal, litoral) sau profil (balnear, sporturi de iarnă etc.) sunt încadrate în categoria „balneoclimatice” indiferent dacă au resurse sau instalaţii adecvate, ceea ce creează confuzii în privinţa specializării lor. În ţările cu un turism dezvoltat se urmăreşte clasificarea staţiunilor în raport cu specializarea şi poziţia în teritoriu.

Desigur, în determinarea dimensiunilor staţiunilor balneare se au în vedere, în afara volumului şi specificul resurselor balneare, de condiţiile concrete de amplasare (cadrul natural), profilului (cură internă, cură externă, tipologia afecţiunilor), normele tehnice de utilizare a resurselor terapeutice şi de cererea pentru cură balneară ca şi de unele norme tehnice de construcţie, care asigură folosirea optimă a spaţiului şi confortul turiştilor (densitatea şi înălţimea construcţiilor, spaţii verzi, spaţii de agrement şi de joacă, poziţia panoramică a clădirilor etc.).

Din experienţa naţională şi internaţională în amenajarea balneară s-au reţinut câteva tipuri şi anume:

a) localizări şi amenajări izolate, sub forma unor complexe balneare, cu toate serviciile turistice (balneare, cazare, alimentaţie, agrement), cu o anumită arhitectură (hotel Roman de la Băile Herculane);

b) amenajări complexe, de tipul hotelurilor de cură balneară (şi a complexelor sanatoriale) în care serviciile de cazare, masă şi tratament balnear sunt oferite „sub acelaşi acoperiş”, indiferent dacă locaţia este izolată sau se integrează unei staţiuni balneare (Băile Herculane, Băile Felix, Covasna, Cozia, Mangalia etc.);

223

c) amenajări care iau forma „centrelor urbanizate” – staţiuni-oraş, cu concentrări de imobile şi echipamente balneare, concentrate cu precădere în apropierea apelor minerale. Acest model de amenajare balneară este cel mai răspândit în lume, cunoaşte mari transformări în timp şi spaţiu şi suscită multe probleme legate de dezvoltare şi urbanizare, speculaţii funciare şi bancare, ecologice etc.

În funcţie de configuraţia zonelor şi cerinţelor urbanizării se pot delimita mai multe soluţii de amplasare a echipamentelor:

a) localizarea sub formă de „tablă de şah”, în care dotările turistice şi balneare alternează cu echipamentele urbane şi edilitare ale aşezărilor umane; este cea mai simplă formă de organizare a spaţiului în condiţiile existenţei unui teren plat, fără denivelări semnificative sau, în cazul litoralului, în condiţiile unei plaje rectilinii; prezintă avantajul că asigură o desfăşurare comodă a activităţilor, dar nu oferă un element de atracţie deosebit care să polarizeze interesul (Mangalia, Băile Herculane, Sovata, Slănic Moldova);

b) localizarea în formă de „pânză de păianjen”, adecvată implantărilor în văi largi, marcate de înălţimi sau cursuri de râuri, este concepută într-o organizare radială a echipamentelor, oferă avantajul unui punct de concentrare a activităţilor (Băile Herculane, parţial Slănic Moldova etc.);

c) localizarea „radiocentrică” reprezintă modelul cel mai evoluat al amenajărilor balneare, fiind prezent în aproape toate staţiunile noi are o desfăşurare în plan circular sau, mai frecvent, de amfiteatru cu un element de atracţie în jurul căruia gravitează toate activităţile. Verificare 1. Amenajarea turistică a teritoriului. Definiţie şi scop. 2. Caracteristicile amenajării turistice a teritoriului. 3. Principii de amenajare turistică a teritoriului. 4. Tipuri de amenajare turistică a

224

teritoriului. Exemplificări.Modele de amenajare turistică. Exemplificări.

BIBLIOGRAFIE

Cosmescu, I., Turismul, Editura Economică, Bucureşti, 1998. Donisă, I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Iaşi, 1977. Glăvan, V., Geografia Turismului, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 1995. Glăvan, V., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Alma Mater, Sibiu,

2003. Glăvan, V., Geografia Turismului, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2005. Mac, I., Geografia turistică generală, Universitatea Dimitrie

Cantemir, Sibiu, 1992.

SEMESTRUL II

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ II

RELIEFUL PETROGRAFIC

Aspecte generale. Prin relief petrografic se înţelege totalitatea

formelor al căror aspect exterior este impus de către caracteristicile fizice şi chimice ale rocilor. Sculptarea acestor forme se face tot de către procesele şi agenţii externi, roca însă reacţionează, în mod divers şi specific, impunând forme ce îi sunt caracteristice. Din punct de vedere geologic, rocile sunt clasificate pe trei mari grupe: sedimentare, metamorfice şi eruptivo-magmatice. Sub aspect morfologic însă se impun câteva caracteristici generale ale rocilor faţă de procesele de eroziune. Din acest punct de vedere, cele mai diversificate sunt rocile sedimentare. Principalele caracteristici „morfologice” ale rocilor sunt: duritatea, masivitate, omogenitatea, permeabilitatea şi solubilitatea. Ţinând cont de aceste proprietăţi, se pot individualiza următoarele tipuri de reliefuri petrografice: pe granite (şi alte roci similare), pe

225

gresii şi conglomerate, pe argile şi marne, pe nisip, pe loess, pe roci calcaroase. Fiecare din tipurile enumerate prezintă propriile forme petrografice, dar care se diferenţiază şi după tipul şi etajul climatic în care evoluează.

Relieful granitic Granitul este o rocă dură, masivă, dar neomogenă din punct de

vedere chimic (format din cuarţ, felspat şi mică). Datorită masivităţii şi rigidităţii, mişcările tectonice îi creează însă fisuri şi chiar falii pe care poate pătrunde apa. Relieful tipic granitic se formează sub climate calde şi umede, unde alterarea atacă în mod deosebit felspatul, iar granulele constituente se desfac. Granitul cu granulaţia fină este, însă, mai rezistent şi cu cât aceasta creşte alterarea devine mai activă.

Formele de relief încep cu arena granitică, o ţărână grăunţoasă acumulată la poala masivului şi blocuri sferoidale desprinse din masiv prin alterarea liniilor de fisuraţie. Pe suprafeţe mai plane se formează taffoni, mici excavaţiuni semisferice, alterate de apa de ploaie staţionată pe rocă, iar praful rezultat este îndepărtat de vânt sau de ploaia următoare. Spectaculoase sunt însă formele mai mari, numite căpăţâni de zahăr. Sunt monticuli de 100-300 m care saltă peste suprafeţele plane din jur şi au formă cupolară sau uşor aplecată. Provin din alterarea diferenţială într-un masiv granitic, în care anumite volume mai rezistente rămân mai înalte. Alte explicaţii admit diferenţieri tectonice (horsturi), sau pur şi simplu poate fi vorba de mici batolite superficiale (Brazilia, Africa Occidentală). Siluete de căpăţâni de zahăr apar frecvent în India, Madagascar, Sudan, Guiana Franceză şi mai ales în preajma lui Rio de Janeiro. Cele mai mari forme sunt, însă, masivele granitice, rezultate prin degajarea batolitelor de sub roci mult mai moi faţă de eroziune. Apar ca masive uşor rotunjite, cu versanţii abrupţi dar neteziţi; păstrează bine vechi suprafeţe de nivelare.

Alte roci care dau forme similare. Este vorba de granodiorite, diorite, şisturi cristaline şi gnaise. La şisturile cristaline contează foarte mult gradul de duritate şi cel de şistuozitate. Procesele principale sunt cele de alterare, dar, uneori, domină dezagregarea. Apar culmi rotunjite, cu aspect masiv, greoi, dar în etajul periglaciar domină forme de amănunt ca: vârfuri ascuţite sau piramidale, creste, blocuri în poziţie de suspendare, uneori chiar toffonii, şi, mai ales, multe grohotişuri.

226

Relieful dezvoltat pe gresii şi conglomerate Ambele sunt roci formate din granule cimentate, dar gresiile din

nisip cimentat, pe când conglomeratele din pietriş de diferite dimensiuni. Ambele sunt permeabile (îndeosebi conglomeratele), dar cimentul lor poate fi alterat, iar golurile interioare pot conduce la dezagregări prin îngheţul apei. Totuşi există şi deosebiri importante între cele două roci, gresiile fiind mult mai bine cimentate şi ordonate în strate uneori masive, ce alternează cu alte tipuri de roci (marne, argile, conglomerate). Gresiile dure şi cu strate groase formează masive, sau culmi plate sau rotunjite în partea superioară, mai rar creste (când stratele sunt verticale). Versanţii sunt abrupţi, uneori în trepte (când stratele sunt orizontale), iar la bază sau pe trepte se acumulează mult grohotiş. Văile au uneori formă de chei sau defilee. În alternanţă cu alte roci pot impune arcade, ciuperci, turnuri. În gresii, importanţă mare pentru relief au: tipul de gresie, grosimea stratelor, structura geologică şi alternarea cu alte roci.

Conglomeratele impun, ca forme specifice, îndeosebi: masive mai înalte (Ceahlău, Ciucaş, Bucegi), abrupturi puternice, coloane şi turnuri masive desprinse din abrupt, babe, sfincşi, piramide cuafate; uneori, în cimentul calcaros, se pot forma şi lapiezuri, alveole, hornuri şi chei.

Relieful modelat pe argile (şi marne) Argila este o rocă fără masivitate, slabă la eroziunea mecanică

şi impermeabilă. Calitatea morfologică de bază constă în faptul că în stare uscată este avidă de apă, care o face plastică şi îi măreşte volumul, sau gonflează. Ca procese, ea provoacă alunecări de teren şi este erodată cu uşurinţă de denudare şi apele curgătoare. Procese similare de alunecare se produc şi în toate formaţiunile provenite prin alterare din alte roci (deluvii, proluvii, coluvii) cum ar fi şisturile de epizonă, unele roci magmatice etc., dar şi pe şisturi argiloase, marne, marno-calcare ş.a.

Alunecările au loc pe pante, în urma ploilor sau a altor cauze care fac ca apa să ajungă la stratul de argilă. Elementele unei alunecări sunt: râpa de desprindere, jgheabul de alunecare şi corpul alunecării (compus din fâşii transversale, longitudinale şi fruntea alunecării). Există alunecări superficiale (în pătura de alterări) şi de adâncime (numai în argile sau argile care suportă şi alte roci). În ultimul caz, alunecările pot fi consecvente, obsecvente sau asecvente. Ca dispunere în teritoriu, alunecările se pot organiza pe bazine hidrografice

227

superioare, pe versanţi sau individual. Uneori, în cadrul alunecărilor se pot forma şi curgeri noroioase,

dar acestea apar, mai ales, în mod independent, formând torenţi noroioşi. În România există foarte multe alunecări sau terenuri cu potenţial de alunecare. Recent (Monitorul Oficial nr. 305, din 7 mai, 2003) au fost publicate „normele metodologice privind modul de elaborare şi conţinutul hărţilor de risc natural al alunecărilor de teren şi inundaţii” .

Relieful creat de şiroire şi apele curgătoare se compune din rigole şi ravene (când sunt foarte dese se produc bad-lands-uri), torenţi, iar râurile formează văiugi largi, mlăştinoase, cu versanţi puţin înclinaţi şi interfluvii relativ netede.

Relieful modelat pe nisipuri Nisipul este o rocă detritică, necimentată, având ca proprietăţi

specifice marea mobilitate şi permeabilitate. Din punct de vedere al reliefului există două tipuri de nisip: marin (depus în strate şi de obicei umectat) şi eolian (nestratificat, uscat şi uşor de spulberat). În nisipurile marine acţionează pluviodenudarea şi şiroirea, dar şi creepingul, uneori solifluxiunea, iar apele curgătoare creează văi foarte largi şi adesea seci, cu versanţi foarte lini şi interfluvii convexe. Când apa îmbibă puternic nisipul în pantă, se pot produce nisipuri curgătoare. În nisipurile de litoral, sub apă, se formează ondulări mici numite ripple-marks, sau rill-marks (reţele de şenţuleţe, la retragerea refluxului), sau franjuri mareice (festoane clădite din sedimente fine îmbibate cu spumă de mare). În nisipurile stratificate mai vechi, apar blocuri sferoidale cimentate, numite trovanţi.

Pe nisipurile eoliene acţionează vântul care formează dune ce se pot dispune transversal, longitudinal sau în formă de movile sau semilună (barcane).

Relieful modelat pe loess Loessul este o rocă prăfoasă uşor cimentată, de origine eoliană,

compusă din praf de nisip, argilă şi calcar, în proporţii relativ egale. Are o permeabilitate şi capilaritate (porozitate) foarte ridicate. Se depune pe locuri plate şi joase sub formă de pânze, cu grosimi de la câţiva metri până la câteva sute de metri. Există şi roci zise loessoide, în care proporţia de calcar este foarte redusă, şi care se formează prin procese de pluviodenudare şi şiroire, procese pedogenetice, sau prin degradarea loessului din care a fost dizolvat şi evacuat calcarul.

228

Formele de relief specifice sunt impuse mai ales de porozitatea loessului pe calea proceselor de tasare şi sufoziune. Prin tasare rezultă: crovuri, găvane şi padine, iar prin sufoziune: hornuri, pâlnii (doline), hrube, tunele de sufoziune. Atât crovurile cât şi dolinele de sufoziune se pot alinia formând văiugi de crovuri sau de sufoziune. La baza stratelor de loess levigate se acumulează calcar sub forma aşa-ziselor păpuşi de loess. Marginile câmpiilor de loess sunt verticale, şi din ele se desprind felii ce cad prin prăbuşire formând terasete de loess, distruse apoi de şiroire, ravenare şi pluviodenudare. Şiroirea de pe maluri se combină şi cu sufoziunea foarte activă pe aceste margini, formând coloane de loess şi un început de avenuri.

Relieful calcaros (carstic) Relieful carstic este cel format prin procese de dizolvare pe roci

solubile cum sunt calcarele, sarea, creta şi gipsul. Cel mai tipic apare în calcare deoarece aceste roci sunt foarte răspândite la suprafaţa uscatului şi au o rezistenţă relativ mare la eroziunea mecanică. Uneori, se face deosebire între tipurile mai mari de relief formate pe calcare şi carstul propriu zis, aspect întâlnit, însă, şi la alte roci. În primul caz, este vorba de: platouri calcaroase, masive calcaroase, bare de calcare şi văi de tip canion, defilee sau chei. Aceste platouri sau masive rămân, de obicei, mai înalte decât rocile din jur, mai uşor erodabile, dar suprafeţele lor sunt afectate de forme carstice.

Formele carstice, sau de dizolvare sunt de suprafaţă (exocarst) şi de adâncime (endocarstice). Cele de suprafaţă rezultă prin dizolvarea rocii de către apa de ploaie încărcată cu CO2. Rezultă şănţuleţe numite lapiezuri, excavaţiuni mici şi rotunde sau doline (pâlnii adânci de câţiva metri până la zeci de metri numite şi „vârtaci” în Munţii Locvei sau „tecuri” în Şureanu), uvale (îngemănări de doline care dau mici depresiuni) şi polii (polje sau depresiuni mai mari cu fundul mlăştinos şi pereţi abrupţi de calcar). La suprafaţă se mai deschid şi puţuri carstice numite avenuri şi văiugi de doline, dar şi chei. În chei se formează marmite şi firide de subsăpare (în Cheile Corcoaiei). Formele de adâncime se dezvoltă atunci când apa circulă prin fisurile şi faliile interioare ale calcarului. Se creează în principal peşteri şi avenuri, iar în interiorul acestora o mulţime de microforme de precipitare a calcarului. Peşterile se aliniază pe falii sau linii de fisuri şi se lărgesc prin dizolvarea calcarului pe pereţi şi tavan şi prin instalarea în ele a câte unui pârâu sau râu subteran. Pe tavanul peşterii se depun unele precipitări pătate, numite piele de leopard, dar mai des

229

cresc mici conuleţe găurite în interior care poartă numele de stalactite sau macaroane când seamănă cu un tub subţire. Pe pereţi, scurgerea apelor saturate în carbonat de calciu depun formaţiuni parietale, de tipul draperiilor sau îmbrăcând alte forme, chiar figuri de oameni şi animale sau lucruri (baldachine, lei etc.). Podeaua peşterilor este urmată de un râu mic, când peştera este activă, sau de urmele albiei fostului râu. Se mai formează stalagmite (pe verticala stalactitelor) care cresc până la coloane, precum şi mici lăculeţe, numite gururi, situate în spatele unor mici baraje franjurate, concrescute prin depunerea carbonatului de calciu.

Dinamica apei în carst îmbracă aspecte specifice, realizând în exterior izbucuri, izvoare voucluziene şi mori de mare.

Climatul impune un specific zonal carstului: în zonele reci, existenţa pergelisolului face să se dezvolte aproape exclusiv un carst de suprafaţă relativ redus; în zonele temperate este extins carstul de suprafaţă dar, mai ales, cel de adâncime; în arealele mediteraneene apare un carst golaş, cu multe masive calcaroase izolate, iar carstificarea, inclusiv cea de adâncime se face greu şi, mai ales, în anotimpul ploios; în climatele oceanice, carstul evoluează mai rapid şi dă forme foarte complexe şi cu o hidrografie bogată; în climatul deşertic, evoluţia carstului este redusă, impunându-se mai ales platouri şi masive aride, dar la adâncimi foarte mari pot apare multe grote; în regiunile calde şi umede carstul evoluează rapid atât la suprafaţă cât şi în adâncime, prezentând câmpuri joase ciuruite de multe doline şi cu martori calcaroşi de tip turnuri sau conuri (kegel-carst).

Carstul pe sare prezintă lapiezuri deosebite, mici şi fine, începuturi de grote şi mai rar doline precum şi lacuri antropice la origine.

Începutul de forme carstice pot fi întâlnite şi pe gips, pe cimentul calcaros al conglomeratelor, în marno-calcare, sau gresii calcaroase.

RELIEFUL STRUCTURAL

Aspecte generale. Se înţelege prin relief structural totalitatea

formelor impuse de structurile geologice. Există însă două înţelesuri care se acordă acestei denumiri. Un înţeles foarte larg ce cuprinde:

230

plăcile terestre, continentele şi bazinele oceanice (care se confundă cu câte un tip general de scoarţă terestră), formele majore continentale (orogen şi platforme) şi formele structurale elementare. Al doilea înţeles se referă numai la formele structurale elementare, degajate de acţiunea proceselor şi agenţilor externi, dar al căror contur este impus prin reacţia pasivă a structurilor geologice superficiale; celelalte categorii sunt considerate „forme tectonice propriu-zise” , şi forme planetare sau globale.

Formele structurale (elementare) nu sunt impuse direct de tectonică şi, în plus, pentru degajarea lor trebuie să acţioneze o lege a eroziunii: eroziunea diferenţială. În degajarea diferitelor tipuri de forme structurale se porneşte de la tipurile elementare de structuri geologice, care impun şi tipurile de relief structural: structuri tabulare (suborizontale), monoclinale, în domuri, discordante, cutate, faliate (în blocuri) şi de tip apalaşian.

Relieful structurilor suborizontale (tabulare) Condiţiile de bază pentru realizarea acestui tip de relief sunt:

strate dispuse orizontal sau aproape orizontal şi alternarea de strate dure cu altele moi, ambele să fie atacate de eroziune. Tot ca aspect general, formele rezultate prezintă simetrie, în special văile.

Formele de relief sunt de trei feluri: de interfluviu, de versant şi văi specifice.

Formele de interfluviu sunt suprafeţele (platformele) structurale şi martorii structurali. Suprafeţele se extind pe stratele dure şi pot fi iniţiale şi exhumate (prin îndepărtarea unor strate moi). Martorii de eroziune reprezintă resturi izolate din stratele înlăturate de deasupra suprafeţei structurale. De cele mai multe ori, aceste suprafeţe formează interfluvii de podişuri sau platouri.

Formele de versant sunt impuse de variabilitatea durităţii stratelor care se succed de sus în jos şi de grosimea acestora. Apar astfel: cornişe, poliţe, brâne, terase structurale şi uneori glacisuri (în stratele moi) sau aşa-zise coaste.

Văile sunt totdeauna simetrice. Dacă domină stratele dure sunt şi înguste, de tip canion (foarte adânci), defilee sau chiar chei; când domină stratele moi sunt mai largi. În plus, un aspect aparte îl impune stratul în care este săpată albia, lunca şi terasele joase: în strat dur albia este îngustă şi lunca poate lipsi; în strate moi albia şi lunca sunt largi.

Tipuri regionale de relief tabular: tipul Colorado (canioane

231

adânci, de peste 1000 m, cu forme de versant extrem de complexe), platouri structurale (cu altitudini sub 500 m, ca cel Prebalcanic), podişuri structurale (peste 500 m sau chiar peste 1000 m, deci mai fragmentate), platouri bazaltice (extinse pe lave răcite, ca de exemplu Podişul Dekan din India), platouri structurale calcaroase (Podişul Karst, sau chiar Dobrogea de Sud ).

Relieful structurilor monoclinale Toate stratele au aceeaşi direcţie de înclinare, ceea ce impune

dominant forme asimetrice. Suprafeţele topografice care înclină în acelaşi sens cu stratele au pantă lină, iar cele care se opun (retează stratele în cap) sunt abrupte.

Formele de relief se diferenţiază după direcţia pe care văile (râurile) atacă această structură. Cele mai tipice sunt formele degajate de către văile ce retează perpendicular structura, respectiv se fixează pe contactul unui strat dur cu unul moale. Apare forma de cuestă, un interfluviu asimetric compus dintr-un versant lin, numit spinarea cuestei (se extinde pe un singur strat dur) şi altul abrupt, fruntea cuestei. Aceasta din urmă retează o alternanţă de strate dure şi moi, fiecare strat dur impunând câte o treaptă ca un început de cuestă; apar astfel, cueste duble sau triple (cu trei strate dure pe frunte). Cele mai asimetrice şi mai tipice cueste se formează la înclinări de 4-100 ale stratelor. Când înclinarea stratelor depăşeşte 250, cuestele devin simetrice şi se numesc hogbacks. După înălţimea frunţii, cuestele pot fi: mici, medii (între 100-400) şi masive. Când fruntea cuestei nu este fragmentată prin văi obsecvente se numeşte front, iar cea fragmentată este frunte festonată, cu faţete triunghiulare.

Văile structurale sunt: consecvente (curg în acelaşi sens cu înclinarea stratelor), obsecvente (curg în sens opus înclinării) şi subsecvente (perpendicular pe înclinarea stratelor). Cele mai tipice şi mai viguroase sunt văile subsecvente, asimetrice, care fac tandem cu fronturile de cuestă. Când acestea ajung la profilul de echilibru, nu se mai adâncesc, dar se lăţesc mult, formând depresiuni subsecvente. Văile consecvente sunt simetrice şi prezintă alternanţe de lărgiri (chiar mici depresiuni la trecerea peste strate moi) şi îngustări. Când înclinarea stratelor este mai mare mult decât panta văilor consecvente, pe interfluviile dintre ele se formează cueste unghiulare despărţite de înşeuări (exemplu în Muscelele Argeşului). Văile obsecvente sunt foarte scurte, au praguri şi mici cascade în profilul longitudinal şi prezintă simetrie.

232

În România relieful de monoclin domină aproape toate podişurile.

Relieful domurilor Domurile reprezintă boltiri locale în cadrul unor strate

semiorizontale sau uşor monocline, ca acelea din bazinul Transilvaniei. Ele evoluează prin aşa-zisul fenomen de golire a domului, când izvoarele unui pârâu pătrund regresiv, şi pe sub stratul dur de deasupra, în centrul domului, scobind roca moale şi provocând prăbuşirea şi erodarea stratului dur. Se formează: o clisură prin care pârâul a străpuns marginea domului, o butonieră de dom (bazinetul scobit de izvoarele pârâului) mărginită de o cuestă circulară şi martori de eroziune rămaşi în interiorul butonierei. Se spune că a avut loc o inversiune de relief. Un asemenea exemplu este butoniera de la Leghia, de lângă Huedin. Când nu există un strat dur important, domul este traversat de pârâu perpendicular, producându-se, însă, o mică depresiune de dom, în care se localizează un sat, ca unele cazuri din Podişul Târnavelor. Domurile formate din roci moi (argile, marne şi nisipuri) evoluează mai des prin alunecări exterioare, care avansează regresiv spre cupola domului.

Relieful structurilor cutate Structurile cutate sunt formate din anticlinale (mai înguste şi cu

strate mai fisurate) şi sinclinale (de obicei sunt mai largi). Pe acestea se suprapun reliefuri concordante, respectiv o vale de sinclinal („val” în Jura) şi o culme de anticlinal („mont”). Cu timpul, însă, se trece la forme derivate. Eroziunea atacă mai mult şi mai uşor structura anticlinală, printr-un pârâu de flanc de sinclinal, numit ruz, care, ajungând pe culmea de anticlinal, începe golirea acestuia, formând o depresiune mică, dar alungită, numită butonieră de anticlinal. Anticlinalul poate fi atacat şi dinspre o vale care taie perpendicular structura cutată, începând formarea unei văi de anticlinal. Odată început atacul anticlinalelor, inclusiv prin butonieră, se atinge un stadiu când valea de anticlinal se adânceşte sub cea iniţială de sinclinal, pe care o captează. Se produce o inversiune de relief, când anticlinalul devine vale, iar sinclinalul se transformă în interfluviu, sau sinclinal suspendat. În lungul văilor de anticlinal, cât şi pe aripile sinclinalului suspendat se constituie şi cueste de anticlinal şi de sinclinal, relativ similare cu cele din structurile monoclinale.

Tipurile regionale de reliefuri cutate sunt multiple, din care

233

reţinem trei: jurasian (în Munţii Jura, cu forme concordante, sinclinale foarte largi), subalpin şi subcarpatic (cute mai strânse, uneori asimetrice, cu flexuri şi chiar falii, cu depresiuni pe sinclinale şi cu văi transversale care domină), tipul Lăpuş sau jurasian nivelat, în care, după reînălţare s-au dezvoltat forme structurale, în special pe versanţi.

Relieful structurilor discordante Este vorba de două structuri suprapuse, despărţite de un plan de

discordanţă, dar, ambele supuse eroziunii. Structura inferioară a fost modelată anterior de eroziune şi apoi relieful său a fost acoperit de cea superioară rezultând un relief fosilizat, de obicei o peneplenă fosilă. O nouă perioadă de eroziune, adâncită în cele două structuri, creează, pe lângă formele tipice structuri superioare, şi forme specifice de discordanţă. Principale sunt: depresiunile de contact, cheile sau văile epigenetice (supraimpuse) acompaniate de depresiuni suspendate şi de reliefuri exhumate. Depresiunile de contact se dezvoltă la marginea unor masive (dominant hercinice) formate din roci dure ale căror poale au, fost acoperite transgresiv de roci sedimentare. La aceste contacte eroziunea este mai activă în rocile moi, mai ales când pe contact se fixează o vale, râul său erodând lateral în rocile mai moi. Exemple: depresiunile Făgăraş, Sibiu, Alba Iulia-Turda, sau Arefu, Sălătruc-Jiblea din Muscelele Argeşului ş.a. Exhumarea cristalinului din marginea depresiunii conduce şi la evidenţierea unor porţiuni de suprafeţe de eroziune exhumate.

Văile epigenetice au în mod obişnuit aspecte de cheie, cum sunt Cheile Turzii, şi au fost impuse peste bare sau masive mai dure de către fostele strate sedimentare mai moi, care le fosilizau. Cu timpul rocile de deasupra sunt înlăturate de către eroziune, reliefurile exhumate rămânând tot mai înalte. În spatele cheii se formează şi bazinete sau depresiuni suspendate, cum este Depresiunea Petreşti de pe Hăşdate (Cheile Turzii). Aproape toate cheile de la poalele Munţilor Apuseni sunt supraimpuse de foste sedimente mio-pliocene care le-au fosilizat anterior.

Relieful structurilor faliate (de tip bloc) Structurile faliate sunt cele în care se întâlnesc suite de falii mai

mult sau mai puţin paralele sau întretăiate în unghiuri drepte. Pentru relief, importante sunt două aspecte: blocurile dintre falii să se fi ridicat sau coborât pe planul de falie, creându-se abrupturi de falie şi, în al doilea rând, pe planul de falie să apară strate de durităţi diferite.

234

În astfel de structuri se creează următoarele forme iniţiale de falie: abrupturi de falie, trepte de falie, horsturi şi grabăne. Treptele iau naştere între faliile paralele pe care terenurile s-au înălţat diferenţiat. Odată abruptul apărut, este atacat şi fragmentat de văi care lasă între ele faţete triunghiulare de falie; acestea se retrag, cu timpul până ce relieful se nivelează. După nivelare, dacă rocile din partea nivelată sunt mai moi decât cele din fosta parte mai joasă, atunci eroziunea continuă şi creează, un nou şi fals abrupt de falie. Se poate forma şi un abrupt reîntinerit când falia rejoacă în sensul iniţial.

Horstul este un bloc sau o culme înălţată între falii marginale, ca de exemplu Munţii Poiana Ruscăi sau Codru-Moma, Plopiş, Semenic ş.a. Grabenul reprezintă o depresiune coborâtă sau rămasă mai coborâtă, tot pe falii, faţă de unităţi mai ridicate; exemple: Depresiunea Beiuş, Timiş-Cerna, Bozovici ş.a.

Eroziunea atacă horsturile şi acumulează grabenele, evoluţia făcându-se pe aceleaşi principii ale eroziunii diferenţiale, astfel că pe locul horstului poate apărea cu timpul un fals graben şi invers. Acestea sunt forme derivate şi de tipul inversiunilor de relief.

Faliile mai sunt importante şi pentru că pe ele se instalează văi de falie.

Relieful apalaşian Structura de tip apalaşian este reprezentată prin fâşii relativ

înguste de strate cu durităţi diferite, dar în general tari, provenite prin retezarea unor structuri cutate vechi nivelate prin eroziune. Dacă sunt înălţate ca masive, eroziunea se axează pe fâşiile mai moi creând culoare sau văi largi, iar între ele culmi rotunjite. Când aceste aliniamente sunt retezate perpendicular de văi, acestea formează chei peste rocile foarte dure, între care rămân depresiuni. Aşadar structura de tip apalaşian se impune prin petrografie.

VULCANISMUL ŞI RELIEFUL VULCANIC Este un relief original format prin expulzări de lave şi gaze din

interiorul scoarţei şi care îşi continuă apoi evoluţia sub acţiunea agenţilor externi, dar în funcţie de petrografie şi de structurile realizate. Lava este magmă ajunsă la zi şi degazeificată. Expulzarea de lave şi gaze se face printr-un aparat vulcanic, compus dintr-un bazin magmatic interior, un coş de evacuare, un con şi un crater.

Fenomene vulcanice sunt cele care rezultă din străpungerea

235

scoarţei de către topiturile magmatice. Pot fi clasificate în două categorii: intrusive şi efuzive.

Fenomene intrusive cu importanţă pentru relief sunt tipurile de acumulări de magme răcite în scoarţă: batolite, lacolite şi filoane; când sunt descoperite de către eroziune impun reliefuri specifice.

Fenomenele efusive sunt mult mai variate şi mai importante. Pot fi separate următoarele tipuri: izvoare fierbinţi, gheizeri (ţâşniri de ape fierbinţi şi vapori, uneori intermitente) care prin precipitare formează conuri, coloane sau trepte, apoi proiecţii gazoase (fumarole, solfatare, mofete), nori arzători (fierbinţi şi mai grei decât aerul), proiecţii solide (cenuşă, lapilli sau pietricele foarte mici, bombe vulcanice) şi curgeri de lave.

Tipurile de erupţii sunt în funcţie de compoziţia chimică a lavei. Lavele bazice sunt mult mai fluide şi dau curgeri de lave, iar cele acide sunt mai vâscoase şi produc explozii. Aceste tipuri mai poartă şi denumirea tipului de vulcan realizat: curgerile de lave bazice dau vulcani de tip hawaiian, islandez sau conuri de tip strombolian1, iar cele acide (explozive) impun vulcani de tip peleean şi de tip vulcanian. Se adaugă: erupţii de gaze, exploziile freatice, plus erupţiile submarine care formează uneori insule.

Relieful vulcanic este de trei feluri: de acumulare, de explozie şi de eroziune.

Relieful de acumulare se compune din conuri (lavele acide), platouri (lavele bazice), plus curgeri de pietre şi curgeri noroioase (lahare).

– Conurile vulcanice apar izolate sau grupate areal şi liniar. Se diferenţiază după tipul de erupţie şi natura rocilor constituente în:

• Conuri de sfărâmături, care provin din explozii de tip strombolian (emit, printr-un coş central, lave fluide dar şi proiecţii solide de tip bombe, lapilli şi cenuşă) şi de tip vulcanian (lave vâscoase, dar domină piroclastitele compuse din cenuşă, bombe şi sfărâmături din rocile în loc). Stratele conurilor sunt înclinate şi dominate de piroclastite. Exemple: Vezuviu, Etna, Vulcan ş.a.

• Conuri stratovulcani care sunt formate prin alternări de strate compuse din lave cu cele din piroclastite. Conul creşte mult şi depăşeşte echilibrul gravitaţional suportând crăpături pe care pătrund lave formând: conuri secundare (adventive), dykuri (injectări radiare de jos în sus) şi silluri interstratificate ca nişte cupole. Exemple,

1 cu lac de lavă în crater

236

conurile din Gurghiu şi Harghita. • Cumulovulcanii (sau de tip Mont Pelée) au conuri cu pante

foarte mari, cu un mare vârf-dop care închide coşul (lavă foarte acidă) şi care explodează puternic, emiţând puţină lavă, dar, mai ales, un nor arzător greu, cu temperaturi foarte mari, care arde totul în calea sa.

– Platourile vulcanice se clădesc printr-o curgere liniştită şi până la mari distanţe a lavelor bazice. Forma curgerii depinde, însă, şi de relieful întâlnit în cale pe care îl fosilizează. Spectaculoase sunt microformele create de curgerile pe platou: trappe (trepte care corespund fiecare scurgerii unei pânze), dale de lave (sau pahoehoe, rezultate din spargerea crustei închegate peste lava care încă mai curge), harnito (mici cratere peste care se depun acumulări bulgăroase de lavă), tunele, suprafeţe clastocarstice (sau „aa” şi sunt acumulări haotice de blocuri); apar uneori şi coloane bazaltice. Există două tipuri de platouri bazaltice, plus curgeri:

• hawaiian sau vulcanul-scut este, în fapt, un enorm con, dar cu pante foarte mici (3-70), lava emanând dintr-un crater de tip puţ (pit-crater) care adăposteşte un lac de lavă cu diametru de până la 4-5 km. Exemple: vulcanii Mauna Loua şi Kilauea din Hawaii;

• platourile islandeze sunt de două feluri: platouri enorme construite de erupţii liniare (ieşite pe falii), cum este linia Laki şi conuri mai mici decât cele hawaiiene (diametrul vulcanului – 20 km, iar al craterului – 2 km), cum este Kalota Dyngja.

• curgerile de pietre se asociază cu avalanşe incandescente, în timpul erupţiilor; în urma curgerii de bolovani, pe versanţii vulcanului rămân dâre de canaluri, folosite apoi pe ape, iar materialele se acumulează la poala pantei ca grohotiş.

– Curgerile noroioase reprezintă cenuşă vulcanică fierbinte îmbibată cu apă, amestecată şi cu bolovani, care curg pe pante şi se împrăştie sub formă de valuri haotice la poala conului. Apar la vulcanii cu lacuri în crater; exploziile pulverizează apa şi o aruncă în aer. Indonezienii numesc aceşti torenţi şi depunerile lor, lahare.

Relieful de explozie se formează dominant la vulcanii care emit lave vâscoase (acide) sau gaze. Se formează: cratere, caldere, maare.

– Craterele sunt pâlnii de explozie, specifice conurilor de sfărâmături şi stratovulcanilor. Au diametru până la 4 km. Un aspect aparte îl au craterele-puţ (pit-crater) de tip hawaiian care se formează prin prăbuşirea unei porţiuni a scoarţei bazaltice întărite în lava de dedesubt a unei caldere.

– Calderele (spaniolă = căldare) sunt cratere uriaşe, cu peste

237

4 km în diametru, dimensiune peste care gravitaţia şi explozia provoacă o mare prăbuşire. Calderele au adesea volume mai mari decât conul în sine. Sunt, genetic, de mai multe tipuri: poligene (rezultate prin mai multe explozii), în trepte concentrice şi inelare (cu un con pe centru şi o depresiune inelară în jur numită atrio la Vezuviu, sau cu un lac circular).

– Maarele rezultă din explozii de gaze, care formează gropi rotunde ce se umplu apoi cu apă formând lacuri (exemple, maarele din regiunea Eifel, Germania).

Relieful de eroziune se diferenţiază în: modelarea conurilor, modelarea platourilor şi relieful maselor intrusive.

– Modelarea conurilor începe cu o reţea hidrografică radiar-convergentă în crater, care este repede captată de reţeaua radiar-divergentă de pe con. Văile acestea din urmă se numesc barancouri şi împart conul în interfluvii de tip faţete triunghiulare numite planeze. Demolarea scheletului vulcanic atinge un stadiu de inversiune de relief, când în locul craterului, pe centrul vulcanului, se înalţă coşul vulcanic format din lavă dură, forma de relief fiind numită neck. Pe pantele vulcanului, conurile secundare impun neckuri mai mici. Tot aici pot fi descoperite şi dyke-uri, ca nişte ziduri arcuite. Demolarea totală a unui con trece prin următoarele stadii: vulcan primar (neerodat), în stadiul de planeze, rezidual (martori) şi schelet vulcanic.

– Modelarea platourilor se face pe calea dezagregărilor şi, mai ales, prin fragmentarea de către văi, care lasă între ele interfluvii netede numite mesas (în Mexic). Pe alocuri apar şi văi supraimpuse, cascade, praguri şi chiar inversiuni de relief (văile umplute cu lave închegate devin interfluvii, iar vechile interfluvii compuse din roci sedimentare se transformă în văi).

– Modelarea maselor intrusive are loc după dezvelirea lor de către rocile acoperitoare. Batolitele devin obişnuit masive montane care urmează calea reliefurilor granitice, lacolitele se impun ca boltiri locale sau creste, iar filoanele ca mameleoane sau chiar măguri.

Relieful pseudovulcanic se compune din cratere meteorice şi vulcani noroioşi. Pe Terra craterele meteorice păstrate sunt foarte rare. Se cunoaşte unul în Arizona. În schimb, pe Lună ele sunt foarte dese.

Vulcanii noroioşi sunt conuri de dimensiuni foarte mici formate din argilă şi nisip, expulzate pe anumite crăpături de către presiunea unor gaze interioare. În România sunt activi cei de la Berca-Arbănaşi. Sunt cunoscuţi şi sub numele de pâcle, zalţe sau gloduri (în Moldova) şi bolboroşi în Ardeal (gropi cu apă mâloasă în care iese periodic gaz

238

metan). RELIEFUL CLIMATIC Geomorfologia climatică În mod obişnuit se vorbeşte de „reliefuri climatice” numai

pentru cel glaciar, periglaciar şi deşertic, adică în acele zone unde factorii hidrometeorici vin în contact direct cu roca, modelând-o după un specific climatic. Aspecte climatice apar, însă, şi în celelalte zone, dar uneori pe căi indirecte. Exemplificăm numai cu zona temperată, care are un specific morfoclimatic mult mai mascat, fiind o tranziţie între climatele calde şi cele reci şi, de aceea, relieful devine mai complex decât celelalte trei. Cităm câteva particularităţi morfoclimatice ale acestei zone: nu este prea bine delimitată, având oscilări latitudinale, uneori îngustându-se până la dispariţie; mediana acestei zone coincide cu oscilările vânturilor de vest şi cu schimbările musonice; prezintă un mare contrast termic între vară şi iarnă şi schimbări bruşte de timp, ceea ce face ca şi pătura vegetală să varieze între pădure, silvostepă, stepă înaltă, stepă joasă; foarte importante sunt reliefurile moştenite, mai ales din cuaternar, când aici clima a avut oscilări importante.

Ne oprim, însă, la înţelesul clasic al geomorfologiei climatice, incluzând numai zonele unde lipseşte pătura vegetală şi chiar pătura de sol.

Relieful glaciar Limita zăpezilor şi glaciaţiunile cuaternare. Agentul

morfogenetic specific îl reprezintă gheţarii, care se formează prin tasarea zăpezii acumulată deasupra aşa-zisei limite a zăpezilor persistente de la un an la altul. Această limită variază după zona climatică: la ecuator este la altitudinea de 5000 m, la tropice urcă până la 5500-6500 m, în zonele temperate coboară la circa 3000 m, iar de la 65-800 latitudine se află la zero metri. Limita aceasta a oscilat, însă, în special în timpul cuaternarului, coborând cu mai multe sute de metri în aşa-zisele glaciaţiuni şi urcând în interglaciarele care erau mai calde. În sens latitudinal, calotele glaciare din regiunile glaciare şi subglaciare avansau mult peste zonele temperate, iar gheţarii montani coborau. Majoritatea cercetătorilor admit 4-5 glaciaţiuni pentru regiunile temperate montane din Europa şi America de Nord şi 3-4 înaintări puternice ale calotelor glaciare nordice.

239

Glaciaţiunile de tip montan au fost numite: Donau, Gűnz, Mindel, Riss şi Wűrm pentru Alpi, iar pentru glaciaţiunea de calotă: Elster, Saale, Vistula. În America de Nord, ele se numesc: Nebraska, Kansas, Illinois şi Wisconsin. Sunt şi autori care admit opt glaciaţiuni cu şapte interglaciare, uneori prin multiplicarea celor anterioare sub forma de Riss I şi II, Wűrm I-III etc., fiecare fiind formate din aşa-zise stadiale (exemplu, Wűrm I). Cu oarecare aproximaţie gheţarii ocupau pe glob, în glaciaţiuni, circa 43.500.000 km 2. În prezent însumează circa 15.260.000 km 2, dintre care 97% aparţin calotelor Antarctică şi Groenlandeză, ceea ce însumează circa 99% din volumul total al gheţii.

Cauzele glaciaţiunilor sunt mai mult presupuse. Singurul care

a dat pentru prima dată o explicaţie mai precisă a fost astronautul iugoslav Milanovici. El admite, în principal, combinarea periodică a trei cauze: excentricitatea orbitei terestre (revine la 100.000 de ani), precesia echinocţiilor (revine la 28.000 de ani) şi variaţia înclinării axei de rotaţie (are o perioadă de 40.000 de ani). În funcţie de acesta, variază şi intensitatea fluxului solar. Mai sunt admise şi alte cauze cum ar fi: vulcanism intens, schimbarea raporturilor oceane-continente, perioade de orogeneză ş.a. Acestea din urmă modifică clima pe perioade mai mici.

Dinamica şi specificul acţiunii gheţarilor provin din specificul gheţei de gheţar (compusă din lamele fine de gheaţă şi relativ flexibilă) şi a modului său de alunecare pe pante, sau de mişcare prin împingere de către gheaţa din spate. Astfel, pe pantele abrupte gheţarul alunecă repede fără a produce o eroziune importantă. Pe pantele foarte mici şi, mai ales, pe contrapante eroziunea devine puternică, deoarece aici gheaţa se îngroaşă mult, se mişcă lent dar cu o presiune tot mai mare cu cât ea este mai groasă. De exemplu, la pante de 450 gheaţa se deplasează la grosimi de 1-2 m, dar la 10 se mişcă numai când ajunge la 60-65 m grosime. Ca urmare, gheaţa şi, mai ales limbile glaciare creează, cu timpul, un profil cu praguri, care în spate au cuvete iar în faţă pante mari înclinate spre avale. Eroziunea glaciară se produce deci, mai ales, prin subsăpare şi nu în funcţie de nivelul de bază şi nici regresiv. Gheţarul erodează, însă, şi lateral, dar cu ajutorul dezagregărilor de tip periglaciar. În deplasarea sa către zone mai joase şi mai calde gheţarul suferă şi un proces de topire (ablaţie), ceea ce, face ca spre locul de topire totală (fruntea gheţarului) să înainteze tot mai lent, mai mult iarna şi mai puţin vara. În mişcarea sa, gheţarul

240

execută nu numai eroziune (exaraţie) ci şi transport de morene. Tipuri de gheţari. Există două categorii: gheţari montani şi,

gheţari de calotă. Gheţarii montani se compun din mai multe tipuri: pirinean (sau

gheţar de circ, sau suspendat; se formează în locurile cu gheaţă puţină dar care persistă anual şi sunt tipici azi în Pirinei); alpini (gheţari cu circ mai mare şi cu limbă care coboară sub limita zăpezilor; este specific azi în Alpi); de platou (pe platourile înalte şi cu zăpadă nu prea multă se pot forma mici calote glaciare, ca în Alpii Dauphinezi); himalaian (gheţarii cu limbii groase şi lungi de sute de km, care coboară ca nişte fluvii de gheaţă de la 7000-8000 m şi pe care vara se formează râuri încrustate în gheaţă); Kilimandjaro (gheţar în crater vulcanic, cu mai multe limbi mici ce se revarsă lateral, ca în Kenya şi Kilimandjaro); norvegian (o platoşă sau scut de gheaţă numit fjell1, format pe un masiv vechi şi uşor înclinat spre sud, din care se desprind mai multe limbi glaciare restrânse); alaskian (este un piemont glaciar, format la poala munţilor din Alaska, prin coborârea gheţarilor de pe munte şi care, la bază, nu se topesc; exemplu, gheţarul Malaspina).

Gheţarii de calotă se compun din următoarele tipuri: antarctic, care se extinde pe 99% din continentul cu acelaşi nume, revărsându-se pe alocuri şi peste ocean; ocupă o suprafaţă de aproape 14.000.000 km2, cu un volum de 20 mil. km3; se ridică la altitudini de 3000-4700 m; peste mare formează banchiză din care se desprind iceberguri; gheţarul de tip groenlandez ocupă ¾ din Groenlanda, fiind instalat într-o mare depresiune înconjurată de munţi, peste care gheaţa uneori debordează; atinge grosimi maxime de 3400 m; vârfurile montane care străpung gheaţa se numesc nunatak-uri, iar limbile glaciare ce pornesc către exterior şi către mare sunt icestrom-uri; gheţarul de tip islandez reprezintă calote mici, care ocupă 1/8 din Islanda; se interferează cu erupţii vulcanice, producându-se inundaţii catastrofale; gheţarul de tip spitzberg acoperă peste 4/5 din arhipelagul cu acelaşi nume; sunt calote insulare relativ mici, peste care se extind uneori limbi glaciare de tip alpin coborâte din munţii din jur, care alteori se dirijează spre ocean şi spre fiorduri.

Relieful creat de gheţarii montani Formele de eroziune sunt: circul, valea şi custurile. – Circul glaciar reprezintă o excavaţiune semisferică, ce

cumulează gheaţa şi firnul formate în cadrul unui bazinet de

1 nu fjeld

241

acumulare şi din care surplusul iese în avale sub formă de limbă. Ia naştere prin subsăpare glaciară şi prin dezagregări care se produc mai ales vara pe pereţii circului. Se mai numesc şi căldări, zănoage, kar (germană), corrie (scoţiană). Pot fi de mai multe feluri: de versant sau de perete, de obârşie de vale, simple, compuse, în trepte, subsecvente etc.

– Văile glaciare au profil transversal în formă de U, iar cel longitudinal se compune dintr-o alternanţă de praguri şi cuvete, iar în partea inferioară se deschid larg într-un bazin terminal, în care, după retragerea gheţarilor, se instalează un lac important. Confluenţa văilor glaciare secundare se face deasupra celor principale (vale suspendată); acestea, în mod deosebit, se numesc trogh (copaie). Pragurile prezintă scrijelituri numite striuri glaciare şi văluriri, similare unor spinări de berbeci (în special pe pragul circului), numite roci mutonate.

– Custurile (karling-uri) sunt interfluviile dintre văile glaciare reduse prin retragerea versanţilor la cumpene zimţate şi colţuroase. În interiorul lor apar strungi (deschideri adânci şi foarte înguste) şi şei glaciare (peste care trece o ramură a unui gheţar mai înalt către unul mai jos; exemplu, Şaua Bâlei).

Formele de acumulare. Materialele erodate, transportate şi acumulate de către gheţari se numesc morene. Ele pot fi mişcătoare sau depuse. Cele mişcătoare sunt încă în gheţar şi pot fi: de suprafaţă, interne, mediane (provenite din întâlnirea a doi gheţari) şi de fund. Morenele depuse sunt cele frontale, staţionate la locul de topire al frunţii gheţarului. Cele din urmă sunt, la rândul lor, de două feluri: val frontal arcuit şi drumlinuri (movile răspândite neregulat în spatele valului frontal). După topirea gheţarilor, morenele mişcătoare se pot fixa pe fundul văii glaciare, după cum în circ şi în cuvetele din cadrul văii se fixează lacuri glaciare.

Relieful creat de gheţarii de calotă Gheţarii de calotă acţionează pe suprafeţe extrem de largi, iar

frontul lor de topire se extinde uneori pe zeci şi chiar sute de km. Din ei se desprind uneori şi limbi glaciare, care, adesea, coboară în ocean sau în mare.

Formele de eroziune sunt reprezentate, în principal, prin câmpii sau câmpuri de exaraţie (fjell) în interiorul cărora se găsesc nunatak-uri (vârfuri ascuţite), trepte de exharaţie, roci mutonate, praguri, bazinete, striaţiuni ş.a. Forme aparte sunt fiordurile, văi glaciare foarte adânci şi înrămurate, pe care au pătruns ape marine după retragerea gheţarilor.

242

Formele de acumulare se găsesc suprapuse câmpiilor de eroziune şi în faţa fostului front glaciar. Morenele de fund formează câmpuri de acumulare. În cadrul acestora, din loc în loc, unele morene îmbracă forme mai aparte: drumlinuri (coline alungite, între care apar înşeuări şi cuvete lacustre), ősar-uri sau eskers (terasamente înrămurate, din pietriş rulat şi nisip, provenite din aluviunile unor râuri care circulau vara prin gheţar), kames-uri (movile plate şi cu versanţi abrupţi, rotunde, rezultate din depunerile aluvionare în unele lacuri care se formau vara pe gheţari). Morenele frontale, sau salpauselka (în finlandeză), sunt aliniamente foarte mari de morene, sub forma unor culmi sau movile imense înşirate pe zeci, chiar sute de km în faţa frontului glaciar. În aceste locuri şi, uneori, chiar pe câmpia glaciară se găsesc blocuri eratice (stânci enorme aduse de gheţari, ca de exemplu cele din Câmpia Germano-poloneză, transportate peste Baltica, ocupată atunci de gheaţă, originare tocmai in Peninsula Scandinavă). Tot în Câmpia Germano-poloneză s-au format şi pradoline (urstromtäler), un fel de uluc de fostă vale situată în sudul morenei frontale care bara vechile cursuri europene spre Baltica, obligând formarea unui colector cu direcţie est-vest.

Relieful fluvio-glaciar (proglaciar) este creat de apele torenţiale rezultate din topirea frontului glaciar pe timp de vară; iau naştere: sandre (câmpii fluvio-glaciare uşor înclinate, compuse din argile, nisip şi pietrişuri mici), terase fluvio-glaciare (multe la număr, dar alungite pe distanţe mici), zolii (mici depresiuni născute din topirea lentă a unor blocuri de gheaţă acoperite cu aluviuni). Şi mai importante sunt lacurile proglaciare (ca Ladoga sau cele americane) formate prin scobirea locurilor respective de către înaintările şi retragerile de moment ale frontului glaciar.

Relieful periglaciar Noţiunea şi mediul. Noţiunea de periglaciar a fost introdusă de

M. Lozinski (1909), în paralel cu altele ca: nivaţie, paraglaciar, crionival ş.a. Periglaciarul este un mediu de tranziţie între cel polar şi cel temperat şi are mai multe varietăţi: climat arctic continental (Siberia Centrală, Alaska ş.a.), arctic propriu-zis (Norvegia de Nord, Spitzberg ş.a.), rece oceanic (arhipelagul Kerguelen) şi alpin (cu o nuanţă temperată, între limita pădurii şi cea a zăpezilor veşnice şi nuanţa dintre tropice, situată la peste 3000 m). În timpul glaciaţiunilor, însă, formele periglaciare afectau, de exemplu, toată Europa Centrală şi peste 2/3 din America de Nord şi chiar Japonia sau Atlasul african.

243

În mare este vorba de temperaturi medii anuale, sau cel puţin 6 luni pe an, de 00C, cu zăpadă puţină sau care se topeşte anual astfel încât nu se pot forma gheţari.

Agenţii şi procesele specifice sunt: pe prim plan îngheţ-dezgheţul, apoi nivaţia, eolizaţia, gelifluviaţia şi solifluxiunea. Îngheţul apei în roci sau în sol provoacă dezagregări, măriri de volum, şi îngheţ permanent de subsol (pergelisol). Dezgheţul determină formarea unei paste mâloase (molisol), alunecări, solifluxiuni sau chiar torenţialitate. Zăpada protejează solul de eroziune, provoacă avalanşe, iar topirea sa conduce la dizolvări, torenţialitate, solifluxiuni, şiroire etc. Vântul încărcat cu cristale de gheaţă şlefuieşte rocile (eolizaţie) şi transportă elementele fine, depunându-le ca loess. În timpul dezgheţului de vară se formează şiroiri şi torenţi care atacă îndeosebi rocile moi (molisolul).

Structurile periglaciare iau naştere în interiorul solului şi subsolului prin îngheţul şi dezgheţul apei. Sunt de mai multe feluri: pergelisolul sau mertzlota reprezintă subsolul îngheţat permanent; molisolul se formează la partea superioară, care se dezgheaţă pe timpul verii (de la câţiva centimetri până la 6-7 m în Siberia); penele (vinele) de gheaţă sunt crăpături conice sau de altă formă, care se umplu şi se lărgesc prin segregarea gheţii, iar după topirea acestora, în ele pătrund materiale coborâte de pe margini sau aduse de vânt sau şiroire; involuţiile (crioturbaţiile) şi pungile periglaciare au forma unor mici cutări de strate cu proprietăţi hidrice diferite şi se formează prin presiunile îngheţ-dezgheţului.

Formele de relief se grupează în trei categorii: Formele reziduale de cumpănă şi interfluvii iau naştere prin

dezagregări care cad în josul versantului, rămânând în urmă forme de tipul: creste zimţate, custuri, creste de cocoş, vârfuri piramidale sau de tip colţi sau ace, babe şi ciuperci (şlefuite de eolizaţie), pietre şlefuite, alveole etc.;

Formele de versant au, în majoritatea cazurilor, o origine poligenetică şi sunt următoarele: grohotişurile dispuse sub formă de glacisuri, de conuri sau râuri de pietre în lungul versantului (panglici de gelifracte); grèzes-litéeurile (rostogoliri ordonate) sunt elemente relativ mici stratificate pe pante sub 100; treptele şi umerii de altiplanaţie (terase de munte) prezintă o alternanţă de suprafeţe relativ orizontale despărţite de taluzuri formate din frunţile stratelor mai dure decât cele de deasupra; terasete şi solifluxiuni apar în sol, în alterări sau roci mai moi cu versanţi sub 150 şi se formează la dezgheţ

244

superficial în raport cu partea rămasă îngheţată; culoarele de avalanşă şi potcoavele nivale sunt specifice versanţilor foarte înclinaţi; nişele nivale se nasc pe locurile cu acumulări mai mari de zăpadă prin procese de sufoziune şi tasare; semipâlniile nivale reprezintă începuturi de circuri cauzate, însă, de zăpada sub formă de firn sau névé; gheţarii de grohotiş iau naştere în acele acumulări de pietre care sunt alimentate de un izvor, apa acestuia îngheţând în cadrul şi la baza grohotişului;

Formele suprafeţelor plane reprezintă reflexe de suprafaţă ale îngheţ-dezgheţului din adânc. Solurile poligonale sunt crăpături verticale ordonate în hexagoane sau poligoane care sunt umplute cu materiale grosiere (pietriş); uneori iau aspect de cercuri de pietre. Pe pantele uşor înclinate, solurile poligonale se deplasează spre avale şi se deformează (tot sub presiunea îngheţului) transformându-se în soluri striate (panglici dispuse paralel). Câmpurile de noroi reprezintă solul dezgheţat (molisolul) de deasupra pergelisolului; când roca este dură se formează câmpuri de pietre. Pavajul nival se compune din lespezi împinse din pătura de alterări către suprafaţă şi dispuse pe lat una lângă alta (la câmpurile de pietre stau unele peste altele). Movilele înierbate (marghile, thufuri) sunt semisfere de până la 1 m formate prin bombarea păturii înierbate odată cu creşterea în interior a unui sâmbure de gheaţă. Hidrolacoliţii sunt escavaţiuni de tipul unor mici cratere, care s-au modelat prin îngheţul variat al apei unor lacuri din zonele periglaciare severe (media anuală a temperaturii este de -10–150C); se mai numesc şi pingo. Allasurile sunt depresiuni mici formate în regiunile cu pergelisol în degradare, prin topirea mai târzie a unor blocuri de gheaţă deasupra cărora are loc apoi o tasare.

Depozitele periglaciare se realizează prin conlucrarea dezagregării cu transportul eolian sau/şi fluvio-denudaţional. Este vorba de acumulări de nisipuri sau nisipo-argiloase (pe care se pot forma dune nivo-eoliene), de loessuri sau loessoide, ca şi de grohotişuri şi pături de dezagregări.

Relieful regiunilor aride şi semiaride Caractere generale. Sunt cuprinse sub denumirea de mai sus

acele regiuni care au un mediu caracterizat prin precipitaţii medii de cca. 200 mm/an, lipsa păturii de vegetaţie şi a celei de sol, o hidrografie dezordonată şi unde vântul se manifestă în voie faţă de roci. Precipitaţiile medii pot fi chiar sub 100 mm/an, uneori ating şi

245

500-700 mm, dar evaporarea potenţială atinge şi 4000 mm, ca în unele porţiuni din Sahara. În deşertul Atacama, însă, au trecut şi 10-20 de ani fără precipitaţii. Temperatura se caracterizează prin insolaţie puternică şi amplitudini termice foarte mari de la zi la noapte. Hidrografia este dominant temporară, cu văi largi numite ueduri; după specificul nivelului de bază, hidrografia poate fi: areică (fără un nivel de bază precis), endoreică (un nivel local de bază format dintr-o depresiune sau un lac) şi exoreică (foarte rar, de exemplu Nilul). Deşerturile ocupă 33,6% din uscatul globului.

Agenţii şi procesele geomorfologice din deşerturi sunt: dezagregarea, alterarea şi precipitarea din soluţii, transportul şi acumularea torenţială, acţiunea vântului.

Tipurile de deşert se delimitează fie bioclimatic, fie geomorfologic.

Sub aspect bioclimatic există următoarele tipuri: semiaride, aride şi hiperaride. Deşerturile semiaride se caracterizează prin 200-300 mm precipitaţii pe an, care cad în anotimpul rece, mai ales ca averse, iar vegetaţia este sporadică, smocuri de tufişuri; ocupă 14,6% din deşerturi. Deşerturile aride au precipitaţii sub 200 mm/an, iar regimul termic este variat după regiuni, ceea ce face să deosebim două subtipuri: deşerturi calde, cu temperaturi de 15-200C/an (Sahara, care este şi cel mai extins deşert al globului, cu 9.100.000 km2, Kalahari, Thor ş.a.) şi deşerturi reci, cu temperaturi de –10 la +50C (Islanda, Tibet, Groenlanda, Pamir, Anzi). Ocupă în total 15% din uscat sau 46% din deşerturi. Deşerturile hiperaride ocupă numai 4% din uscat sau 14% din deşerturi; acestea sunt: litorale (Atacama, cu amplitudini termice reduse) şi continentale (Death Valley sau Valea Morţii, din S.U.A.).

Sub aspect morfologic deşerturile se tipizează astfel: muntoase (Ahaggar, Kâzâll-Kum ş.a.), pietroase (suprafeţe joase cu roci dure de pe care vântul spulberă nisipul, cum este hamada din Sahara, părţi din Marele Deşert Australian, sau din podişurile Arabiei şi Iranului), nisipoase (cu acumulări de tip erguri sau kumuri şi cu dune felurite, ca în depresiunile din Sahara, Libia, Atacama, Kalahari, Takla-Makan etc.), argiloase (prezente pe centrul cuvetelor endoreice şi au cruste, şoturi, takâre).

Relieful de dezagregare şi alterare. a) Dezagregarea este principalul proces de distrugere a rocilor în deşert şi stă sub controlul amplitudinilor termice dintre zi şi noapte (diurne). Se desprind blocuri care se acumulează ca grohotişuri, sau acumulări eluviale (în loc).

246

Unele roci granulare produc nisip sau arenă, lăsând în loc alveole, sau taffonii. Versanţii dezagregaţi devin, de obicei, foarte abrupţi. b) Alterarea acţionează mai ales datorită alternării unor perioade scurte de uşoară umectare cu altele lungi de uscăciune. Umectarea dizolvă mineralele din roci, rezultând apoi săruri, care circulă şi cristalizează. Se formează cruste (calcaroase, saline, feruginoase) şi eflorescenţe (de cloruri, sulfaţi etc.). În Australia se numesc duricrust, în Mexic caliche, iar în S.U.A. alkaliflats.

Relieful creat de apele curgătoare se compune, în principal din văi de tip ued şi depresiuni acumulate cu argile, nisipuri şi cruste. Uedurile, numite şi omirimbi (în Kalahari) sau arroyos (America de Sud), îşi au obârşia în areale montane, iar pe părţile mai joase îşi pierd apa în aluviuni. Aici, după viituri, cursul uedului se transformă într-un şirag de bălţi numite gueltas în Sahara. Pătrunse în porţiunile cu pantă mică, apele de viitură dau valuri mari, care produc eroziune laterală formând conuri de eroziune sau glacisuri de eroziune. Mai departe, râurile pătrund în cuveta endoreică unde clădesc câmpuri de acumulare. Acestea din urmă încep cu conuri aluviale (în continuarea celor de eroziune) şi trec apoi în câmpia aluvială, cu lacuri, cruste şi eflorescenţe. Aceste câmpii poartă nume variate, precum: sebkha sau şot (în arabă), playa, bolson, salina, salar (în America Latină), iar depresiunile argiloase din regiunile Caspicei sunt numite kewire (au crustă de sare) sau takâre (au şi o reţea poligonală de crăpături).

Relieful eolian este impus de coraziune, deflaţie şi acumulările eoliene.

Deflaţia spulberă şi triază nisipul, lăsând în urmă un câmp cu pietriş sau pietros care poate prezenta mai multe aspecte. După provenienţa pietrişului rămas pe loc: pavaj de deflaţie sau reg (în Sahara), giber-plains (în Australia), pietrişul provenind mai ales din foste terase fluviatile sau din piemont (în deşertul Tarim, unde se numeşte sai). Rămân uneori şi podişuri pietroase numite hamade în Sahara, sau calcaroase (numite serir în Libia). Deflaţia mai contribuie şi la excavarea unor alveole şi nişe sau chiar taffonii (pe granite, gresii, conglomerate). b) Coraziunea (vântul încărcat cu nisip) împreună cu dezagregarea şi deflaţia realizează: creste, ciuperci, stâlpi, dreikantere, alveole, pietre oscilante. Pe câmpiile argiloase şi chiar în nisipurile fixate prin smocuri de iarbă se formează şănţuleţe tubulare numite yardanguri. În nisipurile foarte groase şi uşor umectate, ceea ce le dă o mai mare coerenţă, coraziunea (şi deflaţia) sculptează depresiuni şi culoare de coraziune şi deflaţie. Şi acestea

247

poartă denumiri variate: fuldji (au formă ovală sau ca o copită de cal) şi vadi (culoare de câţiva km). c) Formele de acumulare sunt şi mai specifice şi mai diversificate. Ergurile (Sahara), numite şi kum-uri (Asia Centrală) sau nefud (în unele ţări arabe) sunt mari aglomerări de nisip, cu aspect deluros, dar nisipul lor pare să fi fost transportat şi acumulat mai mult fluviatil. Pe acestea, dar şi pe acumulările mult mai subţiri de nisip, vântul realizează: riduri, dune, câmpuri de dune (pe erguri). Ridurile sunt ondulări superficiale de nisip. Movilele sunt de obicei fixate de tufişuri sau iarbă şi se numesc nebka în Sahara. Dunele sunt valuri asimetrice şi pot lua naştere peste tot unde nisipul este descoperit (deşert, litoral, lunci etc.). Sunt de mai multe tipuri: embrionare, longitudinale şi transversale pe vânt, barcane (ca o semilună) şi câmpuri de dune. Acestea din urmă sunt, de obicei, foarte mari, şi între ele, deflaţia realizează culoare numite gassi (când pe fundul lor apare roca la zi) sau feidj (fundul are nisip); pe ele ies uneori izvoare, formând oaze. În regiunile temperate cu dune, acestea pot fi mişcătoare sau fixate de vegetaţie.

Glacisurile şi pedimentele reprezintă formele principale evolutive din deşert şi semideşert, rezultate prin retragerea versanţilor sub impulsul unor dezagregări puternice. În faza de început, acestea au o pantă mai înclinată şi mai puţin netedă, dar pe măsură ce ele se extind sunt erodate în suprafaţă şi nivelate de o serie de alte procese: scurgerea apelor în pânză (sheet-flood), şiroirea difuză (rill-wash), dizolvarea şi alterarea (sau eroziunea chimică) şi eroziunea laterală sub baza abrupturilor.

RELIEFUL LITORAL ŞI MARIN

Relieful litoral este creat de procesele şi factorii marini (valuri, maree şi curenţi) pe când cel submarin are sorgintea în agenţii interni (tectonic, vulcanism) şi mai puţin în cei externi.

Relieful litoral Noţiune, agenţi şi procese. Prin litoral se înţelege fâşia de

interferenţă între valuri şi maree pe de o parte şi uscatul continental pe de alta. Amplitudinea sa pe verticală, sub apă, poate atinge până la circa 20 m, iar lăţimea, de la 0,5-15 km. Se foloseşte, în paralel, şi noţiunea de ţărm, dar acesta, în înţeles restrâns, se referă mai mult la fâşia litorală care în majoritatea timpului este uscată. Agenţii

248

principali şi specifici sunt: valurile, mareea şi curenţii; la acestea, însă, se asociază şi: mişcările tectonice şi eustatice, natura reliefului continental vecin (munte, câmpie etc.), natura rocilor şi structura, clima, aportul fluviatil local şi intervenţiile umane, precum şi procesele fizico-chimice, alunecări, prăbuşiri, sufoziune şi rolul unor factori biologici (exemplu, mangrovele). Lungimea ţărmurilor pe glob este de circa 260.000 km. Acţiunea de eroziune a apei marine se numeşte abraziune, iar cea de acumulare, sedimentare.

Relieful litoral este, în principal, determinat de mecanismul de realizare a două forme: faleza şi platforma continentală. Totodată, oscilările în plan ale ţărmului dau naştere şi la alte câteva forme specifice litoralului: golfuri, promontorii, peninsule, estuare, limanuri, lagune. De asemenea iau naştere şi diferite forme de acumulare, cum sunt: plaja, cordoanele litorale, deltele ş.a.

Faleza şi platforma de abraziune se formează în tandem, ca şi pedimentul cu inselbergul. În timp ce faleza se retrage, ca un abrupt descoperit de vegetaţie, paralel cu ea însăşi, platforma se extinde la baza sa şi submarin. Faleza este, deci, un abrupt, cu înclinări de 30-900, cu înălţimi variabile (dar peste valurile cele mai înalte), la baza căruia valurile izbesc cu putere la furtuni, scobind o firidă. Materialul de deasupra firidei se prăbuşeşte, şi cu el valurile izbesc faleza cu şi mai mare putere, făcând-o să se retragă de la o furtună la alta. La ţărmurile cu maree, un rol mare în abraziune îl are şi fluxul, iar în unele cazuri, şi curenţii litorali. Dar, cu cât faleza se retrage, cu atât adâncimea mării în faţa sa scade, valurile se sparg şi se destramă înainte de a ajunge la mal şi forţa de abraziune asupra falezei scade tot mai mult, până ce faleza nu se mai retrage, decât cel mult prin procese, zise continentale (dezagregări, alterări, alunecări etc.). Faleza devine nefuncţională, iar când apa mării nu o mai atinge deloc, se zice că e faleză moartă (exemplu, faleza din vestul lagunei Razelm). Acolo unde uscatul de la ţărm este format dintr-o câmpie joasă, de principiu nu se formează faleze. Platforma continentală (de abraziune) se poate lărgi uneori foarte mult, până la câteva sute de km. Două sunt cauzele care contribuie la această lărgire: coborârea uscatului sau ridicarea nivelului marin, ambele conducând la transgresiuni. În această situaţie, faleza se retrage pe timp îndelungat, până la oprirea transgresiunii. De exemplu, în timpul cuaternarului au avut loc mai multe transgresiuni marine. În acest timp, suprafaţa platformei este abradată şi de baza valurilor mari, dar este uniformizată şi de sedimentele depuse. De obicei, platformele actuale au adâncimi între

249

zero şi minus 200 m, dar cele mai extinse pot coborî până la maximum 500 m (inclusiv din motive tectonice).

Plaja, dunele şi cordoanele litorale. Plaja este fâşia inundabilă de la marginea litorală a platformei, acoperită cu nisip, pietriş şi cochilii. Se compune din trei fâşii paralele: plaja înaltă (deasupra fluxului, dar inundată la furtuni), plaja propriu-zisă (delimitată între nivelele minime şi cele maxime obişnuite, unde se formează microfaleze), plaja submersă (mereu acoperită cu apă şi până la adâncimea de la care nu se mai resimt influenţele valurilor obişnuite). Microformele de plaje (cordoanele litorale) sunt acumulate sau modelate de apa mării şi de vânt. Apar sub formă de riduri şi brazde paralele, festoane, conuri de plaje (festoane mai înalte), cordoane litorale şi bancuri. Acestea din urmă sunt la origine acumulări submerse foarte alungite; cu timpul, pot deveni emerse şi dau grinduri sau cordoane, numite şi perisipuri (când închid un golf sau un liman), săgeţi (cele foarte alungite şi înguste), tombolo (leagă o insulă de ţărm) etc. Dunele litorale sunt modelate de vânt, au forme variate şi pot atinge până la 15 m înălţime.

Estuarele, limanurile şi deltele sunt forme fluvio-marine. Estuarele reprezintă gurile în formă de pâlnie ale fluviilor, care se varsă la un ţărm cu maree. La flux apa marină pătrunde adânc pe fluviu (pororoca, mascaret), iar la reflux se întoarce şi curge cu putere, erodând patul râului şi lărgindu-i gura de vărsare. Limanurile sunt tot guri largi de râuri, dar mici şi generate de alte cauze; sunt închise de un cordon litoral, având eventual o portiţă; la regresiunea marină valea s-a adâncit, iar la transgresiune a fost barată cu acel cordon litoral. Deltele sunt complexe de acumulare formate la gura unor mari fluvii, compuse din nenumărate cordoane fluviatile, dar şi unele fluvio-marine (Dunăre, Rin, Rohn, Gange, Indus ş.a.). Se deosebesc mai multe tipuri de delte: triunghiulare (ca un vârf de lance, cum este la Tibru şi având un singur braţ principal), lobate (cu 3-5 braţe, ca la Dunăre), digitate (Mississippi), barate (de un curent litoral puternic, ca la Nil).

Terasele litorale iau naştere în urma unor regresiuni (eustativ negativ) sau a unor mişcări de ridicare a ţărmului. În fapt, terasele marine sunt foste plaje, sau porţiuni din platforma de abraziune, ridicate deasupra nivelului actual al mării. De exemplu, în jurul Mării Mediterane au fost observate următoarele terase, denumite local astfel: Sicilian I (80-100 m), Sicilian II (50-60 m), Tyrrhenian I (25-35 m), Monasterianul superior (10-15 m), Monasterianul inferior sau

250

Tyrrhenian II (5-8 m), Flandrian (1-2 m) având un maximum în Dunkerquien.

Evoluţia litoralului se face nu numai în profilul transversal, (faleza şi platforma), dar şi în plan orizontal. Tendinţa generală a evoluţiei este aceea de îndreptare a ţărmului prin acumularea golfurilor şi retezarea capurilor. Faţă de această tendinţă generală se pot observa trei situaţii: ţărmul cu tendinţă de submersiune (când marea avansează peste uscat şi, în funcţie de relieful invadat, linia de ţărm devine tot mai sinuoasă; când submersiunea încetează, începe îndreptarea ţărmului prin erodarea peninsulelor şi a capurilor şi bararea cu cordoane a golfurilor); ţărmul cu tendinţă de emersiune (când nivelul mării coboară, iar ţărmul avansează peste plaje şi platforma continentală; ţărmul este deja îndreptat); ţărmul neutru (cu nivel marin şi ţărm staţionare, ceea ce face să continue procesul de îndreptare).

Tipuri de ţărmuri. Până să ajungă la îndreptări foarte avansate de ţărm, acestea au forme variabile, în funcţie de stadiul de evoluţie şi condiţiile locale. Se disting două categorii. Ţărmurile joase cuprind: ţărmurile cu lido (au foarte multe şi felurite cordoane litorale), ţărm cu lagune, ţărm cu estuare, ţărm cu delte şi lagune, ţărm aralian (cu relief eolian), ţărm cu skjärs (cu multe acumulări glaciare), ţărm cu mangrove. Ţărmurile înalte, axate pe regiunile de podişuri, dealuri şi munte, sunt de următoarele tipuri: cu riass (văi cu pereţi abrupţi, pe care apele mării pătrund la reflux), cu fiorduri, cu structură longitudinal-cutată (sau de tip dalmatic, cu insule alungite pe anticlinale), cu structură cutată transversală, vulcanic (circular sau cu lobi mari), ţărmuri de rift (tectonice), ţărmuri de platouri carstice, ţărmuri coraligene etc.

Insulele sunt de mărimi foarte variate şi cu geneze diferite: de platforme continentale (Anglia), horsturi (Sardinia), tectonice (Madagascar), ghirlande insulare (pe marginea unor fose), vulcanice (foarte multe), coraligene (rotunde şi joase) etc.

Relieful submarin Se subdivide în două domenii: bordura continentală şi cel

submarin propriu-zis. Primul se compune din platforma continentală şi abruptul (taluzul) continental. Domeniul submarin începe cu glacisul continental (format din acumulări provenite de pe taluz sau chiar de pe continent), câmpiile şi podişurile submerse, dorsalele traversate de falii transformante, care impun praguri şi depresiuni

251

oceanice, apoi rifturi (închise sau deschise) şi fose abisale (mai adânci de 5000-6000 m).

ALTE RELIEFURI ŞI PROBLEME

Complexul formelor antropice; peisaje antropogene Omul factor morfogenetic. Omul a devenit, pe parcursul

evoluţiei sale, un factor morfogenetic tot mai important. Focul a constituit o primă fază în atacul asupra naturii, provocând defrişări urmate de pluviodenudare. Intensificarea influenţei omului a avut loc odată cu trecerea la păstorit şi agricultură. În acest stadiu, omul a intensificat eroziunea solului şi a păturii de alterări, pe locurile păşunate intensiv sau arate. Cu timpul, societatea omenească a început să creeze chiar noi forme de relief necesare sieşi, cum ar fi canale de irigat, locuinţe, valuri de apărare, cetăţi, drumuri în rambleu sau debleu etc. În prezent, omul dispune de forţe enorme (energia mecanică, electrică, nucleară etc.) cu care intervine în evoluţia sau formarea de reliefuri pe două căi: indirect (acumularea proceselor de eroziune) şi direct (crearea de forme). Totalitatea acestor procese provocate de om se numesc procese antropice sau antropogene.

Acţiunea geomorfologică indirectă a apărut aproape odată cu omul, dar s-a accentuat în zonele de intensă locuire, odată cu antichitatea şi mai ales cu Evul Mediu. Aceasta constă în eroziunea accelerată de către om pe căi indirecte, dominant prin defrişări, arături şi păşunat intensiv. În toate cazurile este distrusă pătura vegetală care protejează solul şi roca împotriva unei eroziuni agresive. Se intensifică efectul pluviodenudării, al şiroirii şi torenţialităţii. Pot fi provocate indirect chiar alunecări de teren, deflaţie şi împotmolirea locurilor joase cu aluviuni. Dacă în antichitate, au fost decopertate de învelişul vegetal zonele mediteraneene şi subtropicale, în Evul Mediu arăturile s-au extins puternic peste zonele temperate mai joase, iar păşunatul a pătruns tot prin defrişare şi în areale montane. În mod special, sunt afectate solurile; aproape în exclusivitate, suspensiile cărate de către râuri şi fluvii, în timpul viiturilor, provin din pătura de sol. În prezent, se apreciază că circa 2 milioane tone de sedimente fine sunt vărsate zilnic în mare şi ocean. Eroziunea solurilor este una dintre cele mai acute probleme actuale ale omenirii şi ale dezvoltării durabile.

Factorii care diversifică intensitatea eroziunii antropice sunt următorii: panta, tipul de rocă, tipul climatic (în special, regimul ploilor, sistemul şi natura culturilor; exemple, lucerna frânează

252

eroziunea, cartoful şi prăşitoarele, în general o accelerează etc.). Măsuri de protecţie şi frânare a eroziunii: sisteme de culturi

care să protejeze solul, aratul pe curbele de nivel, păşunatul raţional, terasări, împăduriri, amenajări hidrotehnice.

Acţiunea directă (peisaje) are, în general, un caracter constructiv. Omul a creat şi creează o serie de forme, îndeosebi din categoria microformelor, dar, uneori, cu mare extindere în suprafaţă, care pot fi grupate în câteva peisaje antropice.

Peisajul agricol se caracterizează prin brăzdarea, nivelarea şi uneori terasare sau canale de irigat. Domină zonele temperate şi subtropicale, dar fragmentar se întâlneşte de la ecuator la zona subarctică, urcând şi pe munţi, uneori până la 5000 de m. Sistemul respectiv accelerează eroziunea, pe pante şi acumularea pe locurile joase. Peste regiunile nisipoase, unele culturi favorizează eroziunea şi deflaţia eoliană, inclusiv invadarea cu nisip a unor culturi sau localităţi. În munţi, cultura plantelor se face pe terase antropice, iar opusul lor sunt regiunile irigate unde se schimbă total distribuţia reţelei hidrografice (obişnuit în regiunile semiumede, semideşertice, lunci etc.). În aceste ultime regiuni, sărurile pot urca la suprafaţă, prin capilaritate, formând eflorescenţe sau cruste.

Peisajul industrial este mai restrâns, uneori punctual, dar cu efecte locale mai accentuate. În industrie se excavează şi se deplasează materialele creând cariere, galerii de mine, puţuri de exploatare, caverne salifere ş.a. Depozitele de steril formează halde.

Peisajul căilor de comunicaţii presupune amenajări de tipul terasărilor, cu rambleuri şi debleuri, sau canale, fiecare pe specificul şoselelor, al căilor ferate, aeroporturilor sau canalelor de navigaţie.

Peisajul aşezărilor are două subtipuri: urban şi rural. Se realizează nivelări, excavaţii, străzi, canalizări, diguri, tunele de metrou, ştranduri, stadioane etc. Un specific aparte îl au amenajările portuare şi cele de litoral în general.

Amenajarea bazinelor hidrografice presupune executarea multor tipuri de lucrări, care să pună sub control uman scurgerea hidrografică, eroziunea şi distribuirea apei pentru multiple necesităţi. Se remarcă, între aceste lucrări, următoarele: baraje şi lacuri de acumulare, diguri, hidrocentrale, canale de mai multe tipuri, amenajări de versant (torenţi, terasări, împăduriri etc.).

Regionarea geomorfologică Specificul regionării. Regionarea reprezintă un capitol care

253

face trecerea de la geomorfologia generală la cea regională. Pe de o parte, regionarea se face după principii şi metode generale, pe de altă parte, treptele taxonomice ale unei regionări sunt sisteme sau unităţi teritoriale concrete (regionale). Acestea din urmă există fiecare într-un anume loc pe glob, au o anume mărime, au limite, structuri şi funcţionalităţi proprii.

A regiona înseamnă a împărţi un teritoriu mai mare, până la nivel de continent sau chiar glob, în unităţi şi subunităţi componente tot mai mici, real existente. În realitate, însă, scopul principal al regionării nu constă în împărţirea oricum a teritoriului, ci în primul rând, în depistarea prin studiu a acelor unităţi şi subunităţi care există în realitate, pe care nu le inventăm noi, ci s-au creat în timpul evoluţiei complexe a acelui teritoriu. Această depistare se face, la rândul ei, prin analiza caracterelor reliefului teritoriului respectiv şi observarea aliniamentelor pe care apar discontinuităţi. Analiza se face conform unor principii şi metode.

Principiile şi metodele regionării. Principiul de bază este unicitatea fiecărei diviziuni, care o impune ca o entitate, existentă într-un anume loc, şi care s-a format şi a evoluat de asemenea într-un anume segment de timp; fiind unicat poartă un nume propriu. Alte principii sunt: omogenitatea genetică şi a evoluţiei, principiul continuităţii teritoriale, principiul funcţionalităţilor proprii în sistem, principiul integralităţii (orice unitate se integrează în una mai mare şi se subdivide în altele mai mici), principiul echivalenţei ca mărime, principiul diversificării criteriilor de regionare de la o treaptă taxonomică la alta.

Metodele concrete ale regionării sunt cele care se aplică celor trei tipuri de analiză geomorfologică: genetică, morfografică şi morfometrică. Se pleacă de la harta geomorfologică (analiza genetică) şi se pune apoi accent pe anumiţi indici calitativi şi mai ales cantitativi cum sunt: mersul altitudinilor, al pantelor, adâncimea şi densitatea fragmentării; la toate se urmăreşte mersul continuităţilor şi discontinuităţilor teritoriale. După aceşti indici şi în combinaţie cu formele de relief se trasează limite aproximative ce conturează unităţi şi subunităţi. Aceste unităţi sunt apoi analizate paleogeografic, deducându-se caracteristicile specifice căpătate în timp, funcţionalităţile şi se trasează limitele definite.

Treptele taxonomice ale regionării sunt următoarele: Terra, continentele şi oceanele, domeniul, regiunile (sunt de trei feluri: macroregiuni, regiuni, subregiuni), asocieri de unităţi (de două-trei

254

grade), unităţi, subunităţi, microunităţi. Importanţa regionării geomorfologice poate fi rezumată la

două aspecte: a) ajută sintetizarea aspectelor specifice de relief şi în anumite cazuri şi a altor aspecte geografice caracteristice, pe unităţi şi trepte taxonomice regionale; b) sub aspect practic fiecare regiune, unitate sau subunitate prezintă un anume potenţial ecologic ce poate fi folosit, în anumite condiţii, la nivel optim de bonitare.

Funcţiile şi rolul reliefului în cadrul mediului terestru şi al

societăţii omeneşti În mod generalizat, trei sunt diferenţierile principale în care se

manifestă rolul şi funcţiile reliefului pentru mediu: relieful ca suport şi element al mediului, relieful ca interfaţă în raport cu celelalte elemente de mediu şi relieful ca factor de diversificare regională şi locală a elementelor de mediu, a tipurilor de mediu, a potenţialului economic al terenurilor etc.

În amănunt însă, pot fi conturate mai multe aspecte funcţionale şi de control ale reliefului asupra şi în cadrul mediului şi în societatea umană.

1. Relieful ca suport al mediului constă în aceea, că el reprezintă suportul solid al Terrei pe care se localizează şi se suprapun toate elementele, învelişurile şi energiile care contribuie la compunerea şi structurarea mediului. Ele interferează şi se combină la nivelul acestuia.

2. Relieful este şi element primar de mediu, împreună cu atmosfera şi hidrosfera, şi a contribuit apoi la crearea celorlalte elemente.

3. Suprafaţa reliefului este şi limită între trei mari categorii de medii de viaţă: subaerian-terestru, acvatic şi de subsol (tericol).

4. Relieful impune şi multe tipuri de submedii (de munte, de câmpie, de luncă, de litoral, carstic etc.).

5. Relieful constituie element de regionare fizico-geografică, dar şi de alte tipuri, deoarece în fiecare dintre ele, cel care se regionalizează este teritoriul.

6. Suprafaţa topografică este şi element de diversificare a manifestării forţei de gravitaţie prin intermediul pantei.

7. Pantele şi orientarea lor sunt şi element de diversificare a receptării radiaţiei solare şi de transformare a ei în energie calorică.

8. Rolul reliefului ca interfaţă şi control cu celelalte elemente de mediu sunt indicate mai jos .

255

– Relieful şi dinamica litosferei conduc la un control reciproc şi succesiv.

– Relieful exercită control asupra formării şi tipurilor de scoarţă de alterare împreună cu clima.

– Determinismul şi controlul climatic al reliefului constă în modificarea pe verticală a parametrilor climatici (prin altitudine, pantă, orientare, fragmentare).

– Determinismul şi controlul hidrologic al reliefului se exercită sub diferite forme, atât asupra râurilor, dar şi a lacurilor, oceanelor şi mărilor sau apelor subterane.

– Relieful şi vegetaţia (vieţuitoarele) se remarcă prin raporturi de control ale primului, care conduc la etajarea vegetaţiei şi la diversificări locale specifice multor forme de relief.

– Relieful exercită control asupra solurilor (pedogenezei) prin altitudine, pantă, orientare şi formele de relief. Efectul cel mai vizibil îl constituie etajarea solurilor, dar şi azonalitatea impusă de multe forme, în prim plan luncile şi văile.

9. Relieful şi mediile geografice. Controlul sau influenţele şi determinismul reliefului faţă de elementele de mediu nu se produce separat, ci combinat şi organizat în diferite sisteme sau tipuri de mediu, impuse direct de relief. Ca exemple pot folosi mediile montane ale lanţului Alpino-Himalaian şi ale Cordilierei Americane.

10. Relieful şi societatea. Atât omul cât şi societatea s-au născut pe relief şi în mediul geografic. Determinismul sau interferenţele cu acesta au fost diferite de la o etapă la alta. Adaptările s-au făcut prin diferite tipuri de locuinţe, de aşezări, de ocupaţii sau chiar spirituale. Forma casei sau a satului, ocupaţiile de bază, diferitele forme de construcţii, drumurile, strategiile de război, locurile turistice, amenajările teritoriale ş.a. ţin seamă de relief şi/sau de procesele geomorfologice.

BIBLIOGRAFIE

Posea Gr., Ilie I., Grigore M., Popescu N., Geomorfologie generală,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. Posea Gr., Grigore M., Poescu N., Ielenicz M., Geomorfologie,

256

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976. Roger Cooque, Geomorphologie, Editura A. Colin, Paris, 1998.

GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE

CONCEPTUL DE ASEZARE UMANA ŞI FACTORII DE

INFLUENŢĂ

Geografia aşezărilor umane reprezintă o componentă a geografiei umane care studiază toate formele de locuire umană. Temelia oricărei aşezări umane porneşte de la realizarea unui grup mai mare sau mai mic de locuinţe. Punerea temeliei oricărei locuinţe are o dublă semnificaţie: socială şi fizică. O asemenea construcţie arăta puterea economică şi existenţa socială a unei familii şi demonstrează realitatea ei fizică prin terenurile aferente.

Mărimea şi nivelul de organizare a locuinţei exprimă şi legăturile cu restul comunităţii şi cu vecinătăţile, accentul fiind pus pe relaţiile de rudenie. Odată cu creşterea treptată a numărului de locuinţe, se puneau bazele de apariţie şi dezvoltare a satelor, iar mai târziu a primelor oraşe.

Factorii de influenţă Apariţia oricărei aşezări umane a fost determinată de anumite

condiţii naturale, de prezenţa unor resurse naturale care prin valorificare au determinat un anume mod de concentrare a locuinţelor. În general, apariţia aşezărilor umane este determinată de o gama de factori:

Factori naturali reprezentaţi de altitudinea, declivitatea, fragmentare, energia principalelor forme de relief;

Factori istorici care atestă vechimea şi modul de evoluţie a aşezărilor umane de –a lungul etapelor istorice;

Factori administrativi prin care unele aşezări au căpătat un anume statut şi poziţie în teritoriu prin intermediul unor reglementări juridice.

Factori demografici daţi de numărul, densitatea, mişcarea naturală, migratorie, structura populaţiei cu influenţă în dezvoltarea economică;

257

Factori culturali care prin păstrarea unor tradiţii, obiceiuri, forme de construire exprimă o identitate arhitecturală, culturală şi artistică.

În studiile de geografie umană, aşezările includ totalitate comunităţilor umane, reprezentate de oraşe şi sate. Apariţia şi evoluţia oricărei aşezări umane este dată de valorificarea resurselor naturale existente şi de satisfacerea cerinţelor de locuire şi de muncă, de identitate culturală şi religioasă. După specificul, ponderea activităţii economice dominante, după mărime, structura fondului construit, echipare cu infrastructură, comunităţile umane se prezintă sub următoarele forme de organizare spaţială:

Satul care este cea mai veche formă de locuire umană, având anumite caracteristici istorice, etnografice, economice, sociale, edilitare;

Comuna reprezintă o unitate teritorial administrativă de grupare a satelor pe un anumit teritoriu delimitat, unite prin interese şi caracteristici comune ; o comună poate include un sat sau mai multe sate;

Oraşul a fost definit de Fr. Ratzel prin existenţa a trei elemente de bază: numărul de locuitori, activităţile profesionale dominante, concentrarea mai mare a locuinţelor.

Tipurile de habitat uman Aşezările umane sunt rezultatul unui continuu şi dinamic

fenomen de umanizare a spaţiilor geografice naturale, determinat de cerinţele societăţii umane află pe diferite trepte de dezvoltare.

În lucrările geografiei umane, se consideră că totalitatea aşezărilor umane dintr-un teritoriu exprimă ideea de habitat uman. Pe baza cercetărilor geografice şi urbanistice efectuate în timp şi spaţiu existenţa două categorii:

Habitatul rural care cuprinde următoarele componente esenţiale: vatra (intravilanul) unde se concentrează locuinţele cu anexele gospodăreşti şi spaţiile de grădină, locul de muncă (moşia, ţarina, hotarul) cu rol de extravilan, populaţia cu ocupaţii predominant agricole;

Habitatul urban care are următoarele componente principale: centru istoric al oraşului care conservă cele mai vechi forme de locuire; zonele urbane cu funcţiuni diferite, extravilanul cu activităţi secundare date de funcţii agricole, turistice; populaţia cu activităţi în sectoare industriale şi de servicii.

258

Toate categoriile de habitat au evoluat de la forme simple la unele mai complexe, cu o extindere spaţială mai mare şi cu concentrare mai importantă de populaţie. La nivelul habitatului rural, formele cele mai simple de locuire sunt reprezentate de: bordei, stâna, târla, sălaşul, coliba, cătunul, crângurile, conacul. În mediul rural mai există forme temporare de locuire legate de unele activităţi agricole şi cele permanente date de locuire.

În cadrul habitatului urban, au apărut mai întâi târgurile care, ulterior, au căpătat statut de oraşe. Expansiunea în plan cantitativ a locuinţelor unei comunităţi umane, cu standardizarea modului de viaţă, realizarea primelor forme de infrastructură, dezvoltarea sistemului de producţie, a condus treptat la apariţia şi dezvoltarea oraşelor.

Acestea au avut, în general, un caracter de locuire permanentă dar de-a lungul etapelor istorice ca urmare a unor factori de risc natural, conflicte armate şi religioase, unele oraşe au fost părăsite şi, treptat, au ajuns la stadiul de ruine.

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA AŞEZĂRILOR UMANE Orice aşezare umană se identifică printr-o geneză şi evoluţie

proprie, parcurgând perioade ascendente sau descendente, fapt ce demonstrează stabilitatea şi continuitatea locuirii pe un anume teritoriu. Există şi aşezări care au o anume identitate urbanistică care este dată tocmai de vechimea istorică.

Etapele istorice Pe plan mondial, dar şi pe continente, ţări există diferenţieri

majore în a se stabili modul de apariţie a satelor şi oraşelor, existând diferenţe notabile date de mărimea demografică, spaţială, structura profesională a populaţiei, potenţialul şi funcţiile economice ale aşezărilor, echiparea tehnico-edilitară, calitatea vieţii.

Geneza şi evoluţia aşezărilor umane este diferenţiată după componenta istorică şi spaţială care au determinat cel dintâi caracteristici ale aşezărilor umane. Fiecare etapă istorică a contribuit la apariţia, dezvoltarea şi multiplicarea habitatului rural şi urban.

Perioada primitivă se caracterizează prin utilizarea peşterilor ca prime rudimentare forme de locuire, urmate apoi în paleolitic de apariţia primelor bordeie şi colibe semi îngropate în pământ. Exemple de peşteri locuite cu picturi rupestre deosebit de valoroase se întâlnesc

259

în Franţa (La Madeleine, Moustier, Chelle), Marea Britanie ( Grotele Gibraltarului), Tunisia (peşterile Tassili din deşertul Sahara), peşterile din deşertul Kalahari, RP. Chineză cu peşterile de la Chuvin Tieng. În general, se remarcă caracterul nomad de viaţă legat mai mult de culegerea din natură a plantelor comestibile, practicarea pescuitului şi a vânătorii.

În neolitic se consideră că au apărut primele oraşe vechi rezultate în urma progreselor înregistrate în agricultură prin practicarea irigaţiilor şi creşterea producţiei vegetale şi animale, surplusul fiind comercializat. Cele mai vechi oraşe sunt: Ierihon (Iordania, 8300 î.Hr.), Ur, Babilon, Uruk (Irak, mil.V î.Hr), Heracliopolis (Egipt, 4000 î.Hr), Mohenjo–Daro (Pakistan, 3000 î.Hr.), Memphis (Egipt, 2850 î.Hr), Kiş, Nippur, Eridu, Lagas, Assur (Irak, mil.IV -V î.Hr), Troia (Turcia, mil.IV î.Hr), Anian (China, 2000 î.Hr).

Perioada antică se identifică prin primele forme de locuinţe aglomerate, stabile, situate de-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat (Mesopotamia), valea mijlocie şi inferioară a fluviului Nil (Egipt), valea inferioară a fluviului Huanghe (China), de-a lungul fluviilor Indus şi Gange (India). Situarea primelor aşezări în aceste spaţii geografice se datorează prezenţei luncilor joase şi a câmpiilor inundabile, dealurilor joase cu păşuni şi fâneţe naturale, cu areale forestiere compacte, climă mediteraneeană, prezenţa resurselor de apă permanente.

Un loc aparte îl are apariţia oraşelor mai evoluate din Grecia antică (Athena, Corint, Micene) şi din Imperiul Roman (Roma). În special, urbanismul roman a lăsat puternice influenţe în multe regiuni geografice de pe glob. Cele mai cunoscute din istorie sunt oraşele porturi de la Marea Mediterană şi Marea Egee, Marea Neagră sau a celor situate la intersecţia marilor drumuri comerciale (Ugarit, Byblos, Sidon, Tyr, Cartagena etc.).

Perioada medievală aduce în prim plan o diferenţiere distinctă a ocupaţiilor şi dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului. Se remarcă o dezvoltare numerică a satelor care aveau rolul de a valorifica mai bine resursele naturale existente. Apariţia oraşelor este strâns legată de comerţ, prin apariţia târgurilor, ca pieţe de schimb. În această perioadă, oraşele erau foarte puţin angrenate în producţie şi servicii şi depindeau foarte mult de valorificarea spaţiului rural înconjurător.

Dintre acestea, unele vor căpăta funcţii administrative, devenind capitale de provincii şi regiuni. Cele mai multe oraşe medievale sunt

260

recunoscute prin prezenţa unui centru administrativ, a unei pieţe centrale, a unor catedrale sau impozante biserici.

Fizionomia şi structura oraşelor medievale se recunoaşte după zidurile/şanţuri de apărare, teritoriu redus, densitate ridicată a locuinţelor, structură haotică şi întortocheată a reţelei de străzi, lipsa unor dotări de infrastructură edilitară. În multe dintre oraşele contemporane, nucleul medieval a devenit centru istoric cu valorificare în plan turistic şi comercial.

Cele mai cunoscute oraşe medievale se regăsesc în multe ţări din Europa şi în unele state din Asia (Franţa – Rouen, Amiens, Paris, Avignon, Reims, Toulouse etc.,) Germania, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Olanda, Belgia, Grecia, apoi din India, China, Japonia.

Treptat descoperirile geograficei şi ocuparea de noi teritorii de pe alte continente a făcut ca procesul de urbanizare să aibă o evoluţie ascendentă. Astfel se remarcă apariţia de oraşe în Brazilia, Argentina, Venezuela, Mexic, sudul SUA, estul Canadei, nordul Africii.

Perioada premodernă se remarcă prin consecinţele revoluţiei industriale, prin urmările primelor mişcări revoluţionare de formare a naţiunilor independente. În plus, noile realizări din ştiinţă şi tehnică au creat premisele pentru valorificarea unor materii prime cu impact asupra dezvoltării economice şi sociale (cărbunele, petrolul, gazele naturale, minereurile feroase şi neferoase, prelucrarea lemnului etc.). Aceste aspecte au condus la apariţia de noi ramuri economice şi la utilizarea energiei electrice şi a motorului cu abur.

În aceste condiţii, s-a înregistrat o creştere numerică a populaţiei, multiplicarea aşezărilor umane care la nivelul anului 1800 ajunge la 750 de oraşe cu peste 5000 de locuitori; 200 de oraşe aveau 20 000 de locuitori, 45 deţineau circa 100 000 locuitori fiecare. Până în 1850, 25 de oraşe vor avea fiecare circa un milion de locuitori. Circa ½ din oraşele cu peste 1 milion de locuitori se află pe continentul european, asiatic şi în spaţiul japonez.

Perioada contemporană axată pe secolul XX are la bază puternica explozie demografică înregistrată după cel de-al doilea război mondial. Progresul ştiinţific şi tehnic au revoluţionat toate activităţile din industrie, agricultură, comerţ, turism, medicină, cultură. Cea mai mare dezvoltare o înregistrează oraşele mari şi foarte mari. Se remarcă şi extinderea simultană a aşa numitelor cartiere ale sărăciei, cunoscute sub diferite denumiri – bidonvilles în fostele

261

colonii franceze, favelhas şi barrios în America Centrală şi de Sud, shanty-town în Asia.

În această perioadă se constată o diferenţiere în evoluţia şi dezvoltarea oraşelor din fostele ţări socialiste, mult axate pe activităţi industriale, cu mari cartiere-dormitor, cu o arhitectură puternic standardizată, şi oraşele din statele capitaliste preocupate de modernizarea infrastructurii generale şi edilitare, de restaurarea vechilor ansambluri şi clădiri de reînnoire urbană prin apariţia unor clădiri-gigant.

Evoluţia gradului de urbanizare şi ierarhizare a aşezărilor

umane Determinarea limitei dintre sat şi oraş este diferită de la o

regiune geografică la alta şi de la o ţară la alta. Pe plan mondial, dar şi pe continente, ţări există diferenţieri majore în a se stabili modul de apariţie a satelor şi oraşelor, existând diferenţe notabile date de mărimea demografică, spaţială, structura profesională a populaţiei, potenţialul şi funcţiile economice ale aşezărilor, echiparea tehnico-edilitară, calitatea vieţii. Potrivit experienţei franceze, tot ce nu aparţine urbanului face parte din rural. În Danemarca limita este de 250 de locuitori, Franţa de 2000, Spania de 10.000 locuitori, Japonia de 30.000, SUA de 2500 locuitori pentru decretarea şi recunoaşterea de noi aşezări urbane.

Există o anumită ambiguitate în delimitarea strictă a oraşelor şi satelor. Date fiind activităţile economice complexe, standardul de viaţă mai bun din mediul urban, oraşele se vor dezvolta şi în deceniile următoare.

Potrivit ultimelor cercetări efectuate de organismele ONU, a rezultat că pentru perioada 1900-1985, gradul de urbanizare a avut o valoare de 41% din totalul populaţiei, iar pentru perioada 2000-2025 se prevede să atingă circa 60,1%. Cel mai intens ritm de urbanizare s-a desfăşurat după cel de-al doilea război mondial şi continuă într-un ritm accelerat şi în prezent.

Nivelul de urbanizare diferă de la un continent la altul, de la o regiune continentală la alta şi, implicit, de la o ţară la alta. În Europa de Nord, gradul de urbanizare atinge valori de 88,5%, în restul Europei de 71,5%, Asia de Sud cu 27,7%, Asia de Est cu 28,6%, America Centrală şi de Sud cu 69,5%, Africa de Sud cu 52,5%, Africa de Est cu 28,6%, America de Nord cu 74,2%, Australia şi Oceania cu

262

71,1% etc. Japonia prezintă o rată de urbanizare de 76,5%, iar R.P. Chineză de doar 21,5%.

De asemenea, valori diferite apar în Bhutan (Africa) de 4,5%, iar în Belgia, Olanda, Germania, Islanda, Israel, Venezuela atinge valori cuprinse între 70-90%. După mărimea demografică, în anul 1996 erau 275 de oraşe milionare. Cele mai cunoscute oraşe, multe cu statut de capitale ca fiind foarte mari sub aspect demografic sunt următoarele: Mexico-City (peste 25 milioane de locuitori), Sao Paulo (23,6), Tokyo (21,3), New York (16,1), urmate de Calcutta, Mumbai, Shanghai, Teheran, Jakarta, Buenos Aires, Rio de Janeiro, Seoul, Beijing, Delhi, Lagos, Karachi, Cairo, Paris, Tianjin, Manila, ş.a.

Fenomenul de urbanizare va avea şi în acest secol un mers ascendent, mai ales în ţările în curs de dezvoltare economică.

DEZVOLTAREA ZONELOR ŞI FUNCŢIILOR ÎN

AŞEZĂRILE UMANE Diferenţierile foarte mari dintre oraşe sub raportul numărului de

populaţie explică extinderea lor spaţială, funcţiile economice, organizarea şi planificarea teritorială care arată prezenţa zonelor funcţionale. La acestea se mai adaugă evoluţia istorică, relaţiile economice cu celelalte localităţi învecinate.

Categorii de densitate demografică În determinarea zonelor funcţionale se are în vedere stabilirea

nivelului de densitate a populaţiei raportată la câteva componente spaţiale ale oraşului. Astfel există două tipuri de densitate:

densitate brută (medie) care reprezintă raportul dintre numărul de locuitori şi spaţiul construit al oraşului/satului, la nivelul intravilanului; în general, o valoare echilibrată se ridică între 60-150 locuitori/ha;

densitate netă care arată raportul dintre numărul de locuitori şi suprafaţa zonei rezindenţiale (locuite), fără a include dotările economice, sociale, educaţionale, sanitare, culturale; limita inferioară pentru clădiri cu parter sau P+1 este de 100-250 locuitori/ha, iar pentru P+2 se cifrează la 400-500 locuitori/ha, iar la cele rurale, valorile sunt cuprinse între 12-20 locuitori/ha.

Cunoaşterea valorilor de densitate este foarte importantă, deoarece în realizarea de noi extinderi spaţiale sau de restructurare a zonelor rezidenţiale existente, se va încerca realizarea unor densităţi

263

moderate în teritoriu, pentru a se reduce presiunea umană asupra resurselor naturale şi apariţia poluării şi a disconfortului de locuire.

Zonarea aşezărilor umane În timp şi spaţiu se produce fenomenul de specializare, care

rezultă din valorificarea unor poziţii geografice deosebite sau a unor resurse economice variate. Specializarea se mai poate produce şi prin contribuţia agenţilor economici care, având un profil anume, pot conduce la dominarea unei activităţi anume.

În funcţie de structura populaţiei pe domenii de activitate economică, dar şi pe baza modului de grupare în teritoriu a dotărilor necesare pentru aceste activităţi sunt stabilite pentru orice aşezare umană mai multe zone funcţionale şi extensia lor spaţială. În acest context se remarcă faptul că orice aşezare poate deţine mai multe zone funcţionale sau doar câteva. Zonele funcţionale includ următoarele tipuri:

Zonele industriale cuprind unităţi economice care aparţin industriei grele şi/sau prelucrătoare şi pot fi situate la periferia localităţilor (în extravilan), în paralel cu cartierele de locuit (rezindenţiale), sub formă de pană, dispuse în balanţă (de o parte şi alta a cartierelor rezidenţiale), în bandă (în jurul cartierelor rezidenţiale), în alternanţă (dispuse la marginea şi în continuarea cartierelor rezidenţiale).

Zonele rezidenţiale reprezintă locuinţele populaţiei stabile şi exprimă gradul de aglomerare umană; aceste zone cuprind ansambluri de clădiri înalte, ca sistem de locuire colectivă, sau mici cartiere cu clădiri joase (case individuale, vile) cu mici grădini şi spaţii verzi mai extinse.

Zonele comerciale şi financiar-bancare, asigurări care concentrează în perimetre mai mici instituţii ce oferă populaţiei locale şi vizitatorilor, turiştilor asemenea servicii pentru satisfacerea unor cerinţe personale sau de afaceri.

Zonele de transport sunt cele care grupează suprafeţe de teren alocate pentru căile feroviare, rutiere, fluviale şi maritime, acestea deţin gările de persoane şi mărfuri, de tranzitare, depozite, liniile şi căile de rulare etc.

Zonele de recreere şi agrement, care includ construcţiile referitoare la structuri de cazare, alimentaţie, recreere şi divertisment situate, în general, la limita exterioară a intravilanului sau în extravilan.

264

Zonele culturale şi educative, sanitare care arată o concentrare a unităţilor artistice, culturale, de învăţământ pe toate treptele de educaţie şi a celor care acordă asistenţă medicală pentru toate categoriile de populaţie;

Zone nefuncţionale, reprezentate de cartiere mizere dominate de sărăcie, cu locuinţe improvizate, locuite de emigranţii persoane cu comportamente anomice (şomeri permanenţi, navetişti, alcoolici, morfinomani, emigranţi neadaptaţi la sistemul social şi economic existent etc.).

Aşezările urbane mai, deţin anumite zone de influenţă reprezentate de sate şi comune, care sunt componente esenţiale pentru aprovizionare, potenţial de forţă de muncă, de influenţă culturală. Cu cât oraşul este mai mare cu atât sfera sa de influenţă est mai mare, determinând existenţa unei regiuni periurbane sau suburbane. Relaţiile care se dezvoltă pot fi de trei dimensiuni:

Relaţii de bază cu caracter permanent, axate pe domenii economice şi sociale – schimburi de materii prime şi produse, locuri de muncă;

Relaţii temporare legate de existenţa unor servicii educaţionale , sanitare, comerciale mai bune la nivel urban;

Relaţii ocazionale datorate unor evenimente culturale, religioase sau individuale şi de familie (hramuri şi sărbători creştine, festivaluri şi spectacole, evenimente de familie: nunţi, botezuri, înmormântări etc.).

Funcţiile aşezărilor umane Funcţiile aşezărilor umane sunt expresia dominanţei exercitate

de o anume activitate economică ca urmare a unor condiţii favorabile de dezvoltare. Metoda cea mai folosită în determinarea funcţiei unei localităţi este nomograma triunghiulară. Aceasta se bazează pe o diagramă triunghiulară, unde pe fiecare latură a triunghiului echilateral se găsesc valorile cantitative pentru fiecare sector economic important – sectorul primar, secundar, terţiar.

Funcţiile aşezărilor urbane sunt dominate de activităţile industriei prelucrătoare şi de servicii, care ocupă proporţii diferite de la un oraş la altul. În acest context există mai multe tipuri de aşezări urbane:

Oraşe specializate în industrie siderurgică şi constructoare de maşini;

265

Oraşe specializate în industrie de echipamente, instalaţii tehnice;

Oraşe specializate în industrie de prelucrare in industria uşoară;

Oraşe specializate în activităţi comerciale şi bancare; Oraşe specializate în servicii turistice şi culturale; Oraşe specializate în servicii de cercetare şi învăţământ.

Aceste oraşe se axează pe o sumă de activităţi economice specifice unor ramuri industriale, dar aceasta nu înseamnă că nu au şi activităţi ale industriei uşoare, industriei turismului, sau cele aferente culturii şi artei.

Funcţiile aşezărilor rurale sunt în general dominate de subramurile agriculturii. Prima încercare de clasificare a fost realizată între 1931-1932 de Iulian. Rick, apoi de Simion Mehedinţi în 1932, urmat la mare distanţă de V. Cucu, cu o alta abordare în 1995, continuată cu cea elaborată în I. Velcea în 1996. După ultima clasificare se pot evidenţia 4 tipuri funcţionale de sate:

Aşezări rurale cu activităţi predominant agricole; Aşezări rurale cu activităţi predominant industriale; Aşezări rurale cu funcţii mixte (agricole şi neagricole); Aşezări rurale cu funcţii turistice, pescuit şi vânătoare.

La acestea se mai disting subtipuri date de diversitatea activităţilor agricole şi neagricole care se pot derula în diferite ponderi, Astfel se pot menţiona aşezări rurale cu activităţi agricole şi de meşteşuguri artizanale, aşezări rurale cu activităţi pastorale şi de extracţie minieră etc.

Prin urmare, se conturează activităţi de bază şi altele secundare care conduc la diferenţierea funcţională a aşezărilor rurale. În plus, aceste tipuri au fost determinate şi pe baza ponderii deţinute de populaţia din agricultură care poate ocupa procente între 50-70% pentru cele cu activităţi agricole dominante şi de până la circa 30% în cele cu alte activităţi industriale şi/ sau activităţi mixte.

Atât în mediul urban cât şi în cel rural, se mai pot face distincţii între acestea pe baza zonelor de influenţă pe care acestea le au în spaţiul învecinat. Astfel o metropolă urbană cu cât este mai dezvoltată economic şi urbanistic poate exercita o influentă mai puternică asupra localităţilor rurale din jur, pe distanţe relativ mari. O comună cu resurse naturale importante poate avea o influenţă mai puternică asupra unor comune mai mici, cu potenţial social şi economic mai redus.

266

În acest context, la nivel urban se pot detaşa următoarele tipuri de centre urbane, după gradul şi zonele de influenţă asupra comunităţilor învecinate:

Arii metropolitane, care deţin un portofoliu complex de activităţi administrative, economice, culturale, cu dotări puternice de infrastructură;

Poli de creştere exercitate de aşezări urbane cu o populaţie de la 500 şi peste 1 milion de locuitori, cu influenţe ce merg pe o rază de acţiune cuprinsă între 60-100km;

Centre de echilibru care includ oraşele de mărime mijlocie, cu poziţie faţă de căile de comunicaţie favorabile, ce deservesc şi influenţează comunele din vecinătate;

Centre de atracţie zonală care includ aşezări cu funcţii industriale, portuare, comerciale, turistice, cercetare şi învăţământ, ce asigură valorificarea, unor resurse naturale şi/sau umane importante.

La nivel rural, diferenţierea se face mai greu şi este determinată de extensia în suprafaţă, numărul de sate existente, numărul şi densitatea populaţiei, diversitatea activităţilor economice, dotarea cu căi de comunicaţie şi infrastructură tehnico-edilitară. În mediul rural se pot detaşa comune care au rol de coordonare zonală şi deţin capacitatea de a deveni noi oraşe.

TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR UMANE Orice aşezare urbană sau rurală se dezvoltă spaţial şi economic

pe baza unui plan care poartă denumirea de plan urbanistic general – PUG. În condiţiile în care sunt necesare intervenţii pentru anumite cartiere, se realizează planuri de urbanism zonale – PUZ (zone industriale, comerciale, de agrement) iar pentru spaţii mai mici (parcuri, pieţe, micro ansambluri de locuit etc.) sunt elaborate planurile de detaliu – PUD. Acestea au rolul de a determina modul de evoluţie spaţială şi economică a localităţilor urbane şi rurale şi de ameliorare a calităţii habitatului uman.

Tipurile spaţiale şi demografice ale oraşelor Planurile oraşelor au evoluat în timp şi spaţiu şi acestea arată

cum s-au dezvoltat aceste aşezări umane în raport cu influenţa formelor de relief, reţeaua hidrografică, căile de comunicaţie, activităţile economice. Pe baza analizei planurilor, se pot determina tipurile morfostructurale de oraşe. Există 5 categorii de oraşe:

267

Tipul radiar concentric care este specific oraşelor din perioada medievală şi a Renaşterii, dezvoltate în zonele colinare joase şi de câmpie (Paris, Lyon, Barcelona, Bucureşti, Müchen, Zürich etc.);

Tipul liniar desfăşurat de-a lungul unor mari artere hidrografice sau căi de comunicaţie şi care se regăseşte mai mult în Europa şi America de Nord.

Tipul polinuclear care reprezintă un spaţiu urban alcătuit din mai multe nuclee urbane bine conturate fiecare ca fizionomie şi structură (San Francisco, Los Angeles, Chicago, Beijing, Timişoara, Galaţi, Satu Mare etc.);

Tipul rectangular cu aspect geometrizat, unde reţeaua stradală este bine conturată în teritoriu, cu o circulaţie fluentă pe direcţii bine determinate, pentru a preveni blocajele de intersecţii (New York, Montreal, Islamabad, Cluj Napoca etc.);

Tipul nestructurat, cu aspect haotic, reţea stradală dispusă neorganizat , cu probleme de circulaţie şi aglomerare a mijloacelor de transport.

Aceste tipuri de oraşe arată cum a evoluat şi procesul de urbanizare şi de sistematizare urbană şi cum au fost rezolvate problemele legate de alternanţa zonelor funcţionale şi de desfăşurare a circulaţiei intraurbane. Lipsa unor proiecte realiste şi îndrăzneţe, însoţite de resursele financiare reduse au determinat apariţia unor disfuncţionalităţi în dezvoltarea oraşelor de pe glob. Acest fapt explică şi existenţa sau lipsa confortului de locuire, muncă şi calitatea scăzută a habitatului urban.

Oraşele se mai pot diferenţia şi prin alte particularităţi date de fizionomia şi de textura urbană. Fizionomia arată modul în care sunt dispuse în teritoriu zonele funcţionale în alternanţă cu căile de comunicaţie intraurbane şi interurbane, în funcţie de densitatea acestora. Profilul urban explică modul de dispunere a clădirilor în funcţie de regimul de înălţime, fiind o expresie a dezvoltării pe verticală a aşezărilor urbane.

După modul cum au evoluat oraşele, există mai mult categorii de aglomeraţii urbane, care au ca elemente de departajare populaţia, densitatea populaţiei, suprafaţa ocupată, relaţiile cu zonele învecinate. În general, concentrarea urbană este rezultatul direct şi proporţional ca dimensiune al concentrării industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a unui potenţial activ de forţă de muncă.

În acest context se pot enumera următoarele aglomeraţii urbane, cu răspândire la nivelul întregului glob:

268

Oraşul propriu-zis care cuprind oraşele de mărime medie şi mică, cu activităţi economice diversificate, cu densităţi demografice moderate, cu repartiţie echilibrată a zonelor funcţionale, cu reţea stradală bine orientată, cu circulaţie fluentă;

Aglomeraţia urbană care include oraşele între 1-5 milioane de locuitori, cu densităţi de populaţie mai mari, cu funcţiuni economice dominante, cu rol în plan administrativ-teritorial, cu zonă de influenţă mai extinsă, la circa 40-60 km de localitatea urbană;

Microregiune urbană care grupează un şir sau grupare apropiată de oraşe, ce arată un nivel ridicat de urbanizare pentru un anume spaţiu geografic. Aceasta cuprinde densităţi mari de populaţie, activităţi economice aflate în dependenţă unele cu altele care conferă un anume specific economic (minier şi siderurgic, agricol şi de industrie uşoară etc.);

Conurbaţia exprimă o grupare mai mare de oraşe care deţin relaţii importante în plan economic şi comercial; aceste aglomerări urbane arată un nivel ridicat de urbanizare şi includ 2-3 oraşe mari şi foarte mari iar în jurul lor gravitează oraşe mai mici care asigură o parte din unităţile economice cu statut de filiale a căror sedii centrale se află în marile centre urbane, forţa de muncă şi posibilităţi de recreere şi agrement ( Tokyo-Yokohama, Osaka Kobe etc.);

Metropola se referă în general la aşezările urbane multimilionare, care deţin areale mari de influenţă în jurul lor, cu multiple activităţi economice, potenţial de dezvoltare continuă, mare putere de atracţie pentru investitori şi cu schimbări importante în plan arhitectural şi urbanistic. În general, aici sunt cuprinse marile capitale ale lumii (Buenos Aires, New York, Paris, Beijing, Londra, Madrid, Moscova, Seul);

Megalopolisul (în limba greacă–oraş gigant) reprezintă spaţii geografice foarte puternic urbanizate, pe mii de kilometri; in cadrul acestora sunt cuprinse un număr mare de oraşe cu populaţie de mai multe milioane de locuitori, cu densităţi mari de populaţie, înconjurate de oraşe de mărime medie şi mică. În multe situaţii, poate totaliza între 20-50 milioane de locuitori. Acestea se găsesc pe un fel de axe pe care sunt dispuse aceste concentraţii urbane (axa Chicago – Detroit – Cleveland – Pittsburg; axa Los Angeles – San Francisco – San Diego, ambele în SUA, axa Rndstad-Holland în Olanda, axa Tokyo – Yokohama – Yokosuka – Kawasaki – Chita – Nagoya în Japonia);

269

Ecumenopolis este un termen propus de urbaniştii contemporani care prin prisma fenomenului de globalizare aduce în prim plan extinderea teritoriului urbanizat pe spaţii geografice tot mai mari, având tendinţa de uniformizare urbană a aşezărilor umane, cu reducerea decalajului dintre urban şi rural; fenomenul pare a se dezvolta în zonele oceanice şi marine unde oraşele mai mari sau mai mici se înşiruie într-o continuitate aproape perfectă (ex. Golful Tokyo, Golful Mexic etc.).

La nivelul secolului XXI, tendinţa de urbanizare va continua într-un ritm accelerat, ducând la apariţia unor fenomene de gigantism urban, cu efecte mai puţin pozitive asupra cererii de resurse naturale, cu efecte de degradare şi poluare a mediului înconjurător. Extinderea urbanizării în teritoriu conduce la o revărsare urbană cu dezvoltare mai mult spaţială şi de echipare cu infrastructură a teritoriului cu o densitate a populaţiei care nu atinge valori foarte mari. Creşterea spectaculoasă în suprafaţă se remarcă în oraşe precum Tokyo, Paris, Copenhaga, Londra, New York, Rio de Janeiro, Sao Paulo, Melbourne etc.

Fenomenul de revărsare urbană se exprimă în teritoriu prin extindere teritorială, reducerea importanţei centrelor urbane polarizatoare, creşterea suburbanizării, cu efect direct în fizionomia şi textura, profilul localităţilor urbane componente. Fenomenul urban mondial prezintă în ultimele decenii o serie de noi caracteristici, date de:

Descongestionarea oraşului clasic, cu deosebire a centrelor istorice;

Transferul către periferie a multor activităţi industriale şi comerciale, depozitare;

Descentralizarea zonelor rezidenţiale către teritorii periferice, mai aproape de un mediu mai curat ;

Extinderea reţelei de oraşe mijlocii ca poli de echilibru regional pentru reducerea dezvoltării supradimensionate a marilor aglomeraţii umane;

Reducerea treptată a diferenţelor de calitate a habitatului urban şi rural.

Pe glob, sub aspectul condiţiilor fizico-geografice, istorice, politice, economice, etnice se pot contura mai multe tipuri de oraşe care sunt reprezentative pentru anumite regiuni continentale şi chiar ţări:

270

Tipul european axat pe o continuare istorică a vechilor vetre de locuire, cu prezenţa unor puternice centre istorice vechi care conservă clădiri de mare valoare istorică şi arhitecturală la care, în plan periferic, s-au adăugat alte construcţii mai moderne, reprezentative pentru perioadele istorice parcurse de aşezările urbane;

Tipul oriental care a păstrat clădiri cu vechi sisteme de construcţie şi arhitectură, cu dispunere haotică a cartierelor şi reţele stradale, cu zone cu funcţii economice, sociale, culturale strict delimitate teritorial;

Tipul nord – american include aşezări urbane mai recente, realizate între secolele XIX-XX, impresionante prin multitudinea de clădiri foarte înalte, cu aspect geometrizat, dispuse foarte ordonat în raport cu reţeaua stradală;

Tipul mixt este un amalgam de aşezări urbane ce concentrează aspecte arhitecturale diferite, amestecate pe grupe de clădiri cu funcţiuni economice şi rezidenţiale, multe dispuse în teritoriu în paralel sau prin succesiune diferenţiată.

În momentul de faţă, societatea modernă este interesată de dezvoltarea echilibrată a reţelei de aşezări urbane, mai ales a oraşelor mici şi mijlocii şi de diminuarea dirijată a extinderii marilor oraşe, care ridică probleme de consumuri ridicate de materii prime, energie şi produc forme diverse de poluare. Un accent deosebit se va pune pe susţinerea oraşelor medii şi mici, care pot echilibra gradul de urbanizare la nivelul oricărui spaţiu geografic.

Tipurile spaţiale şi demografice ale satelor Alături de spaţiul urban, un loc aparte îl deţine şi cel rural, care

are propriile sale caracteristici. Conceptul de rural se referă în principal la un anume cadru şi mod de viaţă al populaţiei cu ocupaţii în agricultură. Realitatea demografică, socială, economică din spaţiul rural, denumit şi habitat rural diferă mult faţă de cel urban.

Pe glob, în anul 1950 trăiau circa 1,8 miliarde de locuitori în mediul rural, în anul 1965 circa 2,1 miliarde, în 1980 2, 7 miliarde, iar pentru 2025 se prevede circa 3,2 miliarde de locuitori. Rata medie de creştere a fost pentru perioada 1985-1990 de 1,2% iar între 1990-1995 de 0,8%. Ponderea populaţiei rurale faşă de populaţia mondială este de 55,2%, cu diferenţe între regiunile dezvoltate fiind de 25,3% şi în regiunile în curs de dezvoltare de 63,7%.

Apariţia aşezărilor rurale este determinată de o multitudine de factori:

271

Factori naturali reprezentaţi de altitudinea, fragmentarea principalelor forme de relief, clima, soluri şi reţeaua hidrografică ca suport pentru practicarea culturii plantelor şi creşterii animalelor, dezvoltarea formelor de locuire;

Factori istorici şi economici care au determinat apariţia satelor de-a lungul etapelor istorice, datorită extinderii exploatării spaţiale a terenurilor pentru agricultură;

Factori politici şi administrativi, prin care simple aşezări rurale cu caracter permanent au devenit sate şi apoi comune prin intermediul unor reglementări juridice.

Factori demografici reprezentaţi prin numărul, densitatea, mişcarea naturală, migratorie, structura populaţiei, care au o intensitate mai redusă în mediul rural;

Factori culturali care, prin păstrarea unor tradiţii, obiceiuri, forme de construire exprimă o identitate arhitecturală, culturală şi artistică.

Toţi aceşti factori exprimă condiţiile şi standardul de viaţă existent la un moment dat şi arată o realitate istorică, socială, edilitară, economică, teritorială care, împreună, dau o anume identitate oricărei aşezări rurale.

În teritoriu, satele sunt situate în funcţie de favorabilitatea principalelor componente ale mediului natural. Astfel, localizarea satelor se regăseşte în funcţie de relief: pe platourile netede ale munţilor, pe versanţii cu pante mai reduse, în depresiunile intramontane, în zonele colinare şi de câmpie, luncă şi deltă; în funcţie de resursele de apă, se află în apropierea unor linii de izvoare, la confluenţe, de-a lungul arterelor hidrografice importante, pe terasele fluviatile.

Regiunile montane deţin 1/5 din suprafaţa de uscat a planetei, aproximativ 30 milioane kmp, iar la poalele munţilor trăiesc circa 2 miliarde de locuitori. Două cincimi din populaţia montană se află concentrate în Munţii Anzi ( America de Sud), Himalaya (Asia), Munţii Kenya şi Virunga (Africa). Alte zone locuite, de mici dimensiuni se găsesc în Munţii Alpi, Pirinei, Tatra, Carpaţi, Rodopi, Pirin, Caucaz, Urali, Stâncoşi, Apalachi, Tianshan, Altai etc.

Regiunile colinare şi de podiş au o pondere mai mare, 2/5 din suprafaţa uscatului, fiind mai favorabile de cât cele montane. Pe glob sunt cunoscute podişurile situate în zonele cu climă caldă şi umedă (tropicală umedă – Bolivia, Venezuela, Costa Rica, Brazilia) cel cu climă caldă şi uscată (subtropicală din Iran, Irak, Turcia, Armenia,

272

sudul Africii). Cele mai intens populate sunt cel, din zonele cu climă temperată (Masivul Central Francez, Transilvaniei, Podoliei, Deccan etc.).

Regiunile de câmpie sunt cele mai căutate pentru favorabilitatea terenurilor, pentru ocupaţiile agricole. Acestea sunt situate în zonele din interiorul continentelor sau în zonele litorale, de-a lungul marilor fluvii (Câmpia Padului, Câmpia Mesopotamiei, Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie Rusă, Câmpia Mississippi, Câmpia Nilului, Câmpia fluviului Huanghe, Câmpia Chinei de Nord, câmpiile litorale ale Germaniei şi Poloniei etc.

Regiunile de luncă şi deltaice sunt locuite pentru favorabilitatea prezenţei unor resurse naturale cu grad redus de epuizare (fond piscicol, fond stuficol, terenuri agricole etc.) dar oferă o calitate mai redusă habitatului uman.

Apariţia, dezvoltarea aşezărilor rurale sunt determinat de trecerea de la tipul de agricultură tradiţională, de subzistenţă, la cea modernă, mult mai performantă, generatoare de multiple venituri pentru comunitate şi pentru proprietarii de terenuri. Agricultura modernă a determinat schimbarea stilurilor de construcţie a locuinţelor, la diversificarea construcţiilor anexe (silozuri, grajduri, ateliere mecanice, depozite materiale chimice, micro-unităţi de prelucrare primară a materiilor prime agricole, de preparare a nutreţurilor etc.). În acest context s-au produs importante modificări în structura şi fizionomia satelor.

Fizionomia aşezărilor rurale este variabilă, în funcţie de factorii de influenţă şi de modul de concentrare sau de dispersie a gospodăriilor. În acest context există în mediul rural o tipologie a satelor dominată de influenţa aspectelor fizico-geografice. La nivel rural, fizionomia este dată de orientare şi dispunerea străzilor, a uliţelor, potecilor de acces, în alternanţă cu locuinţele şi anexele gospodăreşti şi se prezintă haotic, cu înfundarea unor căi de acces secundare. Aceasta este specifică satelor mai vechi cele mai noi, având o dispunere mai ordonată, uneori geometrizată şi cuprinzând un mic centru civic unde sunt concentrate instituţiile publice.

Profilul satelor este mult simplificat, deoarece decenii de-a rândul, s-au construit doar case cu parter. În perioada ultimului secol, au început să se extindă casele cu un etaj sau chiar două, care deţin şi un confort de locuire mai ridicat.

Diferenţierea structurală a satelor este dată de gradul de concentrare sau dispersie a gospodăriilor în vatra satului.. În general,

273

majoritatea satelor prezintă o concentrare către partea centrală şi o uşoară dispersie către periferie.

Pentru a se determina acest grad de concentrare a locuinţelor şi a anexelor gospodăreşti, se utilizează indicatorul concentrării clădirilor în vatră care este un raport dintre numărul clădirilor existente şi suprafaţa zonei de intravilan. Astfel, există sate sub 10 clădiri la hectar ce reprezintă un nivel scăzut, cu 10-15 clădiri/ha ca nivel mediu, şi peste 15 clădiri/ha ca nivel ridicat de concentrare.

Potrivit acestui sistem de determinare a concentrării clădirilor se pot determina următoarele tipuri principale de sate, şi anume:

• Satele risipite, specifice în general pentru zonele montane; dominante sunt creşterea animalelor şi meşteşugurile, exploatarea lemnului şi a produselor secundare ale pădurii (fructe, ciuperci, plante medicinale, vânat etc.). Asemenea sate se găsesc în Munţii Alpi, Carpaţi, Caucaz, Urali, Himalaya ş.a. În alte regiuni geografice, ca urmare a particularităţilor de relief, sate risipite mai apar în Câmpia Tisei (pusta maghiară), în Câmpia litorală olandeză (poldere);

• Satele răsfirate apar în zonele colinare şi de podiş unde ocupaţiile agricole sunt mult diversificate: culturi de plante cerealiere şi plante tehnice pe suprafeţe restrânse, pomicultură, viticultură, creşterea animalelor, artizanat. Astfel de sate tipice se găsesc în Masivul Central Francez, în Podişul Bretagne, în Podişul Boemiei, în Subcarpaţi şi Podişul Transilvaniei, în Podişul Prebalcanic, Podişul Anatoliei etc.;

• Satele adunate sunt mai bine conturate în teritoriu, cu o delimitare mai evidentă a zonelor de intravilan şi extravilan. Acestea sunt dominante în toate regiunile mari de câmpie continentală sau de litoral de pe glob. Activităţile agricole se concentrează pe culturi cerealiere, plante tehnice, asociate cu creşterea intensivă a animalelor.

• Sate mixte care cuprind nuclee de gospodării grupate adunat la nivelul unor depresiuni intramontane şi intracolinare mici sau de-a lungul unor râuri şi care în rest prezintă alte gospodării risipite sau răsfirate pe versanţii apropiaţi. Activităţile agricole şi meşteşugăreşti sunt variate iar această dispunere se datorează configuraţie, formelor de relief şi a reţelei hidrografice.

274

Sisteme de ierarhizare a aşezărilor umane Problematica habitatului uman a fost analizată în detaliu la

prima Conferinţă Mondială pentru Locuire, Habitat I organizată de ONU în luna iunie, în anul 1976. La finalul lucrărilor, s-a propus înfiinţarea Centrului Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane –UNCHS – Habitat, cu sediul la Nairobi în Kenya. Ulterior, din anul 1976, la Geneva a început să funcţioneze şi Comisia pentru Aşezări Umane în cadrul Diviziei Mediu şi Habitat a ONU. În anul 1987 a fost elaborată Strategia Mondială a Locuirii.

A doua conferinţă mondială pe probleme de habitat, denumită Habitat II, a avut loc la Istanbul în Turcia, în anul 1996. Cu acest prilej a fost dată Declaraţia de la Istanbul şi Agenda Habitat care au adus în prim plan problema locuirii şi modul de diferenţiere şi ierarhizare a aşezărilor umane.

Evaluarea aşezărilor are în vedere mai multe criterii, dar cele mai importante au fost date de mărimea demografică şi spaţială. Astfel, pe baza recomandărilor date de organismele ONU, dar şi pe baza unor cercetări geografice efectuate în Franţa, se preconizează utilizarea următorului sistem de ierarhizare şi departajare:

O aşezare poate fi considerată sat în momentul în care deţine cel puţin trei cătune sau aşezări permanente mai izolate;

O comună trebuie să cuprindă cel puţin trei sate cu statut de aşezări permanente;

O localitate rurală ca şi centru polarizator, poate include trei comune cu cel puţin 9 sate;

Un oraş se poate constitui în măsura în care o comună prezintă o diversitate de activităţi economice şi o bună dotare cu infrastructură generală şi tehnico-edilitară.

Factorii social-economici îşi pun amprenta cel mai puternic asupra configuraţiei şi ierarhizării sistemelor rurale şi urbane. Prin urmare, ierarhizarea satelor şi a oraşelor variază foarte mult ca urmare a acestor factori şi nu se respectă aceste minime cerinţe. Nu se pot propune soluţii universale, dar trebuie îndeplinite anumite cerinţe legate de dezvoltarea echilibrată aşezărilor umane şi de ameliorarea locuirii.

Există mari diferenţe de la un continent la altul, de la o regiune geografică la alta, şi chiar între ţările aceluiaşi continent. Astfel există comune care deţin un singur sat şi oraşe care sunt cu un număr redus de activităţi economice sau chiar monoindustriale sau monoagricole.

275

INFLUENŢA AŞEZĂRILOR UMANE ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Deceniul şapte al secolului trecut aduce în prim plan primele

probleme legate de calitatea mediului înconjurător şi de apariţia primelor semne de schimbări climatice. Problemele mediului înconjurător dincolo de unele aspecte teoretice sunt reale şi profunde, şi ele afectează întreaga planetă. Încep să fie studiate componentele majore ale mediului natural, îndeosebi aerul, apa mărilor şi oceanelor pentru a se cunoaşte nivelul modificărilor climatice şi pentru a se aprecia influenţa acestora asupra aşezărilor umane.

Aspecte ale poluării în aşezările umane Fiecare tip de habitat uman se confruntă cu anumite forme de

poluare, cu relaţii om-mediu care se derulează în anumite condiţii determinate de nivelul de antropizare a spaţiilor naturale. În plus, poziţia şi aşezarea geografică pe glob şi pe continente, prezenţa formelor de relief, modul de exploatare şi valorificare a resurselor naturale, gradul de dezvoltare economică şi a infrastructurii generale implică moduri diferite de manifestare a poluării şi de degradare a mediului înconjurător.

Mediul urban, determinat de explozia demografică, revoluţia industrială a condus la apariţia oraşelor moderne. Acestea se găsesc în continuă expansiune, cu includerea treptată a zonelor suburbane, cu dezvoltarea unor mari densităţi de populaţie. În acest context, fenomenul de poluare devine tot mai prezent, mai ales la nivelul aerului, apei şi a zgomotelor.

Din punct de vedere funcţional, se poate afirma că aproximativ toate oraşele deţin cam aceleaşi funcţii principale: de locuire, economice şi de muncă, social-culturale, administrative şi de servire, de recreere şi agrement, strategice şi de apărare. Păstrarea şi modernizarea acestor funcţii impune existenţa unor fluxuri de energie şi substanţe dintre oraş şi regiunile înconjurătoare. Toate zonele existente sunt consumatoare de importante resurse energetice, materii prime, produse semifinite şi finite, servicii din care rezultă în urma consumului şi a valorificării cantităţi importanţe de deşeuri, ape reziduale, noxe şi emisii poluante.

276

La nivel urban începe să se manifeste schimbări la nivelul radiaţiilor directe şi indirecte primite, impurificarea atmosferei urbane, încălzirea artificială a aerului, prezenţa unor forme de poluare radiativă şi fonică. În plus apar modificări în valorile de precipitaţii, nebulozitate, de umezeală relativă, de manifestare a vânturilor şi a curenţilor de aer, creşterea fenomenului de ceaţă urbană. Supraîncălzirea oraşului poate induce uneori la intensificarea manifestărilor orajoase ( furtuni).

Mediul rural se confruntă mai puţin cu fenomenul exploziei demografice, deţine mai puţine dotări de infrastructură generală şi tehnico-edilitare şi se axează în principal pe activităţi agricole. Agricultura începe să fie asociată cu dezvoltarea serviciilor şi a turismului care implică creşterea nivelului de urbanizare, apariţia unor mai mari densităţi de populaţie.

În acest context, fenomenul de poluare devine tot mai prezent, mai ales la nivelul aerului, apei şi a mai ale a solurilor. Poluarea solurilor se datorează chimizării agriculturii în mod excesiv asociat de multe ori cu aportul de dejecţii şi ape uzate de la marile complexe zootehnice. Rezultatul direct se vede prin scăderea randamentelor şi a producţiilor vegetale şi animale, reducerea volumului de materii prime şi produse agricole.

Dezvoltarea durabilă a aşezărilor umane Potrivit lumii economice actuale dezvoltarea este un fenomen

complex, multidimensional, cu atribute numeroase în plan cantitativ. Dezvoltarea economică nu trebuie pusă la acelaşi nivel de interpretare cu creşterea economică.

Realizarea unei concordanţe între resursele existente şi posibilităţile de valorificare aduce în prim plan conceptul de dezvoltare durabilă. Între mediu mediul înconjurător şi dezvoltarea socio-economică există un sistem de relaţii care exprimă în final calitatea habitatului uman.

Omul modern a transformat ecosistemele naturale complexe şi stabile cu altele de tip antropic mai simple şi mai vulnerabile în faţa transformărilor. În sistemele naturale, procesele urmează legile naturii care determină propriul echilibru ecologic. La nivelul sistemelor antropice, aceste procese sunt dirijate de legile societăţii şi ale mecanismelor economice aplicate.

Problematica dezvoltării durabile a planetei a fost pusă în discuţie la Summitul de la Rio de Janeiro ( Brazilia) din 1992 şi de cel

277

de la Johanesburg (R. Africa de Sud) din 2002. Pe baza declaraţiilor finale şi prin intermediul Agendei 21 s-au propus un set de opt programe care au în vedere următoarele aspecte:

Asigurarea unei forme de locuire pentru fiecare cetăţean al planetei,

Ameliorarea managementului aşezărilor umane, îndeosebi la nivel urban pentru reducerea contrastelor de urbanizare şi dezvoltare;

Gestionarea şi valorificarea responsabilă a terenurilor cu reducerea fenomenului de scoatere a terenurilor din circuitul agricol şi al formelor de floră şi faună sălbatică;

Completarea şi modernizarea dotărilor de infrastructură generală şi edilitară prin echipamente şi instalaţii ecologice,

Utilizarea altor resurse de energie alternativă care să reducă consumul excesiv de combustibili energetici epuizabili;

Reducerea consecinţelor negative datorate unor factori de risc naturali şi antropici, pentru limitarea distrugerilor;

Promovarea unor noi tehnici şi materiale de construcţii în industria de construcţii, pentru a ameliora nivelul de confort prin creşterea nivelului de izolaţie termică, hidrică, fonică;

Creşterea participării populaţiei la programele de ameliorare a calităţii actuale a mediului înconjurător prin practici şi activităţi mai puţin poluante.

Aplicarea cerinţelor dezvoltării durabile la nivelul habitatului uman va asigura mai buna stabilitate a populaţiei în

timp şi spaţiu şi viabilitatea socio-economică a aşezărilor rurale şi urbane, limitarea efectelor negative datorate dezastrelor naturale.

BIBLIOGRAFIE Brown R. Lester, Problemele globale ale omenirii, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1995. Hall P., Oraşele de mâine, Editura All Beck Educational,

Bucureşti, 1996. Ilinca N., Geografia populaţiei şi a aşezărilor umane, Editura

Corint, Bucureşti, 2001.

278

Nashitt J., Megatendinţe, zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Editura Politică, Bucureşti, 1989.

*** Agenda Habitat, Conferinţa Mondială de la Istanbul –Turcia, 1996.

EUROPA ŞI ŢĂRILE U.E. II

FRANŢA Suprafaţa: 551.500 kmp Populaţia: 59.551.227 loc. (2001) Densitatea: 108,8 1oc./kmp Capitala: Paris 9.318.821 loc. •Populaţie şi aşezări. Franţa din punct de vedere administrativ are 22 regiuni:

Alsacia, Acvitania, Auvergne, Bourgogne, Bretagne, Centru, Champagne-Ardeni, Corsica, Franche-Comte, Ile-de-France, Longuedoc-Roussillon, Limousin, Lorena, Midi-Pyrenees, Nord-Pas-de-Calais, Normandia Inferioară, Normandia Superioară, Regiunile Loirei, Picardia, Poitou-Charentes, Provence, Alpi-Coasta de Azur, Rhône-Alpi, colectivitatea teritorială Corsica şi 96 de departamente metropolitane. Mai cuprinde 4 departamente de peste mări (Guadelupa, Martinica, Reunion şi Guyana Franceză), 2 colectivităţi teritoriale (Mayotte şi Saint-Pierre-et-Miquelon), teritorii de peste mări: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Insulele Wallis-et-Futuna şi regiuni australe şi antarctice (Ţara Adelie, insulele Kerquelen, Crozet, Saint-Paul).

Dinamica şi structura populaţiei. La începutul sec. XIX, populaţia Franţei era de 28,3 milioane locuitori, pentru ca în 1851 să aibă 36,5 milioane, în 1946 era de 40,5 milioane, în 1962 46,5 milioane, iar în 1981 – 53,8 milioane locuitori şi 57,3 milioane locuitori în 1991.

Există unele neregularităţi în caracterul evoluţiei, dar ritmul s-a aceelerat după 1945. Astfel, între 1945 şi 1970 populaţia Franţei a crescut cu 12 milioane locuitori, prin urmare, o explozie demografică după al doilea Război Mondial, creştere demografică

279

moderată în raport cu creşterea vertiginoasă a populaţiei lumii. Între 1965-1975, situaţia s-a schimbat radical ca de altfel în toată Europa Occidentală. Asistăm la o creştere demograflcă nesemnificativă şi o creştere prin imigraţie în declin.

În anul 1998 Franţa se afla pe locul IV între ţările europene ca număr al populaţiei după Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Germania, cu 58.375.000 locuitori. Evoluţia numerică a populaţiei reflectă, pe de-o parte, raportul dintre natalitate şi mortalitate, iar pe de alta, rolul mişcării migratorii.

Dacă anterior anului 1946, se constată un regres al natalităţii, după acest an, asistăm la o evidentă redresare demografică. În general după 1945, natalitatea s-a menţinut la nivelul 18/1000 chiar 20,6%, pentru ca în 1998 să ajungă la 12,‰. Şi mortalitatea se menţine la valori cuprinse între 9‰ şi 9,2‰. În acest sens, sporul natural nu depăşeşte circa 3,4‰. Totuşi în unele departamente, cum sunt cele situate la sud de Loire, decesele sunt mai numeroase decât naşterile.

Imigranţii reprezintă astăzi circa 8% din populaţia totală, dar pot ajunge în marile aglomerări urbane la 10-15%

În ceea ce priveşte structura populaţiei pe principalele grupe de vârstă şi pe sexe se constată următoarele: în 1991 grupa de vârstă 0-14 ani deţinea 18,8% cea de 15-59 ani 60,9%, iar cea de peste 60 ani 20,3%.

În structura piramidei vârstelor, se constată o pondere însemnată a grupei de mijloc (15-59 ani) unde predomină bărbaţii, iar la cea terminală, adică peste 60 ani, predomină femeile.

Populaţia activă reprezintă 25 milioane persoane, din care 10% lucrează în cercetare şi administraţie.

Repartiţia şi densitatea populaţiei. Valoarea medie a densităţii populaţiei este de 105,8 loc./kmp, dar există deosebiri importante în repartiţia valorilor. Astfel, valori mai mici ale densităţii se găsesc în regiuni montane împădurite în regiunea landelor etc. Arealele cu valori ridicate se suprapun regiunilor urban-industriale, regiunilor de culturi specializate, regiunilor viticole.

Pe regiuni administrative, cele mai ridicate valori se întâlnesc în Ille-de-France cu peste 850 loc./kmp, Nord Pas-de-Calais cu peste 300 loc./kmp şi Alsacia, Normandia Superioară, Provence-Alpi-Coasta de Azur, Rhône-Alpi, Bretagne cu valori

280

cuprinse între 100 şi 194 loc./kmp. Cele mai mici valori SLIM cunoscute în regiunile Corsica, Limousin, Bourgogne, Auvergne, Les Alpes.

Valori mari înregistrează Regiunea Pariziană, aproape 900 loc./kmp care deţine şi circa 20% din populaţia ţării, Mar-seille-Nice şi Lyon– St. Etienne cu circa 300 loc.kmp. Există la nivelul ţării două mari regiuni cu valori ale densităţii populaţiei care ajung şi chiar depăşesc 1 .000 loc./kmp. Una se află în nordul ţării, fiind vorba de aglomerarea urbană Lille-Roubaix-Tourcoing, apoi Sena Inferioară şi Regiunea Pariziană. Al doilea areal se află situat în lungul Rhônului cuprinzând şi regiunea Mării Mediterane.

Concentrarea populaţiei se realizează şi în jurul unor poli de atracţie cum sunt Paris, Lyon, Marseille, pe macroaxe şi microaxe urban-industriale cum sunt: Rhône-Rhin, Seine, Loire, Moselle, Garonne în lungul cărora coexistă: industria, agricultura şi serviciile. Există şi regiuni care se depopulează cum sunt: Masivul Central Francez, Champagne-Ardeni din care populaţia pleacă definitiv spre regiuni atractive precum: Regiunea Pariziană, Regiunea Mediteraneană etc.

Oraşele. Populaţia Franţei se repartizează în aşezări foarte diferite ca situare geografică, număr de locuitori, funcţii. În 1850, din 100 locuitori, 25 trăiau la oraş. Astăzi numărul acestora este mult mai mare. Aproximativ 3/4 din populaţia ţării trăieşte la oraş. Creşterea populaţiei urbane a cunoscut o accelerare, mai ales în perioada de dezvoltare economică deosebită, cuprinsă între 1954-1975. S-au dezvoltat cu precădere construcţiile în centre care s-au constituit în metropole de echilibru. În anul 1960 o nouă politică în procesul de urbanizare transformă aceste metropole de echilibru în oraşe noi.

După poziţia geografică, centrele urbane pot fi situate: în bazine carbonifere sau în apropierea acestora (St. Etienne, Lille); pe mari fluvii (Lyon pe Rhône), pot fi noduri de convergenţă a căilor de comunicaţie (noduri rutiere, feroviare) cum este Le Mans pot fi situate la estuare (Le Havre, St. Nazaire, Bordeaux) sau la marginea mării (Marseille). După funcţii care au început să se contureze la finele secolului al X1X-lea, se deosebesc: oraşe industriale care pot fi: miniere, textile (Roubaix, Tourcoing), oraşe cu activitatea majoră îndreptată spre construcţiile navale (St. Nazaire, le Havre). O

281

altă categorie o formează oraşele cu rol în comunicaţii. Ele însoţesc sau se găsesc la intersecţia unor mari rute de transport, pe unele existând legături chiar din timpul romanilor (ex. Limoges).

Oraşele pot fi şi: comerciale (Nice, Avignon) sau oraşe cu funcţii terţiare şi industriale (Paris, Lyon, Grenoble, Nantes), cu funcţii terţiare variate, dar şi industriale (Marseille, Toulouse, Bordeaux, Strasbourg, Metz) oraşe de servicii şi administraţie (Montpellier, Orléans, Aix-en-Provence). După vechimea preocupărilor economice pot fi distinse oraşe vechi, cu preocupări tradiţionale foarte diferite, cum sunt cele situate în regiuni agricole, sau la contactul unor regiuni cu cadru natural şi resurse diferite cum sunt cele care se găsesc între Jura şi Saône, în depresiunile din masivul Central Francez, în regiunile Bretagne, Normandie. În aceste oraşe se prelucrează şi comercializează mai ales produsele agricole.

Există de asemenea, oraşe cu preocupări în transformarea artizanală a unor materii prime în produse căutate pe piaţa naţională şi internaţională. Aşa sunt oraşele Cognac cu licorile sale, Roquefort pentru brânzeturi, Millau pentru fabricarea mănuşilor. Oraşele istorice, fie centre romane fie fortăreţe medievale au reprezentat reşedinţe ale unor demnitari sau au fost centre administrative: exemplu Carcassonne – o poartă de pătrundere dinspre Mediterană; Fontainebleau un complex dominat de Castelul cu acelaşi nume: Orange un oraş cu construcţii romane (arene). Multe din acestea au impor-tante vestigii cărora li se acordă o atenţie deosebită pentru conservarea lor. După numărul locuitorilor se disting: oraşe mici, mijlocii, mari şi foarte mari. Oraşele cu peste 100.000 locuitori, circa 40, reprezintă o categorie importantă. De altfel, cele 7 grupe de oraşe în care a fost împărţită populaţia urbană arată că se consideră oraş centrul care pe lângă dotare trebuie să aibă şi un număr de locuitori corespunzător. Unele din oraşele ţării se constituie în aglomerări urbane, principale fiind: Lyon (1.262.342 loc.), (Marseille (1.239.871 loc. cu suburbii) Lille (950.000 loc.), Bordeaux (685.000 loc.). Toulouse (608.000 loc.). Grenoble (400.000 loc.), Strasbourg (388.000 loc.), Rouen (380.000 loc). Prin urmare în Franţa sunt 7 aglomerări urbane cu o populaţie de peste 500.000 loc.: Paris, Lyon, Marseille, Aix de Provence, Lille, Bordeaux, Toulouse. Există 20 oraşe mijlocii cu o

282

populaţie de 200.000 locuitori printre care: Metz, Dunkerque, Amiens, Caen, Le Mans, Brest, Angers, Angouleme, Limoges, Avignon, Reims, Mantes la Jolie. Aglomerarea pariziană concentrează 1/6 din populaţia ţării, devansând aglomerările Lyon şi Marseille, fiind prin urmare cea mai mare concentrare urbană a ţării. Mai sunt şi alte oraşe, aglomerări şi conurbaţii cu un rol regional foarte activ: oraşul Lille în partea de nord, nord-vest a ţării; oraşele Strasbourg şi Nancy în nord, nord-est, cu oraşe de influentă în Lorena şi Alsacia; Lyon ca oraş principal şi Grenoble, St. Etienne ca oraşe secundare cu arie de influenţă în Culoarul Rhône, Masivul Central Francez, Prealpii francezi; Marseille, Montpellier cu zonă de influenţă în spaţiul mediteranean al Franţei; Bordeaux şi Nantes în zona litorală Bretagne-Acvitania şi Parisul cu o serie de centre secundare a căror influenţă domină aproape jumătate din ţară. Aglomerările urbane pot avea în spaţiul lor: porturi (Le Havre şi Rouen, Nantes, Bordeaux, Marseille), mari centre industriale Rôubaix (industria textilă pentru prelucrarea lânei), Grenoble (hidroelectricitate, industrie electrică, electrotehnică), centre rezidenţiale (Nice cu funcţie turistică); metropole regionale (Strasbourg, Toulouse, Nancy ş.a).

Aglomerarea are o populaţie de peste 9 mil. loc. pe o rază de 40 km în jurul Parisului. Densitatea aglomerării pariziene este a doua în lume după Tokyo şi reprezintă unul din „centrele” industriei europene cu multe implicaţii internaţionale. Mai mult de jumătate din populaţia sa este ocupată în sectorul terţiar. Parisul este primul centru de afaceri al ţării. În limitele districtului Paris sunt cuprinse cele două departamente Seine-et-Oise şi Seine-et-Marne.

•Economia. Poziţia sa geografică şi varietatea cadrului natural cu

implicaţii favorabile au constituit premize de mare influenţă în dezvoltarea economică a ţării. Deschiderea către vest şi sud, adică spre Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană i-au permis Franţei să-şi dezvolte comerţul şi legăturile cu ţări şi regiuni mai apropiate sau mai depărtate. Şi-a dezvoltat în acest fel o altă bază de materii prime, comerţul şi schimburile cu produse industriale şi agricole. În aceeaşi manieră a valorificat şi alte resurse care au proiectat ţara în sistemul celor cu o economie foarte dezvoltată, un standard de viaţă ridicat.

283

Industria. Deşi, Franţa dispune de resurse naturale, ele sunt în multe sectoare reduse cantitativ, uneori neexploatabile. Franţa nu are nici petrol şi nici gaze naturale decât în cantitate mică, fiind nevoită să importe. Cărbunele, în cele câteva bazine carbonifere se reduce simţitor. Industria chimică prelucrează încă săruri de potasiu, de natriu, de sulf. Resursele metalurgiei feroase şi neferoase, în principal minereuri de fier, de bauxită se găsesc în cantităţi care necesită importuri. Şi alte materii prime sunt importate (ex. nichelul şi cobaltul din Noua Caledonie) etc.

Industria energetică a înregistrat mai ales după anul 1950 o dezvoltare accentuată. A crescut ponderea petrolului şi gazelor, a hidroenergiei şi energiei atomo-electrice în detrimentul cărbunelui. Resursele energetice în principal zăcămintele de cărbune sunt înmagazinate în câteva bazine carbonifere: Pas-de-Calais (bazinul huilifer), Lorena (bazin huilifer), Centre-Midi (Blanzy) St. Etienne şi alte căteva mai mici cum sunt Ales, Carmaux.

Rezervele de petrol sunt reduse şi se găsesc fie în regiunea Landelor, exploatat la Porentis, Cazaux şi trimis prin conductă la Bordeaux, fie în regiunea pariziană extrăgându-se la Chailly, Coulomnes, Châteaurenard. Este în creştere însă capacitatea rafinării datorită, în primul rând, petrolului importat. Franţa ocupă din acest punct de vedere un loc superior în Europa. Rafinăriile sunt localizate mai cu seamă în porturi, acolo unde este adus petrolul fie din ţări ale Africii (Algeria, Gabon, Libia), Asiei de Sud-Vest (Orientul Apropiat), Americii de Sud.

Gazele naturale se exploatează în sud-vestul Franţei, principalul zăcământ aflându-se în centru) Lacq şi zăcământul de la Saint-Marcet. Cu o producţie destul de mică, Franţa este obligată să importe fie din Olanda, din Algeria etc. Gazele lichefiate din Algeria sunt aduse în porturile Le Havre şi Fos.

Din totalul energiei electrice produse, circa 17% este obţinută de hidrocentrale, cele mai importante fiind construite pe Rhône, Durance, Isere, Dordogne.

Energia electrică dată de termocentrale reprezintă doar 7% din producţia naţională. Principalele termocentrale se găsesc în marile oraşe, din care unele sunt porturi (Marseille, Le Havre, Nantes-Chevire).

Se mai obţine energie electrică prin folosirea energiei mareelor (ex. uzina din estuarul La Rance), a energiei nucleare (ex. centrala nucleară de la Marcoule, de la Chinon, de la Chooz

284

etc.) a energiei heliotermice (centrala de la Odeillo din Pirinei). Franţa se numără printre cele mai mari puteri ale lumii în ceea ce priveşte puterea instalată (59.948 MW în 57 reactoare), dar şi printre primele ţări care au construit centrale nucleare. Energia electrică de origine nucleară în structura producţiei de energie electrică în Franţa reprezintă circa 77,4% adică locul doi pe glob. Cele mai cunoscute centrale fiind Chinon – pe valea Loirei, Bugey în Alpi şi Marcoule pe Rhône.

Industria metalurgiei feroase se bazează pe resurse de minereuri de fier. Cele mai importante zăcăminte, circa 90% din producţia ţării, se găsesc în provincia Lorena (Pays de Fer).

Siderurgia, este amplasată în principal, în apropierea centrelor de extracţie şi foarte aproape de bazinele huilifere cum este cazul Lorenei, sau în unele porturi pe seama minereurilor importate. În provincia Lorena se găsesc principalele centre siderurgice din nordul Franţei astfel: în nordul Lorenei, Longvy, Thionville, Florange, Hagondange, Moyeuvre, Nilvange, Uckange, iar în partea meridională, la nord şi sud de oraşul Nancy în centrele Neuves-Maisons, Pont-â-Mousson. Centrele siderurgice din nord-vest, Valenciennes, Dunkerque ca şi cele din vest şi sud Nantes, Fos (în portul Pos există uzina siderurgică Somer apoi Uginc-Acier) folosesc minereurile de fier importate. Dintre centrele siderurgice aflate foarte aproape de materiile prime mai importante sunt St. Etienne şi Le Creusot, ambele situate în Masivul Central Francez.

Metalurgia neferoasă este orientată spre industria aluminiului, a cuprului, a zincului şi plumbului. Zăcămintele de bauxită se exploatează în departamentele din sud: Herault în centrul de exploatare Bedarieux, Var, în centrele Brignoles; Bouches du-Rhône în centrul Les Baux lângă Arles.

Există un al doilea areal, cel alpin, unde siderurgia aluminiului este prezentă valorificând marea cantitate de energie electrică furnizată de hidrocentralele situate pe reţeaua de ape din Alpi. Dintre exploatările mai importante amintim pe cele din Ugine, St. Jeann, L'Argentiere. Şi la poalele Munţilor Pirinei se află câteva centre cum sunt Sabart, apoi Lannemezan, Lacq, acestea din urmă folosind gazele naturale exploatate în zonă. Producţia de aluminiu, situează Franţa pe locul 6 în lume, iar în ceea ce priveşte producţia de zinc, Franţa se numără printre primii zece producători mondiali.

285

Industria construcţiilor de maşini reprezintă o ramură industrială foarte activă şi modernă, care obţine o largă paletă de produse şi tehnologii de la mijloace de transport la aparatură electronică şi electrotehnică, optică şi de măsurat.

Industria mijloacelor de transport este repartizată astfel: industria autovehiculelor îndeosebi automobile concentrată în regiunea pariziană, pe axa Sena-Le Havre, Lille, Montbeliard lângă Mulhouse, la Lyon, St. Etienne, La Rochelle, Le Mans; industria avioanelor se întâlneşte în regiunea pariziană apoi la Bordeaux, Bayonne, Toulouse, Marseille. Construcţia navelor este prezentă în marile porturi ale ţării fie la Oceanul Atlantic, fie la Marea Mediterană. Cele mai importante centre sunt: Marseille, Toulon la Marea Mediterană apoi Bordeaux, Nantes, Brest, Cherbourg, Le Havre, Calais la Oceanul Atlantic.

Industria chimică are la bază importante şi variate materii prime: cărbune, petrol, sare gemă, săruri de potasiu. Ele au contribuit la dezvoltarea unor subramuri dintre care: industria carbochimică (Louena), petrochimia etc. Industria petrochimică se bazează în cea mai mare parte pe ţiţeiul importat. Dar, Franţa exportă în aceeaşi măsură produse petroliere.

Rafinării cu capacitate mare de prelucrare se află în porturi. Dintre acestea cel mai mare este Marseille-Fos iar lângă el, dincolo de delta Rhônului, Sète. Fos este considerat un port fără limite, cu un spaţiu de acţiune de circa 22.000 ha. Aici, petrochimia este reprezentată prin Esso, Hir Liquide, I.C.I iar chimia propriu-zisă prin uzinele Kuhlmann. Celălalt centru Sète este legat de rafinăria de la Frontignan. La Atlantic există, de asemenea, câteva concentrări ale industriei petrochimice Bordeaux-Le Verdon la estuarul Gironde, Nantes-St Nazaire, Le Havre. În interiorul ţării se găsesc rafinării în regiunea pariziană la nord de Valenciennes, Strasbourg, Lyon. Este dezvoltată de asemenea industria chimică de bază (produse sodice, acid sulfuric) şi cea de sinteză (cauciuc sintetic, mase plastice). Dintre centrele acestor subramuri mai importate sunt: Fessenheim, Potasses d'Alsace – pentru îngrăşăminte potasice, Chauny, perimetrul Camargue – sare gemă, Lacq pe seama sulfurilor din regiune. Este dezvoltată de asemenea industria farmaceutică îndeosebi la Paris.

Industria textilă are o largă dispersie având la bază importurile de materie primă, bumbac – din SUA, CSI, Sudan, lână

286

din Argentina, Australia, CSI şi ţările Baltice, iută din India, mătase din Asia Orientală.

Există regiuni cu o mare pondere a industriei textile, dar şi centre izolate. În vest, centrul Cholet produce tricotaje din lână şi bumbac; câteva centre la poalele munţilor Pirinei utilizează mai ales lână autohtonă; Limoges este specializat în confecţiile din lână ş.a. Dar principalele grupări ale industriei textile se găsesc în Nord având ca principali producători: Lille, Roubaix, Tourcoing, Valen-ciennes şi centrul foarte activ Cambrai. A doua regiune a industriei textile a bumbacului se află în perimetrul vosgian cu două centre Belfort şi Mulhouse. Regiunea central-estică, lyoneză, dominată de centrul Lyon, puternic centru al mătăsii, regiune întinsă pe circa 100 km spre care gravitează şi alte centre textile cum sunt: St. Etienne, Roanne. A patra regiune a industriei textile se alungeşte pe valea Senei cu o serie de producători cum sunt: Paris, Rôuen (bumbac), Elbeuf. Bolbec. Există şi alte centre destul de importante în domeniul textil cum ar fi: Reims, St. Quentin, Marseilie, Nimes etc.

Industria alimentară favorizată de producţia agricolă perfor-mantă cunoaşte o structură variată, începând cu industria morăritului şi panificaţiei, industria cărnii şi a conservelor din carne, industria zahărului şi uleiului, industria conservării legumelor şi fructelor. Multe dintre produse se exportă, fiind deosebit de apreciate pe pieţele externe.

Modul în care se asociază sau grupează şi interacţionează teritorial ramurile industriale a determinat stabilirea câtorva mari regiuni industriale astfel:

• regiunea nordică, în care se întâlnesc: bazine carbonifere ce alimentează centralele electrice, industria textilă traditională dar modernizată, industria chimică cu petrochimie, chimia de bază, industria automobilelor, industria siderurgică cu deosebire cea litorală. Regiunea este un principal importator de minereuri de fier, bumbac şi lână. Cunoaşte o mare densitate a căilor de comunicaţii (căi ferate, căi rutiere, căi navigabile-canale, oleoducte şi gazoducte) aici aflându-se trei din porturile mari ale Franiei: Dunkerque, Calais, Boulogne.

• regiunea pariziană este dominată de industria de prelucrare, industria automobilelor, electronică, a confecţiilor, petrochimie. Reprezintă un foarte important nod de comunicaţii.

287

• regiunea de est (Lorena) s-a conturat siderurgia pe seama materiilor prime autohtone (cărbune, minereuri de fier), industria chimică de bază pe seama resurselor proprii, petrochimia (petrolul importat) precum şi industria construcţiilor de maşini, industria textilă.

• regiunea Rhône-Alpi, grupează de fapt mai multe nuclee industriale cum sunt: aglomerarea Lyonnaise (industria mătăsii, industria chimică, industria nucleară, a automobilelor), bazinul St. Etienne (cărbune, siderurgie, automobile, chimie) şi Grenoble Sillon Alpin (electrometalurgie).

• regiunea Sena inferioară se remarcă prin industria chimică îndeosebi industria petrochimică, construcţia automobilelor şi navelor.

Agricultura. Varietatea condiţiilor naturale a determinat şi o mare diversitate a utilizării terenurilor, implicit o agricultură dintre cele mai complexe şi competitive care antrenează în jur la 4,1% din populaţia activă. De fapt, sistemele de cultură din Franţa se regăsesc în trei domenii şi anume: cel al culturilor (cereale asociate cu creşterea animalelor, cultura plantelor tehnice), apoi al creşterii animalelor (în vest îndeosebi şi regiunile montane) şi monoculturi specializate (Midi, Alsacia, Champagne). Producţia de cereale situează Franţa pe locul al 2-lea în Europa. Obţine peste 60 mil.tone cereale anual din care jumătate grâu cultivat în aproape toată ţara (cu excepţia munţilor înalţi). Totuşi suprafeţele cele mai întinse se întâlnesc în nordul ţării şi Bazinul Parisului.

Franţa exportă porumb în ţările Pieţei Comune. Cultura orezului, intrată destul de târziu în agricultura franceză se practică aproape exclusiv în sud (delta Rhônului) şi cu irigaţii intense în regiunea Languedoc.

Viticultura ocupă un loc important şi se desfăşoară pe mari suprafeţe, Franţa deţinând locul 2 pe glob la producţia de vinuri şi struguri. Regiuni importante sunt Midi (Aquitaniei, Languedoc), culoarul Loara, Champagne, Alsacia, Bourgogne, Limagne, Provence, Berry. Se obţin vinuri de masă sau de consum curent (Languedoc, Acvitania, Provence), vinuri transformate cum sunt lichiorurile (Coqnac d'Armagnac) şi vinurile dulci de Roussillon.

Se mai cultivă sfeclă de zahăr, in, tutun. Sfecla de zahăr este cea mai importantă cultură din categoria plantelor tehnice şi se extinde mai ales în nord şi bazinul Parisului. Tutunul se cultivă îndeosebi în Bazinul Acvitaniei şi Alsacia. Este foarte

288

diversificată cultura legumelor în luncile unor râuri sau în apropierea marilor oraşe, apoi pomicultura şi floricultura.

În ceea ce priveşte creşterea animalelor, se îmbină formele tradiţionale – transhumanţa mai ales în regiunile apropiate Mediteranei (Languedoc, Provence), cu formele moderne care presupun: asocierea creşterii animalelor cu cultura cerealelor în ferme ca în Nord şi Bazinul Parisului, sau creşterea animalelor pe pajişti şi păşuni (tip normand) în munţii joşi. Se adaugă tipul special de creştere a cailor, păsărilor, porcilor în regiuni cu tradiţie, în mari ferme specializate.

Creşterea bovinelor constituie o preocupare majoră pentru sectorul zootehnic, Franţa situându-se pe primul loc în ierarhia producătorilor europeni, cu un loc foarte important şi în producţia mondială de lapte şi brânzeturi. Se cresc bovine pentru carne în Pirinei şi Masivul Central Francez şi cornute mari pentru lapte în Vest, Nord şi Est. În anul 1996, Franţa ocupa locul al 2-lea după Rusia la numărul de bovine (20 mil.capete). Creşterea ovinelor este răspândită în Masivul Central, Alpii Sudici, Pirinei. Numărul acestora, peste 10 milioane de capete, situează Franţa pe locul 5 în Europa. Se mai cresc porci, păsări în fenne specializate.

Căile de comunicaţie şi transporturile. Franţa are o deasă reţea de căi de comunicaţie. Dispune de circa 35.000 km de căi ferate, un transport de mare viteză pe aproximativ 1.200 km şi cu circa 10.000 km căi ferate electrificate. Aproape toate magistralele feroviare trec prin Paris, capitala constituind un foarte important loc de convergenţă.

O mare importanţă au, de asemenea, căile rutiere, cu o lungime de peste 800.000 km din care în 1996 existau 9.140 km de autostrăzi. Ele unesc Parisul cu cele mai îndepărtate centre ale ţării.

Lungimea căilor navigabile interne se ridică la 8500 km din care peste 1600 km pentru nave de 3000 t. Cea mai deasă retea de căi navigabile se află in Franţa de Nord şi de Est. Există, în acelaşi timp, mari artere fluviatile canalizate sau dedublate prin canale laterale. Seine, Rhône, Rhin. Există, de asemenea, canale de legătură cu ecluze unind diferite bazine. Canalele din nord între Belgia şi Pas de Calais şi regiunea pariziană; canalele din Est şi Nord-Est, cele din Centru-Est. Oricum în vestul şi sudul ţării canalele sunt mult mai rare (Canalul Midi, canalul Nantes-Brest). Densitatea acestora este apropiată celei din Germania şi Belgia. În

289

ceea ce priveşte porturile maritime, ele sunt destinate atât transportului mărfurilor, dar şi călătorilor. Cel mai mare trafic de mărfuri se înregistrează prin portul Marseille cu un volum de 91 mil.t (1994) al treilea din Europa, Le Havre cu un volum de 54 mil.t., Dunkerque cu 39 mil.t.

Există o oarecare pondere a mărfurilor tranzitate prin porturile franceze astfel: în sud, la Mediterană predomină petrolul şi produsele petroliere; în aria porturilor din vest predomină: petrolul şi produsele petroliere, cerealele, lemnul; în portul Brest petrolul şi produsele alimentare, iar în porturile le Havre, Boulogne, Calais, petrolul, cărbunii (huila), cerealele, minereuri, mărfuri diverse.

Franţa se situează printre primele ţări ale Europei, şi în ceea ce priveşte reţeaua liniilor aeriene, şi traficul de călători. Prin aeroportul Charles de Gaulle trec anual peste 28 mil. pasageri şi peste 900.000 t de mărfuri. Aeroporturi se găsesc şi în oraşele Marseille, Lyon, Bordeaux, Toulon.

Turismul. Ca şi multe alte ţări europene, Franţa dispune de un mare potenţial turistic, dar şi o infrastructură corespunzătoare. Cei peste 60 mil. turişti, angajaţi în practicarea diferitelor forme de turism se îndreaptă către numeroase zone, sau obiective turistice dintre care: Regiunea pariziană, castelele de pe valea Loarei, litoralul Oc. Atlantic, litoralul Mării Mediterane cu Coasta de Azur, Alpii, Munţii Pirinei, Alsacia.

Comerţul exterior reprezintă o activitate foarte dinamică, Franţa realizând schimburi comerciale cu un număr foarte mare de ţări. În 1996, volumul comerţului exterior a reprezentat 563 md. dolari din care peste 280 md. dolari la export.

Sunt exportate: semifabricate (23%), bunuri de consum, mijloace de transport, produse agricole etc. Se importă semi-fabricate (25%), bunuri de consum, mijloace de transport etc. Comerţul exterior este orientat mai ales către ţările Pieţei Comune, Germania 17%, Italia 9%, Marea Britanie 9%, Belgia, Luxemburg, Spania, SUA, Japonia.

GERMANIA Suprafaţă: 356.945 kmp

290

Populaţie: 83.029.536 loc. (2001) Densitate: 232,5 loc./kmp Capitala: Berlin 3,4 mil loc. •Populaţie şi aşezări. Populaţia Germaniei numără 83 mil. loc. în 2001. Sporul

natural înregistrează valori negative (-1,4‰) având în vedere raportul dintre natalitate (9,4‰) şi mortalitate (10,8‰).

Repartiţia şi densitatea populaţiei. Densitatea medie este de 232,5 loc./kmp. Se remarcă totuşi concentrări ale populaţiei în câteva areale şi anume: axa Rhin-Ruhr, axa Rhin-Neckar, Axa Rhin-Main, Axa Elbei, zona Leipzig-Halle, Berlin, Dresda, Stuttgart. Mari densităţi ale populaţiei se înregistrează în landurile Hamburg (2,271 loc./kmp), Bremen (peste 1.700 loc./kmp), regiunea Ruhr (5.000 loc./kmp), landul Berlin (peste 500 loc./kmp). Valori ridicate au şi Saxonia Inferioară (Hannover), Bavaria (München). Sunt şi regiuni ca de exemplu Schleswig-Holstein în care valorile densităţii scad sub 70 loc./kmp.

Axa Rhenana, considerată de la intrarea Rhinului pe teritoriul Germaniei, începând aproximativ cu oraşul Wesel, constituie un aliniament de mare concentrare umană (urbană) în care valorile densităţii trec frecvent de 200 loc./kmp cu valori maxime în regiunea Ruhr (peste 5.000 loc/kmp). Nu pot fi excluse oraşele care prin funcţiile şi importanţa lor determină aceste mari valori (Dortmund, Dusseldorf, Duisburg, Bochum, Essen, Wuppertal ş.a.). Cele trei microaxe (Ruhr-Rhin, Main-Rhin, Neckar-Rhin) componente ale macroaxei Rhenane, concentrează, fiecare, importante activităţi industriale, comerciale şi financiar-bancare, implicit oraşele care le reprezintă, încât în lungul acesteia se poate vorbi de un megalopolis (german sau Rhenan), cu segmente concludente de maximă concentrare.

Se asociază deopotrivă: industria de exploatare a unor resurse, îndeosebi a cărbunilor cu succesiunea de bazine carbonifere, începând cu bazinul Ruhr şi terminând cu bazinul Saar, minereuri, săruri, material de construcţie, lemn etc., cu industria de prelucrare (siderurgie, chimie şi petrochimie, construcţii de maşini). La fel de importante, sunt căile de comunicaţie, de transport şi legătura ce reprezintă activităţile comerciale şi de transport de maximă importantă şi relevante pentru economia regiunii. Rhinul, fluviu european, asigură

291

permanent aceste legături, porturile sale (Duisburg, Mainz etc.) constituind intermediari activi în lungul său.

Într-un cadru strict geografic, sectorul Rhin al axei urban-industriale Rhône-Rhin continuă de fapt axa Rhône până la Marea Nordului. Se înscrie ca şi precedenta în lungul fluviului Rhin separând în general munţi cu altitudine mijlocie, podişuri şi depresiuni sau traversând câmpii ca cea de pe teritoriul Olandei.

Axa propriu-zisă începe de la Basel sau mai exact de la Mulhouse, trece prin Câmpia Alsaciei separând hercinidele Vosgi şi Pădurea Neagră. Mai departe, spre nord, separă munţi şi podişuri aparţinând regiunii şistos-Rhenane dintre care mai importante: Odenwald, Hünsrück, Taunus, Eifel, Westerwald ş.a. Majoritatea acestora sunt alcătuite din şisturi cristaline perforate pe alocuri de eruptiv şi acoperite cu o cuvertură mezozoică. Dezvoltarea laterală a culoarului a generat arii depresionare cum sunt: Koblenz la confluenţa Rhinului cu Mosselle, depresiune Köln ş.a.

În treimea inferioară, Rhinul traversează o parte a câmpiei nord-europene de pe teritoriul Olandei, complexă din punct de vedere genetic, (glaciara, fluviatilă, maritimă) cu altitudini sub 60 m. În această parte, culoarul este marcat de dispunerea anastomozată a cursurilor Rhinului şi Maas precum şi a celorlalte braţe. Polderele formează un important suport productiv pentru activităţile agricole.

În lungul axei, având în vedere dezvoltarea în latitudine, se întâlnesc nuanţe ale climatului temperat astfel: temperat continental cu frecvente invazii de mase boreale în regiunea Masivului Şistos-Rhenan, temperat continental la adăpost cu veri călduroase în Alsacia şi temperat-oceanic mai umed în câmpiile nordice. Cu mici diferenţieri, cantitatea de ploaie căzută se înscrie în valori cuprinse între 500-750 mm, cu frecvente zile şi nopţi friguroase şi geroase în sezonul rece.

Culoarul Rhin constituie de asemenea o axă de vechi schimburi dinspre bazinul Mediteranei spre inima Europei şi în continuare spre nordul acesteia, prelungire firească a culoarului Rhône.

Populaţia este concentrată cu deosebire în bazinul Ruhr unde valorile densităţii ajung la 4.000-5.000 loc./kmp şi unde există câteva oraşe milionare Köln, Dusseldorf, Essen şi multe alte centre

292

mai mici cu care interferează funcţional, necesitând forţă de muncă numeroasă.

În general, valoarea medie a densităţii populaţiei în lungul axei depăşeşte 180 loc./kmp îndeosebi în lungul microaxelor (Rhin-Neckar) în care o serie de centre urbane cum sunt: Frankfurt, Wiesbaden, Mannheim, Heidelberg concentrează prin specificul lor industrial un volum mare de activităţi.

Valorile foarte mari din regiunea Ruhr sunt legate de antrenarea forţei de muncă din landurile apropiate (Rhenania, Westfalia ş.a.), iar cele din lungul Rhinului inferior de rolul polarizator pe care au oraşele Rotterdam, Arnhem ş.a. Regiunea Rhin-Ruhr însumează 40% din populaţia urbană a ţării după cum regiunea Randstad-Holland, chiar daca se extinde ceva mai mult decât culoarul propriu-zis Rhin-Maas, înglobează peste 30% din populaţia Olandei. Dacă pentru centrele situate în bazinul Ruhr, resursele de subsol au generat multiple activităţi industriale, dezvoltarea celor situate în bazinul inferior al Rhinului este legată de tradiţie în activitatea comercială şi de navigaţie (30% dintre producţia industrială este dată de subramura construcţiilor navale) la care s-au adăugat o subramură mai nouă, petrochimia. Asocierea în această parte a unor importante ramuri şi subramuri, a condus la apariţia uneia din concentrările industriale europene, Rhinul inferior, de primă mărime alături de precedenta Rhin-Ruhr. Activitatea industrială a evoluat pe baza unei infrastructuri de transport eficiente, mare densitate a căilor rutiere şi ferate, canale de navigaţie continuu modernizate.

În afară de industria petrochimică prezentă atât în regiunea Ruhr, dar mai ales în lungul Rhinului între Rotterdam-Europoort s-au dezvoltat siderurgia (Duisburg, Dortmund), industria meta-lurgiei neferoase (Freiburg), industria construcţiilor navale (Rot-terdam), a automobilelor (Bochum).

Axa Rhin se remarcă şi printr-o agricultură variată unde coexistă cultura unor cereale precum în Câmpia Köln cu viticultura şi pomicultura în regiunea Alsaciei ca şi pe culoarele Main, Neckar, cu legumicultură şi cultura florilor în limitele polderelor olandeze împreună cu creşterea animalelor (peste 60% din valoarea producţiei agricole în regiunea Rhin de pe teritoriul Olandei).

Axa Elbei uneşte importante regiuni dominate exclusiv de unul sau două oraşe, foarte atractive, în principal din punct de vedere economic. Sudul este marcat de două areale urbane şi

293

anume: Dresda nu departe de graniţa cu Cehia şi Halle-Leipzig în partea mediană a Germaniei. Celelalte arii urbane aparţin oraşelor Magdeburg şi Hamburg.

Dresda asociază industria construcţiilor de maşini (metalur-gică în general) cu industria chimică şi industria uşoară. Halle-Leipzig, regiune industrială tipică, grupează industria extractivă (a cărbunilor) cu industria metalurgică, industria chimică şi petrochimică (Schkopau, Leuna, Eilenburg, Bohlen), industria textilă şi a lemnului.

Oraşul Magdeburg, situat pe Elba inferioară are ca activitate majoră industrială construcţiile de maşini şi industria chimică bazată pe sărurile care se exploatează ceva mai la nord în apropierea oraşului Zielitz.

În coada estuarului Elbei, se afla oraşul Hamburg şi câteva centre satelit ale acestuia în landul cu acelaşi nume. Oraşul a cons-truit în timp o adevărată regiune (zona) industrială în care cu greu găseşti o ramură ce nu este reprezentată, indiferent că aparţine industriei grele sau uşoare. Prin urmare, întâlnim industria siderurgică (feroasă şi neferoasă) prelucrând însă şi materie primă importată, industria chimică şi petrochimică, industria construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane, nave), alimentară, poligrafică, textilă. Alături de Hamburg, cu activităţi industriale specifice sunt centrele: Ahrensburg, Reinbek, Wedel, Stade.

Regiunea industrială Halle-Leipzig şi mai la sud Gera-Zwickau-Chemnitz, complexă din punct de vedere industrial, (exploatarea cărbunilor, chimie şi petrochimie, industria textilă, şi a lemnului, industria construcţiilor de maşini cu deosebire a mijloacelor de transport mai ales a avioanelor, energetică), comercial, financiar-bancar.

Regiunile München, Nürnberg, aparţinând landului Bavaria, concentrează un număr sporit de activităţi industriale îndeosebi construcţii de maşini pentru subramurile de vârf (electronică, electrotehnică), avioane, industria chimică. Căile de comunicaţie şi transport au un rol deosebit având în vedere şi prezenţa canalului Rhin-Main-Dunare, care trece prin regiune.

Regiunea Hannovra-Braunschweig-Salzgitter-Wolfsburg. O importantă concentrare urbană (umană) caracterizată prin prezenţa unor activităţi industriale (construcţii de maşini,

294

siderurgie), de transport şi comerciale (Mittelandkanal – care uneşte Ems, Weser, Elba), financiare, cultural-administrative în Saxonia.

Alte areale de concentrare a populaţiei prin activităţile multiple şi specifice pe care le desfăşoară sunt Bremen, Saax etc. Regiunile cu o redusă concentrare a populaţiei aparţin Alpilor Germanici.

Structura populaţiei. Pe grupe de vârstă, predomină populaţia cuprinsă între 15-64 ani (63-64%) şi apoi populaţia peste 65 de ani. În structura populaţiei active, sectorul secundar deţine 50% iar sectorul terţiar 40-48%. A crescut populaţia activă ocupată în comerţ în activitatea bancară şi servicii.

Pe medii, structura populaţiei este dominată de mediul urban 86%, ceea ce înseamnă un grad de urbanizare printre cele mai ridicate din Europa.

Principalele oraşe ale Germaniei sunt: Hamburg (1,71 mil. loc.), München (1,25 mil. loc.), Köln (circa 1 mil. loc.), Frankfurt am Main (cca. 660.000 loc.), Essen, Dortmund, Stuttgart, toate trei cu o populaţie în jur de 600.000 loc., Bremen, Duisburg, Hannover, Nürnberg peste 500.000 locuitori, Düsseldorf, Leipzig, Dresden, Bochum 500.000 locuitori, Wuppertal, Bilefeld, Mannheim aproape de 400.000 locuitori.

Există în Germania o reţea de aşezări urbane cu caracter policentric. După funcţii, sunt oraşe cu funcţii industriale complexe şi activităţi terţiare (Berlin, Hamburg, München), oraşe cu funcţii bancar-financiare, industriale (Frankfurt), sau cu funcţii culturale (Heidelberg).

După numărul locuitorilor aşa cum arată datele anterioare, se deosebesc centre cu o populaţie de peste un milion locuitori: Berlin (3,4 mil.), Hamburg (1,7 mil. loc.). München (1,2 mil. loc.), Köln (960.000 loc.), Frankfurt, Stuttgart; centre cu o populaţie cuprinsă intre 500.000-1.000.000 locuitori. Bremen, Breunshweig, Essen, Dresda, Leipzig. O serie de activităţi efectuate de centre în strânsă dependenţă funcţională au generat importante conurbaţii cum sunt: Rhin-Ruhr (peste 9 milioane locuitori); Rhin-Main (peste 2,5 milioane locuitori); Rhin-Necker (peste 1,4 milioane loc.); Hamburg (peste 2 mil. loc.); Berlin (peste 4 mil. loc.); Dresda (peste 1 milion locuitori). Conurbaţiile din vestul Germaniei mai puţin Hamburg alcătuiesc „Megalopolisul German".

295

Oraşul Berlin s-a format prin fuziunea a două aşezări, Cölln şi Berlin (1200-1244). În 1709 este capitala Prusiei iar în 1871 capitala Reichului. Numără peste 4 mil. loc. în 1920. În 1945 este ocupat de trupele sovietice. În 1948 este împărţit în partea răsăriteană care devine în 1949 capitală R.D. Germane, şi cea apuseană. În 1990 Berlinul primeşte statut de land al Germaniei, şi proclamat în 1991 capitala ţării.

Este un puternic centru industrial, comercial şi financiar al Germaniei, nod de comunicaţii, centru cultural şi administrativ. Numeroase obiective culturale, ştiinţifice, arhitectonice constituie atracţia pentru milioanele de turişti (palatele Charlottenburg, Poarta Brandenburg, Universitatea Humboldt, Reichstagul ş.a.). Are funcţii complexe (industriale, comerciale, culturale) polarizând activitatea întregii regiuni în care se afla situat. Dintre ramurile industriale de vârf, electrotehnica, electronica, optica, informatica, robotica au un rol deosebit.

Hamburg, oraş situat în landul cu acelaşi nume, este principalul port maritim al Germaniei, cu funcţie industrială foarte dezvoltată (metalurgie, chimie, agroalimentară).

München este capitala landului Bavariei, situat pe râul Isar, afluent al Dunării. A fost fondat în 1158 şi este o importantă metropolă comercială, culturală şi industrială a sudului.

•Economia Nivelul şi structura economiei situează Germania printre

primele 7 ţari ale lumii. Deşi structura producţiei s-a schimbat oarecum odată cu unificarea, totuşi industria deţine între 49-69% cu subramuri de consistenţă, cum ar fi construcţiile de maşini, siderurgia, industria chimică şi petrochimică. Industria energetică se bazează pe resurse proprii dar şi importante (petrol, gaze). Dispune de mari rezerve de huilă, cărbune brun. Principalele bazine carbonifere sunt: Rular, Saar, Aachen, Zwickau-Lu,,Fau-Oelsnitz.

Cărbunele brun şi lignitul se extrag în principal din bazinele Leipzig-Halle-Bitterfeld-Merseburg şi Lausitz Inferior. Se mai extrage cărbune din bazine situate lângă Köln şi Kassel.

Zăcămintele de petrol sunt cantonate în Câmpia Germaniei de Nord între Ems, Weser şi Elba la vest de Erns; între Elba şi Oder în centrul Reinkenhagen (sud de Stralsund). Producţia de

296

petrol se ridica la peste 4 milioane tone, ceea ce reprezintă o cantitate foarte mică. De aceea, Germania importă anual circa 160 milioane tone. Acestea se transportă în cea mai mare parte prin intermediul oleoductelor ce vin dinspre Rotterdam. Până la mijlocul anilor ’50, ţiţeiul se prelucra în Hamburg, pentru ca în prezent, datorită necesitaţilor impuse de dezvoltarea pieţelor petrolul să fie adus prin intermediul conductelor dinspre Rotter-dam, Wilhelmshaven, Lavera (în apropiere de Marseille), Genua şi Trieste spre alte centre din ţară. Se importă petrol din Rusia, petrol care se prelucrează la Schwedt (rafinărie situată pe Oder). Rostock este de asemenea un centru de import. S-a extins foarte mult industria de prelucrare a petrolului. Rafinăriile sunt localizate în primul rând în oraşele porturi: Hamburg (Harburg), Bremen, Emden, Rostock, apoi la capătul unor terminale aşa cum este centrul Schwedt pentru petrolul importat din Rusia. De asemenea, unităţi pentru rafinare mai sunt amplasate în centrele: Leuna, Lützkendorf, Zeitz, Gelsenkirchen, Duisburg, Köln, Weseling ultimele cinci din regiunea Rhin-Ruhr apoi Neustadt, Karlsruhe.

Gazele naturale se extrag tot din Germania de Nord cu o producţie de circa 25 milioane m3/an.

Rezervele de gaze naturale sunt mai mari, dar şi acestea se importă în cea mai mare parte. Principalele câmpuri gazeifere sunt cele asociate insulelor Frisice, cele din Marea Nordului şi din Olanda.

Industria energiei electrice este legată atât de resursele de materie prima (cărbune, gaze etc.) cât şi de marile consumatoare. De aceea, se concentrează în principal în regiunea Rhin-Ruhr.

Centralele hidroelectrice sunt amplasate în bazinul Dunării şi Rhinului iar cele nuclearo-electrice în centrele: Biblis, Neckarwestheim, Rheinsberg, Greisfswald.

Industria metalurgiei feroase cu tradiţie în economia Germaniei a beneficiat de materia primă locală (cărbune, minereuri de fier) la care s-a adăugat treptat cea importată. Există cărbune cocsificabil în bazinul Ruhr şi Lauchammerdarseşi importacocs din Polonia, Cehia şi Rusia. Minereurile de fier se întâlnesc în Munţii Erszgebirge, Thuringer Wald, Bazinul Siegerland din apropierea Ruhrului, la Peine, Salzgetter, Lahn-Dill. Minereuri de fier sunt importate din Suedia, Franţa, Spania, Canada, Venezuela, Liberia, Rusia. Cele mai mari unităţi producătoare de oţel şi fontă se găsesc în regiunea litorală. Dintre centrele siderurgice mai importante sunt: Dortmund, Duisburg,

297

Hamburg, Bremen, Lubeck, Salzgitter, Peine, Groditz, Brandesburg, Essen, Bochum.

Industria metalurgiei neferoase are la bază resurse de subsol autohtone şi din import. Este prezentă industria cuprului, apoi a aluminiului, zincului, plumbului. Minereurile de cupru ca şi cele de plumb se extrag din Masivul Harz şi Masivul Turingiei şi se prelucrează la Eisleben, Hettstedt, Ilsenburg, Berlin, Freiberg,. Bauxita din care se obţine aluminiul se importă din Franţa, Grecia, iar uzinele pentru obţinerea acestuia se găsesc în regiunea Rhin-Ruhr legate de resursele hidroenergetice, sau în centrul tradiţional Bitterfeld.

Industria construcţiilor de maşini este o ramură industrială cu o structură complexă care produce de la cele mai fine instrumente şi utilaje pentru subramurile de vârf (electronică, optică etc.) până la cele destinate industriei grele. Astfel, optica este dezvoltată în centrele Dresda, Freiburg, Erfurt iar electronica şi electrotehnica la Berlin, Leipzig, Dresda, Stuttgart, Nürnberg, Munchen, Koln. Germania produce o gamă importantă de maşini-unelte, situând-o printre primele ţări ale lumii. Ca centre reprezentative se remarcă: Halle, Leipzig, Dortmund, Augsburg, Nürnberg.

Un loc aparte, îl deţine industria automobilelor prin câteva firme de renume: Volkswagen (Wolfsburg), Opel (Hannovra, Emden), Ford (Köln), Mercedes (Stuttgart), BMW (München) etc.

În construcţia navelor s-au detaşat centrele: Rostock, Wismar, Stralsund, Bremen, Hamburg. Se mai construiesc maşini agricole, locomotive şi vagoane (Zwickau, Nordhausen, Berlin, Hennigsdorf, Gorlitz).

La sfârşitul secolului XIX, s-a dezvoltat industria electro-tehnică care a fost concentrată în oraşul Berlin (AEG, Telefunken, Siemens). După cel de-al doilea Război Mondial, aceasta s-a dezvoltat şi în alte oraşe precum Nürnberg-Erlangen, München şi Stuttgart.

Tot la sfârşitul sec. XIX, Germania devine lider al industriei chimice, principalele centre fiind localizate de-a lungul Rhinului şi a afluenţilor săi.

Industria chimică se bazează pe resurse proprii şi importate (cărbuni, sare, gaze naturale, pirite, săruri de potasiu, petrol ş.a.). S-a dezvoltat industria chimică de bază (acid sulfuric, acid clorhidric, produse sodice) ca şi cea de sinteză (mase plastice,

298

cauciuc sintetic). Se produc îngrăşăminte chimice, produse farmaceutice, coloranţi etc.

Principalele centre ale industriei chimice sunt: Hamburg, Dinslaken, Gelsenkirchen, Leuna – îngrăşăminte azotoase, benzină, Schkopau -cauciuc sintetic; Hannovra, Frankfurt, Wolfen – produse farmaceutice; coloranţi – Ludwigshafen, Berlin, Leverkusen, Frankfurt; fibre artificiale – Leipzig, Guben.

Industria textilă, o ramură tradiţionala a industriei, prelucrează bumbac şi lână importate, fibre sintetice, in, cânepă.

Se disting câteva concentrări ale industriei textile şi anume: concentrarea rhenana – Wuppertal, Monchengladbach, cea portuar-maritima Hamburg, apoi Bremen, Leipzig-Plauen-Zittau.

Industria alimentară este răspândita în teritoriu prin unităţi de prelucrare a laptelui, cărnii, zahărului, peştelui, de obţinere a berii.

Unităţile producătoare (prelucrătoare) sunt strâns legate prin caracterul lor de specificul agriculturii regiunii respective: fabricile de industrializare a peştelui în oraşele porturi (Hamburg, Bremen, Rostock, Stralsund); cele de zahăr în zonele de cultură a sfeclei (Niedersachsen, Münsterland, Magdeburg).

Asocierea funcţională a unor ramuri şi subramuri a generat câteva regiuni industriale şi anume:

1. Regiunea Rhenania de Nord-Westfalia (Rhin-Ruhr). Cuprinde centrele industriale: Duisburg, Dortmund, Düsseldorf, Köln, Hannovra, Braunschweig, Essen.

Se desfăşoară aproximativ între Duisburg şi Hannovra. Este o regiune industrială complexă, cu creşteri uşoare, cu ramuri extractive (cărbune, fier) şi prelucrătoare (siderurgie, chimie şi petrochimie, construcţii de maşini şi utilaje), căi de comunicaţie foarte active (Rhinul, Mittellandkanal).

2. Regiunea Berlin (concentrare metropolitană). Include oraşe ca: Potsdam, Brandemburg, Teltow, Wildau, născute de o industrie cu creşteri lente, mai ales, construcţiile de maşini şi cu prioritate electronică şi electrotehnică, industria chimică, textilă şi alimentară. Regiunea este legată prin canale (Oder-Havel Kanal, Oder-Spree Kanal, Rhin Kanal) de Elba şi Oder realizând schimburi rapide şi lesnicioase.

3. Regiunea Frankfurt-Mannheim-Stuttgart, axată în aceeaşi măsură pe Rhin, Main, Neckar, o regiune industrială

299

foarte dinamică şi cu o paletă de subramuri cuprinzătoare, cu industrii punctuale (construcţii de maşini – îndeosebi subramuri de vârf electronică, optică, avioane, industrie chimică, textilă.

4. Regiunea München-Augsburg (Bavaria) (concentrare metropolitană). De asemenea, o regiune industrială activă, cu ramuri punctuale, de vârf, un tehnopolis de primă mărime.

5. Regiunea Saar (landul Saar) cu centrul important Saarbrucken şi altele secundare (Volklingen, Neunkirchen, Saarlouis), cu industrie grea: extracţie cărbune, siderurgie, construcţii de maşini cu un centru de interferenţă (Kaiserslau-tern). Regiune care împreună cu Lorena şi Luxemburg au creat un ansamblu economic, Sarlorlux, eficient şi de referinţă.

6. Regiunea Nürnberg, activă pe canalul Rhin-Main-Dunăre cu industrie de vârf electronică, electrotehnică.

7. Regiunea Bremen. Siderurgie feroasă şi neferoasă, mijloace de transport (avioane, nave), electronică.

8. Regiunea Hamburg (concentrare metropolitană). Creştere industrială lentă, pe baza unor ramuri şi subramuri tradiţionale (siderurgie feroasă şi neferoasă, cu deosebire a aluminiului, chimie şi petrochimie), construcţii navale.

Agricultura. Câteva trăsături esenţiale ale agriculturii Ger-maniei trebuiesc subliniate şi anume: caracterul intensiv, acoperindu-se astfel mai mult de jumătate din nevoile alimentare ale populaţiei prin resurse proprii; mecanizarea şi chimizarea extrem de avansate, de unde şi randamentul mare al populaţiei; atenţie deosebită pentru utilizarea raţională a pământului dar şi conservarea şi protecţia lui; atenţie deosebită creşterii animalelor.

Dintre cereale, se cultivă grâul, secara şi ovăzul, cele mai întinse suprafeţe aflându-se în Germania de Nord şi în subregiuni ale Germaniei Centrale. În structura plantelor tehnice predomină sfecla de zahăr, tutunul, hameiul – zonele Borde, Câmpia Rhinului Superior.

Pomicultura şi cultura viţei de vie se practică în culoarul Rhinului şi a afluenţilor acestuia: Neckar, Main, Mossel, iar oraşul Mainz este specializat în desfacerea vinurilor.

Se cresc îndeosebi bovine mai ales în Bavaria, Neckerland, porci în Saxonia şi landul Schleswig-Holstein, Magdeburg; ovine în regiunea Suabofranconă.

Transporturile. Pentru transportul feroviar, Germania are circa 45.000 km de cale ferată din care aproape 12.000 km

300

electrificaţi. Există câteva noduri feroviare: Köln, Hannover, München, Leipzig şi câteva magistrale: Rostock-Berlin-Hanover, Hamburg-Frankfurt-Basel ş.a. O mare densitate a reţelei feroviare se înregistrează în zona Rhin-Ruhr.

Transportul rutier dispune de peste 250.000 km autoşosele şi autostrăzi remarcându-se autostrada „Hansalinie" care leagă oraşele-porturi Hamburg şi Bremen de regiunea Ruhr.

Navigaţia fluviatilă se realizează fie pe mari artere hidrografice fie pe canale. Pe unele din acestea au acces şi nave de tonaj mic. Râurile navigabile sunt: Elba, Saale, Oder, Rhin, Ems, Weser, Dunăre, Main, Neckar, Mossel iar principalele canale: Elba – Havel; Ludwigskanal. Principalele porturi fluviatile sunt: Duis-burg, Köln, Mannheim, Ludwigshafen, Frankfurt am Main, Berlin, Dresda, Riesa, Magdeburg.

Transportul maritim se desfăşoară la Marea Nordului şi Marea Baltică. Principalul port este Hamburg urmat de: Wilhelmshaven, Bremen, Bremerhaven, Rostock, Emden, Lübeck, Warnemunde, Wismar, Strelsund.

Sunt şi porturi situate la canalul Kiel. Pentru transportul aerian un flux însemnat de pasageri îl înregistrează aeroporturile din Berlin, Frankfurt am Main, München, Hamburg.

Turismul constituie o veche şi importantă activitate social culturală cu implicaţii în economia Germaniei. Se remarcă culoarul Rhinului, al Dunării, Alpii şi Prealpii Bavariei precum şi o serie de centre ca: Hamburg, Berlin, Frankfurt, Köln, München etc.

Comerţul exterior constituie o latură importantă a dezvoltării economiei ţării. Germania exportă produse finite: mijloace de transport, maşini-unelte, produse ale industriei chimice şi importă materii prime (cocs, petrol, bumbac, lână), produse ale industriei lemnului, agroalimentare.

BELGIA

Suprafaţa: 30.519 kmp Populaţia: 10.258.162 locuitori (2001) Densitatea: 336,2 loc./kmp

301

Capitala: Bruxelles, 951.580 loc. Conform Constituţiei, Belgia este un stat federal alcătuit din

comunităţi şi din regiuni. Structura federală a statului se sprijină pe entităţile create în

fazele anterioare ale reformei: comunităţile, după criterii lingvistice şi culturale (comunitatea flamandă, franceză şi germanofonă) şi regiunile, după criterii teritoriale competente în domeniul economic (Regiunea flamandă, valonă şi Bruxelles – capitală)

• Populaţie şi aşezări Dacă în 1846 Belgia avea 4,3 mil. loc. în 1960-6,6 mil.loc., în

1981 avea 9,9 milioane, în 1996 10.159.000 mil.loc. Din totalul populaţiei circa 55% este de limbă flamandă 44% de limbă franceză şi circa 0,6% de limbă germană.

În ceea ce priveşte repartiţia pe vârste, circa 18% din totalul populaţiei are sub 15 ani, iar 16% peste 65 de ani, cu o speranţă de viaţă de circa 77 de ani. Ponderea străinilor în populaţia Belgiei, nu depăşeşte 10%. Populaţia urbană ocupă 97%.

Repartiţia în plan regional a sporului natural ca şi mişcarea migratorie au determinat anumite valori ale densităţii populaţiei astfel: jumătatea nordică a ţării adică Flandra şi Bruxelles depăşesc de foarte multe ori media pe ţară (332,9 loc./kmp), aici fiind cunoscute valori ce trec de 2000 loc./kmp ca în regiunea Bruxelles, sau între 1000-2000 poate chiar mai mult în regiunile oraşelor Anvers, Charleroi, Liege. Oricum în Flandra, dar şi în nordul Valoniei valorile trec frecvent de 150-300 loc/kmp. Valori sub 150 loc/kmp se întâlnesc mai ales la sud de axa urban-industrială Sambre-Meuse, în regiunile Valoniei, Luxemburg şi Namur.

Creşteri se constată în Lorena belgiană din sud-estul ţării. Se poate trage concluzia, că aproape jumătate din populaţia Belgiei se află în jumătatea sa nordică şi vestică, fapt legat de marea concentrare urban – industrială, comercială şi de transport. Există aici doi mari poli de atracţie: Anvers şi Bruxelles. Densitatea medie a populaţiei se înscrie printre cele mai mari de pe continentul Europa.

Bruxelles (Oraşul de Jos şi oraşul de Sus) este situat în lunca şi pe terasele râului Senne, la circa 100 km de Marea Nordului, fiind cel mai important oraş al, Belgiei. Are aproape 1 milion locuitori (aglomeraţia urbană) din care un sfert străini.

302

Este un oraş medieval ale cărui funcţii au progresat treptat (comercială, industrial-meşteşugărească-manufacturieră, financiar-bancară, cultural-politică etc.).

Este principalul nod de comunicaţii şi transport, prin el trecând numeroase magistrale, feroviare şi rutiere. Aici îşi au sediul UE, NATO ş.a

Anvers (Antwerpen) are 927.000 locuitori împreună cu centrele care formează aglomeraţia Antwerpen. Este un important port în estuarul fluviului Escaut. Pe lângă funcţia portuară, cea mai importantă, are şi funcţii industrială, comercială, cultural-adminis-trativă.

Liege (Luik) are 615.000 locuitori şi este un centru economic (industria siderurgică, oţel, laminate, metalurgie neferoasă).

Gand (Gent) are 486.000 locuitori. Este un oraş port şi centru economic reprezentativ al industriei textile.

Charleroi are 450.000 locuitori – centru economic (în principal industrie siderurgică).

Louvain (Leuven) are 410.000 locuitori – important centru universitar şi cultural.

Din punct de vedere al organizării spaţiului urban în Belgia se disting:

– regiunea urbană centrală (Bruxelles-Anvers-Gand. – aglomerări urbane (Bruxelles, Anvers, Liege, Verviers,

Namur, La Louviere, Mons, Hasselt Courtrai, Bruges, Ostende) asociate cu zone suburbane şi rurale supuse presiunii urbanizării.

– zone rurale cu predominare în Valonia şi parţial în Flandra.

– mari metropole (Bruxelles, Anvers, Gand). – poli regionali (Lièges, Verviers, Namur, Charleroi, La

Louviere, Mons, Courtrai, Bruges, Ostende, Turnhout, Genk, Hasselt, Tournai).

Câteva centre regionale (Anvers, Bruxelles, Lièges, Gand, Charleroi) au un mare rol în dezvoltarea generală a regiunilor în care se găsesc, constituind în acelaşi timp poli de atracţie. De altfel Valonia este devansată de Flandra şi Bruxelles

• Economia

303

Belgia are o economie dezvoltată cu o industrie diversificată, o agricultură intensivă, un sistem bancar important şi o infrastructură dintre cele mai moderne.

Pe lângă ramurile industriale tradiţionale (siderurgie, industrie uşoară, chimie, industrie extractivă), în ultimii ani au cunoscut o puternică dezvoltare electrotehnica şi informatica. În industrie lucrează peste o treime din populaţia activă. Belgia produce în medie circa 10 mi. t. oţel, 5,5 mil.t. cărbune, 58 miliarde Kwh energie electrică. Anual, se asamblează circa 1 milion de vehicule (auto).

Produsul naţional brut (PNB) pe locuitor este de circa 20.270 $. Structura de formare a PNB este următoarea: comerţ şi servicii 67,6%; industrie 24,8%, construcţii 5,2%; agricultură, silvicultură şi pescuitul 2,4%.

Resursele naturale sunt foarte reduse. Excepţie face cărbunele, rezervele fiind însă în curs de epuizare.

Industria. Resursele autohtone alături de cele importate, în principal cele de subsol, au creat ramuri industriale de importanţă naţională, dar şi transfrontalieră. De fapt, în sectorul secundar, este ocupată circa 27,7% din populaţia activă. Ca şi celelalte ţări din Benelux şi în Belgia există ramuri industriale tradiţionale, industria textilă şi siderurgică, după cum are şi firme de reputaţie mondială: Solvay, Gevaest, Bekaert, Cockerill. În acelaşi timp, unele centre industriale au suferit şi încă înregistrează mutaţii recente (Liege, Charleroi)

Energia electrică este obţinută în proporţie de 60% din centralele atomo-electrice. Se bazează de asemenea pe folosirea petrolului în dauna cărbunelui prezent din ce în ce mai puţin în câteva perimetre lângă Marly, nu departe de Buxelles, la Tertre centru situat la vest de Charleroi şi în nord-vest la Zeebrugge. Se foloseşte petrolul din import cu mari rafinării la Anvers. Oricum, cantitatea totală de energie electrică depăşeşte 75.000 Kwh.

O ramură industrială necesară susţinerii unei economii performante este siderurgia. Deşi materia primă este aproape în totalitate importată, (cărbune din Germania şi Polonia circa 4 mil.t., minereuri de fier din Suedia, Franţa, Brazilia, Mauritania, Vene-zuela, circa 11 mil. t.). Belgia are o industrie siderurgică de primă importanţă în Europa. Se păstrează în bună măsură uzinele siderurgice, deşi ele nu mai valorifică materia primă autohtonă. Principalul aliniament siderurgic se află pe culoarul Sambre-Meuse

304

cu centrele Cherleroi, Liege (Luik), apoi la vest de Charleroi în centrul La Louviere, la sud de Bruxelles în centrul Klabbeek, şi la nord de Gent.

Metalurgia neferoasă cu mare parte a materiei prime importată se întâlneşte mai ales în jumătatea nordică şi izolat în sud. Printre centre se numără: siderurgia zincului în Balen. Overpelt în nord şi Liege în Rid, siderurgia plumbului şi cuprului în Olen, Hoboken, Hemiksem, Huizingen toate în Flandra la sud de Bruxelles şi la vest de Charleroi (centru Ghlin). Există legături de producţie pe linia siderurgiei între Olanda (centrul siderurgic Ijmuiden), Germania, Luxemburg şi Belgia.

Industria chimică, cu un loc important în resortul industrial, cu o varietate mare de produse (îngrăşăminte, mase plastice, produse farmaceutice) este prezentă deopotrivă în Flandra şi Valonia. Se remarcă însă centrele petrochimice pe seama petrolului exclusiv din import şi anume: Antwerpen (în Anvers există una din cele mai mari rafinării din Europa) şi Gent, centrele industriei chimice de bază Brugge, Vilvoorde, Houthalen şi cele ale industriei farmaceutice Bruxelles, Ougree, Gent, Antwespen, Beerse, Menen ş.a

Pentru industria maselor plastice, principalii producători se găsesc în Valonia (Eupen, Engis, Seneffe,Ghin, Menen). Industria construcţiilor de maşini este concentrată pe câteva areale astfel: axa Antwerpen-Bruxelies cu construcţia mijloacelor de transport (nave, autovehicule, avioane) cu două nuclee – în nord, în jurul oraşului Antwerpen construcţia navelor şi apoi a autovehiculelor, iar în sud, în jurul oraşului Bruxelles, construcţia autovehiculelor şi avioanelor. În bună măsură, transportul pe căile ferate olandeze se realizează cu vagoane construite în Belgia.

În vestul ţării, legat de întinderea suprafeţei agricole este prezentă industria construcţiilor de maşini agricole (Ostkamp, Brugge) în lungul axei Antwerpen-Bruxelles unde se întâlnesc şi alte subramuri industriale ca: electronica, optica, aparataj şi tehnologie de măsurat.

Industria textilă, ramură tradiţională este concentrată în Flandra. Întâlnim industria lânei, bumbacului, mătăsii, inului şi cânepei, iutei.

Printre cele mai importante centre se remarcă: Gent, Mouscron, Kortrijk – bumbac, Verviers – lână, iar pentru celelalte

305

produse Tielt, Rouse, Lokeren, Waregen, Leper, Moeskroen, Brugge.

Extrem de diversificată se prezintă industria alimentară, având la îndemână o gamă variată de materii prime, şi un procent mare de produse destinate exportului. Cuprinde industria cărnii, a lactatelor, a peştelui, a conservelor de legume.

Repartiţia spaţială a industriei a pus în evidenţă o puternică regiune industrială în jumătatea nordică a ţării asociată cu cea olandeză, care se suprapune conurbaţiei Randstad-Holland şi cu cea din Ruhr de pe teritoriul Germaniei.

În limitele ei se disting însă: axa industrială (urban -industrială) Sambre-Meuse; axa Schelde cu două centre industriale din care cel mai important este Gent (Gant) apoi Tournai; concentrarea metropolitană Bruxelles şi Anvers, concentrarea urbană din Flandra.

Agricultura. Suprafaţa agricolă cultivabilă este de ca 1,4 mili-oane ha; 56% din acestea fiind acoperită cu fâneţe şi plante furajere. În agricultură lucrează cca 2,7% din populaţia activă. Producţia medie de cereale este de 1,8-2 mil.t., cea de sfeclă de zahăr de 7,7 mil.t. Randamentul înalt al agriculturii se bazează pe gradul ridicat al mecanizării (circa 13 ha/tractor) şi o largă utilizare a îngrăşămintelor chimice(circa 306 kg/ha).

Toate acestea au fost posibile datorită condiţiilor naturale favorabile, clima umedă şi solul nisipos, dar şi prin mărirea suprafeţei arabile datorită defrişărilor (în podişurile Brabant, Hesbaye, Hainaut), desecărilor şi îndiguirilor (în polderele din restul Flandrei).

Valoarea producţiei animale o depăşeşte pe cea vegetală. Aproape un sfert din suprafaţa ţării este ocupată cu terenuri

arabile apoi păşuni, fâneţe, păduri. În ceea ce priveşte repartiţia culturilor şi creşterea animalelor

se remarcă: cultura grâului (cerealele deţin cca 40% din suprafaţa arabilă) în podişul Hainaut (Henegowen) asociată spre nord cu legume în Brabant şi Flandra. La sudul regiunii în Boriage-Con-droz se cresc cornute mari. Se cultivă cereale (ovăz), inul, plante furajere.

La nord de culoarul Sambre-Meuse se cultivă grâu, sfeclă de zahăr, cartoful (locul I mondial la exportul de cartofi), se cresc cornute mari.

306

Sunt foarte răspândite cultura legumelor şi floricultura, îndeosebi în zonele periurbane unde se asociază cu creşterea păsărilor şi a porcilor. Belgia are o importantă flotă pentru pescuit (heringi).

În ansamblu, se desprind trei regiuni agrogeografice şi anume: Ardenii în sud cu predominarea pădurii, partea Centrală (Flandra, Brabant, Hainaut) cu cultura cerealelor, a sfeclei de zahăr şi creşterea animalelor şi o zonă nordică (Brugge, Gand, Anvers, Bruxelles) cu o agricultură mixtă; creşterea animalelor, cultura unor cereale, pomi, floricultură (cultură de seră cu autoreglarea temperaturii şi umidităţii)

Căile de comunicaţie Şi transporturile. Gradul de favora-bilitate ridicat al reliefului şi nu numai au influenţat pozitiv realizarea unui cadru de comunicare şi transport de excepţie. Atât căile ferate, rutiere, cât şi cele de navigaţie concură spre două noduri mari de comunicaţie şi anume: Bruxelles şi Anvers.

Se poate spune că există un caracter divergent al primelor, având ca nod de comunicaţie oraşul Bruxelles din care se desprind câteva axe majore spre. (SE) Aarlen, (E) Liege-Verviers, (N) Anvers-Essen,(V) Brugge-Ostende, (S) Charleroi, (SV) Doornik-St. Ghislain. Toate aceste centre extreme se unesc prin linii (centuri) aproape concentrice.

Cel de-al treilea sistem de comunicaţie şi transport, cel fluviatil pentru care, sub raportul densităţii Belgia deţine unul din primele locuri în lume, se desfăşoară pe câteva direcţii majore şi anume:

– pe canalul van Willebroek, Belgia având peste 1500 km de canale care unesc Anvers cu Bruxelles şi, în continuare canalul Bruxelles-Charleroi. Canalul se uneşte în totalitate cu fluviul Schelde, comunicând prin Westerschelde cu Marea Nordului;

– a doua cale fluviatilă importantă uneşte Sambre cu Meuse între Charleroi şi Liege depăşind graniţele spre Franţa către sud-vest şi Germania spre nord-est;

– a treia cale o formează fluviul Schelde care face legătura direct cu Marea Nordului adunând înainte de Anvers şi alte râuri sau canale;

– a patra cale o constituie canalele care unesc pe de-o parte oraşele Anvers şi Liege (canalul Albert construit în 1930-1940 cu o lungime de 130 km), iar pe de alta Anvers cu Gand.

307

Lungimea căilor ferate depăşesc 4000 km, iar a celor rutiere circa 100.000 km din care peste 1000 km autostrăzi. Transportul maritim este realizat în principal prin portul Anvers situat în estuarul Schelde. Traficul prin port se ridică la 109 mil.t./1994. Se transportă materii prime (petrol, minereuri, bumbac, lână, lemn), produse industriale (utilaje, produse chimice, sticlă etc.), pasageri, întocmai ca şi prin celelalte porturi de importanţă mai redusă (Gand, Zeebrugge, Ostende).

Transportul aerian completează celelalte forme de transport, un rol deosebit avându-l oraşele cu aeroporturi Bruxelles, Anvers, Liege. Gand, Ostende.

Ponderea Belgiei în comerţul mondial este de cca 3,3% (locul 9 în lume atât la export, cât şi la import).

În ceea ce priveşte importurile, principalii parteneri ai Belgiei sunt ţările UE: Germania (24% din totalul importurilor), Olanda (18%), Franţa (16,5%), Marea Britanie (8,7%), Italia (4,5%)

Exporturile au şi ele ca destinaţie principală ţările UE, Germania, Franţa şi Olanda absorbind 56% din exporturile belgiene.

În cadrul importurilor, o pondere mai mare o deţin: com-bustibilii, minereurile, maşinile, mijloacele de transport, produsele chimice, produsele agricole şi ale industriei alimentare.

În ceea ce priveşte exporturile, pe primele locuri se situează maşinile, utilajele, mijloacele de transport, metalele feroase şi neferoase, pietrele preţioase, produsele siderurgice, produsele chimice.

OLANDA

Suprafaţa (kmp): 40.844 kmp. Populaţia (loc.): 15.981.472 loc. (2001) Densitatea populaţiei (loc./kmp): 384,8 Capitata: Amsterdam (1.100.124 loc.) – Haga

308

• Populatie şi aşezări Olanda are o populaţie de peste 15,5 mil. locuitori.

Natalitatea înregistrează valori de 12,9% iar mortalitatea de 8,9%, rezultând un spor natural de 3,3%. Pe grupe de vârstă, populaţia este repartizată astfel: 18% sub 15 ani iar 13% peste 65 de ani.

Din punct de vedere admistrativ, Olanda este împărţită în 12 provincii.

O serie de procese cum sunt industrializarea, urbanizarea, valorile crescânde ale căilor de transport şi comunicaţie au determinat ca populaţia ţării să fie predominant urbană (89%). De aici şi cea mai mare concentrare urbană în jumătatea central-vestică a Olandei, unde s-a conturat o importantă conurbaţie Randstad-Holland, formată din mari aglomerări urbane: Rotterdam, Haga, Amsterdam şi Utrecht care desfăşoară activităţi de primă importanţă pentru Olanda: transport maritim şi fluviatil în principal complexul portuar Rotterdam-Europoort, activităţi industriale (Rotterdam, Amsterdam, Utrecht), activităţi social-politice (Haga).

Valorile medii ale densităţii populaţiei trec de 1000 locuitori pe kmp.

A doua regiune cu o mare concentrare umană (peste 500 loc./kmp) este sud-estul, adică regiunea Limburg. Are un oraş foarte important: (Maastricht) şi altele mai mici (Heeleren, Geleen, Wessem) în care există semnificative activităţi industriale (industria chimică, industria construcţiilor de maşini etc.), comerciale, administrativ-culturale.

Pe latura estică a ţării, se remarcă încă trei areale industriale dominate de câte un centru, care antrenează un număr sporit al populaţiei prin activităţile lor specifce cum sunt: oraşul Enschede cu industria textilă prioritară în regiune, Schoonebeck cu industria chimică şi exploatarea petrolului şi gazelor şi oraşele Groningen, Slochteren cu exploatarea gazelor naturale. Valori reduse ale densităţii medii a populaţiei se înregistrează în regiunile Drenthe (nord-est) şi Friesland (nord-vest) nedepăşind 200 loc./kmp

Principalele oraşe sunt: Amsterdam, capitala ţării cu o populaţie de peste 1.100.124 locuitori, Rotterdam cu 1.074.400 loc., Utrecht cu 545.800 loc., Eindhoven cu 393.300 loc., Arnhem cu 3111.700 loc., Nijmegen cu 247.800 loc., Groningen cu

309

210.300 loc., Tilburg cu 236.8001oc., Apeldoorn cu 149.500 loc., Harlem cu 214.100 loc.

Peste 65% din populaţia Olandei este concentrată în oraşele din vestul ţării şi cele situate în lungul Rhinului de-o parte şi de alta canalului (Nieuwe Waterweg). Dintre oraşele ţării se desprind mai ales două: Amsterdam şi Rotterdam, oraşe milionare dacă se are în vedere concentrarea umană a fiecăruia, centre cu o economie complexă în care sectorul servicii exercită un rol deosebit. Cele două oraşe împreună cu altele (Utrecht, Dordrecht, Haga, Haarlem, Leiden) formează o importantă conurbaţie europeană Randstad-Holland care adună peste 33% din populaţia ţării. Această conurbaţie se suprapune regiunii Zuid-Holland, în ea fiind trei metropole care deţin supremaţia (Amsterdam capitala nordului), Rotterdam şi Utrecht.

Economia Industria. Olanda este una din ţările europene puternic

industrializate. Dezvoltarea acesteia a fost determinată de o serie de factori favorizanţi printre care: deschiderea către comertul maritim, dar şi fluviatil pentru care şi-a construit şi o flotă corespunzătoare, deprinderile şi specializarea extremă a forţei de muncă considerând-o o tradiţie în acest sens, şi mai târziu unele resurse ale subsolului, cum sunt gazele naturale, care au propulsat Olanda între marii producători ai lumii.

Dintre numeroasele ramuri industriale se desprind: industria construcţiilor, mijloacelor de transport în special şi a construcţiilor de maşini în general, industria chimică şi petrochimică, industria textilă şi alimentară cu firme reputate care guvernează aceste domenii (Phillips, AKZO, Shell).

Pentru obţinerea energiei electrice, Olanda are la dispoziţie în principal gazele naturale. Ele se exploatează cu precădere în jumătatea nordică a ţării în perimetrul Friesland-Drente-Groningen, dar şi din platforma Mării Nordului. Ca centre de referinţă se remarcă: Groningen, Slochteren, Drachten, exploatările din Waddenzee plus punctele de exploatare din Marea Nordului. Petrolul se exploatează din platforma continentală a Mării Nordului şi prin conducte se transportă către centrele primitoare Amsterdam, Rotterdam unde se prelucrează. Petrolul se extrage şi în estul ţării la sud de Emmen. Atât petrolul, cât şi gazele naturale sunt transportate prin conducte care traversează ţara pe direcţia nord-sud

310

sau est-vest, unind în principal marile centre consumatoare (Amsterdam, Rotterdam, Arnhem, Maastricht). La fel de importante pentru economice sunt sursele termoenergetice bazate pe cărbune extras din bazinul Limburg (huilă) şi centralele electronucleare (la Vlisingen în sud-vestul Olandei) şi lângă Nijmegen pe Rhin.

Industria metalurgiei, bazată exclusiv pe minereuri importate din Suedia, Franţa, Germania etc. şi pe cărbune, de asemenea importat, s-a dezvoltat cu precădere în porturi cel mai important fiind Ijmuiden, avanportul oraşului Amsterdam. Tot pe seama importului s-a dezvoltat siderurgia neferoasă a aluminiului, cuprului, zincului şi plumbului. Industria aluminiului este prezentă în două centre, Delfzijl în nord-est şi, Vlisingen în sud-vest.

O mare extindere spaţială o are industria construcţiilor de maşini. Mai întâi, a mijloacelor de transport, cu deosebire a navelor de diferite tipuri, a autovehiculelor (autoturismelor), apoi a utilajelor, ansamblelor, instalaţiilor pentru diferite alte ramuri industriale, a mijloacelor de transport aerian şi feroviar. Se remarcă, în acest sens, câteva regiuni de concentrare a acestei ramuri industriale şi anume: Amsterdam-Haarlem (nave, auto-vehicule, avioane); Rotterdam-Dordrecht-Schiedam (nave); Eind-hoven (autovehicule, aparatură electrică, electronică, electro-tehnică); Vlissingen (nave).

Industria chimică şi mai ales petrochimică sunt prezente îndeosebi în regiunea litorală. Se remarcă regiunea din lungul canalului Rhenan (Nieuwe waterweg) între Rotterdam şi Europoort (combustibili, industria îngrăşămintelor, produse sintetice). Tot aici însă, este prezentă industria produselor clorosodice, şi a celor farmaceutice. Urmează arealele Amsterdam-Ijmuiden, Delfzijl, Limburg, Vlissingen (chimie de bază, petrochimie). Capacităţi mai reduse ale industriei chimice se găsesc în importante regiuni textile (ex. reg. Twente).

Industria textilă veche ramură în industria olandeză s-a dezvoltat îndeosebi, prin prelucrarea lânei şi bumbacului (importat). Este cunoscută în principal, în regiunea estică şi sudică a ţării, cu centre tradiţionale (Enschede, Emmen, Arnhem, Tilburg, Eindhoven, Breda). Multe din produsele textile sunt destinate exportului, şi pot fi văzute pe pieţele de desfacere în principal din Uniunea Europeană. Industria alimentară are la bază materiile prime locale (lapte, carne) dar şi pe cele importate,

311

îndeosebi citrice, cafea, ceai. cacao. Produsele sunt foarte apreciate în Europa pentru calitatea şi varietatea lor. Este răspândită în toată ţara o parte din produsele acesteia fiind obţinute în gospodăriile familiale.

Activităţile agricole sunt complexe şi productive, o bună parte a produselor fiind destinate exportului. Principalul sector agricol îl reprezintă creşterea animalelor, reprezentând 60% din valoarea producţiei agricole.

Agricultura olandeză se remarcă prin: utilizarea celor mai adecvate şi eficiente tehnologii pentru prelucrarea, dar şi conservarea solului, folosirea atentă a îngrăşămintelor, astăzi existând tendinţa de a apela din ce în ce mai mult la îngrăşăminte naturale în vederea promovării unei agriculturi ecologice, valorificarea cât mai atentă a forţei de muncă extrem de specializată pentru a conserva şi transmite valenţele tehnologice şi deprinderile acesteia în viitor; nu atât obţinerea unor noi terenuri agricole, cât conservarea şi păstrarea calităţilor productive ale celor prezente şi mai ales a polderelor.

În polderele vechi, solul este intens folosit şi nu se mai pretează decât la păşunat. Fermierii închid aceste terenuri cu o reţea înaltă de diguri. În polderele tinere, solul este extrem de fertil permiţând o agricultură cu un mare randament, iar suprafaţa agricolă este divizată în câmpuri regulate. Mai mult de 40% din suprafaţa agricolă utilă reprezenta câmpuri şi grădini şi 60% câmp agricol şi suprafeţe pentru creşterea animalelor.

Pădurilc ocupă circa 8% din suprafaţa ţării iar păşunile şi fâneţele circa 32%.

Se cultivă cereale (grâu, secară, orz, ovăz), plante tehnice (sfecla de zahăr, in), plante furaje; se practică pe spaţii largi horticultura şi legumicultura. Se cresc mai ales bovine şi porcine (circa 14.000.000 de capete în 1997). O bună parte din agricultori sunt cuprinşi în cooperative sau sindicate de poldere.

Căi de comunicaţie şi transporturi. Gradul redus de frag-mentare a reliefului, prezenţa unor căi fluviatile Meuse, Rhin şi a Mării Nordului, au determinat construirea şi extinderea unor căi de comunicaţie multiple şi eficiente. Rolul acestora, fie că este vorba de căile de transport fluviatil şi maritim, feroviar, rutier sau aerian a fost din ce în ce mai important. Aproape 3000 km de cale ferată din care mai mult de jumătate electrificată, asigură transportul feroviar. Regiunea cu cea mai deasă reţea electrificată

312

se află în vestul ţării. Ea uneşte vestul cu estul Olandei sau nordul cu sudul (ex. Amsterdam-Eindhoven; Groningen-Nijmegen; Utrecht-Arnhem etc.). Peste 90.000 km de şosele din care 2000 km autostrăzi, străbat ţinuturile ţării completând transportul feroviar. Se remarcă în mod deosebit axele rutiere: Rotterdam-Utrecht-Arnhem şi Amsterdam-Hilverdsum-Amersfoort.

Rhinul aduce un plus în transporturile Olandei, făcând legătura cu Marea Nordului, dar şi cu ţările situate în amonte de intrarea pe teritoriul ţării. Alături de Rhin, canalele (peste 3.500 km de canale), numeroase şi cu o activă participare la transport, asigură multiple legături în interiorul ţării sau spre afară. Două dintre acestea au un rol primordial şi anume: Waterweg prin care Rotterdamul comunică cu Marea Nordului trecând prin avanportul acestuia (Europoort) şi Nordzee Kanaal prin care portul Amsterdam are ieşire la Marea Nordului. De aceste două canale se leagă altele cum sunt: Zuid-Willemsvart canal continuat cu Juliana care ajunge în regiunea Limburg trecând spre sud şi pe teritoriul Belgiei; Wilhelm în kanal care trece pe lângă Eindhoven, Tilburg, Breda spre unul din braţele râului Meuse; Merwedekanal care uneşte braţele Waal cu Leck mergând mai departe la Amsterdam.

Cu ajutorul flotei se transportă materii prime (cărbuni, minereuri, bumbac, produse agroalimentare, maşini, material de construcţie etc.). Traficul maritim este concentrat în Rotterdam, cel mai mare port european şi al lumii. Este situat pe un braţ al Rhinului, canalizat (Nieuwe Waterweg).

Oraşul Amsterdam este al doilea port al Olandei cu activităţi complexe. O serie de linii aeriene leagă Olanda de alte ţări europene sau din alte continente. Cel mai mare aeroport, Schiphol se află la Amsterdam.

Comerţul exterior. Olanda exportă o serie de materii prime şi produse industriale şi agricole, care au făcut-o cunoscută pe piaţa mondială, SUA, Asia de Est etc. dar mai ales pe piaţa Comună.

ITALIA

Suprafaţa: 301.323 kmp Populaţia: 57.679.825 loc. (2001) Densitatea: 191.4 loc./kmp (2001) Capitala: Roma 2.657.881 loc.

313

• Populaţie şi aşezări Populaţia Italiei număra în anul 2000 peste 57 mil.loc. Italia

se împarte în 20 de regiuni administrative care corespund unor regiuni istorice tradiţionale (ex: Campania, Lazio, Lombardia, Piemonte, Sicilia, Toscana etc.).

Italia mai poate fi împărţită în: Italia de Nord, Centrală şi de Sud.

Italia de Nord cuprinde: regiunea Piemont caracterizată printr-o influenţă franceză, apoi Liguria (Genova), Lombardia o regiune industrial-agricolă puternică, Brescia şi Trieste. Regiunea centrală, include Emilia Romagna două regiuni dezvoltate din punct de vedere economic, Marche la Adriatica, Toscana şi Umbria două regiuni renumite prin vestigiile etrusce şi valorile culturale renascentiste; Lazio şi Campania remarcate prin prezenţa oraşului Roma, Abruzzo şi Molise regiuni cu un potenţial natural deosebit. Italia de sud (Mezzogiorno) cu Napoli şi Câmpia fertilă a Campaniei, Apulia, Calabria, Basilicata.

În ceea ce priveşte sporul natural (0,5%), acesta a scăzut continuu, în 1980 fiind de 1,5‰ iar în 2001 de 1,02‰, ceea ce înseamnă ca raportul natalitate-mortalitate s-a modificat negativ, continuu.

Faţă de valoarea medie a densităţii populaţiei (191,4 loc/kmp) valoare ridicată la scară europeană, există regiuni cu valori situate mult peste această medie după cum există regiuni sub media pe ţară.

Prima regiune în care populaţia se concentrează înregistrând valori peste media ţării se află în nordul Italiei pe două aliniamente: unul pe direcţia: Milano-Bergamo-Brescia-Verona-Padova-Veneţia-Trieste, alinia-ment situat între câmpia joasă şi înaltă dar şi între câmpie şi Prealpi în lungul unor vechi căi de comunicaţie în interiorul nordului italian, dar şi cu ţările vecine. Spaţiul este marcat de prezenţa oraşului Milano importantă metropolă economică având o mare rază de influenţă, care se extinde în tot nordul Italiei. O serie de centre de mai mică importanţă gravitează către Milano. De altfel, oraşul Milano este capitala Lombardiei, regiune industrială de primă importanţă a ţării.

Al doilea aliniament de mare concentrare a populaţiei se desfăşoară în lungul Padului. Ea porneşte de la Torino, oraş situat

314

pe Pad în regiunea Piemont şi uneşte centrele: Pavia, Cremona, Mantova, Ferrara până în delta fluviului. Oraşul Torino, capitala automobilelor, cu predominarea industriei grele şi a altora care concură la producţia şi prelucrarea gazelor naturale, a produselor agricole etc., constitue principalul centru (tehnopol) de atracţie.

Al treilea aliniament cu valori ale densităţii populaţiei peste media ţării îl reprezintă Axa Emiliei mai exact Emilia-Romania. Reprezintă una din cele mai active axe de comunicaţie, cel puţin din nordul Italiei, făcând legătura aproximativ între Marea Adriatică şi Tireneană. Ea se desfăşoară de la Piacenza până la Rimini trecând prin Parma, Modena, Bologna, Forli. Activităţile industriale (metalurgie, chimie, industrie textilă, construcţii de maşini) se coroborează cu activităţi comerciale, agricole, cultural-administrative. Această cale de legătură se continuă apoi spre sud prin Ancona spre Pescara, Fogia, Bari.

Cele trei aliniamente urbane (urban-industriale) sunt completate cu areale dominate de un centru urban cu arie (zonă) de influenţă şi atracţie astfel: Genova cu Rapallo, Cairo-Montenotte, Savona unde au loc importante activităţi portuare, de transport şi comerciale, aici aflându-se unul din marile centre portuare şi industriale ale Italiei, Genua.

Un alt areal îl reprezintă Roma (regiunea Lazio) remarcat prin complexitatea activităţilor (de capitală, industriale, cultural-administrative etc.), apoi Napoli (regiunea Campania) port reprezentativ pentru comerţul Italiei, dar şi centru industrial şi cultural.

Regiuni de concentrare a populaţiei sunt şi cele din nordul Mării Adriatice între Trieste şi Veneţia, în care activităţile portuare şi de transport sunt completate de cele industriale, turistice, cul-turale. Pe litoralul tirenian, există şi teritoriul cuprins între Genua-Florenţa şi Livorno dominat de activităţi portuar-industriale, comerciale, culturale.

Două areale se remarcă prin valori crescute ale densităţii populaţiei în cele două insule Sicilia şi Sardinia şi anume: latura estică a Siciliei cu perimetrul Messina-Catania-Siracusa în care petrochimia joacă un rol important alături de agricultura de piaţă şi regiunea sudică a Sardiniei unde se află oraşul Cagliari. Există o mişcare a populaţiei de la sud către nord, dinspre Mezzogiorno spre nordul industrial ca şi spre zone mai ales cu agricultură de piaţă.

315

Populaţia urbană reprezintă circa 67% din totalul populaţiei. Principalele oraşe ale Italiei sunt: Roma (cu peste 2,6 mil.loc.), Milano (1,3 mil.loc.), Napoli (1,1 mil.loc.),Torino, Palermo, Genova cu o populaţie cuprinsă între 600.000 şi 1 mil.loc., Bologna, Firenze, Bari, Catania, Veneţia, Verona, Messina, Trieste, Taranto, Padova, fiecare cu peste 200.000 locuitori. Există oraşe cu mare potenţial de influenţă, care acoperă o parte a ţării numai intensitatea acesteia fiind diferită. Astfel, oraşul Milano domină jumătatea nordică iar Roma şi Napoli cealaltă jumătate (sudică) influenţă care se resimte până în Sicilia şi Sardinia.

Roma. Este fondată în 753 î.Cr. de Romulus şi Remus. La 510 î.Cr. se proclamă Republică, devine metropola celui mai im-portant imperiu. Din 1871 este capitala Italiei unificate. Este produsul unor timpuri de mult trecute, dar definirea ca centru de mare importanţă i-a dat-o Imperiul Roman. Ca număr al populaţiei, oraşul a cunoscut perioade de creştere dar şi descreştere, ajungând astăzi la peste 2,6 in locuitori.

Roma este un oraş în care funcţiile mai mult se asociază decât să se subordoneze, astăzi un rol deosebit revenind deopotrivă industriei (metalurgie, petrochimie, textile), culturii, administraţiei, schimburilor, finanţelor.

Roma este unul din marile centre culturale ale lumii cu monumente inegalabile: Coloseumul, Mausoleul lui Hadrian, Forumul Roman, bazilica San Pietro în Vincoli, fântâni, Via Appia.

Milano. Oraş situat în nordul Câmpiei Padului, pe o treaptă superioară a acesteia. Prin activităţile industriale de transport şi comerciale, fiind situat la intersecţia unor vechi căi de comunicaţie între Europa Sudică şi Centrală sau mai departe nordică, între nord-vestul şi nord-estul Italiei, oraşul reprezintă o metropolă economică de prim rang al Italiei. Este capitala Lombardiei, zona cea mai atractivă a ţării cuprinsă între râurile Ticino şi Mincio. Este o metropolă naţională după cum Genua este o metropolă regională.

Este regiunea cu cea mai mare producţie industrială electrică, construcţii de maşini mai ales mijloace de transport, industrie textilă şi alimentară, tipografie.

Torino. Centrul de referintă al industriei automobilelor celelalte ramuri industriale cooperând pe linia complementarităţii cu produse industriale necesare (chimică, textilă etc.). Nu lipsesc însă ramuri cum sunt: industria poligrafică, lemnului, alimentară.

316

Napoli. Oraş cu o importantă activitate portuară la Marea Tireniană se găseşte în Italia Meridională împreună cu centre mai mici, alcătuind o puternică aglomerare urbană între Capua si Salerno.

Pe lângă funcţia portuară, are şi o intensă activitate turistică. Dinspre golful Napoli, o vedere panoramică surprinde: vulcanul Vezuviu, maiestuosul crater al acestuia, oraşul Napoli în partea sa sud-vestică, apoi înşirate spre est până la Pompei o zonă total urbanizată în care se identifică şi Herculanum. Versanţii Vezuviului sunt acoperiţi în bază cu viţă de vie şi livezi de pomi fructiferi, iar în partea superioară de păduri. Cele două Câmpii Caserte în nord şi Pompei la sud sunt grânare ale Italiei sudice.

Veneţia. Oraş situat în laguna cu acelaşi nume în centrul acesteia, lagună cu apă sărată, la nord de delta Padului. Este situat pe un canal de navigaţie, mai ales pe dreapta sa, care traversează laguna pe la jumătate de la est către vest. În afară de Veneţia, în regiunea lagunei se mai întălnesc oraşele: Chioggia în sud şi Mestre în vest şi câteva centre mai mici cum sunt: Murano, Burano, Torcelllo, Lido di Jesolo. Ca mod de utilizare a terenurilor se remarcă cele agricole spre nordul şi sudul lagunei, zone îndiguite pentru pescuit etc. Laguna comunică prin trei lungi guri cu Marea Adriatică (Lido, Malamoco, Chioggia). Istoria Veneţiei este marcată de-a lungul timpului de mari lucrări întreprinse pentru protejarea ei, cum ar fi pereţii de protecţie (murazzi).

Oraşul Veneţia desfăşoară pe lângă activităţile turistice şi activităţi portuoare, industriale şi comerciale.

Economia Industria reprezintă un sector important în economia ţării.

În primul rând, cea extractivă, dar materiile prime exploatate sunt insuficiente pentru necesarul economiei. Se exploatează minereuri metalifere, deşi extracţia acestora în nord este în declin, precum şi a sulfului din Sicilia sau a cărbunelui din Sardinia şi nemetalifere, calcare şi alte materiale de construcţie (granite).

Se extrag: minereuri de fier în Valle d'Aosta, magneziu în Liguria, zinc în văile Seriana şi Brembana (râul Bremba), magneziu la Trento şi Spezia. Dintre nemetalifere grafit, talc, azbest, argint,

317

cupru. Extracţia piritelor se face în Italia Centrală, iar a sărurilor de potasiu în Toscana.

Se exploatează gaze naturale în Câmpia Padului, în Calabria şi Basilicata, iar petrol în sudul Siciliei.

Industria energetică este asigurată cu materii prime autohtone şi importate. Se folosesc: cărbunele, petrolul şi gazele naturale cu tendinţa de obţinere a altor surse energetice cum sunt cele geotermale (Toscana). Cea mai importantă şi timpurie sursă este însă hidroenergia cu o mare dezvoltare în Alpi şi Apenini, unde sunt amenajate în acest sens multe bazine hidrografice. Industrializarea accentuată după 1960 a impus o extindere a resursei hidroenergetice către petrol, şi gaze deja descoperite în 1920 în valea Padului, valorificându-se astăzi noi perimetre gazeifere descoperite în platforma continentală: Ravena, Rimini, Calabria, Ragusa, Marea Ionică. Cantitatea cea mai mare de gaze naturale este importată din Algeria.

Pentru industria siderurgică Italia foloseşte materie primă locală, dar mai ales importată: minereuri de fier, fier vechi, huilă, nemetale etc., în ceea ce priveşte repartiţia centrelor siderurgice se constată că: unele sunt amplasate pe ţărm, amplasare legată de materia prima mai ales importată – Genova, Piombino, Napoli, Tarento, Veneţia – pentru siderurgia aluminiului. Alte centre se găsesc în interiorul ţării în regiuni mari consumatoare de produse siderurgice îndeosebi pentru industria constructoare de maşini, dar şi aproape de unele materii prime – Milano, Terni, Bergamo, Bozen pentru siderurgia aluminiului, Aosta unde se mai exploatează cărbuni şi minereuri de fier.

Industria constructoare de maşini este una dintre cele mai dezvoltate şi diversificate ramuri industriale din Italia, în cadrul ei existând subramuri tradiţionale şi subramuri foarte noi.

Cea mai veche subramură este aceea a construcţiei de auto-mobile. Principalele centre sunt amplasate în nordul ţării (Torino, Milano, Novara, Bolzano, Brescia ş.a). Circa 90% din automobilele firmei Fiat se obţin la Torino, Milano, Napoli. În timp ce maşinile agricole, materialul electro-menajer este foarte dispersat, construcţiile mecanice şi electrice, în care se obţine o gamă foarte mare de produse sunt amplasate tot în nordul ţării şi anume: în Lombardia (Milano, Brescia, Parma, Torino, Genua, Florenţa, Veneţia). Construcţiile navale sunt realizate în centrele: Genova, Napoli, Trieste, apoi la Spezia, Livorno, iar industria aeronautică la

318

Torino, Bozen, Brescia. La fel de importante şi bine repartizate spaţial sunt: optica, electronica, electrotehnica (îndeosebi produse electromenajere, tehnică de calcul) în centrele: Milano, Torino, Udine, Roma, Napoli.

Industria chimică prelucrează materia primă autohtonă (gaze naturale, petrol, sulfuri şi fosforite) dar şi importate. Această ramură industrială de primă importanţă pentru economia ţării, având în vedere solicitarea susţinută a produselor sale este reprezentată prin cele două domenii şi anume: industria chimică de bază şi petrochimia. Ambele cunosc o mare răspândire în nordul ţării (Torino, Milano, Novara, Cremona, Piacenza, Veneţia, Montenote, Genova, Bologna, Ravenna) reamintind cele mai puternice rafinării (Ravenna, Novara, Miiano) dar şi în partea centrală şi sudică la Livorno, La Spezia, Ancona, Pamarance, Roma, Napoli, Brindisi, Taranto.

În insulele Sicilia şi Sardinia, sunt prezente atât industria chimică dar şi petrochimia (Messina, Siracuza, Trapani, Cagliari, Porto Torres).

Pentru industria petrochimică, Italia îşi aduce gazele naturale printr-un gazoduct care porneşte din Algeria Centrală, traversează Tunisia, strâmtoarea Siciliei, insula Sicilia şi apoi, prin Calabria către Italia Centrală. Gazul metan îl aduce din Algeria, Libia, Olanda şi Rusia. În timp ce în nordul ţării instalaţiile petrochimice sunt amplasate în interior la marii sau aproape de marii consumatori, în centru şi sud ele sunt amplasate exclusiv pe litoral (petrochimie portuară) asemănător siderurgiei portuare.

Tradiţională în peisajul industrial al Italiei, este industria textilă. Începutul, s-a realizat cu prelucrarea lânii în Italia de Nord în mici ateliere, acest aspect meşteşugăresc-artizanal păstrându-se şi astăzi în multe localităţi. Se prelucrează materia primă autohtonă lână, fibre sintetice, cânepa în două mari areale Milano şi Florenţa, dar şi materia primă importată bumbac, mătase, lână. Reprezentativă este subramura produselor obţinute din lână. Principalele centre ale industriei textile se găsesc în nordul ţării: Milano, Como, Monza, Varese, Bergamo, Torino, Moden,. iar în centru şi sudul ţării: Lucca, Roma, Napoli, Salerno, Catania în Sicilia.

Industria pielăriei şi încălţămintei este răspândită mai cu seamă în nordul ţării, iar materia primă în bună parte se importă. În aceeaşi măsură este răspândită industria alimentară, mai ales că

319

agricultura oferă suficientă materie primă; industria cărnii, a legumelor şi fructelor, a produselor făinoase, a celor rezultate din prelucrarea strugurilor.

Repartiţia spaţială a industriei a conturat patru zone industriale şi anume:

– zona Torino (Piemonteză) cu o largă reprezentare a industriei hidroelectrice, a construcţiilor de maşini (autovehicule), avioane, electronică, petrochimică. Există aici Torino unul din tehnopolii Europei.

– zona Milano (Lombardia) cu industria extractivă (gaze naturale), industria construcţiilor de maşini (autovehicule), industria textilă, chimică şi petrochimică (anvelope) amenajări hidroelectrice. Milano este şi unul din oraşele financiare şi al industriilor punctuale. Este dispecerul oraşelor industriale de la bordura Alpilor şi din lungul Padului. De altfel, Milano este cel mai important centru industrial, comercial şi financiar al Italiei.

– zona Veneţia – Trieste în care se remarcă: industria petrochimică, a construcţiilor navale, chimică.

– zona napolitană (Napoli) care asociază industria construcţiilor navale cu cea petrochimică şi chimică, cu siderurgie. Cele patru zone industriale amintite pot fi grupate în trei mari regiuni mai vechi astfel: două regiuni industriale vechi şi diversificate în nord (ocupând culoarul Padului între Torino-Mila-no-Verona-Veneţia) şi a treia regiune Genova şi patru regiuni industriale mai noi: una pe aliniamentul Bologna-Ravena-Ancona: una în sud-est unind oraşele Bari şi Brindisi; penultima pe aliniamentul Livorno-Florenţa; iar ultima coincide cu oraşul Napoli.

În prima regiune se întâlnesc o metropolă naţională (Milano) şi patru metropole regionale (Torino, Verona, Padova. Veneţia) în celelalte regiuni se găsesc numai metropole regionale: Bologna, Napoli, Bari, Genua.

Ele cuprind de asemenea mari porturi: Veneţia, Ravena, Genova, Napoli, Toronto.

Aici sunt conturate şi noile nuclee industriale: Brindisi, Saierno, Reggio, Catania, Siracusa etc.

Agricultura. Suprafaţa cultivată este restrânsă dacă o rapor-tăm la suprafaţa întregii ţări. Ea se referă, în primul rând, la Câmpia Padului, iar în al doilea rând, la câmpiile litorale dinspre

320

Marea Tireniană şi Adriatică. Având o suprafaţă arabilă relativ redusă, agricultura capătă un caracter intensiv.

În nord, în Câmpia Padului, se cultivă: cereale, orez, sfeclă de zahăr şi se cresc bovine şi porcine; în regiunile colinare preapeninice şi subapeninice ca şi în câmpiile litorale se cultivă plante mediteraneene (măslin, viţă de vie) apoi plante furajere şi se cresc animale. În regiunea Apulia se întâlnesc întinse plantaţii de măslin şi viţă-de-vie; în Alpi şi Apenini precum şi în regiunea prealpină pe suprafeţe restrânse, şi extensiv se cultivă cereale, viţă de vie şi se cresc ovine pe suprafeţele cu păşuni şi fâneţe; în Sicilia şi Sardinia ca şi în Calabria se practică intensiv cultura viţei de vie, măslinului şi citricelor asociate creşterii ovinelor.

Pescuitul este bine reprezentat. Transporturile. Cele mai dese căi de comunicaţie sunt cele

rutiere (peste 290.000 km). Ele asigură transportul de mărfuri şi pasageri între cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Multe din căile rutiere sunt autostrăzi (circa 7.000 km) şi magistrale dintre cele mai moderne (ex. Autostrada Soarelui).

Din totalul de peste 20.000 km de căi ferate, circa 9.500 sunt electrificate. Un loc aparte îl reprezintă căile ferate, rutiere, tunelurile, viaductele din Munţii Alpi sau Apenini. Italia de Nord este străbătută de mari axe rutiere şi feroviare spre ţările vecine astfel:

– calea ferată şi rutieră în regiunea Liguriei de la Riviera spre Nice;

– calea ferată de la Torino prin pasul Mt. Cenis către Franţa. (Torino este punctul de pornire al celor mai importante căi de comunicaţie care traversează Alpii);

– calea rutieră de la Torino pe lângă Mt. Blanc prin St. Bernard spre Franţa;

– calea ferată şi rutieră de la Milano spre Elveţia trecând prin cele două pasuri Simplon şi St. Gothard;

– calea ferată şi rutieră de la Verona prin pasul Brenner spre Austria şi mai departe Germania;

– calea ferată şi rutieră de la Veneţia prin pasul Treviso spre Viena.

Foarte importante pentru Italia sunt transporturile maritime şi aeriene. În acest sens, s-au dezvoltat oraşele-porturi, unele dintre ele situându-se printre cele mai mari din Bazinul Mediteranei (Genova, Veneţia, Napoli, Trieste, Bari s.a); de fapt, câteva porturi

321

asigură cea mai mare parte a transportului maritim: Genova, Trieste şi Augusta, Napoli, Livorno şi Veneţia.

Italia importă şi exportă materii prime, produse agricole şi industriale dintre cele mai diverse având ca parteneri importanţi Germania, Franţa, Marea Britanie, SUA, Japonia şa.

Turismul deţine un loc de seamă în economia ţării. Circa 30 milioane de turişti străini vizitează în fiecare an Italia. Aproape 8% din populaţie este ocupată în turism. Ca principale zone sau obiective turistice se remarcă: Roma, oraşul cu foarte multe monumente istorice şi de artă, Veneţia, Florenţa, Padova, Napoli inclusiv Vezuviul, Alpii, Riviera Italiană, Sicilia cu Etna etc. În limitele acestei ţări se găsese 19 Parcuri Naţionale cu obiective de atracţie neasemuite (ex. Dolomiticii, Gran Sasso, Parco d'Abruzzo, Aspromonte, Vezuviul etc.)

BIBLIOGRAFIE Marin Ion, Continente, Geografie Regională, Editura

Universităţii din Bucureşti, 1995. Marin I., Nedelcu A., Geografie Mondială, S.C. Editura

Prahova S.A. Ploieşti, 1995. Caloianu N., Gârbacea V., Hârjoabă I., Iancu Silvia, Marin

I., Geografia continentelor: Europa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

Allix P. Soppelsa T., Images de la Terra et des Hommes, Paris Es. (Balin), 1981. GEOGRAFIA MEDIULUI II

DATE GENERALE

În ansamblul său starea planetei s-a degradat alarmant. Factorii care au condus la intensificarea presiunilor exercitate asupra mediilor naturale şi care au generat poluare sunt creşterea populaţiei, creşterea

322

explozivă a producţiei economice mondiale şi distribuţia veniturilor. Definiţie şi termeni

Poluarea poate fi definită ca „totalitatea proceselor prin care se introduc în mediu, direct sau indirect, materie sau energie cu efecte dăunătoare sau nocive, care alterează ecosistemele, diminuează resursele biologice şi pun în pericol sănătatea omului”. Prin urmare, poluarea poate fi naturală şi artificială, ultima deţinând cea mai mare pondere.

Prin poluant se înţelege un factor (materie sau energie), produs de om sau datorat unor procese naturale, a cărui prezenţă în mediu într-o cantitate care depăşeşte o limită care poate fi tolerată de una sau mai multe specii de vieţuitoare, sau de către om, împiedică dezvoltarea normală a acestora. Poluarea determină dezechilibrul factorilor de mediu, cu consecinţe dăunătoare asupra vieţii. Activitatea umană produce poluare, indiferent de domeniul în care se desfăşoară. Procesele de poluare determinate de activitatea antropică au următoarele caracteristici comune: • sunt disipative de resurse, în sensul că raportul de utilizare al

acestora este totdeauna subunitar (materie primă/ materie rezultată < 1);

• sunt generatoare de subproduse sau deşeuri, datorită randamentului scăzut de transformare;

• sunt consumatoare de resurse naturale neregenerabile sau neregenerabile la scara timpului uman;

• sunt ireversibile termodinamic (cu rare excepţii). La acestea pot fi adăugate următoarele aspecte:

Poluarea antropică creşte exponenţial cu creşterea populaţiei globului, cu dezvoltarea industriei şi a agriculturii intensive şi cu frecvenţa conflictelor armate.

Diversificarea şi perfecţionarea tehnologiilor de producţie a diversificat sursele de poluare si poluanţii, chiar dacă, în egală măsură, au perfecţionat şi tehnologia de reducere a cantităţii acestora.

Între procesul poluant (cauză) şi efectul asupra mediului există un decalaj spaţial şi altul temporal.

Consecinţele pe termen scurt pot fi percepute şi măsurate, dar cele pe termen lung sunt greu previzibile, datorită complexităţii relaţiilor dintre factorii de mediu şi ecosisteme

323

şi prin apariţia tardivă a efectelor. Deoarece nu se cunoaşte capacitatea de suport a ecosistemelor

este dificil să se precizeze care sunt limitele admisibile ale poluării.

Fig 1. Schema generală a poluării geosferelor

Clasificarea poluanţilor şi a surselor de poluare

Prezentăm în continuare cele mai importante criterii după care poate fi realizată o sistematizare a categoriilor de poluanţi. În funcţie de originea procesului: poluare naturală (poluare

de fond) şi poluare antropică. În funcţie de starea de agregare: Emisii gazoase, care provin

în proporţie de peste 90% din arderea combustibililor solizi, din emisiile de gaze de eşapament şi, secundar, din industria chimică sau din alte industrii; Ape uzate, care provin din mediul urban, agricultură+zootehnie şi ape industriale; Poluanţi solizi, foarte variaţi ca origine şi care sunt cuprinşi în categoria deşeurilor solide (prafuri, pulberi, zgure, steril, subproduse etc.).

ATMOSFERA

Gaze, pulberi, radionuclizi, viruşi

ACTIVITATEA UMANĂ

Deşeuri industriale, agricole urbane, activitåţi de cercetare, medicale, militare

Ploi acide Ploi acide

HIDROSFER PEDOSFERA

BIOSFERA

324

În funcţie natura poluantului, poluarea poate fi microbiologică, chimică, fizică, psihica şi informaţională sau poluare estetică.

În funcţie de caracteristica şi dimensiunile sursei: poluare punctuală sau poluare difuză.

În funcţie de durata de emisie a poluantului: poluare permanentă (sursele industriale, unele activităţi din mediul urban), temporară sau periodică (mijloacele de transport, agricultura) şi accidentală (determinata în principal de accidentele tehnologice).

După efectele pe care le produce: efecte directe (imediate, pe termen scurt) şi efecte indirecte (pe termen mediu sau lung).

După mediile în care acţionează preponderent: poluarea atmosferei, hidrosferei şi poluarea edafică (a solului), în fiecare dintre aceste sfere putându-se produce oricare din tipurile anterior menţionate. În mod obişnuit în aer ajung însă substanţele volatile, în apă cele solubile, iar în sol cele insolubile şi solide. Datorită interrelaţiilor dintre geosfere, poluarea uneia dintre sfere se va răsfrânge în toate celelalte, dar cu viteze, intensităţi şi efecte diferite. Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură

Următorii termeni definesc concentraţia poluanţilor: – Limita de detectare – nivelul sub care un poluant nu poate fi decelat în mediu; – Limita de concentrare, la care se resimte efectul poluant, dar care se situează sub concentraţia maximă admisibilă; – Concentraţia maximă admisibilă (CMA) – nivelul superior de concentraţie reglementat prin acte normative care stabilesc limita de la care efectele sunt dăunătoare pentru organismele vii. CMA are valori diferite pentru interval de 30 minute, 24 ore, sau se exprimă ca medie anuală admisibilă. În unele state, se utilizează concentraţia maximă admisibilă excepţional, al cărei nivel de concentraţie este peste CMA; – Gradul de persistenţă al poluantului reprezintă durata în care o substanţă exercită efect poluant; diferă în funcţie de natura poluantului, durata şi concentraţia emisiei, condiţiile de relief şi climatice locale. Concentraţiile poluanţilor se exprimă în: – unităţi de greutate: µg/kg, mg/kg, mg/tonă; – unităţi de volum: µg/l, mg/l, mg/m3;

325

– unităţi relative: ppm – părţi pe milion 1ppm ≈ 1cm3/m3 ≈ 1g/tonă≈1mg/l; ppb = părţi pe bilion; 1 ppb ≈ 1 µg /l ≈ 1mg / m3. – exprimare procetuală %.

Concentrarea poluanţilor în organismele biologice şi la om

Orice poluant introdus în mediu este supus unor procese de dispersie, difuzie şi transport de către aer, apă, animale şi om. Plantele pot prelua direct poluantul din aer, apă sau sol, iar animalele şi omul le preiau din plante, aer şi apă. Unii poluanţi nu sunt metabolizaţi şi nici eliminaţi din organismele vegetale sau animale, ci se acumulează în acestea. Pe traseul unui lanţ trofic are loc procesul de amplificare biologică a poluanţilor, determinat de următoarele procese:

scăderea biomasei organismelor, de la producător la consumatorul de vârf;

creşterea procentuală a poluantului la consumatorul de vârf. De exemplu, insecticidul DDT are un nivel de 0,04 ppm în plancton, de 0,42 ppm în moluşte şi poate ajunge la 3,25 – 75,5 ppm la om. Întrebări de verificare

1. Care sunt caracteristicile comune ale proceselor de poluare ? 2. Care sunt criteriile în funcţie de care se clasifică procesele de

poluare ? 3. Când se consideră că o substanţă introdusă în mediu, produce

poluare ?

POLUAREA ATMOSFEREI Poluarea fizică a atmosferei Are la bază cedarea dinspre diferite surse spre atmosferă a unor

categorii şi cantităţi diferite de energie şi anume: • energie mecanică: produce poluarea sonoră; • energie calorică; produce poluarea termică; • energie radiantă: produce poluarea cu diferite tipuri de radiaţii.

Poluarea sonoră. Se produce datorită emisiilor de sunete (oscilaţii armonice) şi zgomote (oscilaţii nearmonice sau amestec de sunete discordante). Are ca domeniu de manifestare în special mediul urban, cu o concentrare maximă în preajma zonelor cu funcţii industriale şi de transport (artere şi noduri rutiere, proximitatea aeroporturilor şi a capetelor de culoare aeriene). Efecte: disconfort psihic sau tulburări

326

neurovegetative, nevroze, hipertensiune, tulburări endocrine. Poluarea termică. Are două modalităţi distincte de manifestare:

directă (imediată) şi indusă sau indirectă, care este rezultatul efectelor poluanţilor asupra climei. Surse: activităţi industriale, de transport, agricole, casnice, conflagraţii. Este maximă în aglomerările urbane, în care temperatura poate fi mai mare cu 5-10 oC faţă de zonele vecine. Efecte: disconfort, accidente vasculare sau cardiace.

Poluarea cu radiaţii. Este consecinţa proceselor de emisie şi propagare în spaţiu a unor unde electromagnetice (razele X şi radiaţia gama) şi radiaţii corpusculare (radiaţii alfa, beta, pozitroni şi neutroni), însoţite de transport de energie, şi care determină modificări importante ale materiei, de natură fizică, chimică şi biologică. Surse naturale: radiaţia cosmică, rocile şi apele radioactive. Surse artificiale: extragerea şi prelucrarea minereurilor radioactive, combustibilii nucleari, centralele nuclearo-electrice, reactoarele şi acceleratoarele de particule, aparatura de cercetare izotopică, experimentele militare, accidentele nucleare. Dintre radioizotopii constituenţilor fundamentali ai lumii vii menţionăm: 42K (13 x 108 ani, timp de înjumătăţire), 14C (5568 ani), 32P (14,5 ani), 3H (12,4 ani), iar dintre radioizotopii produselor de fisiune: 239Pu (Plutoniu, 24.000 ani), 90Sr (27,7 ani), 137Cs (23 ani). Dintre izotopii gazelor rare, cel mai nociv este Radonul 222Rn, iar cel mai stabil, 85Kr. Efecte: modificări de natură genetică, afectând cromozomii şi codul genetic; reducerea potenţialului biotic, deci, a productivităţii ecosistemelor; reducerea potenţialului germinativ şi regenerativ al speciilor; reducerea longevităţii, direct proporţională cu doza şi durata iradierii; dereglări fiziologice care, în final, pot determina moartea indivizilor afectaţi.

Poluarea cu poluanţi solizi. Surse: arderea incompletă a combustibililor, industria extractivă în cariere, siderurgia, metalurgia, industria materialelor de construcţie, (în special ciment), negru de fum, alte industrii care produc pulberi sau praf sedimentabile, precum şi pulberi în suspensie, (ceaţă, fum, prafuri industriale ultrauşoare).

Pulberi cu plumb care provin din industria metalurgică, crematoarele de gunoaie, gazele de eşapament). În medie, un vehicul eliberează 1 kg/Pb/an sub formă de particule foarte fine. În gheaţa din Groenlanda, concentraţiile au crescut de la 04 ppb în 800 e.n., la peste 30 ppb în 1995. În zonele urbane, apa de ploaie poate conţine 40 mg/l sau mai mult.

Pulberi cu mercur, eliminate în aer de industria clorului, industrii

327

care utilizează Hg în procesul tehnologic şi din arderea combustibililor fosili. În centrele urbane concentraţiile ajung la 0,1 mg/m3.

Pulberi cu cupru, eliminate de metalurgia neferoasă. Pot ajunge la concentraţii de 50 g/m3 în preajma centrelor metalurgice. Siliciu. Pulberi artificiale de SiO2 (cariere, mori de cuarţ, industria materialelor de construcţie). Produce fibroze sau silicoză.

Poluarea chimică a atmosferei. Este consecinţa introducerii în atmosferă a unor gaze ce există în mod natural (COx, NOx), dar care determină depăşirea concentraţiilor naturale sau a introducerii unor substanţe inexistente în mod natural. Surse staţionare cu activitate permanentă: emisii cu concentraţii mari, datorate arderii combustibililor fosili în scopuri industriale sau urbane şi care eliberează în atmosferă gaze şi particule solide:

– cărbunele eliberează suspensii (C, Si, Al, FeOx, Zn, Cd, Ni, Sl) şi gaze (NOx, CO, acid fluorhidric, aldehide);

– produsele din petrol eliberează NOx, CO, SO2, hidrocarburi policiclice şi cenuşă bogată în sulfaţi, Sl, Vn;

– gazele naturale (cantităţi reduse de NOx, COx şi unele hidrocarburi).

Alte surse de gaze: petrochimia, combinatele chimice, metalurgia primară neferoasă etc.

Surse mobile: sunt mijloacele de transport rutier, fluvial şi aerian. Emisiile de gaze intră în atmosferă concentrat (coşurile industriale, cele de la centralele electrice) sau difuz (mijloacele de transport), iar viteza de dispersie depinde de: (1) caracteristicile fizice ale sursei (viteza şi temperatura gazelor, înălţimea coşului de emisie şi diametrul acestuia, caracterul stabil sau mobil al sursei, durata de emisie); (2) caracteristicile chimice ale emisiei (concentraţia poluantului şi nivelul de toxicitate); (3) factori naturali: parametrii meteorologici (viteza şi durata vântului, umezeala aerului, precipitaţiile atmosferice, presiunea aerului), relief (culoare de vale, zone depresionare, barierele orografice) şi de prezenţa unor suprafeţe împădurite capabile să reţină particule şi să neutralizeze unele gaze.

Principalele substanţe chimice poluante ale atmosferei Compuşi organici volatili. Sunt hidrocarburi (benzina, eterii de petrol, benzen, acetonă, cloroform, esteri, fenoli, sulfura de carbon s.a) care rezultă din prelucrarea ţiţeiului şi a produselor petroliere, din composturile menajere, agricole sau industriale şi din emisiile vehiculelor care folosesc motoare cu explozie. Pot fi rezultatul unor

328

procese naturale. Procesele incomplete de ardere generează hidrocarburi policiclice cancerigene (benzoantracen, clorantren). Oxizii de carbon. Monoxidul de carbon este cel mai important poluant al atmosferei. Surse naturale: erupţii vulcanice, incendii, descărcări electrice şi fermentaţiile anaerobe. Concentraţia în troposfera nepoluată este de 0,1 – 0,2 ppm. Surse artificiale: arderea combustibililor fosili şi arderile incomplete ale carburanţilor în motoarele cu explozie. Indicii de emisie a CO (Ie = CO rezultat / Combustibil consumat), arată că valorile maxime de poluare cu CO sunt localizate în zonele industriale, centrele urbane şi nodurile rutiere, (2-140 ppm). Efecte: afecţiuni cerebrale, dereglări de sarcină, malformaţii sau chiar decesul. Cele mai mari valori medii zilnice admise sunt de 2 mg/m3. – Dioxidul de carbon. Este gazul principal care determină „efectul de seră”. Surse: procese de combustie 79 %, respiraţia plantelor 17,8 %, surse industriale 3%, alte procese naturale 0,2 %. Cantitatea totală de CO2 din atmosferă a crescut de la 1,29 ppm (1965-1985) la 1,5 ppm (1985-1995). Efecte: devine toxic pentru om în concentraţii de peste 2–3 %, şi nociv la concentraţii de peste 25– 30 %. Compuşii sulfului (oxizii de sulf şi acidul sulfhidric) Surse: procese naturale (67%); activităţi antropice (33%, din care 96% prin arderea combustibililor fosili). – Dioxidul de sulf se găseşte în concentraţii de cca 0.2 ppm în troposfera nepoluată. Surse artificiale: arderea combustibililor fosili şi unele procese metalurgice (prelucrarea a 1000 t de pirită, produce 600 t SO2). Emisiile totale/an sunt estimate la 330 milioane tone. Efecte: > 35 ppb, moartea lichenilor şi muşchilor; > 0.1 ppm, moartea plantelor fanerogame; > 1,0 ppm, moartea tuturor plantelor, iar la om provoacă iritaţii ale aparatului respirator; > 5-10 ppm, spasm bronşic; în concentraţii de 4 – 5 mg/m3, intoxicaţii şi decese la mamifere şi om. CMA sunt de 0,75 mg/m3 pentru maxim 30 minute, 0,25 mg/m3 pentru 24 h şi 0,01 mg/m3 medie anuală. Sub acţiunea razelor UV, SO2 trece în SO3, mult mai toxic şi foarte solubil în apă. În prezenţa vaporilor de apă, formează acid sulfuric, fiind antrenat de precipitaţii (vezi ploile acide). – Acidul sulfhidric sau hidrogenul sulfurat. Concentraţiile naturale în atmosferă sunt de 0,4 mg/m3, adică sub limita de detecţie olfactivă, situată sub nivelul de 0,13 ppm. Surse naturale: producţia naturală de H2S este estimată la 280 milioane tone/an, din care 80 milioane tone, în mediile terestre.

329

Sursele artificiale: industria (petrolieră, petrochimică, chimică, metalurgică, alimentară), agricultura, zootehnia şi apele uzate. Are acţiune toxică mai puternică asupra animalelor şi omului (sistemul nervos, aparatul respirator şi sângele) decât asupra plantelor, şi acţiune corozivă asupra vopselelor si metalelor (inclusiv asupra Al, Cu, Zn). CMA pentru România sunt de 0,015 mg/l în 30 minute şi de 0,008 mg/l în 24 ore. Compuşii azotului. Oxizii de azot sunt componenţi naturali ai atmosferei. Cel mai important efect poluant îl are NO2, gaz de culoare galbenă, stabil chimic. Surse naturale: combinarea în atmosferă a NO cu oxigenul. Sursele artificiale: arderea combustibililor fosili şi emisiile motoarelor cu explozie (5 x 107 tone). Contribuie la formarea smogului. Efecte: în concentraţii reduse provoacă iritaţii ale aparatului respirator, arsuri şi sufocare; în concentraţii ridicate, provoacă asfixiere, convulsii şi blocarea respiraţiei. CMA sunt de 0,3 mg/m3 pentru 30 minute, 0,1 mg/m3 pentru 24 ore şi 0,01 mg/m3 valoare medie anuală. – Peroxi-aceti-nitraţii (PAN) Se formează sub influenţa radiaţiei solare şi accelerează procesul de formare a ozonului în troposferă. Chiar în concentraţii de numai 15 ppm determină leziuni foliare la plante, deci, dereglarea fotosintezei, iar la om, provoacă iritaţii oculare şi dereglări respiratorii. Derivaţii halogenilor . Au provenienţă exclusiv industrială. – Clorul. Surse: electroliza clorurilor alcaline, lichefierea clorului, producţia de celuloză, hârtie şi solvenţi organici şi a pesticidelor organoclorurate. Este mai greu decât aerul şi solubil în apă, deci se concentrează cu uşurinţă în apropierea solului, în zone puţin ventilate (fundul depresiunilor, culoare de vale) şi în apă. Efecte: > 15 – 20 ppm, disfuncţii ale aparatului respirator şi iritaţii severe ale mucoasei globului ocular; > 100 ppm, enfizem sau edem pulmonar, bronşite şi deces; corodarea metalelor. CMA sunt de 0,1 mg/m3 pentru 30 minute şi numai 0,03 mg/m3 pentru 24 de ore. – Fluorul. Surse: industria aluminiului. Efecte: chiar în concentraţii de numai 0,1 ppb produce necroze foliare, defoliere, iar în concentraţii de 60 – 100 ppb, moartea plantelor. Poate fi concentrat în ţesutul vegetal până la 2 g/kg masă uscată.

Poluarea biologică a atmosferei Atmosfera nu dispune de o microfloră proprie, dar, în partea

330

inferioară a troposferei există în permanenţă microorganisme de origine umană, animală sau naturală (viruşi, bacterii şi fungi). Cele provenite de la om şi animale pot fi saprofite (nepatogene), condiţionat patogene şi patogene. Sunt prezente în atmosferă, înglobate sau aderente la particule de praf, fum sau vapori de apă sau ca praf bacterian.

Autoepurarea atmosferei În atmosferă funcţionează mecanisme naturale prin care se

realizează autoepurarea aerului. Dintre acestea, enumerăm mecanismele fizice (dispersia şi difuzia poluantului în masele de aer, sedimentarea, aderarea la particulele de apă sau la cele solide din aer, antrenarea mecanică descendentă prin intermediul precipitaţiilor atmosferice şi transformări sub influenţa radiaţiei solare), chimice (recombinări chimice) şi biologice (consum de poluanţi sau transformarea biochimică a acestora). Calitatea şi intensitatea cu care se realizează aceste procese depinde de natura poluantului, starea de agregare, concentraţia şi nivelul de toxicitate, starea parametrilor meteorologici.

Poluarea aerului în România În ansamblu, România este o ţară cu nivel mediu sau submediu de

poluare a aerului. Sursele principale sunt arderea combustibililor fosili, industria chimică, petrochimia, siderurgia şi metalurgia, materialele de construcţie şi traficul rutier. Poluarea industrială este amplificată de utilizarea unor tehnologii depăşite, absenţa instalaţiilor de filtrare sau a celor de epurare a gazelor şi de absenţa catalizatorului la autovehicule. – Metalurgia neferoasă (Copşa Mica, Baia Mare şi Zlatna) determină nivele ridicate de poluare cu: pulberi cu un conţinut ridicat de metale grele (As, Pb, Cd, Zn, Cu, Sn) care depăşesc de 10 – 200 ori normele admise (în special la Pb şi Cd); pulberi totale în suspensie (depăşiri ale CMA în 20 – 50% din numărul de zile) sau pulberi sedimentabile; gaze cu conţinut ridicat de CO2 care au concentraţii de până la 20 de ori mai mari decât CMA în 24 ore. – Industria chimică şi petrochimia impurifică atmosfera cu: emisii complexe de poluanţi anorganici (Făgăraş, Borzeşti, Săvineşti şi Dej, cu SO2, NOx, HCl, Cl2, H2SO4, NH3) şi organici (fenoli, aldehide organo – clorurate), cu emisii de hidrocarburi, fluor, fenoli, SO2, NO2 şi funingini (Midia, Ploieşti, Brazi, Teleajen şi Piteşti); emisii de SO2 şi H2 (industria celulozei, hârtiei şi fibrelor artificiale din Brăila, Lupeni, Suceava) şi NH3 (uzinele de îngrăşăminte chimice din Arad,

331

Işalniţa, Târgu Mureş, Turnu Măgurele). – Siderurgia (Galaţi, Hunedoara, Călan, Reşiţa şi Călăraşi) produce emisii masive de pulberi cu concentraţii ridicate de Pb, Zn, Cu, Cr, şi Zr. – Marile termocentrale ale ţării, în special cele care utilizează cărbune şi păcură (Rovinari, Turceni, Mintia, Turnu Severin) elimină în atmosferă pulberi cu As, Cd, Pb, Mg, Mn şi, în mică măsură, SO2, CO, CO2 şi NO2. Întrebări de verificare 1. Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură a concentraţiilor. 2. Care sunt sursele antropice de poluare a atmosferei ? 3. În ce mod arderea combustibililor fosili produce poluarea atmosferei ? 4. Care sunt cele mai importante tipuri de poluare a atmosferei urbane? 5. Care sunt gazele poluante emise de mijloacele de transport ? 6. Expuneţi procesele de autoepurare a atmosferei şi factorii de care depind.

POLUAREA HIDROSFEREI Apa este o resursă naturală neregenerabilă, al cărei volum total

este apreciat la 1,386 miliarde km3. Proprietăţile naturale ale apei pot fi modificate datorită poluării, proces convergent cu cel de creştere a cerinţelor.

Poluarea apelor de suprafaţă Sursele de poluare pot acţiona permanent, temporar sau accidental, emisiile având caracter punctual (canalizarea, cu sau fără reţea de tratare a apei, surse industriale, deversări accidentale, industria minieră) sau areal (activitatea agricolă, forestieră, de construcţii, sedimentele atmosferice).

Poluarea fizică Poluarea termică. Surse: deversarea în apele naturale a unor

lichide calde utilizate ca refrigeratoare în diferite industrii (nucleară, metalurgie, siderurgie, centrale termice) sau a apelor menajere. Peste 25 % din debitul râurilor de pe glob sunt afectate de poluare. Efecte: reducerea cantităţii de oxigen dizolvat; – accelerarea degradării biologice a substanţei organice, dezvoltarea microorganismelor aerobe, modificarea structurii biocenozelor, moartea organismelor

332

acvatice la temperaturi de peste 30 0C după 1– 2 ore. Poluarea cu substanţe radioactive. Surse: deşeuri provenite din

industria nucleară sau din depozitele de roci radioactive. Efecte: iradierile acute distrug măduva spinării, diminuează numărul de hematii şi produc mutaţii genetice. Planctonul din apă are capacitatea de a concentra radiaţiile de 2 până la 10.000 ori, iar peştii, de 500-800 ori. Unul dintre cele mai nocive elemente este 90Sr, produs de centralele nucleare, care este interschimbabil cu Ca din ţesutul osos, şi care poate fi ingerat prin consumul de lapte sau carne provenite de la animale ierbivore contaminate. CMA pentru apa potabilă este de 3 picoCurie 226Ra/l sau 10 picoCurie/l 90Sr.

Poluarea chimică Constituie forma cea mai frecventă şi mai intensă de poluare a

apelor şi se produce cu o mare varietate de substanţe, unele biodegradabile, altele cu grad ridicat de persistenţă şi nivel ridicat de toxicitate.

Poluarea cu compuşi ai azotului (azotaţi, azotiţi, amoniac). Surse naturale: descompunerea substanţelor organice care conţin azot. Surse artificiale: îngrăşămintele cu azot şi apele uzate.

Poluarea cu compuşi ai fosforului (greu solubili, persistenţi). Surse artificiale: fertilizatorii agricoli şi efluenţele urbane. Concentraţia fosfaţilor în apele menajere urbane variază între 20 – 150 mg/. CMA la fosfaţi este de 0,5 mg/l în apa potabilă. Efecte: determină eutrofizarea apelor lacustre.

Poluarea cu pesticide. Pesticidele pot să ajungă direct în râuri, antrenate de şiroire sau ca urmare a răspândirii lor prin aviaţia utilitară; unele insecticide (ex. cele destinate ţânţarilor) sunt împrăştiate direct pe suprafaţa apei. Cele mai toxice sunt pesticidele din categoria hidrocarburilor clorurate şi compuşii organofosforici. Efecte: la animale şi om, reduc permeabilitatea membranelor celulare şi împiedică formarea enzimelor. CMA admise în apa potabilă pentru pesticidele dintr-o singură clasă este de 0,5 mg/l, iar din apele de suprafaţă trebuie să lipsească cele organofosforice şi nitroderivaţii. Pentru cele organoclorurate CMA este de 0,001 mg/l.

Poluarea cu produse petroliere. Surse: transportul maritim şi fluvial, schelele de foraj continental şi marin, industria prelucrătoare, şi unele activităţi urbane. Anual ajung în apele oceanice 10-15 milioane tone de hidrocarburi uşoare (kerosen, benzine, solvenţi folosiţi în procese de degresare sau curăţire), hidrocarburi grele (asfalt, bitum, motorină, diverse categorii de uleiuri), lubrefianţi şi agenţi de

333

curăţire. Produsele petroliere ajunse în apă sedimentează (40%), se menţin ca emulsii (40%), sau formează o peliculă pe interfaţa aer-apă (20%)10. Efecte: limitează oxigenarea apelor, distrug fito– şi zooplanctonul, omoară peştii şi păsările.

Poluarea cu substanţe tensioactive (detergenţi). Surse: industria textilă, a pielăriei şi coloranţilor, activităţile menajere şi utilitare, unele insecticide şi fungicide. Efecte: produc spume care limitează schimbul de oxigen, iar la concentraţii de 100 ppm distrug cele mai multe animale din zona litorală sau de mal (viermi, moluşte, crustacei, peşti).

Poluarea cu substanţe cu grad ridicat de toxicitate. – Poluarea cu plumb. Surse: procese tehnologice care includ acest metal şi care se desfăşoară în mediu lichid (prelucrarea galenei în flotaţii, procese de galvanizare, refrigerări), precum şi pulberi sedimentabile antrenate în hidrosferă (25.000 tone/an numai pentru Atlanticul de Nord). Concentraţiile naturale se situează între 0,003-0,002 mg/l în apa de mare şi între 0,003 – 0,2 mg/l în apele continentale, iar CMA este de 0,1 mg/l în apa potabilă. Efecte: la animale şi om este acumulat în ficat, rinichi şi oase, plămâni, inimă şi creer. La om produce anemii şi saturnism. – Poluarea cu mercur. Surse: industria chimică, arderea diferitelor categorii de deşeuri. Emisiile totale de mercur sunt evaluate la 3625 t/an. Concentraţiile naturale în apa de mare sunt de ordinul a 0,3 µg/l. Efecte: Mercurul şi derivaţii acestuia sunt slab biodegradabili, iar procesul de concentrare pe diferitele niveluri ale lanţurilor trofice este intens. Compuşii mercurului afectează creierul, produce paralizii, orbire, malformaţii şi sterilitate. – Compuşii arsenului (trioxidul de arsen, arseniţii şi arseniaţii). Surse: din ape reziduale industriale şi din pesticidele cu arsen. Efecte: se acumulează mai ales în păr, unghii şi piele. Blochează acţiunea unor enzime, determină paralizii, sufocări, cancer pulmonar şi cutanat. CMA este de 0,05 mg/l în apa potabilă şi de 0,01 în apele de suprafaţă. – Cadmiul. Surse: industria (minieră, metalurgică, chimică, termoenergetică, acumulatoare şi baterii), agricultura (îngrăşăminte şi pesticide) şi toate procesele care produc materiale zincate, cadmiate, emailate, sau realizate din policlorură de vinilin sau polietilenă. Efecte: efecte toxice cumulative pentru rinichi şi

10 O tonă poate acoperii cu o peliculă moleculară fină până la 12 km2 de apă.

334

ficat. CMA este de 0,01 mg/l în apa potabilă. Poluarea cu substanţe chimice indezirabile. Aceste substanţe

au un grad redus de toxicitate sau nu sunt toxice, dar produc modificarea proprietăţilor fizice şi organoleptice ale apei, făcând-o improprie pentru consum. Unele dintre substanţele indezirabile se găsesc în mod natural în apă (Al, Fe, Mn), iar altele sunt introduse numai prin poluare (Cu, Zn). Cuprul – modifică gustul (amar), culoarea (albăstruie) şi turbiditatea; CMA este de 0,1µg/l pentru apa potabilă şi 0,05 mg/l în apele de suprafaţă. În concentraţii de 8 mg/l în sânge provoacă icter şi afecţiuni renale severe. Fierul (sulfaţi, fosfaţi, silicaţi) modifică gustul (astringent), şi culoarea (galben – portocaliu sau roşiatic în concentraţii ridicate). Favorizează dezvoltarea ferobacteriilor, care au efect coroziv asupra obiectelor metalice. CMA pentru apa potabilă şi în apele naturale din categoria I este de 0,3 mg/l. Manganul – însoţeşte poluarea cu Fe şi determină modificarea gustului (sălciu) şi culorii (cenuşie).

Poluarea biologică a apelor Poluarea biologică primară a apelor este consecinţa

introducerii în acestea a unor microorganisme patogene de origine umană sau animală (bacterii, viruşi) sau a unor substanţe organice care pot fermenta. Surse: efluenţele urbane şi zootehnice şi, secundar, cele industriale sau din transporturi. Utilizarea cursurilor de apă drept mijloc de diluare a unor efluenţe menajere, agricole sau industriale pune probleme deosebit de grave de igienă publică. Efecte: creşterea frecvenţei hepatitei virale, colibaciloză, dezinterie, antrax, variolă, diverse forme de micoze ale epidermei etc. Cele mai vulnerabile sunt zonele de mal şi ţărm ale lacurilor şi mărilor utilizate pentru plajă şi râurile care traversează aglomerări urbane sau zone cu ferme zootehnice.

Poluarea apelor subterane Oricare dintre mediile naturale (atmosfera, solurile, râurile de

suprafaţă) sau activitatea umană contribuie (direct sau indirect) la acest proces. Surse: exfiltraţii din reţele de canalizare (ape uzate menajere sau industriale), de transport (petrol şi derivaţi, produse chimice); pierderi din instalaţii de depozitare/stocare supra– sau subterane (substanţe utile, deşeuri) sau tratare; pierderi din instalaţii de foraj; infiltraţii din terenuri agricole tratate cu îngrăşăminte şi/sau pesticide; excavaţii care distrug stratul impermeabil din acoperişul acviferelor; activităţi ilegale (spargeri de conducte, deversări intenţionate etc.). Tipul şi intensitatea poluării sunt dependente de

335

proprietăţile filtrante ale solului şi rocii traversate. Un poluant ajuns în apele subterane este răspândit în acestea prin trei procese, care pot acţiona independent sau simultan: advecţie, difuzie şi dispersie.

Alte efecte produse de poluarea apelor Creşterea turbidităţii; efecte ecologice care determină scăderea capacităţii de autoepurare; pierderea calităţilor fizico-chimice şi organoleptice, cu efect limitativ asupra categoriilor de utilizare; diminuarea rezervelor apelor de calitate şi necesitatea tratării suplimentare pentru consum; scăderea capacităţii de producţie a ecosistemelor (biomasă şi peşte); îmbolnăviri accidentale, epidemii; efecte negative asupra agriculturii, ca urmare a irigaţiilor.

Autoepurarea apelor Autoepurarea fizică. Se realizează prin intermediul a trei procese

(diluţia, sedimentarea, efectul bactericid al radiaţiei solare) care pot acţiona simultan asupra poluanţilor; este caracteristică mai ales râurilor de suprafaţă, şi are eficienţă maximă vara, dar este aproape nulă iarna.

Autoepurarea chimică. Este rezultatul unor procese de oxidare, reducere sau precipitare a unor poluanţi anorganici în soluţie.

Autoepurarea biochimică şi biologică. Se realizează sub acţiunea organismelor acvatice (bacterii, protozoare, plante verzi), cel mai important rol revenind bacteriilor. Timpul minim necesar pentru autoepurarea unui râu în care s-a introdus o singură tranşă de poluant este de 10 zile. În funcţie de gradul de poluare şi capacitatea lor de autoepurare, apele de suprafaţă sunt incluse în patru categorii (I – IV), cele din clasa I fiind practic nepoluate.

Tehnici de depoluare a apelor Creşterea necesarului de apă determinat de creşterea populaţiei a

determinat elaborarea unor tehnologii de depoluare, dintre care menţionăm:

Pentru apele de suprafaţă: limitarea răspândirii poluantului şi recuperarea poluanţilor flotanţi; eliminarea suspensiilor, reducerea masei şi volumului suspensiilor în staţii de decantare-sedimentare; tratarea chimică sau biologică a apelor uzate menajere sau industriale; tratarea poluanţilor organici volatili prin barbotare cu aer, iar a celor nevolatili prin adsorbţie pe cărbune activ.

Pentru apele subterane: izolarea acviferului poluat (soluţie costisitoare) pompare la suprafaţă şi tratarea înainte de folosire.

Poluarea apelor în România Totalul apelor uzate deversate anual în râurile României este de

336

peste 10 miliarde m3 din care 4,5 md m3/an reprezintă ape de răcire, iar diferenţa este apă poluată chimic, radioactiv, biologic sau bacteriologic etc. Din acest total, 10 % este tratată integral înainte de a fi descărcată în râuri, 60% parţial şi 30% fără nici o prelucrare. Debitul mediu de apă uzată deversată în râuri este de 90 m3/s, din care se epurează numai 42 m3/s. Împreună cu apa sunt evacuate următoarele cantităţi de substanţe: 21.000 t/an azotiţi, 5.900 t/an fosfor şi 190.000 t/an, alte substanţe.

Întrebări de verificare

1. Care sunt sursele antropice de poluare, comune apelor de suprafaţă şi subterane. 2. Ce tipuri de poluare produc: (1) apele menajere; (2) apele industriale ? 3. Care sunt substanţele poluante cu grad ridicat de toxicitate şi ce efecte produc ? 4. În ce constă efectul poluant al pesticidelor şi al îngrăşămintelor artificiale ? 5. Prezentaţi şi exemplificaţi procesele naturale de epurare a râurilor. POLUAREA SOLULUI

Poluarea solului este un proces permanent, produs de industrie, agrozootehnie şi activitatea menajeră. Degradarea naturală a solurilor sau cea determinată de activităţi antropice sunt procese rapide comparativ cu cele de pedogeneză. Poluarea solului prezintă un grad ridicat de risc deoarece nu există procedee de depoluare, iar refacerea solului prin procese naturale este lentă. Poluarea poate fi directă (deşeuri solide, pesticide sau îngrăşăminte) sau indirectă, prin aport de poluanţi din atmosferă (gaze, pulberi, soluţii sau suspensii apoase) sau din apă (precipitaţii, ape industriale, ape menajere). Poluanţii din sol sunt înglobaţi în masa vegetală, iar din aceasta, prin intermediul lanţurilor trofice, ajung la animale şi om.

Poluarea cu pulberi radioactive Are un caracter mai limitat decât poluarea radioactivă a aerului

sau apei. Surse: depuneri de pulberi radioactive din atmosferă, depozitarea pe sol a unor minereuri (steril) sau reziduuri. O parte din radionuclizii din sol sunt adsorbiţi de plante şi intră, astfel, în circuitul trofic, ajungând în final la om.

Poluarea chimică

337

Este produsă mai ales de agricultură şi zootehnie, la care se adaugă industria şi activităţile de transport (rutier şi prin conducte).

Poluarea cu pesticide. Pesticidele au o mare stabilitate la agenţii fizico-chimici şi nu sunt

biodegradabile; au o remanenţă în sol, între 15 şi 40 ani. Sunt puţin solubile în apă, dar sunt liposolubile. Tratamentele repetate cu aceste substanţe determină acumularea lor progresivă în sol, care devine treptat un rezervor de toxicitate, în care concentraţiile variază între 0,1-5,0 ppm. Din cca. 600 de substanţe cu efect pesticid se realizează peste 120.000 de produse comerciale. Cele mai răspândite sunt pesticidele organoclorurate şi cele organofosforice. Deşi au o acţiune selectivă, afectează şi alte organisme decât cele ţintă. Conţin numeroase metale cu potenţial toxic ridicat. Efecte: încetinesc sau blochează activitatea de fotosinteză a algelor din sol şi, implicit aprovizionarea microflorei cu energie; diminuează procesele de humificare şi de fixare a azotului. Sunt supuse unor procese lente de degradare sub acţiunea microorganismelor, insectelor, viermilor, şi a plantelor, sau sunt degradate prin mecanisme chimice şi fotochimice. Poluarea cu îngrăşăminte chimice Cele mai importante şi mai utilizate sunt îngrăşămintele pe bază de azot (azotaţii de amoniu, de calciu şi de potasiu), de sulf (sulfatul de amoniu şi superfosfatul) şi de potasiu. Efecte: modifică circuitul biogeochimic al N şi P; inhibă sau blochează reciclarea substanţelor organice şi humusului; produc poluarea apelor subterane şi de suprafaţă; induc scăderea biodiversităţii ecosistemelor acvatice şi productivitatea lor biologică. La om, reduc capacitatea de oxigenare a ţesuturilor, generând anemii severe.

Poluarea cu metale grele şi ape reziduale Surse: îngrăşăminte chimice, industria, transporturile rutiere,

deşeuri solide sau lichide (industriale, agro – zootehnice, stradale, menajere). Efecte: modificarea calităţii solului şi perturbarea proceselor pedogenetice. Fierul inhibă procesele de formare a solului fertil, plumbul diminuează procesele de fermentaţie din sol, iar cadmiul frânează sau blochează procesele de denitrificare şi de sinteză a azotului. În România, în apropierea zonelor de depozitare a deşeurilor, CMA sunt depăşite de până la 15 ori.

Poluarea biologică Microflora solului se compune din virusuri, bacterii, actinomicete,

micete şi alge, iar cantitatea lor poate ajunge la 2,5 – 10 t/ha. Surse: bacterii patogene sau condiţionat patogene care provin din apele

338

reziduale fecaloid-menajere şi zootehnice, incomplet epurate sau neepurate. Solul este un mediu de reintegrare a apelor reziduale deoarece reţine în masa sa substanţele poluante; acest proces este sursa principală de poluare. Efecte: modificări fizico-chimice, reducerea productivităţii.

Întrebări de verificare 1. În ce mod atmosfera şi hidrosfera produc poluarea solului ? 2. În ce mod pesticidele şi îngrăşămintele chimice produc poluarea solului ?

3. Care sunt efectele generale ale poluării solului ?

POLUAREA CU DEŞEURI Prin deşeuri se înţelege ceea ce rămâne dintr-un material

prelucrat, folosit sau consumat, şi sunt impropriu numite gunoaie. Categorii de deşeuri

Toate activităţile umane sunt surse potenţiale de deşeuri, iar cantitatea acestora variază de la ţară la ţară.

• În funcţie de natura lor, deşeurile pot fi grupate în: - deşeuri substanţiale (substanţe chimice, particule elementare,

prafuri, pulberi) - deşeuri energetice, care pot fi sub formă ordonată (radiaţii

α,β,γ, UV, electromagnetice) sau dezordonată (radiaţie termică, zgomote, vibraţii).

- deşeuri informaţionale, (informaţii false, viruşi, modele eronate)

- deşeuri comportamentale (de atitudine, educaţionale şi de stress).

• În funcţie de sursele majore care le produc, se disting: deşeuri urbane, industriale, agricole, din industria minieră, producţia de energie, mâluri rezultate din dragări, flotaţii, procese industriale, canalizare.

• În funcţie de impactul asupra mediului şi al managementului, pot fi: biodegradabile, adică cele care sub influenţa bacteriilor aerobe sau anaerobe pot fi descompuse şi reintegrate circuitului materiei; nebiodegradabile, adică cele care se caracterizează prin stabilitate în timp.

Deşeuri urbane În prezent, în Europa există o producţie totală anuală de cca. 360

mil.t/an, cu o medie anuală de creştere de 3%. În România, în 1999

339

s-au produs 6,7 mil.tone (hârtie, carton 13,8 %; materiale plastice 11,0 %; sticlă 5,5 %; textile 3,2 %; metale 2,5 %; alte materiale 64,0 %), cu o medie de 1,02 kg/zi/locuitor, depozitate în 303 depozite care ocupau circa 1.236 ha.

Deşeuri industriale Majoritatea sunt nebiodegradabile şi se apreciază că rata anuală de

creştere a acestora este de 3-4 %/an în ţările industrializate. Obţinerea unei tone de cupru duce la producerea a 500 tone de reziduuri. În 1999, în România, deşeurile industriale erau depozitate în 354 depozite, care ocupau aproape 12.000 ha.

Deşeuri toxice În această categorie intră metale sau compuşi metalici, solvenţi

halogenaţi, acizi, compuşi organohalogenaţi sau organofosfataţi, cianide, fenoli etc., care deţin cca16% din totalul deşeurilor industriale, iar cantitatea produsă anual numai în ţările OCED este de cca 45 milioane tone/an. O mare parte din această categorie de deşeuri se exportă.

Deşeuri agricole Sunt alcătuite din dejecţiile animalelor (îngrăşămintele naturale),

resturi de recoltă, subproduse agricole şi reziduuri agrochimice. Cantitatea acestora depinde de importanţa acordată agriculturii în fiecare ţară şi de tipul de agricultură. Cea mai mare parte este alcătuită din reziduuri organice, deci biodegradabile care pot fi reconvertite prin procese biologice, fizice sau chimice în furaje sau îngrăşăminte. Pe glob, producţia acestora este apreciată la cca 2 miliarde tone/an, rata de creştere fiind de cca 6-7 ori mai mare decât cea a deşeurilor urbane şi industriale la un loc.

Deşeuri radioactive Rezultă din: extracţia, concentrarea şi rafinarea minereului de

uraniu; obţinerea uraniului metalic; fabricarea barelor combustibile de uraniu metalic sau oxizi de uraniu; procesul de exploatare a CEN (schimbarea combustibililor nucleari uzaţi, golirea si curăţirea circuitelor de răcire, materiale de la schimbătoarele de ioni, nămoluri de decantare etc.); retratarea combustibilului nuclear uzat (depozitarea timp de un an în bazine acvatice strict controlate, interval în care radioactivitatea scade la 2-5% din cea iniţială şi recuperarea în proporţie de 96-97% din uraniul şi plutoniul existent. Un reactor nuclear cu o putere de 1000 Mw produce într-un an deşeuri radioactive cu o activitate de 13,52 x 109Ci printre care şi 90Sr şi 137Cs.

Managementul deşeurilor

340

Atitudinea faţă de producţia şi managementul deşeurilor diferă de la ţară la ţară sau chiar în interiorul aceluiaşi stat. În unele ţări a fost elaborată şi adoptată o ierarhizare a opţiunilor preferenţiale de gestionare a deşeurilor pe patru niveluri distincte: (1) prevenirea producţiei de deşeuri este preferabilă reciclării; (2) reciclarea este preferabilă incinerării; (3) incinerarea este preferabilă depozitării; (4) depozitarea şi controlul evoluţiei depozitelor este preferabilă emisiilor necontrolate.

Depozitarea în gropi sanitare. Cele mai numeroase gropi sanitare, izolate de substrat şi acoperite se găsesc în Polonia (13.300), Germania (10.400), Slovacia (7.200) şi Anglia (4.200). În medie, în Europa sunt depozitate în gropi sanitare 60 % din deşeurile urbane şi 70 % din cele periculoase şi toxice.

Incinerarea deşeurilor. Are următoarele avantaje: reduce volumul total al deşeurilor periculoase cu 95%; reduce toxicitatea deşeurilor cu 99%; asigură recuperarea şi reutilizarea unor materiale şi a unei părţi din energia consumată în procesul de producţie; reduce riscul de contaminare cu agenţi patogeni. Prin arderea a 500 milioane tone deşeuri urbane ar putea rezulta energia degajată de 180 milioane tone cărbune. Deşeurile urbane sunt incinerate cu o medie de 19% în Europa, iar cele toxice sau periculoase, în proporţie de numai 8%.

Injectări în litosferă. Lichidele cu grad ridicat de toxicitate pot fi injectate în scoarţa terestră, în structuri poroase sau fisurate, la adâncimi de peste 3-400 m, în vederea depozitării. În SUA sunt injectaţi zilnic sute de mii de m3 de deşeuri lichide, în 220 de foraje.

Depozitarea în ocean. Procedeul se aplică nămolurilor rezultate din dragări, canalizări, procese industriale şi pentru unele categorii de substanţe cu grad ridicat de toxicitate sau radioactivitate (introduse în containere speciale).

Reutilizarea sau reciclarea deşeurilor Reciclarea deşeurilor asigură prezervarea resurselor naturale şi

reducerea poluării. Deşeurile conţin materiale sau energie care pot fi reutilizate. Doar o parte infimă a deşeurilor poate fi refolosită ca atare (butelii din plastic sau sticlă pentru lichide, containere), majoritatea fiind sortate şi reintroduse în industria prelucrătoare. Se pot recicla: fierul vechi care asigură în prezent 10 % din producţia mondială de oţel; plumbul, prin recuperare din cele 80 milioane de acumulatoare scoase anual din uz, şi din reţelele de apă/canalizare; metale preţioase (Au, Pl, Ag, Wf, Cd etc.), din echipamentele electronice şi din vechile halde de steril, prin folosirea unor tehnologii performante; masele

341

plastice (mai ales termoplastele flexibile care se pot topi şi reutiliza industrial); deşeurile menajere, prin colectarea pe categorii, în containere cu destinaţie precisă (metal, hârtie, 2-3 sortimente de sticlă, mase plastice, gunoaie).

În Europa Centrală şi de Vest sunt reciclate între 30– 40% din deşeurile urbane: hârtia între 22-58% (pe primele locuri fiind Olanda Germania şi Norvegia), iar sticla între 22-70% (cu Elveţia, Olanda, Germania, Austria,Belgia şi Italia).

Bioconversia deşeurilor organice. Este un proces prin care deşeurile organice sunt transformate prin procese bacteriologice aerobe sau anaerobe în produse care pot fi utilizate ca îngrăşăminte agricole. Întrebări de verificare 1. Care sunt categoriile de deşeuri solide şi geosferele pe care le afectează. 2. Care sunt efectele deşeurilor asupra apelor de suprafaţă şi subterane? 3. Comentaţi principiile preferenţiale de gestionare a deşeurilor. 4. În ce mod sunt gestionate deşeurile ?

POLUAREA PRIN ACCIDENTE TEHNOLOGICE Accidentele tehnologice sunt consecinţa unor anomalii ce apar în

procesele tehnologice, de transport sau nucleare şi produc efecte poluante sau determină modificări fizice ale mediului. Potenţialul distructiv al acestui tip de accidente este dat de toxicitate, inflamabilitate (caracterul exploziv) şi persistenţă.

Pot fi distinse 4 categorii de accidente tehnologice: (1) Accidente ale instalaţiilor industriale, datorate unor defecţiuni în sistemele de producţie, care determină emisii catastrofale de substanţe toxice, inflamabile sau explozive; (2) Accidente în activitatea de transport intern şi de distribuţie a substanţelor cu grad ridicat de toxicitate. Gradul de risc este sensibil diminuat în cazul instalaţiilor fixe de transport, cel prin conducte; (3) Accidente produse în procese de explorare pe platformele continentale şi de transport maritim. (4) Accidente nucleare. Tipurile de accidente şi frecvenţa de producere sunt: cu tancuri petroliere 84 %, explozii în procese de explorare şi alte explozii 4,7 %, conducte de transport 4,5 %, alte cauze 6,8%;

342

POLUAREA REGIONALĂ, TRANSFRONTALIERĂ ŞI GLOBALĂ

Aerul, râurile şi curenţii marini sunt „transportatori” importanţi ai

unor emisii naturale sau antropice de agenţi poluanţi. Prin intermediul acestora, poluanţii depăşesc frontierele naţionale, afectând teritoriile altor ţări. În cazul unor accidente tehnologice, poluarea poate avea caracter global, mai ales când emisiile se produc în troposferă. Partea inferioară a troposferei, în care se concentrează cea mai mare parte a emisiilor poluante este şi cea mai mobilă. Gazele, aerosolii şi pulberile pot fi transportate la mii de km de locul de emisie.

Accidentul nuclear de la Cernobâl, din aprilie 1986 a poluat o bună parte a emisferei nordice cu 137Cs şi 239Pu, cu perioade de înjumătăţire de 23 ani, respectiv 24 000 ani. Depunerile acide din NV-ul teritoriului României sunt cauzate de industria Europei Centrale (peste 3 keq/ha/an).

Problema poluării trece din sfera naţionalului în cea a internaţionalului, din cea a problemelor la scară locală în cea a problemelor la scară regională sau globală.

Efecte cumulate ale poluării asupra omului Omul este sursa principală a degradării mediului şi principalul

receptor al efectelor negative, care se manifestă pe planuri multiple: • efecte fiziologice → poluanţii determină inconveniente senzoriale,

dar şi modificări funcţionale şi patologice; • efecte psihice → acţiune directă asupra sistemului nervos, fapt

care poate determina modificări comportamentale, sau acţiune indirectă prin crearea condiţiilor de producere şi prin cumularea efectelor factorilor de stres;

• efecte morale → deoarece determină alterarea unor concepte şi valori, ca o consecinţă a îndepărtării de realităţile naturii;

• efecte sociale → modificări în structura populaţiei, a grupurilor, modificarea calitativă şi cantitativă a hranei, schimbări ale structurii economice şi ale condiţiilor de dezvoltare socială.

Întrebări de verificare 1. Comentaţi şi exemplificaţi accidentele tehnologice

2. Care sunt cauzele naturale care favorizează poluarea transfrontalieră?

FENOMENE METEOROLOGICE PROVOCATE DE

POLUARE

343

Poluarea atmosferei determină modificări ale echilibrelor fizico-chimice din atmosferă, deci ale parametrilor climatici sau chiar ale climei, la scară regională sau globală. Dintre efectele pe termen scurt sunt semnalate smogul, smogul fotochimic şi ploile acide, iar deteriorarea stratului de ozon şi efectul de seră sunt consecinţe pe termen lung.

Deteriorarea stratului de ozon Cea mai mare cantitate de ozon (90%), apreciată la 5 x 10-5 din

volumul total al atmosferei se găseşte între 10 şi 50 km, restul de 10%, adică echivalentul a 10-6 –10-5 din volum se găseşte în troposferă, cu maximul de concentraţie între 0-3 km 11.

Ozonul din stratosferă Ozonul stratosferic absoarbe radiaţia UV-C (λ = 100 – 280 nm),

care are cea mai mare energie şi este dăunătoare lumii vii, având rolul unui ecran de protecţie. În 1970 s-a constatat că CFC (CluoroFluoroCarburile) şi BFC (BromoFluoroCarburile) distrug stratul de ozon din stratosferă. Producţia lor a început în anul 1930. Sunt produşi de sinteză care conţin halogeni cu o mare stabilitate chimică. În mezosferă şi la partea superioară a stratosferei, radiaţia UV rupe legăturile chimice ale CFC şi BFC şi eliberează atomii de halogen care sunt foarte reactivi. Un singur atom de clor poate distruge până la 100 000 de molecule de ozon. Procesul este accelerat în prezenţa cristalelor de gheaţă din norii stratosferici, fapt care explică scăderea concentraţiilor de ozon deasupra ţinuturilor polare. Deasupra Antarcticii, concentraţia ozonului din stratosfera inferioară (13-25 km) a scăzut cu aproape 95 %. Ca o consecinţă, cantitatea totală a radiaţiei UV care ajunge în troposferă şi la suprafaţa terestră a crescut.

Ozonul din troposferă. Sursele naturale de ozon troposferic sunt stratosfera (cca 20%) şi

poluarea antropică (80%). Rata anuală de creştere a concentraţiei ca urmare a poluării este de 1-2 % pe an. Concentraţia ozonului troposferic variază în limite foarte mari; valorile ridicate sunt asociate cu poluarea, deoarece sursa principală o constituie reacţia dintre oxizii de azot şi compuşii organici volatili din gazele de eşapament, sub acţiunea radiaţiei solare. Rata de disociere a ozonului troposferic este de 0,32 % pe an în emisfera nordică şi de 0,4 % pe an în cea sudică. Moleculele de CFC sunt de cca 10.000 de ori mai eficiente în procesul

11 Concentrat în formă pură, ozonul ar acoperi Pământul cu un strat gros de numai 3 mm.

344

de captare a energiei termice decât cele ale CO2. Efectul cumulat al acestora determină creşterea temperaturii globale.

Efectele degradării stratului de ozon: (1) modificarea stratificării termice a atmosferei, fapt care determină modificări climatice; (2) creşterea intensităţii radiaţiei UV-B la nivelul solului cu efecte negative asupra lumii vii; (3) amplificarea efectului de seră; (4) favorizarea procesului de formare a smogului fotochimic în troposfera joasă din zonele industriale; (5) reducerea producţiei de biomasă, deci reducerea productivităţii la ha, a producţiei de peşte etc. (6) efecte dăunătoare asupra organismului uman, concretizate prin slăbirea sistemului imunitar la infecţii şi creşterea frecvenţei cancerului de piele.

Smogul fotochimic Amestecul de fum, ceaţă, şi SO2, format în condiţiile unui climat

cald şi umed este cunoscut sub denumirea de smog reducător sau smog sulfuros. Amestecul de hidrocarburi şi oxizi de azot (rezultaţi din poluare) care, în prezenţa radiaţiei solare au efect oxidant, este denumit smog fotochimic sau smog oxidant (Los Angeles, Ciudad de Mexico).Determină scăderea vizibilităţii, iritarea căilor respiratorii, modificări fiziologice la organismele vii.

Ploile acide O ploaie pură, specifică unui mediu nepoluat, este slab acidă (pH

mediu de 5,66). Ploile acide au pH sub 5,7 şi o compoziţie neomogenă. Cele mai acide sunt aversele cu durată redusă. Se formează în troposferă şi sunt consecinţa reacţiei dintre radicalul hidroxil (foarte activ chimic) si oxizii de azot şi de sulf:

1. HO* + NO2 → HNO3 (volatil, deci prezent în formă gazoasă); 2. HO* + SO2 + O2 → SO3 + HO2 H2O + SO3 → H2SO4 (prezent în fază lichidă). Ambii acizi sunt asimilaţi de formaţiunile noroase şi sunt antrenaţi

descendent de precipitaţii, sau gravitaţional. Ploile acide au următoarele efecte: (1) modifică compoziţia chimică a apei şi solului; (2) determină modificarea calităţii ecosistemelor; (3) efect distructiv asupra vegetaţiei, prin încetinirea fotosintezei, sărăcirea solului în calciu, descompunerea directă a materiei organice etc.; (4) compromiterea unor culturi, fie direct, fie prin modificarea calităţii solului; (5) atacarea unor materiale de construcţie, a monumentelor de artă; (6) efecte directe sau indirecte asupra populaţiei.

În România se formează ploi acide în zona Ploieşti-Brazi-Valea Călugărească, datorită emisiilor de SO2 de către rafinării.

Intensificarea efectului de seră

345

Efectul de seră acţionează ca un mecanism ce reţine pe timp de noapte, la partea inferioară a troposferei, energia calorică primită de la Soare pe timp de zi, reducând considerabil amplitudinea termică. Efectul de seră este provocat de gaze naturale (CO2, NOx, CH4) sau artificiale (CFC), la care se adaugă ozonul şi vaporii de apă. Acestea lasă să treacă radiaţiile solare de unde scurte, dar reţin radiaţia infraroşie emisă în sens invers de către suprafaţa terestră.

Cel mai important gaz cu efect de seră este CO2, produs de activităţi antropice, preponderent de către industria energietică. Înainte de revoluţia industrială, concentraţia atmosferică a CO2 varia de la 190 la 280 ppm. În prezent, aceasta este de 350 ppm. Arderea combustibililor eliberează anual în atmosferă 6 miliarde tone, din care 3 miliarde nu pot fi anihilate de păduri şi oceane, deci se adaugă anual celor peste 170 miliarde tone carbon acumulate în atmosferă de la începutul revoluţiei industriale. Stoparea emisiilor de gaze de seră ar determina o scădere a concentraţiei acestora cu 50 % abia în 2100. Menţinerea ritmului actual al emisiilor de gaze de seră va determina o creştere a temperaturii globale la nivelul anului 2030 cu 1,5–4,5 0C.

Amplificarea efectului de seră în ultimele decenii determină modificarea climatului. Între 1880 şi 1995, temperatura globală medie a crescut cu 0,6 – 0,7 0C. Cea mai pronunţată creştere s-a produs după 1980 (cca 0,3 0C). Aceste modificări termice atrag după ele modificarea altor parametri climatici şi intensificarea sau încetinirea unor procese naturale, precum şi schimbări în structura ecosistemelor.

Evaluarea schimbărilor climatice se face luând ca element de referinţă dublarea concentraţiei gazelor de seră faţă de perioada preindustrială. Efectele preconizate au în vedere: Topirea gheţarilor montani. În ultimul secol, nivelul oceanului planetar a crescut cu 10 – 15 cm, iar până în 2100 va mai creşte cu 15-90 cm.

Inundarea zonelor joase, sporirea inundaţiilor temporare provocate de maree şi furtuni, modificarea configuraţiei şi morfologiei ţărmurilor etc.;

• modificarea ciclului hidrologic şi a structurii ecosistemelor; • modificarea caracteristicilor agricole ale unor zone, deplasarea

limitelor zonelor de cultură, reorientarea culturilor, modificări de productivitate şi de tehnici de cultură;

Întrebări de verificare 1. Care sunt sursele de ozon stratosferic şi troposferic? 2. Explicaţi legătura dintre CFC, deteriorarea ozonului şi efectul

346

de seră. 3. Formarea ploilor acide şi efectele acestora asupra mediului

înconjurător. 4. Comentaţi efectele complexe ale creşterii temperaturii medii

pe glob.

MONITORINGUL ŞI PROTECŢIA MEDIULUI Monitoringul calităţii mediului (supravegherea calităţii mediului).

Este un sistem unitar de măsurători şi observaţii standardizate, prin care se evaluează calitatea unor componente ale mediului la un moment dat şi tendinţele de evoluţie ale acestora în timp şi spaţiu.

Activitatea de monitoring are următoarele scopuri: evaluarea calităţii mediului, semnalizarea prezenţei unor poluanţi, stabilirea expunerii la risc, predicţia tendinţei de evoluţie, alarmarea în cazul poluării accidentale, integrarea informaţiilor sectoriale.

Etapele de realizare ale monitoringului de mediu sunt: prelevare de probe, analiza probelor, crearea bazei de date, analiza datelor, întocmirea şi distribuirea rapoartelor.

Monitoringul integrat de mediu presupune integrarea şi corelarea datelor sectoriale într-un ansamblu care poate asigura predicţia evoluţiei mediului.

Sisteme de supraveghere a poluării mediului În cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) s-a

elaborat un program complex de supraveghere, în vederea uniformizării rezultatelor şi a elaborării unor metode corecte de control a poluării. Programul de supraveghere are trei compartimente distincte.

1. Sitemul Global de Monitoring de Mediu (GEMS), aplicat în 144 de state ale lumii are 25 de reţele majore, în care activează peste 30 000 de oameni de ştiinţă, tehnicieni şi auxiliari. GEMS este organizat pe 5 mari domenii: climă, (Global Change), poluare transfrontalieră, refacerea resurselor naturale terestre, refacerea resurselor oceanice şi poluarea mediului.

2. Monitoringul de fond global integrat (IGBM) are ca obiective: să înregistreze starea mediului şi factorii care îl pot afecta; să evalueze factorii de impact; să evalueze şi să programeze starea viitoare a mediului; să identifice tendinţele curente şi de viitor ale poluanţilor; să înregistreze datele de bază obţinute din măsurători; să determine fluxurile de poluanţi şi deplasarea acestora în ecosisteme; evaluarea poluanţilor şi determinarea zonelor critice.

347

3. Infotera este parte integrată a Programului ONU pentru mediu şi reprezintă un sistem organizat de referinţă şi informare care funcţionează la nivel naţional prin Puncte Focale Naţionale (PFN-Infotera),

Supravegherea poluării mediului în România. GEMS-Ro şi IGBM-Ro include trei reţele de monitoring: apă, aer, sol şi este în curs de organizare reţeaua de monitorizare biologică. a. Activitatea de urmărire pentru apă este organizată pentru

râuri, lacuri, Marea Neagră şi ape subterane în cadrul Institutului de Cercetare şi Inginerie a Mediului şi de Direcţiile hidrologice teritoriale.

b. Activitatea de urmărire pentru aer este asigurată de două reţele: una organizată în cadrul Institutului Naţional de Meteorologie (50 de staţii în care se determină CO2, NO2, NH3, H2S, pulberi sedimentabile şi radionuclizi) şi o reţea pentru poluarea de impact în cadrul Institutului de Sănătate şi Igienă Publică. Ploile acide sunt supravegheate prin intermediul a 100 de staţii.

c. Calitatea solului este controlată de către Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie şi, de către Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice care fac determinări de pH, P, K, N, Na, nitriţi metale grele, pesticide etc., iar radioactivitatea este monitorizată de Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului Înconjurător.

Evaluarea impactului ecologic Indiferent de natura ei, activitatea umană produce modificări în

structura şi funcţionalitatea mediului. Efectele directe sau cele indirecte (uneori mai grave decât efectele directe), trebuie evaluate printr-o cercetare specifică, interdisciplinară, efectuată înainte de executarea unei activităţi, pe baza Studiilor de impact ecologic. Acestea stabilesc, printre altele: dimensiunile şi intensitatea impactului, durata efectelor, modalitatea de evitare sau diminuare a efectelor, costurile necesare, iar în final, oportunitatea lucrării. În cazul unor zone afectate de poluare, aceste studii evaluează posibilităţile, metodele şi costurile necesare pentru revenirea la situaţia anterioară poluării.

În România, procedura de obţinere a autorizaţiei de mediu pentru diferite categorii de activităţi proiectate sau existente este reglementată prin acte normative (Legea 137/1995, Decretul 417/1995, Ordinul 125/1996).

O componentă importantă a managementului de mediu o

348

reprezintă „auditul de mediu”, prin care se urmăreşte modul în care o întreprindere respectă cerinţele legale (locale sau naţionale) de protecţie a mediului.

Protecţia mediului Prin protecţia mediului se înţelege un ansamblu de acţiuni menite

să asigure conservarea resurselor naturale, a diversităţii biologice şi menţinerea calităţii factorilor de mediu, prin măsuri legislative, administrative, educativ-formative, sociale şi de cooperare internaţională. Protecţia mediului în România este reglementată de Legea 137/1995, iar regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, prin OUGR nr. 236/2000. Ordonanţa de guvern, instituie măsuri speciale de ocrotire şi conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural, pentru următoarele categorii: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale şi parcuri naturale. La acestea se adaugă şi următoarele bunuri ale patrimoniului natural stabilite prin reglementări internaţionale: situri naturale ale patrimoniului natural universal, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică. Prin arie naturală protejată se înţelege orice zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.

În România sunt ocrotite prin lege 18 parcuri naţionale, naturale şi rezervaţii ale biosferei12, cu o suprafaţă totală de ….. hectare şi un număr de 827 alte categorii de bunuri ale patrimoniului natural.

Conştiinţa ecologică este un concept sociologic modern, cu două dimensiuni distincte: cea socială, care include structura socială, nivelul de trai şi nivelul de educaţie şi cea regională, determinată de spaţiul geografic.

În zonele cu probleme de mediu acute, asociate cu poluarea, se dezvoltă o conştiinţa ecologică mai bine structurată. Formarea constiinţei ecologice poate fi stimulată pe următoarele căi: (1) relevarea efectelor riscului ecologic asupra stării de sanătate a populaţiei (prin aceasta se poate obţine plasarea interesului economic

12 Cunoaşterea acestor categorii este obligatorie.

349

pe locul secund); (2) difuzarea prin mass-media a informaţiilor reale despre mediu; (3) atragerea populaţiei la rezolvarea problemelor de mediu; (4) amplificarea educaţiei pe probleme de mediu la toate nivelurile de instruire.

Igiena şi ingineria mediului Igiena Mediului, disciplină care abordează două direcţii distincte:

cercetarea calitativă şi cantitativă a factorilor de mediu cu ajutorul metodelor fizice (termometrie, radiometrie etc.), chimice, fizico-chimice şi biologice;

efectele poluării asupra sănătăţii ecosistemelor şi a organismului uman.

Ingineria mediului este o direcţie de activitate mai recentă al cărei scop este identificarea modalităţilor optime de intervenţie în relaţia complexă dintre activitatea umană şi factorii de mediu. Direcţiile principale de activitate în cadrul ingineriei mediului sunt: (1) evaluarea impactului ecologic al unei activităţi umane prin studii de impact; (2) monitoringul de mediu; (3) elaborarea de soluţii tehnice privind calitatea factorilor de mediu; (4) ameliorarea şi protecţia calităţii factorilor de mediu; (5) elaborarea unor tehnologii curate. Întrebări de verificare 1. Care este scopul supravegherii calităţii mediului ? 2. Comentaţi sistemele de supraveghere a calităţii mediului. 3. Prin ce mijloace se formează conştiinţa ecologică în rândul

populaţiei ? 4. Ce elemente principale conţine un Studiu de impact ecologic?

BIBLIOGRAFIE

Popovici, Eveline, Studiul mediului înconjurător, Centrul Multipl. Universitar Al.I. Cuza Iaşi, (pp. 11-152), 1998.

Teuşdea, V., Protecţia mediului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti (pp. 5-24; 39-45; 62-126), 1998.

Mănescu, S. Diaconescu Ligia, Andronache Elena, Practica igienei mediului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 84 p., 1997.

Vişan Sanda, Angelescu Anca, Alpo Cristina, Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura Economică, Bucureşti, (pp. 295-321), 2000.

350

GEOLOGIA ROMÂNIEI Pe cuprinsul României se disting următoarele domenii: – Domeniul precarpatic sau vorlandul carpatic cuprinde

următoarele tipuri de unităţi: platforme: Platforma Moldovenească; Platforma Valahă şi

Dobrogea de Sud; Masivul Central Dobrogean; orogen: Dobrogea de Nord. – Domeniul carpatic se caracterizează printr-o evoluţie

complexă, prin prezenţa unor bogăţii importante ale subsolului, are o întindere mai mare şi cuprinde Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Carpaţii Orientali, Bazinul Transilvaniei, Depresiunea Pannonică.

DOMENIUL PRECARPATIC Platforma Moldovenească Delimitarea teritoriului aferent Platformei Moldoveneşti se face,

la vest, de Carpaţii Orientali, la est, de râul Prut, la nord de o porţiune din graniţa ţării, iar la sud de Depresiunea Bârladului.

Din punct de vedere geologic, ea reprezintă continuarea spre sud-vest a Platformei Est-Europene.

Soclul platformei moldoveneşti. În alcătuirea Platformei Moldoveneşti se distinge un etaj inferior cutat (soclu) şi un etaj structural superior, cuvertura, care corespunde unei etape în care spaţiul respectiv a evoluat ca domeniu stabilizat (cratonizat).

Soclul Platformei Europei Orientale aflorează în sectorul Cosăuţi, raionul Soroca, pe malul Nistrului, iar la adâncimi mai mari, a fost interceptat de câteva foraje în aria situată între râurile Prut şi Siret (Bătrâneşti, Todireni, Iaşi, Popeşti).

De exemplu, în zona Iaşului, s-au săpat cinci foraje, dintre care două au întâlnit soclul: un foraj, la nord de gara Socola, a intrat în şisturi cristaline la adâncimea de 1121-1391.4 m pe care le-a deschis cca. 270 m, stabilind existenţa unei serii de paragnaise: gnaise biotitice, gnaise cu microclin, asociate cu gnaise oligoclazice leucocrate.

351

Cuvertura platformei moldoveneşti. Cuvertura platformei debutează cu formaţiuni riphean superioare-vendiene, peste care se dispun formaţiuni paleozoice inferioare (cambriene, ordoviciene, siluriene) cu grosimi variabile, mai mari pe treptele afundate ale soclului. Pe arii restrânse, în sectoarele Bătrâneşti-Iaşi şi Ungheni-Chişinău, forajele au indicat şi prezenţa formaţiunilor devoniene inferioare, după care succesiunea continuă cu formaţiuni mezozoice,

în principal cretacice (cenomaniene) şi terţiare (neogene). Cuaternarul este reprezentat prin depozite aluvionare ale

teraselor şi se constituie din pietrişuri, nisipuri şi luturi loessoide.

Fig. 1. Secţiune geologică prin Platforma Moldovenească (după I. Pătruţ şi Th. Dăneţ, 1987): bd-sm = Badenian – Sarmaţian; K = Cretacic; S = Silurian; C = Cambrian; V = Vendian (Precambrian); Sc = soclul cristalin

352

Pleistocenul este alcătuit din depozite de terasă (luturi loessoide) care au grosimi variabile. Pietrişuri, aparţinând tot Pleistocenului, se întâlnesc mai ales în terasele râurilor.

0 10 20km

250

1000

V

3950m V

K

K C

Sc

C

3270

2158

2003 1734 1698

1810

1685

1524 1340

14111370

1000C V

ScK

V1100 1045

1083 bdp e r i

F al i a

a

Holocenul este alcătuit din depozite de luncă, constituite din

argile nisipoase, nisipuri şi prundişuri. Acestea sunt completate de cuverturi locale cu luturi aluviale, situate pe interfluvii şi pe suprafeţele slab înclinate.

Tectonica. Separarea fundamentului platformei în etaje structurale, în funcţie de vârsta cutării este imposibilă la ora actuală, din cauza grosimii mari a cuverturii sedimentare şi a puţinelor foraje care au interceptat fundamentul. Imaginea structurală acceptată la ora actuală porneşte de la discontinuităţile majore deduse pe baza discontinuităţilor paleoreliefului constatate la nivelul fundamentului, prin metode geofizice. În figura 1 este prezentată o secţiune geologică prin Platforma Moldovenească.

S-a evidenţiat un sistem de discontinuităţi cu caracter regional orientat NNV-SSE cu vergenţă sud-estică.

Se pot considera următoarele discontinuităţi: – falia Siretului este limita vestică a blocului Botoşani-Huşi,

care s-a format şi a funcţionat ca atare în tectogeneza cadomiană (baikaliană), fiind regenerat în ciclurile ulterioare, caledonian şi hercinic. Pe planul acestei dislocaţii, blocul Botoşani-Huşi ia contact cu blocul Rădăuţi-Paşcani, situat spre vest, şi a cărui structogeneză este atribuită ciclului caledonian, eventual regenerat ulterior;

– falia Solca este considerată a fi limita vestică a blocului Rădăuţi-Paşcani, în lungul căreia acesta intră în contact cu un sector a cărui structogeneză se datorează ciclurilor caledonian şi hercinic, funcţionând ca platformă postpaleozoică (Scitică-Central Europeană).

Problema delimitării sudice a Platformei Moldoveneşti se încearcă a se rezolva pe baza unui sistem de falii atestate geofizic orientate VNV-ESE, fără o vergenţă evidentă pe teritoriul nostru. Aceste falii, în succesiunea de la nord la sud sunt:

– falia Vaslui este considerată a reprezenta limita nordică a unui bloc căzut al Platformei Moldoveneşti.

– falia Bistriţei marchează limita sudică a Platformei Moldoveneşti şi contactul acesteia cu Depresiunea Bârladului care are un fundament paleozoic cutat, delimitată la rândul ei spre sud de falia Trotuşului care marchează contactul cu orogenul nord-dobrogean.

353

Soclul prezintă o uşoară înclinare (sub 1°) de la NV spre SE. În ansamblu, se poate afirma că are o cădere în trepte spre E şi S, ceea ce duce la conturarea unor blocuri alungite N-S, eventual cu o subsidenţă şi ridicări, mai mult sau mai puţin independente.

– falia Trotuşului care ar putea delimita la sud un sector ce face legătura între Platforma Europei Orientale şi Platforma Central Europeană.

Cuaternarul începe printr-o răcire a climei determinată de o puternică glaciaţiune, urmată de o perioadă de încălzire, adică de primul interglaciar.

Din nou urmează o răcire şi, apoi, iar o fază interglaciară şi în fine, ultima glaciaţiune, urmată de un climat care se încălzeşte treptat şi ajunge la cel de astăzi. În perioadele interglaciare s-a sedimentat loessul.

Substanţe minerale utile. Substanţele utile se găsesc cantonate în depozitele de cuvertură şi aceste substanţe sunt nemetalifere: argile bentonitice (Crasnaleuca), calcare (zona Bărbăteşti-Costeşti), gipsuri (în malul drept al Prutului, între Miorcani şi Crasnaleuca), gresii (ex. Coşula, Hudeşti, Tudora), nisipuri (Miorcani). Ape minerale (Nicolina-Iaşi, Pârcovaci-Deleni, Răducani).

Platforma Valahă Compartimentul de la nord de Dunăre şi până la Orogenul

carpatic poartă denumirea de Platforma Valahă şi reprezintă sectorul nordic al Platformei Moesice.

Din punct de vedere geografic, această unitate geologică corespunde Câmpiei Române şi sudului Piemontului Getic.

Stratigrafie Soclul Platformei Valahe. Din datele de foraj, dar şi din

interpretarea datelor geofizice s-a putut stabili că paleorelieful acestui soclu este alcătuit din zone ridicate şi depresiuni, dintre care mai importante sunt ridicarea Balş – Optaşi şi ridicarea Videle. Zonele ridicare sunt delimitate de zone depresionare (ex. Depresiunea Alexandriei).

Soclul Platformei Valahe este eterogen din punct de vedere constitutiv.

1. În forajele realizate pe ridicarea Balş-Optaşi s-a interceptat soclul la adâncimi cuprinse între –1940 m (Priseaca) şi -3715 m (Străjeşti). În alcătuirea soclului intră şisturi cristaline

354

mezometamorfice reprezentate prin amfibolite, şisturi cloritoase cu porfiroblaste de albit, şisturi cuarţoase-sericitoase. Aceste roci au fost străbătute de intruziuni magmatice (granite la Balş, diorite şi granodiorite la Dioşti, gabrouri la Ciureşti şi Bârza) care se consideră că reprezintă un batolit pus în loc înainte de acumularea depozitelor de cuvertură.

2. Soclul alcătuit din şisturi verzi s-a întâlnit în partea de NE a Platformei (în forajul executat la Bordeiul Verde, de exemplu) şi el este de tipul şisturilor verzi din Dobrogea Centrală, ceea ce i-a determinat pe geologi să aprecieze că acest soclu este, de fapt, o prelungire a soclului din Dobrogea Centrală. Rocile sunt mai slab metamorfozate şi consolidarea a avut loc în ciclul baikalian.

3. În sud-estul Platformei Valahe soclul este alcătuit, se pare, din formaţiuni de tipul celor întâlnite în alcătuirea soclului din Dobrogea de Sud, respectiv roci metamorfice foarte vechi (arhaice şi/sau proterozoic inferioare).

Cuvertura platformei valahe. Mişcările caledoniene timpurii au marcat trecerea la stadiul de cratogen. Depozitele sedimentare au mulat relieful soclului astfel încât s-au estompat denivelările acestuia, la suprafaţă înregistrându-se un relief de câmpie.

S-au diferenţiat patru cicluri de sedimentare importante, corespunzătoare unor transgresiuni majore, separate între ele prin faze de exondare:

1. Ciclul Cambrian – Carbonifer. Depozitele sedimentare s-au dispus discordant peste formaţiunea de soclu.

Cambrianul este cunoscut din foraje în partea de est a platformei unde se dispune peste şisturile verzi aparţinătoare soclului. Este reprezentat prin gresii arcoziene şi cuarţoase cu intercalaţii de siltite. Ordovician este reprezentat litologic prin gresii cuarţitice în bază, acestea fiind intercalate cu argilite. Urmează depozite siltitice şi şisturi argiloase adesea cu glauconit.

Silurianul apare atât în zonele elevate ale soclului unde stă peste acesta sau peste depozite cambriene, cât şi în cele depresionare ale soclului. Este reprezentat prin argile cu graptoliţi, parţial bituminoase, în intercalaţii cu marne, calcare, gresii calcaroase şi tufuri bazice.

Devonianul, mai ales în zonele de afundare urmează în continuitate de sedimentare cu cele siluriene. În bază se dezvoltă un complex argilos care nu se deosebeşte litologic de cel silurian, peste care se dezvoltă depozite predominant grezoase alcătuite din gresii

355

silicioase şi subordonat din microconglomerate. În Devonianul mediu se creează condiţiile depunerii unor sedimente carbonatice (calcare şi dolomite) la care se mai asociază anhidrite şi gipsuri.

Carboniferul a cunoscut aceleaşi condiţii de sedimentare ca şi în cazul Devonianul mediu şi superior. Din Carboniferul mediu se întâlnesc acumulări de şisturi argiloase, gresii şi subordonat lentile de calcar. S-au înregistrat intercalaţii subţiri de cărbuni. Urmează o fază de exondare care a afectat întreaga platformă şi a durat până în Permian.

2. Ciclul Permian – Triasic. Procesul de sedimentare s-a reluat la sfârşitul Permianului. Grosimea acestor depozite se reduce astfel încât în unele zone de elevare a soclului ele nu se mai întâlnesc (forajele executate pe ridicarea Balş – Optaşi).

Pe parcursul acestui ciclu de sedimentare s-au înregistrat manifestări magmatice efuzive. Efuziunile de natură bazică (bazalte, andezite bazaltice), asociate depozitelor permo-triasice inferioare, sunt orientate pe direcţie predominant est – vest.

3. Ciclul Jurasic – Cretacic. Jurasic. Acest al treilea ciclu de sedimentare debutează cu depozite epiclastice pentru ca, apoi, să treacă în depozite carbonatice. La începutul Cretacicului s-au întâlnit calcare micritice şi marnocalcare ca reprezentante ale unui facies pelagic. În extremitatea estică, datorită unor oscilaţii locale s-au depus în bază gipsuri şi anhidrite în alternanţă cu marne şi calcare.

Cretacicul este reprezentat în continuare prin depozite cu un caracter pregnant carbonatic cu unele intercalaţii grezoase şi, la partea superioară, cu intercalaţii de tufite.

După exondarea care a avut loc la sfârşitul Cretacicului, datorită fazei laramice care cunoaşte un paroxism, ultimele depozite cretacice au fost supuse fenomenelor de eroziune, rezultând un relief variat cu fenomene carstice şi paleovăi cu direcţia N-S (Paraschiv, 1979).

4. Ciclul Badenian – Pleistocen a început odată cu înaintarea apelor dinspre avanfosa carpatică, acoperind partea nordică şi vestică a platformei. Sedimentarea Neogenului din platformă este guvernată în special de subsidenţa accentuată din avanfosa externă. Depozitele aparţinând acestui ciclu de sedimentare sunt predominant detritic, molasice.

Depozitele loessoide sunt siltite şi argile nisipoase de culoare gălbuie, cu o grosime cuprinsă între 5 şi 40 m. În cuprinsul lor se găsesc câteva intercalaţii roşii sau cărămizii, argiloase, considerate soluri fosile.

356

Depozite de terasă. În partea vestică, devenită uscat în Pleistocenul inferior, s-au acumulat depozite de terasă. Concomitent cu depunerea formaţiunii de Coconi (în partea central-estică), aici se formează terase înalte, în timp ce terasele inferioare corespund perioadelor de depunere a pietrişurilor de Colentina.

Depozite de dune. Între Craiova şi Dunăre şi în Bărăgan apar nisipuri gălbui, fine până la grosiere de câţiva metri grosime. Aceste depozite au fost transportate de vânt şi depuse pe lunci, terase şi interfluvii. Acumularea lor s-a produs în Holocen.

Tectonica Trecerea Platformei Valahe de la stadiul de regiune labilă la cea

de cratogen s-a produs, se pare, după mişcările assyntice târzii sau caledonice timpurii din Cambrianul inferior. Acum se produce metamorfozarea şi cutarea şisturilor verzi şi retromorfismul şisturilor cristaline din partea centrală şi vestică a platformei. Până la orogeneza hercinică, toată platforma prezintă elemente ale unei oarecare mobilităţi: discordanţe, înclinări importante (chiar până la 50º), magmatism efuziv, sistem ruptural accentuat, diapire argiloase incipiente.

Faliile care afectează platforma sunt numeroase şi marchează o complexitate a tectonicii zonei. Cea mai importantă falie este falia intramoesică cunoscută şi sub numele de falia Fierbinţi care se plasează de pe platforma continentală a Mării Negre până sub Pânza Getică (cu orientare SE – NV). Limita nordică a Platformei Valahe este marcată de falia pericarpatică, falie ce pune în evidenţă încălecarea depozitelor Depresiunii Getice peste formaţiunile de platformă. Această şariere se presupune a se fi realizat în urma fazei moldavă (fig. 2). În sectorul de nord – vest (la SV de Motru) molasa pericarpatică este strivită între platformă şi Danubian prin împingerea acestuia din urmă peste depozitele de platformă, fenomen petrecut tot ca urmare a mişcărilor moldave.

357

Majoritatea fracturilor au afectat soclul platformei, fragmentându-l în blocuri, care au suferit mişcări pe verticală conturându-se arii ridicate şi afundări majore. Cea mai importantă ridicare este Balş – Optaşi. Între zonele ridicate se află zone afundate, depresionare, în care s-au acumulat mai depozite sedimentare mai groase. Dintre aceste depresiuni mai importante sunt: Roşiori – Alexandria şi Movila Miresei – Ghergheasa.

După Pleistocenul mediu partea de NV a platformei a înregistrat o mişcare de ridicare ce a avut drept consecinţă apariţia uscatului şi a unei reţele hidrografice. Mişcarea a continuat episodic, ceea ce se reflectă şi prin prezenţa unor interfluvii înalte şi a unor văi adânci. Partea estică a platformei a cunoscut o mişcare de subsidenţă, sedimentarea desfăşurându-se în regim lacustru (formaţiunea de Coconi – Pleistocen mediu). Din Holocen se remarcă iar un proces de subsidenţă în sectorul de NE reflectat prin prezenţa unor interfluvii joase, uneori, chiar sub nivelul luncilor actuale.

Resurse minerale: argile se găsesc în formaţiunile aluvionare din lunca Dunării; nisipuri şi pietrişuri sunt cantonate în depozite cuaternare de terasă; hidrocarburile constituie principala resursă a Platformei Valahe.

Platforma Dobrogei de Sud Soclul nu aflorează, dar a putut fi cunoscut pe baza datelor

oferite de carotele extrase din forajele care s-au săpat în partea de NE (între Palazu şi Cernavodă). Acest sector se poate considera unitar cu

N T g . J i u Ţ i c l e n i C r a i o v a S

0 5 10 Km

B i b e ş t i

Platforma Valahă

Fundament

Paleozoic şi MezozoicBadenian superior - Volhinian inferior

Volhinian superior - Pleistocen

Orogenul carpatic

Formaţiuni prealpine

Mezozoic şi Paleogen

Aquitanian - Volhinian inferior

Falia Pericarpa tică

Fig. 2 – Secţiune geologică la contactul dintre Orogenul Carpatic şi Platforma Valahă (după Motaş şi Tomescu, 1983, din Ionesi, 1994)

358

cel din Platforma Valahă, la est de falia intramoesică şi extins până la prelungirea faliei Capidava – Ovidiu.

Dobrogea de Sud a avut o evoluţie geologică similară cu Platforma Valahă, motiv pentru care prezenţa aceloraşi cicluri de sedimentare nu constituie o situaţie neobişnuită. Există, însă, şi unele deosebiri date de evoluţia comandată de unităţile învecinate.

Cuaternarul. Are în bază depozite siltitice cu concreţiuni calcaroase şi, uneori, cu cristale sau agregate cristaline de ghips (ca pe faleza Mării Negre, la Eforie Sud, Agigea, Constanţa). Acestea reprezintă produse reziduale de alteraţie, formate pe uscat. Gipsul pare să se fi acumulat în zone de mlaştină.

Masivul central – dobrogean Soclul Masivul central-dobrogean În alcătuirea soclului acestei subunităţi intră două grupe de roci

metamorfice, între care se prezintă o discontinuitate stratigrafică: a) Grupa şisturilor cristaline mezometamorfice b) Grupa şisturilor verzi Cuvertura Două caracteristici se pot formula cu privire la cuvertura

Masivului central-dobrogean: o restrângere, ca arie, a depozitelor care alcătuiesc această cuvertură şi extinderea limitată, în timp geologic, a perioadelor favorabile depunerii de sedimente (zona a fost exondată).

Spre deosebire de cuvertura Platformei Moesice, aici se poate descrie doar un singur ciclu de sedimentare: Jurasic – Cretacic.

Orogenul nord – dobrogean Se situează la nord de falia Peceneaga – Camena, fără a depăşi

falia Sf. Gheorghe. Spre NV, dincolo de Dunăre, acest sector apare îngropat sub o cuvertură de platformă, cunoscut fiind sub numele de „Promontoriul nord-dobrogean”.

O poziţie aparte o are Orogenul nord – dobrogean deoarece a evoluat ca o arie labilă în orogeneze prealpine şi a cunoscut o reactivare în orogenezele eo– şi neochimmerică aparţinând ciclului alpin. Se poate considera că Orogenul nord – dobrogean este alcătuit din Pânza Măcin, Pânza Niculiţel şi Pânza Tulcea, Podişul Babadag şi Promontoriul nord – dobrogean îngropat (fig. 3).

Pânza Măcin. Se situează în partea vestică a Dobrogei de Nord şi se delimitează prin falia Dunării, la sud, şi falia Luncaviţa – Consul, la nord.

În alcătuirea acestei pânze intră formaţiuni prealpine. În timpul orogenezei alpine activitatea în zonă s-a concretizat doar prin consolidarea

359

unor roci eruptive pe filoane. Fundamentul cristalin este alcătuit din şisturi cristaline care se

împart în grupa şisturilor cristaline mezometamorfice (se cunosc din aflorimente deoarece alcătuiesc dealurile Orliga şi Sărărica şi intră în alcătuirea dealului Medgina şi sunt reprezentate prin amfibolite, gnaise, micaşisturi, calcare cristaline provenite prin metamorfozarea în facies amfibolitic a unor formaţiuni epiclastice şi a unor magmatite bazice în aliniamentul Priopcea – Piatra Cernei, în culmile Boclugea şi Coşlugea şi a rezultat în urma unui metamorfism în faciesul şisturilor verzi care a afectat formaţiuni epiclastice). Magmatite asociate şisturilor cristaline descrise mai sus le străbat pe acestea sub formă de corpuri intrusive reprezentate, în principal, prin granite şi granitoide, ca de exemplu granitul de Megina.

Falia Peceneaga - Camena

Cârjelari

Babadag

Camena

AgighiolHorea

Măcin

Luncaviţa

Tulcea

Dunavăţ

Mahmudia

L . B . L . R a z e l m

Falia Lunceviţa - ConsulI

III

IV

V

Dunărea

Ant. Tulcea

Ant. Redea

Fal

ia T

eli ţe

i

II

Fig. 3 – Schiţă tectonică a Dobrogei de Nord (după hărţile

ridicate de O. Şi El. Mirăuţă, din D. Patrulius et.al., 1974, simplificată): I – pânza Măcin; II – pânza Consul; III – pânza Niculiţel; IV – pânza Tulcea; V – Platforma Babadag.

Învelişul sedimentar paleozoic se dezvoltă pe o arie destul de

mare în cuprinsul pânzei Măcin. Din Silurian zona devine bazin de sedimentare cu o poziţie, se pare, între două unităţi de platformă. Depozitele siluriene, discordante peste formaţiunile epimetamorfice sunt alcătuite, în bază, din gresii cuarţoase şi argile filitice peste care s-au depus calcare şi marne intercalate cu argile filitice grafitoase; aflorează între vârfurile Priopce şi Bujoarele. În continuitate de sedimentare, apărând la zi în Dealurile Bujoarele, se dezvoltă o formaţiune de vârstă Devonian inferior. În alcătuirea ei intră argile filitice în intercalaţii de calcare, raportul lor inversându-se în continuare. Urmează apoi un complex de roci care conţine cuarţite, şisturi ardeziene şi calcare, într-o succesiune ritmică, ceea ce sugerează un caracter de fliş al formaţiunii. Aceste depozite siluriene şi devoniene se caracterizează prin faptul că au fost afectate de un metamorfism datorat orogenezei hercinice (faza bretonă). Zona a fost exondată şi afectată de procese de denudare.

Corpuri magmatice străbat şisturile cristaline şi aceste depozite sedimentare, formând aureole de contact termic cu corneene. Se pot menţiona granitele de Hamcearca (lipsite de minerale mafice) şi granitul de Coşlugea (frecvent roşii, cu feldspat potasic în proporţie ridicată). Aceste granite prezintă cataclazări.

360

În Carbonifer inferior se reia sedimentarea, depozitele alcătuind o suită cunoscută sub numele de formaţiunea de Carapelit. Apoi sedimentarea paleozoică încetează. Zona este afectată de faza sudetă a orogenezei hercinice ceea ce a determinat metamorfozarea slabă a formaţiunii de Carapelit şi aranjamentul tectonic al unităţii Măcin.

Magmatismul se manifestă destul de pregnant în timpul orogenezei hercinice. Granite calcoalcaline se găsesc în alcătuirea Masivului Greci (unde forma de zăcământ este lacolit), Masivului Pricopan şi la Cetate (în malul Dunării, lângă Măcin). Granite alcaline se situează pe un aliniament situat la vest de primul şi intră în alcătuirea Masivului Iacobdeal. Zonele ridicate din jurul localităţii Cârjelari sunt alcătuite din riolite.

Formaţiuni sedimentare alpine. În fundamentul bazinului Babadag apar, sub cuvertura cretacică, depozite jurasice (între localităţile Cârjelari şi Camena, în vecinătatea faliei Peceneaga – Camena). Aceste depozite au un caracter turbiditic şi sunt asociate cu produse vulcanice.

Pânza Măcin este delimitată de falia Luncaviţa – Consul, la nord, şi falia Peceneaga – Camena, la sud. Falia Luncaviţa – Consul reprezintă linia tectonică după care a avut loc şarierea peste unitatea de la nord-est. Această pânză are o poziţie elevată faţă de unităţile Niculiţel şi Tulcea.

Unitatea Măcin se continuă şi la nord – vest de Dunăre, unde suferă o afundare după falia Dunării şi constituie ceea ce se cunoaşte sub numele de „Promontoriul nord-dobrogean” dar fiind acoperită de depozite neogene este mai greu de intuit apartenenţa la aceeaşi unitate.

Individualizarea unităţii Măcin ca pânză s-a făcut primele faze de orogeneză alpine. Formaţiunile din alcătuirea acestei unităţi au fost afectate şi de orogeneze mai vechi.

Mişcările neochimmerice au făcut să înceteze evoluţia de orogen, zona a devenit un cratogen supus proceselor de denudare. Zonele de sud şi nord, unde sedimentarea a continuat ca urmare a afundării sectoarelor respective a permis depunerea unor sedimente nedeformate care au intrat în alcătuirea Platformei Babadag şi a Promontoriului nord – dobrogean.

Resurse minerale: argile caolinoase (în partea nordică a masivului Priopcea), calcare (la vest de Cârjelari), cuarţite (în culmea Priopcea), granite (a vest de satul Atmangea, culmile Iacobdeal şi Dealul lui Manole), porfire cuarţifere (la vest de Turcoaia), şisturi

361

verzi (la sud şi vest de localitatea Peceneaga). Pânza Niculiţel. Se situează la NE de pânza Măcin, dincolo de

falia Luncaviţa – Consul. Extinderea acestei pânze se face până la falia Sarica dincolo de care se află pânza Tulcea.

Magmatitele triasice sunt rezultatul unei activităţi magmatice efuzive atât bazică cât şi acidă.

Vulcanitele bazice se situează mai ales în sectorul nordic al digitaţiei (între Luncaviţa şi Niculiţel). Sunt reprezentate prin bazalte ce formează curgeri submarine. Vulcanitele acide au o dezvoltare mai mare în digitaţia Consul dar apar şi în digitaţia Sarica.

Cuaternarul. Acoperă depozite mai vechi şi este reprezentat prin depozite loessoide în alcătuirea cărora intră prafuri arenito-siltito-argiloase cu grosimi de 2 până la 5 m. Apar intercalaţii de paleosoluri (soluri fosile).

Resurse minerale: calcare (la sud de Niculiţel), porfire cuarţifere (pe culmea Consul).

Pânza Tulcea. Se delimitează de pânza Niculiţel prin falia Sarica şi de Platforma Scitică, prin falia Sf. Gheorghe.

Stratigrafia. În alcătuirea pânzei Tulcea intră formaţiuni prealpine, formaţiuni alpine şi depozite cuaternare care acoperă în mare parte depozitele mai vechi.

Formaţiuni prealpine. Aflorează în Dealul Rediu şi în Colinele Mahmudia – Tulcea (în fruntea pânzei). Cele mai vechi formaţiuni din anticlinalul Rediu sunt slab metamorfozate, vârsta lor fiind presiluriană. Între Tulcea şi Mahmudia apar tot depozite slab metamorfozate reprezentate prin filite verzi cuarţoase, uneori roşietice.

Magmatitele paleozoice asociate acestor depozite sunt roci intrusive cu o prezenţă mai modestă decât în pânza Măcin. În axul anticlinalului Rediu aflorează granitele de Uzum Bair.

Formaţiuni alpine. Sunt reprezentate prin depozite sedimentare însoţite de prezenţa unor roci magmatice ca rezultat al activităţii vulcanice care a avut loc în acest interval de timp geologic.

Magmatitele triasice sunt localizate în NV, între Somova şi Malcoci, destul de restrânse ca arie. La fel ca şi în cazul pânzei Niculiţel, sunt reprezentate prin roci bazice şi acide ca expresie a unui magmatism bimodal.

Cuaternarul. Depozitele cuaternare acoperă depozitele mai vechi şi sunt reprezentate de depozite loessoide şi de loess, cu grosimi ce variază între 5 şi 20 m intercalate cu niveluri brune de paleosoluri. În apropierea Dunării aportul aluvionar a fost determinant. De

362

asemenea, complexul lacustru Razelm – Sinoe este determinant pentru formarea depozitelor din vecinătatea acestuia.

Tectonica. Aranjamentul tectonic este determinat de o succesiune de deformări suferite în cursul mai multor faze tectogenetice aparţinând ciclurilor hercinic şi apoi alpin. Configuraţia actuală este dată de şarierea pânzei Tulcea peste formaţiunile situate la NE (platforma Scitică), în lungul faliei Sfântu Gheorghe, suportând la rândul ei şarierea pânzei Niculiţel în lungul faliei Sarica. Această ultimă şariere este postjurasică (probabil neochimmerică). Structura de pânză este relativ simplă: se recunosc cute anticlinale drepte, larg dezvoltate între care se dezvoltă sinclinale relativ plate (doar anticlinalul frontal are tendinţa de deversare spre exterior). Orientarea cutelor este aproximativ NV-SE, cu o tendinţă de evazare spre SE.

Resurse minerale: baritina (filoane şi chiar corp cilindric în Dealul Cortelu), calcare (exploatarea de la Mahmudia, Zebil, Mineri, Somova), dolomite (în perimetrul localităţii Mahmudia), gresii (în dealul Carierei – Tulcea, în dealul Denis Tepe), sulfuri polimetalice (între Somova şi Mineri).

Bazinele posttectonice. În Cretacicul mediu, partea de sud-vestică a orogenului a suferit o scufundare, rezultând Bazinul Babadag, fenomen petrecut şi în sectorul de nord-vest (în Badenianul supeior), devenind ceea ce se cunoaşte sub numele de Promontoriu nord-dobrogean. Zonele scufundate au devenit bazine în care sedimentarea a continuat fără ca depozitele sedimentare acumulate să mai sufere fenomene de deformare importante, fundamentul lor fiind, însă, de tip orogenic (cutat).

DOMENIUL CARPATIC Carpaţii Me r i d i o n a l i Carpaţii Meridionali, ca unitate geostructurală alpină se întind

din bazinul râului Dâmboviţa (Falia Iezer Păpuşa) spre vest depăşind Dunărea, până în Valea Timocului. Spre sud sunt limitaţi de Falia pericarpatică, aceasta prelungindu-se prin faţa Carpaţilor Orientali, însă este acoperită de depozite sarmato-pliocene.

În structura actuală a Carpaţilor Meridionali se disting următoarele structuri tectogenetice: Autohtonul Danubian, Pânza Getică, Pânza de Severin, Unităţile supragetice; toate au fost generate de implicarea marginii continentale est – europene în tectogenezele alpine. La acestea se adaugă

363

Depresiunea Getică, ca unitate de molasă dezvoltată în faţa zonei cristalino – mezozoice.

Autohtonul danubian Autohtonul Danubian a fost descoperit de eroziune şi apare ca o

imensă semifereastră în partea sud-vestică a Carpaţilor Meridionali întinzându-se între Valea Olteţului şi Dunăre. Aceasta include Munţii Parâng, Munţii Retezat, Munţii Vâlcan, Munţii Cernei, Platoul Mehedinţi şi Munţii Almăj. In aria semiferestrei amintite, anumite porţiuni sunt acoperite de formaţiuni ce aparţin Pânzei Getice reprezentând petice de acoperire cum sunt Munţii Godeanu şi arii limitate din Platoul Mehedinţi. La alcătuirea Autohtonului Danubian participă şisturi cristaline cu corpurile magmatice asociate şi învelişul sedimentar al acestora.

Corpurile magmatice prealpine. O caracteristică a şisturilor cristaline din Autohtonul Danubian este dată de asocierea acestora cu numeroase corpuri granitice. Corpurile magmatice se aliniază în lungul unor structuri anticlinale care se dispun pe mai multe aliniamente ce execută o virgaţie deschisă spre vorland conformă curburii Carpaţilor Meridionali.

Sedimentarul danubian. Primele depozite sedimentare ale învelişului masivelor cristaline din domeniul danubian aparţin Carboniferului superior, urmate de depozite permiene, împreună constituind învelişul prealpin. Sfârşitul Paleozoicului corespunde unei faze de exondare care s-a prelungit şi în prima perioadă a Ciclului Alpin, în Triasic. Drept urmare, sedimentarul alpin în domeniul danubian începe cu formaţiuni eojurasice de tip continental. Procesul de sedimentare început în Liasic a durat până spre sfârşitul Eocretacicului, timp în care, cu excepţia Liasicului, s-au acumulat aproape exclusiv depozite calcaroase. Spre sfârşitul Eocretacicului se înscrie o discontinuitate stratigrafică majoră consecinţă a mişcărilor austrice.

Alt ciclu de sedimentare alpin din domeniul danubian corespunde Neocretacicului care s-a caracterizat printr-o instabilitate tectonică pronunţată a bazinului depoziţional. Drept urmare, acumulările au un pronunţat caracter arenitic, turbiditic. Odată cu sfârşitul Cretacicului, când s-a desfăşurat Tectogeneza laramică definitorie pentru arhitectura Autohtonului Danubian (ca de altfel a întregului ansamblu al Carpaţilor Meridionali) acesta a evoluat în continuare ca uscat supus denudaţiei. În această situaţie, o bună parte din învelişul sedimentar a fost îndepărtat încât acesta s-a conservat doar în anumite zone care, în timpul procesului de sedimentare, au funcţionat ca arii depresionare separate între ele prin

364

zone de ridicare, adesea exondate. În domeniul danubian se cunosc trei asemenea zone, şi anume:

• zona Sviniţa-Svinecea situată în partea sudică a Munţilor Almăj;

• zona Presacina, între Munţii Almăj şi Munţii Tarcu; • zona Cerna-Jiu care se întinde din Valea Cernei spre est. P â n z a G e t i c ă Pânza Getică ocupă o suprafaţă foarte întinsă începând din

Valea Oltului până în Valea Dunării. Masivele cristaline prealpine. Din punct de vedere

tectogenetic, reprezintă structuri mai vechi reluate în tectogenezele alpine. În domeniul getic nu includ şisturi cristaline hercinice; sunt, însă, prezente cele două grupe: grupa şisturilor cristaline mezometamorfice şi grupa şisturilor cristaline epimetamorfice.

În alcătuire intră mai ales paragnaise micacee, gnaise oculare, gnaise rubanate, micaşisturi, amfibolite etc.

Corpurile magmatice prealpine. Cristalinul getic este străbătut de câteva corpuri magmatice: în partea central-vestică a Munţilor Semenic fiind intrus în cristalinul de Sebeş-Lotru, în partea nord-vestică a Munţilor Semenic, altul este în partea sudică a Munţilor Almăj, în jumătatea sudică a Munţilor Poiana Ruscă.

Învelişul sedimentar. Ca şi în domeniul danubian şi în domeniul getic, sedimentarul aparţine Paleozoicului superior şi Mezozoicului. Procesul de sedimentare în Ciclul Alpin se instalează la începutul Jurasicului. Şi în domeniul getic, formaţiunile sedimentare s-au acumulat în anumite zone, care, au funcţionat ca arii depresionare, care însă au căpătat această calitate în momente diferite. Astfel, odată cu începutul Jurasicului s-a schiţat bazinul depoziţional care, în structura actuală, reprezintă zona Reşiţa-Moldova Nouă. Tot la începutul Jurasicului s-a conturat ca arie de acumulare zona Haţeg. În partea estică a domeniului getic a evoluat zona de sedimentare Holbav-Măgura Codlei. În Mezojurasic, în partea sudică a Munţilor Căpăţânii s-a delimitat zona Vânturariţa.

Zona Haţeg mărgineşte la nord-est depresiunea posttectonică a Haţegului şi aparţine de Munţii Sebeşului. Din punct de vedere stratigrafic şi litofacial, zona Haţeg prezintă o mare similitudine cu zona Reşiţa-Moldova Nouă.

Zona Vânturariţa este situată în partea sud-estică a Munţilor Căpăţânii. Aici, procesul de sedimentare a început în Dogger şi s-a încheiat odată cu sfârşitul Jurasicului eventual în Cretacicul timpuriu.

365

Tectonică. Procesele care au dus la formarea şi individualizarea Pânzei Getice s-au desfăşurat în două etape. O primă etapă a avut loc în Mezocretacic, când domeniul getic a fost afectat de o mişcare convergentă în raport cu mişcarea domeniului danubian şi, care, în final a dus la înaintarea domeniului getic peste flişul de Severin. A doua etapă s-a desfăşurat spre sfârşitul Cretacicului, când ansamblul formaţiunilor domeniului getic, având în bază flişul de Severin şi fragmente din crusta oceanică a zonei de rifting, s-a deplasat venind în coliziune cu domeniul danubian pe care l-a acoperit.

Pânza de Severin Se individualizează ca unitate structogenetică interpusă între

Autohtonul Danubian şi Pânza Getică. Aceasta s-a conservat aproape exclusiv în Platoul Mehedinţi unde constituie substratul imediat al peticelor de acoperire Bahna şi Porţile de Fier. Materialul din care este constituită Pânza de Severin este foarte eterogen. Din punct de vedere stratigrafic, în Pânza de Severin se deosebeşte o formaţiune magmatogenă, bazică şi ultrabazică constituind formaţiunea ofiolitică, şi o formaţiune sedimentară turbiditică constituind flişul de Severin.

Unităţile supragetice Noţiunea de supragetic vrea să sugereze entităţi care provin

dintr-o arie de crustă continentală şi care, în spaţiu, se situează deasupra Pânzei Getice. Unităţile supragetice apar dispersate, iar când vin în contact cu Pânza Getică, contactul tectonic nu totdeauna relevă o încălecare de amploarea unei pânze.

Magmatitele laramice. Spre sfârşitul Cretacicului şi începutul Paleogenului, în Carpaţii Meridionali, a avut loc o intensă activitate magmatică. De pe urma acesteia s-a pus în loc o imensă cantitate de material magmatogen care a fost desemnat sub numele de „banatite" în sens de provincie petrologică.

Magmatismul laramic a debutat printr-o fază extrusiv-explozivă când au fost puse în loc aglomerate şi tufuri andezitice, dacitice şi riolitice, precum şi curgeri de andezite.

Magmatismul laramic reprezintă actul final în aranjamentul arhitectural al Carpaţilor Meridionali.

În evoluţia ulterioară întreg ansamblu al acestui segment carpatic s-a comportat ca având o oarecare stabilitate încât nu a mai suferit decât deformări rupturale. Acestea au dus la afundarea unor porţiuni limitate din aria muntoasă care au devenit bazine de sedimentare constituind depresiunile tectonice intramontane.

Depresiuni intramontane

366

Depresiunile intramontane din Carpaţii Meridional s-au format în două etape. Unele s-au conturat după desăvârşirea tectogenezei laramice în Paleogen. Altele s-au format în epoci mai târzii ale Miocenului. Primele sunt, de fapt, depresiuni adiacente ale depresiunilor majore extracarpatice şi care au funcţionat ca golfuri ale Depresiunii Tramsilvaniei (cum sunt: depresiunile Petroşani şi Haţeg-Strei), sau ale Depresiunii Getice (cum este Depresiunea Brezoi-Titeşti). Din cea de a doua categorie sunt depresiunile: Caransebeş-Mehadia, Bozovici, Sicheviţa, Culoaru Dunării, Bahna şi Culoarul Bahna-Baia de Aramă.

Depresiunea Getică Depresiunea Getică se întinde din regiunea Văii Târgului până

în Valea Dunării. Spre sud vine în contact cu Platforma Valahă de care este separată prin Falia pericarpatică .Depresiunea Getică are un fundament mixt: de origine carpatică în partea nordică şi de tip platformă în partea sudică. Limita dintre aceste două tipuri de fundament nu a putut fi detectată, găsindu-se la mare adâncime.

Stratigrafie. Depresiunea Getică a funcţionat ca bazin depoziţional începând din Paleogen până la sfârşitul Pliocenului. Depozitele acumulate au caractere de molasă preponderente fiind depozitele psefito-psamitice, la care se adaugă calcare, cărbuni, evaporite, depozite piroclastice etc.

Tectonică. Desăvârşirea aranjamentului tectonic al zonei cristalino-mezozoice a Carpaţilor Meridionali şi ridicarea ei sub forma unui sistem cutat în urma mişcărilor laramice, a determinat apariţia unei zone depresionare situată în faţă.

În timpurile prealpine, această arie a aparţinut, în parte, zonei care a generat unităţile Carpaţilor Meridionali şi, în parte, Platformei Moesice. Apariţia acestei depresiuni s-a produs, de fapt, ca urmare a înaintării spre nord, afundării şi subşarierii marginii Platformei Valahe, sub marginea zonei cristalino-mezozoice, mai exact sub blocul danubian care funcţiona ca margine continentală instabilă, ridicată. Această afundare şi subşariere a marginii platformei a antrenat o coborâre în trepte a marginii blocului danubian. În felul acesta, s-a format o depresiune asimetrică, cu fundament mixt, tipic premontană, care a preluat funcţia de bazin de sedimentare devenind avanfosa Carpaţilor Meridionali.

De la formarea ei la începutul Paleogenului, Depresiunea Getică a suferit efectele a două faze de mişcări importante: eostirică şi moldavică. Dacă efectele eostirice se recunosc în transgresiunea

367

burdigaliană, consecinţele moldavice constau în cutarea largă a depozitelor presarmaţiene.

Structura cutată a Depresiunii Getice poate fi observată la zi doar între Valea Oltului şi Olteţ. În Pliocenul târziu, odată cu ridicarea mai activă a Carpaţilor, s-a produs şi restrângerea lacului, iar în Cuaternar, mişcările neotectonice au contribuit la realizarea morfostructuri actuale.

Munţii Apuseni Au o poziţie particulară, apărând ca o zonă insulară care închide

triunghiul care circumscrie Depresiunea Transilvaniei. Munţii Apuseni, ca unitate geostructurală, sunt delimitaţi de cursul Mureşului, la sud, şi Crişul Repede, la nord; spre vest sunt câteva promontorii care înaintează în domeniul Câmpiei de Vest, iar spre est, limita descrie o curbă cu un intrând ce conturează golful de la Huedin.

Munţii Apuseni au rezultat din evoluţia unei zone labile de tip rifting şi a marginii continentale învecinate, respectiv a blocului pannonic.

Ţinând seamă, de evoluţia tectogenetică a Munţilor Apuseni, în cuprinsul acestora se disting Munţii Apuseni de Nord şi Munţii Apuseni de Sud.

M u n tţi i A p u s e n i d e N o r d În arhitectura actuală a Munţilor Apuseni de Nord se disting

următoarele entităţi structurale: Autohtonul de Bihor, Pânzele de Codru şi Pânzele de Biharia. La acestea se adaugă magmatitele laramice şi învelişul sedimentar postparoxismal.

Stratigrafie. La alcătuirea Munţilor Apuseni de Nord participă şisturi cristaline şi magmatitele asociate, învelişul sedimentar preparoxismal al acestora, magmatitele laramice şi un sedimentar postparoxismal (posttectonic).

Şisturile cristaline prehercinice. Şisturile cristaline prehercinice ocupă o suprafaţă întinsă în Munţii Apuseni de Nord şi prezintă largi variaţii petrofaciale.

Magmatitele prehercinice. Activitatea magmatică din timpurile prehercinice a dus la punerea în loc a unor corpuri magmatice care însoţesc sau străbat formaţiunile cristalofiliene.

Cel mai important este masivul de granitoide Muntele Mare situat în centrul munţilor Gilău.

Sisturile cristaline hercinice din Munţii Apuseni de Nord formează în întregime Munţii Zarand, iar pe arii mai limitate,

368

se întâlnesc în bazinul Crişului Negru, pe Arieşul Mic etc. Acestea se caracterizează printr-un metamorfism slab. Magmatitele hercinice. Orogeneza hercinică a fost însoţită de un magmatism sincinematic acid, urmat de un magmatism tardicinematic alcalin.

Învelişul sedimentar. Spaţiul nord-apusean, care se încadra iniţial într-o arie mult mai largă, a suferit transformările a cel puţin două cicluri geotectonice, ultimul fiind ciclul hercinic. Spre sfârşitul Paleozoicului, în Permian, aria nord-apuseană a constituit sediul unei acumulări de depozite predominant continentale în care materialul piroclastic avea o mare pondere. În urma tectogenezei neocretacice, aceste trei domenii au suferit deformări şi rearanjări arhitecturale profunde şi definitorii, însă caracteristicile litofaciale şi mai ales stratigrafice se recunosc cu uşurinţă (fig. 4).

Magmatitele laramice. Spre sfârşitul Cretacicului şi începutul Paleogenului, în Munţii Apuseni de Nord s-a desfăşurat o intensă activitate magmatică legată de diastrofismul laramic. Cea mai impozantă masă de magmatite laramice din Munţii Apuseni de Nord o constituie complexul vulcano-plutonic Vlădeasa. Acesta ocupă o structură de graben.

După desăvârşirea aranjamentului tectonic major al Munţilor Apuseni de Nord, în Senonianul timpuriu, depozitele sedimentare care s-au acumulat au caractere de înveliş posttectonic. Acestea s-au conservat pe suprafeţe limitate adesea constituind mici bazine. Cel mai important dintre acestea este Depresiunea Roşia.

Invelişul sedimentar posttectonic s-a mai conservat pe suprafeţe relativ extinse în Munţii Vlădeasa unde materialul piroclastic este foarte abundent, sedimentarul devenind o formaţiune vulcanogen-sedimentară. De asemenea s-a conservat în cele două semigrabene (Remeţi şi Someşul Cald) şi pe marginea sudică a Munţilor Plopiş. În general, Cretacicul superior care constituie învelişul sedimentar posttectonic este dezvoltat în facies de Gosau cu hipuriţi, aceştia fiind foarte numeroşi în Depresiunea Roşia şi în Dealul Melcilor de la Vidra.

Tectonica Apusenilor de Nord. Spre sfârşitul Jurasicului mediu şi începutul Neojurasicului, prin divizarea Microplăcii Transilvano-Panonice, ca urmare a apariţiei riftului vest-carpatic (sud-apusean), s-a produs şi o fragmentare a marginii celor două blocuri şi în primul rând a blocului panonic. In urma proceselor de îngustare a scoarţei care a urmat etapei de extensiune, diversele compartimente ale marginii continentale (mai instabile) au suferit deplasări încălecându-se unele pe alte. Acestea,

369

la rândul lor, mai ales în urma unor procese de subîmpingere, au încălecat peste marginea blocului panonic rămasă mai rigidă (neafectată sensibil de procesele de deformare). In felul acesta s-a ajuns la un aranjament arhitectural în pânze de şariaj, în care se deosebeşte un Autohton de Bihor şi două unităţi cu rol de pânze, la rândul lor deformate constituind Sistemul Pânzelor de Codru şi Sistemul Pânzelor de Biharia (fig.4).

Fig. 4. Schiţa tectonică a Munţilor Apuseni M u n ţi i A p u s e n i d e S u d Munţii Apuseni de Sud sunt denumiţi şi Munţii Metaliferi. Stratigrafie . Aria labilă din care au evoluat Munţii Apuseni de

Sud a apărut nu cu mult înainte de Neojurasic. Primul act a constat în crearea unei zone depresionare de tip graben-rift, care a declanşat şi a favorizat o activitate magmatică preponderent bazică. Zona de rift s-a lărgit, ceea ce a dus la divizarea ariei continentale transilvano-panonice .

Începând din Neojurasic sau chiar din Mezojurasicul terminal, s-a declanşat şi procesul de sedimentare, care a continuat până la sfârşitul Cretacicului; în timp ce activitatea magmatică a durat, cu intermitenţă, până la sfârşitul Eocretacicului, când a avut loc paroxismul austric. In Neocretacic s-a produs un nou paroxism. La sfârşitul Cretacicului şi începutul Paleogenului, şi în Munţii Apuseni de Sud s-a produs magmatismul laramic, iar în Miocen se formează depresiunile intramontane contemporane cu desfăşurarea vulcanismului neogen.

Ca urmare a evenimentelor amintite, în structura actuală a Munţilor Apuseni de Sud se deosebesc următoarele unităţi lito– şi structogenetice: masivele cristaline prealpine, vulcanitele bazice, sedimentarul prelaramic, magmatitele laramice, şi depresiunile intramontane cu sedimentarul postlaramic şi vulcanitele neogene.

Zonele de sedimentare existente în Apusenii de Sud se pot distinge astfel: zona Trascău – v. Ampoiului, ca fiind sectorul cu sedimentare cea mai completă din zonele analizate în Apusenii de Sud. La sfârşitul Cretacicului are loc paroxismul laramic, în timpul căruia s-a desăvârşit aranjamentul tectonic. Totodată, s-a manifestat şi magmatismul laramic.

370

În Munţii Apuseni de Sud, magmatismul laramic s-a manifestat numai prin cea de a doua etapă când s-au pus în loc câteva corpuri intrusive. Acestea sunt dispuse pe două aliniamente: unul vestic (corpul de la Săvârşin) şi unul estic (corpul de la Cerbia).

Vulcanitele Neogene. Incepând din Badenian, în Munţii Apuseni de Sud s-a desfăşurat vulcanismul subsecvent tardiv. Produsele acestuia se întâlnesc pe suprafeţe relativ întinse dispuse pe anumite aliniamente. Vulcanitele sunt reprezentate în principal prin riolite, dacite, andezite cuarţifere, andezite şi andezite bazaltoide.

Depresiunile intramontane si vulcanitele bazaltice cuaternare. După paroxismul laramic, Munţii Apuseni de Sud au evoluat ca sistem stabilizat emers, care nu a mai suferit deformări plicative. Mişcările post-laramice au avut drept consecinţă doar formarea sau activarea unui sistem de falii şi afundarea unor arii restrânse care au devenit bazine de acumulare: Depresiunea Brad – Săcărâmb, Depresiunea Zlatna – Almaş, Depresiune Roşia Montană.

Tectonica Munţilor Apuseni de Sud. Munţii Apuseni de Sud reprezintă sutura unei arii labile care, în evoluţia sa, a cunoscut o etapă de extensie însoţită şi urmată de procese geotectonice specifice (activitate vulcanică bazică, scurtarea scoarţei, subducţie şi consum de scoarţă etc.)

Marginea estică a Munţilor Apuseni de Sud este acoperită de formaţiunile Depresiunii Transilvaniei, însă, pe sub aceasta din urmă, structurile sud-apusene se continuă doar pe o mică distanţă, ele ar putea ajunge până la meridianul localităţii Ocna Mureşului unde, prin foraje, s-ar fi interceptat roci bazice de tipul celor sud-apusene.

Deformarea majoră a Munţilor Apuseni de Sud constă în fragmentarea masei vulcanice bazice şi înaintarea acestora peste sedimentarul din zonele marginale nordice şi nord-vestice. Ultimele deformări pe care le-au suferit Munţii Apuseni de Sud s-au petrecut în Miocen, şi sunt, exclusiv rupturale. Acestea constituie sistemul de fracturi care au generat depresiunile intramontane post-tectonice (Brad-Săcărâmb, Almaş-Zlatna, Roşia Montană). Fracturile sunt, de fapt, falii mai vechi, reactivate. Ele au constituit şi căile de acces pentru vulcanitele neogene şi chiar cele cuaternare, cu care Munţii Apuseni de Sud îşi încheie evoluţia de arie labilă.

Carpaţii Orientali Carpaţii Orientali, ca unitate geostructurală majoră, pe teritoriul

ţării noastre se întind din bazinul superior al Tisei până în bazinul

371

râului Dâmboviţa. Spre est şi sud-est limita este dată de falia pericarpatică, iar spre vest se mărgineşte cu Depresiunea Transilvaniei.

În arhitectura actuală a Carpaţilor Orientali se disting mai multe zone de structuri care, de fapt, corespund unor etape structogenetice bine definite din evoluţia acestui segment carpatic. Aceste zone sunt dispuse în lungul catenei muntoase fiind, în general, cu atât mai tinere cu cât ocupă o poziţie mai estică.

Începând de la vest spre est se delimitează: zona cristalino– mezozoică, zona flişului carpatic şi zona de molasă. Acestora li se adaugă zona magmatitelor neogene de la marginea vestică a Carpaţilor Orientali. Ca arii structurale suprapuse zonelor amintite sunt depresiunile intramontane (post-tectonice).

Z o n a c r i s t a l i n o – m e z o z o i c ă Ocupă partea centrală a Carpaţilor Orientali şi corespunde, din

punct de vedere structogenetic, primei etape din edificarea acestora. Ca unitate geostructurală, prezintă particularitatea de a include prima generaţie de structuri din orogeneza alpină în care, pe lângă formaţiunile sedimentare mezozoice preaustrice, sunt implicate şi formaţiuni cristalofiliene prealpine. Zona cristalino-mezozoică provine dintr-o arie continentală detaşată din marginea continentală est-europeană. În cuprinsul Zonei cristalino-mezozoice se delimitează două compartimente: un compartiment nordic cu structură complexă în pânze de şariaj constituind Unitatea central est-carpatică şi un compartiment sudic constituind Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare.

Zona flişului carpatic. Ca arie structogenetică, este cea mai întinsă dintre toate zonele

structurale ale Carpaţilor Orientali şi dă o notă caracteristică acestora. Se întinde în tot lungul catenei muntoase până în bazinul râului Dâmboviţa. Spre est vine în contact cu Unitatea subcarpatică de care o separă falia externă. Spre vest, zona Flişului carpatic vine în contact cu Unitatea central-estcarpatică şi cu Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare în lungul Faliei central-carpatice. Este cea mai întinsă dintre toate zonele structurale ale Carpaţilor Orientali. În evoluţia mării flişului, etapa de extensie a fost urmată de o fază de restrângere şi scurtare a scoarţei, care a avut drept consecinţă formarea şi ridicarea succesivă a unor generaţii de structuri, care se succed de la vest spre est.

372

Din punct de vedere tectonic, diversele generaţii de structuri s-au concretizat în pânze sau sisteme de pânze de şariaj (fig. 5). Acest

aranjament arhitectural în pânze s-a realizat în două etape: una intrasenoniană, iar cea de a doua, intraburdigaliană. Flişul intern a fost generat de zona de rifting central-carpatică încât, în structura actuală, acesta are rol de sutură. Aranjamentul tectonic al flişului intern este rezultatul mai multor tectogeneze, începând cu paroxismul austric şi terminând cu mişcările eostirice şi chiar cu mişcările moldavice.

Rolul definitoriu în stabilirea aranjamentului tectonic al flişului intern l-a avut tectogeneza laramică timpurie, care a dus la încălecarea flişului intern peste flişul median individualizându-se, astfel, Pânza de Ceahlău. Flişul median s-a format în fosele mediane ale mării flişului care, în parte aveau substrat mixt, iar în parte, substrat continental. În asemenea condiţii s-au acumulat depozite care, pentru Eocretacic, fac trecerea de la flişul intern grezos calcaros sau grezos conglomeratic, la flişul extern în facies marnos-grezos, similar cu cel din Pânza de Ceahlău. Flişul median, care mai este cunoscut din literatura de specialitate ca Pânza de Teleajen, are o grosime de câteva mii de metri şi aparţine ca vârstă Cretacic-Paleogenului. Flişul extern s-a format în marea flişului, care avea drept substrat, marginea instabilă a Platformei Est-Europene. Această margine era compartimentată în mai multe blocuri deplasate diferenţiat pe verticală, dând structuri de

Fig.5. Secţiune geologică prin Carpaţii Orientali

373

horsturi şi grabene. Procesul de sedimentare în aria flişului extern a început în Eocretacic, când apele din zona de rifting central carpatică s-au extins şi peste marginea continentală instabilă. În această situaţie, sursa de alimentare cu material terigen o reprezenta vorlandul. Evoluţia bazinului flişului extern devine şi mai diferită, de aceea a flişului intern începând din Senonian când acesta din urmă se ridică şi se individualizează ca unitate tectonică evoluând mai departe ca arie exondată. În această situaţie a fost supus denudaţiei, iar marea Flişului carpatic s-a restrâns la bazinul flişului extern al cărui substrat mai instabil avea ca sursă de alimentare cu material terigen aria carpatică internă inclusiv flişul intern. În alcătuirea flişului extern intră pânza de Audia, pânza de Tarcău şi pânza de Vrancea.

După individualizarea pânzelor flişului extern, procesul de sedimentare s-a reluat în Miocenul timpuriu. Formaţiunile acumulate au căpătat factură de molasă; regimul, ca atare, s-a instalat încă de la începutul Miocenului înainte de declanşare a mişcărilor eostirice. Ca vârstă, sedimentarul postparoxismal este atribuit Burdigalianului târziu-Pliocenului.

Zona de molasă Este partea externă a Carpaţilor Orientali şi alcătuieşte pânza

subcarpatică (fig. 5). Bazinul de acumulare respectiv s-a creat spre sfârşitul ridicării lanţului carpatic şi constituie avanfosa acestora. Formaţiunile de molasă au fost afectate şi de mişcările pleistocene, dovadă fiind faptul că depozitele pleistocen inferioare, cum sunt acelea din Măgura Odobeşti, sunt cutate.

Zona magmatismului neogen Ca ultim act al proceselor geodinamice care au dus la edificarea

Carpaţilor Orientali se înscrie activitatea magmatică neogenă. Aceasta s-a desfăşurat din Badenian până spre sfârşitul Pliocenului, timp în care a cunoscut momente de paroxism alternând cu faze de calm. Vulcanitele neogene sunt predominant andezitice, însă, se întâlnesc toate speciile de roci de la riolite până la bazalte

În lanţul amintit se disting trei compartimente cu particularităţi petrologice, vulcanologice şi morfostructurale specifice. Astfel, spre nord-vest este compartimentul Oaş-Gutâi; cu poziţie mediană este compartimentul Tibleş-Bârgău; în partea sud-estică se găseşte compartimentul Călimani-Harghita.

D e p r e s i u n i l e i n t r a m o n t a n e Ultimele deformări care au afectat edificiul Carpaţilor Orientali

s-au produs în Mio-Pliocen şi chiar în Pleistocen şi au caracter

374

ruptural generând o serie de depresiuni situate la interiorul edificiului muntos. Ariile afundate au devenit bazine de sedimentare post-tectonice în care s-au acumulat depozite cu caracter de molasă, deseori cu cărbuni. În unele bazine mai tinere din imediata vecinătate a lanţului vulcanic, materialul piroclastic are o mare pondere. Depresiunile formate astfel sunt: Comăneşti, Bârsei, Ciucului, Gheorghieni, Borsec, Maramureşului.

Bazinul Transilvaniei Reprezintă, din punct de vedere geologic, un bazin

intracarpatic. Este încadrat, la sud, de Carpaţii Meridionali, la vest, de Munţii Apuseni şi elevaţia Şimleu– Preluca, iar în partea de nord şi de est de Carpaţii Orientali. Este un bazin post-tectonic deoarece s-a format în urma edificării Orogenului Carpatic.

Conturarea Depresiunii a început în Paleogen, continuând şi în Miocen şi Pliocen.

Fundamentul. Bazinului Transilvaniei este puternic tectonizat şi compartimentat, cu o sedimentare diferenţiată în diversele arii de scufundare sau de ridicare ale acestuia, şi în care nu se poate vorbi de continuitate de sedimentare şi, eventual, de subsidenţă, decât de la Tortonian în sus (în fig. 6 este prezentată o secţiune geologică prin Bazinul Transilvaniei)

În zona centrală, fundamentul prezintă patru sectoare de ridicare, cu denivelări diferite.

În alcătuirea geologică a cuverturii sedimentare intră – formaţiuni paleocene detritice: conglomerate, gresii, argile;

– o formaţiune calcaroasă la trecerea de la paleocen la oligocen;

Fig. 6 – Secţiune geologică prin Bazinul Transilvaniei

375

– depozite epicontinentale marine; – formaţiuni miocene care au un caracter de molasă, conţinând

gresii, argile, marne; în Badenianul inferior s-a depus sarea; Tuful de Dej de sub formaţiunea sării, marchează începutul unei subsidenţe generale în Bazinul Transilvaniei, care va duce la forma actuală; după depunerea sării, sedimentarea a continuat, depozitele aparţinând Badenianului superior, Buglovianului, Sarmaţianului;

– la partea superioară, Miocenul este predominant nisipos. În ciclurile Miocenului superior şi Pliocenului, stilul tectonic

îmbracă forma domurilor de sare criptodiapiră în regiunea centrală a bazinului, cu cupole gazeifere, şi de cute diapire cu sâmbure de sare, de-a lungul unei centuri periferice, la est, nord şi vest.

Elementele structurale ale sării îmbracă forme variate sub acţiunea combinată a factorilor tectonici şi izostatici: în partea nordică a bazinului sarea îşi păstrează caracterul stratiform, fiind discordantă faţă de relieful prebadenian, care are o structură destul de complicată, şi suportă totodată depozitele prebadeniene cu aşezare monoclinală; în partea centrală a bazinului sunt prezente două domuri care au în nuclee sare, şi care suportă formaţiunile postbadeniene boltite, formând cupola domurilor; în partea estică a bazinului se întâlnesc cute diapire cu sâmbure de sare cu formaţiuni postbadeniene puternic tectonizate.

BIBLIOGRAFIE

Ianovici, V., Borcoş, M., Bleahu, M., Patrulius, D., Lupu,

M., Dimitrescu, Ionesi, L., Ionesi, Bica, Barbu, N., Orizontarea depozitelor

fluvio – deltaice din partea vestică a Podişului Sucevei şi semnificaţia ei paleogeografică, Anal. Univ. Iaşi, sect II, geol. Geogr. XVIII, Iaşi, 1971.

Luca, A., Marin, C., Popescu, M., Geologie generală şi Geologia României (Caiet de lucrări practice) Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

Mutihac, V., Dragastan,O., Lăcătuşu, Cretacicul inferior din Dobrogea de nord. St. Cerc.geol.17, 1, Bucureşti, 1972.

Mutihac, V., Stratulat, Maria Iuliana, Fechet, Roxana Magdalena, Geologia României Editura Didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti, 2004.

Savu, H., Geologia Munţilor Apuseni. Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1976.

Săndulescu, M., Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1984.